ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 109/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 109/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

59 din 7 februarie 2008, Tribunalul Cluj a respins cererea prin care reclamanta

P.M.M. a solicitat anularea dispoziției nr. 4132 din 5 martie 2007 emisă de

pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca.

În considerentele

acestei sentințe, tribunalul a reținut că reclamanta P.M.M. a formulat

notificarea cu nr. 44173/3/2001 prin care a solicitat Primarului Municipiului

Cluj-Napoca restituirea în natură a imobilului situat in Cluj-Napoca.

Prin dispoziția nr. 4132

din 05 martie 2007, Primarul Municipiului Cluj-Napoca a respins notificarea

1044/2001, înregistrată sub nr. 44173/3/2001, cu motivarea că petenta nu face

dovada calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului situat in

Cluj-Napoca.

Acest imobilul a fost

înscris în CF 6751 Cluj-Napoca, nr. top.9412/2/1, 9421, fiind proprietatea

văduvei lui P.E., născută N.R. Ulterior, au fost înscriși Z.R. pentru cota de

6/24-a parte, Z.I. pentru cota de 2/24 parte, Z.I. pentru cota de 2/24 parte, G.C.

pentru cota de 1/24 parte, K.L. pentru cota de 1/24 parte și N.E. pentru cota

de 12/24 parte.

În baza Decretului

183/1961, cu încheierea 18 din 1962, a fost intabulat Statul Român ca

proprietar al imobilului, cu drept administrare operativă în favoarea Sfatului

Popular al Orașului Cluj.

Ulterior, imobilul a

suferit modificări, prin dezmembrare, în conformitate cu prevederile art. 13

din Decretul-lege nr. 115/1938.

În decretul de

preluare este menționată M.F., mama reclamantei, acest lucru fiind consemnat în

procesul verbal din data de 25 mai 1954.

În procesul verbal întocmit

în anul 23 decembrie 1953 se consemnează că imobilul a fost proprietatea

familiei P.

Deși din procesul

verbal încheiat în anul 1954 se poate concluziona că mama reclamantei a locuit

în imobilul de pe str. Horea, în cauză, nu s-a demonstrat că M.A.F. a dobândit

proprietatea asupra unei cote părți sau asupra întregului imobil în baza unui act

de moștenire, după cum nu s-au depus acte translative de proprietate care să

facă dovada, în conformitate cu art. 1169 C. civ., că M.A.F. ar fi fost coproprietara

imobilului revendicat de reclamantă și care ar fi câtimea cotei indivize a

acesteia.

De asemenea, nu s-a

demonstrat plata impozitului pentru acest imobil de către antecesoarea

reclamantei și nici nu s-a făcut o altă probă decât aceea că autoarea petentei a

avut ultimul domiciliu cunoscut în Cluj-Napoca, str. Horea, însă această

împrejurare nu justifică calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la

restituirea imobilului, în conformitate cu prevederile art. 3 și art. 26 din

Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea

ei, în sensul admiterii plângerii, anulării dispoziției atacate și restituirii

în natură sau, în subsidiar, prin echivalent bănesc, a cotei din imobilul

situat în Cluj Napoca, str. Horia, ce a aparținut antecesoarei sale, cu

cheltuieli de judecată.

Analizând apelul

formulat prin prisma motivelor invocate, având în vedere și probele noi

administrate în apel, prin decizia civilă nr. 247/A din 01 octombrie 2008,

Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul declarat de reclamantă și a

schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte plângerea

formulată împotriva dispoziției nr. 4132 din 05 martie 2007 emisă de pârâtul

Primarul municipiului Cluj-Napoca.

A fost anulată

dispoziția menționată și a fost stabilit dreptul reclamantei la măsuri

reparatorii în echivalent în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru

cota de 1/6 parte din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Horea, parcela cu nr.

top. 9422 din CF 6751 Cluj, teren în suprafață de 796 mp și construcții

demolate în suprafață de 594 mp.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Așa cum rezultă din

copia cărții funciare nr. 6751 Cluj, proprietari tabulari ai parcelelor

înscrise în această carte funciară au fost Z.I. sub B3, cota de 2/24 parte, Z.I.

sub B4, cota de 2/24 parte, G.C. sub B5, cota de 1/24 parte, K.L. sub B6, cota

de 1/24 parte, N.E., născută S. sub B7, cota de 12/24 parte și Z.R. sub B9,

cota de 6/24 parte.

În cauză, s-au

ridicat mai multe probleme, respectiv dacă mama reclamantei a cumpărat sau nu

vreo cotă din imobilul de pe str. Horia și ce cotă (cu alte cuvinte, cota căror

coproprietari tabulari, ea nefiind înscrisă în cartea funciară), iar, față de

cuprinsul cărții funciare 6751 Cluj în care sunt înscrise mai multe imobile,

care dintre parcelele înscrise în această carte funciară se identifică cu

imobilul situat din punct de vedere administrativ pe str. Horia.

Referitor la cota de

proprietate cumpărată, în apel, au fost audiați martorii G.S. și V.V. și s-a

luat din oficiu interogatoriul reclamantei, consemnat în încheierea ședinței

publice din 25 iunie 2008. Din declarațiile martorilor, rezultă că mama

reclamanților a cumpărat casa și o parte din grădina imobilului de pe str.

Horia de la 3 frați maghiari, în anul 1946, unde a locuit până în anul 1959 și

a închiriat o parte care depășea nevoile familiei.

Verificând acele de

preluare depuse la dosar, Curtea de Apel a constatat că s-a încercat de mai

multe ori preluarea imobilului de către stat. Astfel, la data de 25 mai 1954,

se întocmește un proces verbal de preluare, în baza deciziei Sfatului Popular

al orașului Cluj nr. 12.552 din 6 mai 1954 și a dispoziției I.L.L.C. nr. 3.259

din 11 mai. În acest proces verbal se menționează că preluarea s-a făcut de la

M.F. (mama reclamantei, conform actelor de stare civilă și a certificatului de

moștenitor), despre care se arată că este coproprietară alături de S.E., J.I. și

J.R., care lipsesc din localitate.

Coroborând cuprinsul

procesului verbal cu declarațiile martorilor audiați, care au vorbit de trei

frați maghiari care și-au vândut cota, cuprinsul cărții funciare din care

rezultă cine au fost frații coproprietari și interogatoriul reclamantei, care a

recunoscut că în procesul verbal au fost trecuți coproprietarii care nu și-au

vândut cota mamei reclamantei, instanța de apel a concluzionat că aceasta a

cumpărat cota lui Z.I. de 2/24 parte, cea a lui G.C. de 1/24 parte și cea a lui

K.L. de 1/24 parte, deci, în total, 4/24 parte, adică 1/6 parte și nu 6/24

parte, adică 1/4 parte, cât susține reclamanta în apel.

S-a mai reținut că,

deși în apel au fost depuse copii ale unor contracte, acestea nu sunt semnate

sau legalizate.

Nu s-a făcut dovada

plății impozitului de către mama reclamantei, însă împrejurarea nu este

imputabilă acesteia, din răspunsul Direcției de impozite și taxe a Municipiului

Cluj Napoca, rezultând că această instituție nu deține evidența plății

impozitelor din perioada respectivă.

În plus, mama reclamantei

este trecută în anexa Decretului de expropriere nr. 183 din 3 iunie 1961, fiind

invitată să ridice despăgubirile stabilite în baza acestui decret prin adresa

I.L.L. Cluj, Serviciul plan financiar nr. 115/1962, însă nu s-a mai făcut dovada

încasării acestora.

Tribunalul a apreciat

că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată,

reținând procesele verbale în care este consemnată împrejurarea că imobilul a

fost al familiei P. În apel însă, au fost administrate probe noi, din care

rezultă că o parte ii moștenitorii fostei proprietare tabulare, la rândul lor

înscriși în cartea funciară cu titlu de succesiune, și-au înstrăinat cota mamei

reclamantei.

În ceea ce privește

identificarea imobilului, s-a reținut că, din adresa Direcției Patrimoniului

Municipiului și Evidența Proprietății din cadrul Primăriei Municipiului Cluj

Napoca nr. 120818/452.1 din 21 iulie 2008, coroborată cu procesul verbal de

preluare în baza Decretului de expropriere nr. 183 din 3 iunie 1961, rezultă că

este vorba de parcela cu nr. top 9422 din CF 6751 Cluj.

Întrucât, în actele

depuse la dosar, suprafața terenului, ca și cea construită diferă, Curtea de

Apel a avut în vedere suprafața trecută în anexa decretului de expropriere, de

796 mp teren, suprafața construită fiind de 594, deoarece, în cartea funciară,

Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate sub B12 în temeiul acestui

act de preluare.

În ceea ce privește

măsura reparatorie, s-a reținut că părțile au recunoscut că imobilul

construcție a fost demolat, iar terenul nu este liber, astfel că reclamantei i

se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul art. 16 și urm. din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanta P.M.M. și

pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca.

Reclamanta P.M.M. formulează

următoarele critici de nelegalitate cu privire la decizia recurată:

În susținerea

apelului au fost administrate mai multe înscrisuri și au fost audiați doi

martori, probe din care a reieșit, fără putință de tăgadă, că antecesoarea

reclamantei a fost proprietara imobilului în litigiu.

Instanța de apel a

recunoscut acest drept de proprietate, însă nu a coroborat toate înscrisurile

depuse la dosar, stabilind o cotă mai mică decât i s-ar fi cuvenit în mod legal

reclamantei.

Deși la dosar există

trei contracte de vânzare-cumpărare prin care M.F., mama reclamantei, a

dobândit dreptul de proprietate asupra unor cote-părți din imobilul situat în

Cluj-Napoca, str. Horea, instanța a recunoscut valabilitatea a numai două

contracte de vânzare-cumpărare, respectiv cel încheiat la data de 04 iunie 1948

între M.F. și vânzătorul Z.I. prin care cumpărătoarea dobândește dreptul de

proprietate asupra unei cote de 1/12 din imobilul înscris în C.F. nr. 6751 Cluj

nr. top 9422, situat în Cluj-Napoca, str. Horea, și cel încheiat la data de 25

iulie 1946 între vânzătorii proprietari tabulari K.L. și G.C. și cumpărătorii S.P.

și soția născ. P.E. Prin acest contract, vânzătorii au înstrăinat cotele lor de

proprietate de 1/24, respectiv 1/24 parte cumpărătorilor. Cea care a cumpărat

aceste cote de la S.E. a fost mama reclamantei care a dobândit dreptul de

proprietate asupra încă unei cote-părți de 1/12 parte din imobilul situat în

Cluj-Napoca, str. Horea.

În schimb, instanța

de apel nu a recunoscut valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din

data de 10 aprilie 1948 și care are mențiunea „pentru conformitate cu

originalul”, convenție încheiată între M.F. și vânzătorul Z.I. prin care acesta

din urmă îi vinde cumpărătoarei cota sa de proprietate de 1/12 din imobilul

înscris în C.F. nr. 6751 Cluj, nr. top 9422. Instanța a motivat că, din

procesul-verbal de preluare a imobilului din 25 mai 1954, rezultă că preluarea

s-a făcut de la M.F., alături de S.E., Z.I. și Z.R., care lipseau din

localitate. Această mențiune din procesul-verbal reținută de instanță nu se

coroborează cu declarațiile martorilor care au precizat că mama reclamantei a

cumpărat cote de proprietate din imobil de la trei frați maghiari și cu

Decretul de expropriere nr. 183 din 3 iunie 1961 unde, la numele proprietarilor

imobilului situat pe str. Horea, apare numele antecesoarei reclamantei.

Este real faptul că

aceste contracte nu sunt semnate sau legalizate, însă aceasta se datorează

faptului că înscrisurile sunt copii după originalul contractelor. Toate aceste

contracte dovedesc că M.F. a dobândit dreptul de proprietate asupra unei

cote-părți de ¼ din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Horea, prin

contracte de vânzare-cumpărare de la proprietarii tabulari ai imobilului.

Pe lângă cele trei

contracte de vânzare-cumpărare care dovedesc că mama reclamantei a cumpărat

cota de ¼ din imobil și declarațiile martorilor, mai există la dosar o

serie de înscrisuri ce emană de la mama reclamantei în care aceasta specifică

faptul că deține o cotă de ¼ din imobil ( adresa nr. 54217 din 21

septembrie 1961, cererea de chemare în judecată din data de 19 septembrie 1961,

declarația din 25 octombrie 1959 a numitei M.F.).

Faptul existenței

contractelor de vânzare-cumpărare și a calității pe proprietară a antecesoarei

reclamantei au fost dovedite și prin declarațiile celor doi martori audiați în

fața instanței de apel V.V., respectiv G.S.

Încă un motiv al

faptului că reclamanta este persoană îndreptățită la restituirea în natură a

imobilului sau acordarea de despăgubiri îl constituie recunoașterea Primarului

Municipiului Cluj-Napoca în dosarul de fond potrivit căreia nu a mai fost

formulată nici o altă cerere de restituire a imobilului din str. Florea, în

temeiul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește

măsura reparatorie, este real faptul că reclamanta a precizat că imobilul

construcție a fost demolat și s-au edificat alte construcții, însă a afirmat că

există o parte de teren care este liber și îl solicită în natură.

Se solicită admiterea

recursului formulat, schimbarea în parte a deciziei atacate și, pe cale de

consecință, admiterea acțiunii, restituirea în natură a unei cote de ¼ parte

din terenul situat în Cluj-Napoca, str. Horea, în suprafață de 796 mp, parcela

cu nr. top 9422 din C.F. nr. 6751 Cluj și acordarea de măsuri reparatorii în

temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru cota de ¼ parte din construcțiile

demolate în suprafață de 594 mp și pentru terenul care nu mai poate fi

restituit în natură.

În drept, cererea de

recurs este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin recursul

declarat, pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca formulează următoarele

critici de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Decizia instanței de

apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007,

art. 17 din Decretul - Lege nr. 115/1938 și art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Dovada dreptului de

proprietate în lumina dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu poate fi făcută cu

martori, iar copiile contractelor depuse nu sunt semnate sau legalizate.

Prin urmare, în mod

nelegal, instanța de apel și-a fundamentat soluția pe coroborarea unor probe

care, conform legii, nu pot constitui dovezi ale dreptului de proprietate.

Mai mult, în mod

absolut nelegal se procedează la recunoașterea unui transfer de proprietate în

lipsa pretinșilor vânzători, fără ca aceștia să fie chemați în judecată,

situație în care, acestora din urmă, nu le este opozabilă decizia instanței de

apel.

De asemenea,

hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 17 din

Decretul-Lege nr. 115/1938, în vigoare la data realizării așa-zisului transfer

de proprietate, întrucât pretinsul drept de proprietate al antecesoarei

reclamantei nu a fost niciodată înscris în cartea funciară; astfel că, prin

încălcarea dispozițiilor art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, instanța a

apreciat ca dovedit dreptul de proprietate în baza a două declarații de martori

din care nu rezultă nici măcar numele vânzătorilor.

Instanța de apel a

pronunțat decizia recurată și cu încălcarea dispozițiilor art. 24 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, republicată, având în vedere că persoana individualizată în

actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în

executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume

de proprietar, numai în absența unor probe contrare.

În cauză, proba

contrară o constituie tocmai C.F. nr. 6751 Cluj care atestă că proprietari la

data preluării erau alte persoane decât antecesoarea reclamantei.

Se solicită admiterea

recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului

declarat de reclamantă.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse pentru

următoarele considerente:

declarat, reclamanta P.M.M. susține că, în mod greșit, instanța de apel nu a

recunoscut valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din data de 10

aprilie 1948 și care are mențiunea „pentru conformitate cu originalul”,

convenție încheiată între M.F. și vânzătorul Z.I. prin care acesta din urmă îi

vinde cumpărătoarei cota sa de proprietate de 1/12 din imobilul înscris în C.F.

nr. 6751 Cluj, nr. top 9422.

Înalta Curte va

analiza această critică în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art.

1188 C. civ. și va constata că nu este fondată pentru următoarele argumente:

În condițiile art. 1188

C. civ., atunci când originalul unui înscris există, copia legalizată face

dovadă despre cuprinsul originalului, prezentarea acestuia putând fi cerută

oricând. Dacă originalul nu mai există, copia legalizată face dovada potrivit

distincțiilor din alin. (2) al textului.

Or, ceea ce s-a depus

în faza de judecată a apelului este o copie nelegalizată și nesemnată a unui

contract de vânzare-cumpărare încheiat între M.F. și Z.I.

În aceste condiții,

în mod corect instanța de apel, făcând aplicarea art. 1188 C. civ., nu a

recunoscut valoarea probatorie a înscrisului depus.

Se susține de către

reclamanta recurentă și că, autoarea sa, M.F. a dobândit, contrar celor

reținute prin decizia recurată, dreptul de proprietate asupra unei cote-părți

de ¼ din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Horea, această

împrejurarea fiind dovedită prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu

proprietarii tabulari ai imobilului, declarațiile martorilor audiați și

înscrisurile ce emană de la mama reclamantei, în care aceasta specifică faptul

că deține o cotă de ¼ din imobil.

Înalta Curte

apreciază că această critică vizează modul în care instanța de apel a stabilit

situația de fapt în cauză, prin interpretarea probelor administrate.

Însă, situația de

fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele

administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului

deoarece, în condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat

numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului

judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanței

de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul

administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G.

nr. 138/2000.

Aceeași concluzie se

impune și în privința criticilor legate de modul în care instanța de apel a

interpretat declarațiile celor doi martori audiați, V.V., respectiv G.S. și de

coroborarea probelor administrate, respectiv a mențiunii din procesul-verbal

reținută de instanță și depozițiile martorilor.

Pentru considerentele

arătate anterior, criticile care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei

recurate, care vizează modul în care instanța de apel a stabilit situația de

fapt prin interpretarea probelor administrate, nu mai învestesc în mod legal

instanța de recurs cu analiza lor.

Urmează a fi

înlăturată, ca nefondată, și critica prin care se susține că este dovedită

calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea în natură a

imobilului sau la acordarea de despăgubirilor prin recunoașterea Primarului

Municipiului Cluj-Napoca făcută pe parcursul soluționării în primă instanță a

litigiului, potrivit căreia nu a mai fost formulată nici o altă cerere de

restituire a imobilului din str. Florea, în temeiul Legii nr. 10/2001.

În reglementarea dată

de dispozițiile Legii nr. 10/2001, dovada calității de persoană îndreptățită la

restituirea unui bun al cărui regim juridic cade sub incidența acestui act

normativ, se poate face numai în condițiile art. 23-24 din Legea nr. 10/2001.

Simpla împrejurare că, în legătură cu imobilul în litigiu, nu a mai fost

formulată nici o altă cerere de restituire, nu dovedește prin ea însăși calitatea

reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea bunului în condițiile Legii

nr. 10/2001.

În ceea ce privește

critica legată de modalitatea de restituirea cuprinsă în decizia recurată,

Înalta Curte reține următoarele:

Prin motivele de

recurs formulate, reclamanta arată că este îndreptățită la restituirea în

natură a suprafeței de teren liberă care reprezintă o curte interioară și o

grădină și depune în acest sens un raport de expertiză extrajudiciară prin care

se concluzionează că o astfel de modalitate de restituire este posibilă.

Înalta Curte

apreciază că și această critică este nefondată. În condițiile art. 305 C. proc.

civ., în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția

înscrisurilor, limitarea fiind justificată prin caracterul nedevolutiv al căii

de atac.

Prin înscrisuri noi,

în sensul art. 305 C. proc. civ., urmează a se înțelege actele scrise care

emană de la părți sau de la un terț, un raport de expertiză extrajudiciară

neputând fi calificat ca înscris nou în înțelesul normai menționate.

În plus, recurenta

reclamantă nu a solicitat instanței administrarea unor probe prin care să se

dovedească împrejurarea că o parte din teren ar putea fi restituit în natură.

Așa cum rezultă din cuprinsul încheierii de la termenul de judecată din data de

17 septembrie 2008, apelanta a solicita instanței încuviințarea unei expertize

pentru stabilirea părții din imobil care corespunde cotei de proprietate a

antecesoarei sale (probă respinsă de instanță cu motivarea cuprinsă în

încheierea menționată), iar prin concluziile scrise a solicitat acordarea de

despăgubiri bănești.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că în cauză nu s-a dovedit că imobilul în litigiu poate fi

restituit în natură, astfel încât modalitatea de restituire cuprinsă în decizia

recurată a fost aplicată cu respectarea dispozițiilor legale cuprinse în art. 9-10

din Legea nr. 10/2001.

În consecință, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantă.

Nu vor fi analizate

motivele de recurs formulate pentru prima dată prin cererea intitulată

„precizare în drept a motivelor de recurs” și prin care reclamanta critică

decizia pronunțată de instanța de apel sub aspectul stabilirii despăgubirilor

acordate în forma titlurilor de despăgubire reglementate de Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, susținând că o astfel de modalitate de despăgubire nu este

efectivă.

Acest motiv de recurs

este formulat cu depășirea termenului prevăzut de art. 301-303 C. proc. civ. și,

neavând caracterul unui motiv de recurs de ordine publică, nu învestește în mod

legal instanța de recurs cu analiza lui.

susținute de pârât prin recursul declarat, în cauză, dovada proprietății

autoarei reclamantei asupra unei părți din imobilul în litigiu, nu a fost

făcută prin depoziții de martori, dispozițiile art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007,

art. 17 din Decretul - Lege nr. 115/1938 și art. 24 din Legea nr. 10/2001,

nefiind încălcate.

Potrivit art. 3 alin.

(1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite la

măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și

moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

În lipsa unor prevederi

speciale în cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada dreptului de

proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate, se va face

prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia acțiunii în

revendicare imobiliară.

Prin urmare, actele

doveditoare ale dreptului de proprietate vor putea fi orice înscrisuri

constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu

efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate.

În mod particular, în

cazul imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, prin art. 24 din

Lege, legiuitorul instituie o prezumție legală relativă de proprietate în

favoarea persoanelor îndreptățite la aplicarea acestui act normativ. Astfel,

legea prezumă că, în lipsa unor probe contrare, existența și, după caz,

întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare această măsură.

Prin decizia

recurată, Curtea de Apel a stabilit întinderea dreptului de proprietate al

autoarei reclamantei prin interpretarea și coroborarea tuturor probelor

administrate, nu numai prin conținutul depozițiilor martorilor audiați.

Mențiunile cuprinse

în cartea funciară au fost, deasemenea, avute în vedere de instanța de apel și

au fost interpretate prin raportare la toate celelalte dovezi administrate și

la dispozițiile cuprinse în art. 24 din Legea nr. 10/2001 sub aspectul

modalității de dovedire a dreptului de proprietate în condițiile acestei legi

speciale.

Împrejurarea că

litigiul nu s-a judecat și în contradictoriu cu vânzătorii de la care autoarea

reclamantei a dobândit cota sa parte din imobil nu poate reprezenta un motiv de

nelegalitate al deciziei ori o cauză de infirmare a dreptului de proprietate al

autoarei reclamantei asupra unei părți din imobilul în litigiu.

Prin urmare, în baza art.

312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul

declarat de recurentul-pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta P.M.M. și de pârâtul Primarul

Municipiului Cluj – Napoca împotriva deciziei nr. 247/A din 1 octombrie 2008 a Curții de Apel Cluj - Secția civilă, de muncă și de asigurări sociale pentru minori și

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 ianuarie 2010.