ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 109/2010

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 59 din 7 februarie 2008, Tribunalul Cluj a respins cererea prin care reclamanta P.M.M. a solicitat anularea dispoziției nr. 4132 din 5 martie 2007 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca. În considerentele acestei sentințe, tribunalul a reținut că reclamanta P.M.M. a formulat notificarea cu nr. 44173/3/2001 prin care a solicitat Primarului Municipiului Cluj-Napoca restituirea în natură a imobilului situat in Cluj-Napoca. Prin dispoziția nr. 4132 din 05 martie 2007, Primarul Municipiului Cluj-Napoca a respins notificarea 1044/2001, înregistrată sub nr. 44173/3/2001, cu motivarea că petenta nu face dovada calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului situat in Cluj-Napoca.

Acest imobilul a fost înscris în CF 6751 Cluj-Napoca, nr. top.9412/2/1, 9421, fiind proprietatea văduvei lui P.E., născută N.R. Ulterior, au fost înscriși Z.R. pentru cota de 6/24-a parte, Z.I. pentru cota de 2/24 parte, Z.I. pentru cota de 2/24 parte, G.C. pentru cota de 1/24 parte, K.L. pentru cota de 1/24 parte și N.E. pentru cota de 12/24 parte. În baza Decretului 183/1961, cu încheierea 18 din 1962, a fost intabulat Statul Român ca proprietar al imobilului, cu drept administrare operativă în favoarea Sfatului Popular al Orașului Cluj. Ulterior, imobilul a suferit modificări, prin dezmembrare, în conformitate cu prevederile art. 13 din Decretul-lege nr. 115/1938.

În decretul de preluare este menționată M.F., mama reclamantei, acest lucru fiind consemnat în procesul verbal din data de 25 mai 1954. În procesul verbal întocmit în anul 23 decembrie 1953 se consemnează că imobilul a fost proprietatea familiei P. Deși din procesul verbal încheiat în anul 1954 se poate concluziona că mama reclamantei a locuit în imobilul de pe str. Horea, în cauză, nu s-a demonstrat că M.A.F. a dobândit proprietatea asupra unei cote părți sau asupra întregului imobil în baza unui act de moștenire, după cum nu s-au depus acte translative de proprietate care să facă dovada, în conformitate cu art. 1169 C. civ., că M.A.F. ar fi fost coproprietara imobilului revendicat de reclamantă și care ar fi câtimea cotei indivize a acesteia.

De asemenea, nu s-a demonstrat plata impozitului pentru acest imobil de către antecesoarea reclamantei și nici nu s-a făcut o altă probă decât aceea că autoarea petentei a avut ultimul domiciliu cunoscut în Cluj-Napoca, str. Horea, însă această împrejurare nu justifică calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea imobilului, în conformitate cu prevederile art. 3 și art. 26 din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea ei, în sensul admiterii plângerii, anulării dispoziției atacate și restituirii în natură sau, în subsidiar, prin echivalent bănesc, a cotei din imobilul situat în Cluj Napoca, str. Horia, ce a aparținut antecesoarei sale, cu cheltuieli de judecată.

Analizând apelul formulat prin prisma motivelor invocate, având în vedere și probele noi administrate în apel, prin decizia civilă nr. 247/A din 01 octombrie 2008, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul declarat de reclamantă și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte plângerea formulată împotriva dispoziției nr. 4132 din 05 martie 2007 emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca. A fost anulată dispoziția menționată și a fost stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în echivalent în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru cota de 1/6 parte din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Horea, parcela cu nr. top. 9422 din CF 6751 Cluj, teren în suprafață de 796 mp și construcții demolate în suprafață de 594 mp.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Așa cum rezultă din copia cărții funciare nr. 6751 Cluj, proprietari tabulari ai parcelelor înscrise în această carte funciară au fost Z.I. sub B3, cota de 2/24 parte, Z.I. sub B4, cota de 2/24 parte, G.C. sub B5, cota de 1/24 parte, K.L. sub B6, cota de 1/24 parte, N.E., născută S. sub B7, cota de 12/24 parte și Z.R. sub B9, cota de 6/24 parte. În cauză, s-au ridicat mai multe probleme, respectiv dacă mama reclamantei a cumpărat sau nu vreo cotă din imobilul de pe str. Horia și ce cotă (cu alte cuvinte, cota căror coproprietari tabulari, ea nefiind înscrisă în cartea funciară), iar, față de cuprinsul cărții funciare 6751 Cluj în care sunt înscrise mai multe imobile, care dintre parcelele înscrise în această carte funciară se identifică cu imobilul situat din punct de vedere administrativ pe str. Horia.

Referitor la cota de proprietate cumpărată, în apel, au fost audiați martorii G.S. și V.V. și s-a luat din oficiu interogatoriul reclamantei, consemnat în încheierea ședinței publice din 25 iunie 2008. Din declarațiile martorilor, rezultă că mama reclamanților a cumpărat casa și o parte din grădina imobilului de pe str. Horia de la 3 frați maghiari, în anul 1946, unde a locuit până în anul 1959 și a închiriat o parte care depășea nevoile familiei. Verificând acele de preluare depuse la dosar, Curtea de Apel a constatat că s-a încercat de mai multe ori preluarea imobilului de către stat. Astfel, la data de 25 mai 1954, se întocmește un proces verbal de preluare, în baza deciziei Sfatului Popular al orașului Cluj nr. 12.552 din 6 mai 1954 și a dispoziției I.L.L.C.

nr. 3.259 din 11 mai. În acest proces verbal se menționează că preluarea s-a făcut de la M.F. (mama reclamantei, conform actelor de stare civilă și a certificatului de moștenitor), despre care se arată că este coproprietară alături de S.E., J.I. și J.R., care lipsesc din localitate. Coroborând cuprinsul procesului verbal cu declarațiile martorilor audiați, care au vorbit de trei frați maghiari care și-au vândut cota, cuprinsul cărții funciare din care rezultă cine au fost frații coproprietari și interogatoriul reclamantei, care a recunoscut că în procesul verbal au fost trecuți coproprietarii care nu și-au vândut cota mamei reclamantei, instanța de apel a concluzionat că aceasta a cumpărat cota lui Z.I.

de 2/24 parte, cea a lui G.C. de 1/24 parte și cea a lui K.L. de 1/24 parte, deci, în total, 4/24 parte, adică 1/6 parte și nu 6/24 parte, adică 1/4 parte, cât susține reclamanta în apel. S-a mai reținut că, deși în apel au fost depuse copii ale unor contracte, acestea nu sunt semnate sau legalizate. Nu s-a făcut dovada plății impozitului de către mama reclamantei, însă împrejurarea nu este imputabilă acesteia, din răspunsul Direcției de impozite și taxe a Municipiului Cluj Napoca, rezultând că această instituție nu deține evidența plății impozitelor din perioada respectivă. În plus, mama reclamantei este trecută în anexa Decretului de expropriere nr. 183 din 3 iunie 1961, fiind invitată să ridice despăgubirile stabilite în baza acestui decret prin adresa I.L.L.

Cluj, Serviciul plan financiar nr. 115/1962, însă nu s-a mai făcut dovada încasării acestora. Tribunalul a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, reținând procesele verbale în care este consemnată împrejurarea că imobilul a fost al familiei P. În apel însă, au fost administrate probe noi, din care rezultă că o parte ii moștenitorii fostei proprietare tabulare, la rândul lor înscriși în cartea funciară cu titlu de succesiune, și-au înstrăinat cota mamei reclamantei. În ceea ce privește identificarea imobilului, s-a reținut că, din adresa Direcției Patrimoniului Municipiului și Evidența Proprietății din cadrul Primăriei Municipiului Cluj Napoca nr. 120818/452.1 din 21 iulie 2008, coroborată cu procesul verbal de preluare în baza Decretului de expropriere nr. 183 din 3 iunie 1961, rezultă că este vorba de parcela cu nr. top 9422 din CF 6751 Cluj.

Întrucât, în actele depuse la dosar, suprafața terenului, ca și cea construită diferă, Curtea de Apel a avut în vedere suprafața trecută în anexa decretului de expropriere, de 796 mp teren, suprafața construită fiind de 594, deoarece, în cartea funciară, Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate sub B12 în temeiul acestui act de preluare. În ceea ce privește măsura reparatorie, s-a reținut că părțile au recunoscut că imobilul construcție a fost demolat, iar terenul nu este liber, astfel că reclamantei i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanta P.M.M.

și pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca. Reclamanta P.M.M. formulează următoarele critici de nelegalitate cu privire la decizia recurată: În susținerea apelului au fost administrate mai multe înscrisuri și au fost audiați doi martori, probe din care a reieșit, fără putință de tăgadă, că antecesoarea reclamantei a fost proprietara imobilului în litigiu. Instanța de apel a recunoscut acest drept de proprietate, însă nu a coroborat toate înscrisurile depuse la dosar, stabilind o cotă mai mică decât i s-ar fi cuvenit în mod legal reclamantei. Deși la dosar există trei contracte de vânzare-cumpărare prin care M.F., mama reclamantei, a dobândit dreptul de proprietate asupra unor cote-părți din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Horea, instanța a recunoscut valabilitatea a numai două contracte de vânzare-cumpărare, respectiv cel încheiat la data de 04 iunie 1948 între M.F.

și vânzătorul Z.I. prin care cumpărătoarea dobândește dreptul de proprietate asupra unei cote de 1/12 din imobilul înscris în C.F. nr. 6751 Cluj nr. top 9422, situat în Cluj-Napoca, str. Horea, și cel încheiat la data de 25 iulie 1946 între vânzătorii proprietari tabulari K.L. și G.C. și cumpărătorii S.P. și soția născ. P.E. Prin acest contract, vânzătorii au înstrăinat cotele lor de proprietate de 1/24, respectiv 1/24 parte cumpărătorilor. Cea care a cumpărat aceste cote de la S.E. a fost mama reclamantei care a dobândit dreptul de proprietate asupra încă unei cote-părți de 1/12 parte din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Horea. În schimb, instanța de apel nu a recunoscut valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din data de 10 aprilie 1948 și care are mențiunea „pentru conformitate cu originalul”, convenție încheiată între M.F.

și vânzătorul Z.I. prin care acesta din urmă îi vinde cumpărătoarei cota sa de proprietate de 1/12 din imobilul înscris în C.F. nr. 6751 Cluj, nr. top 9422. Instanța a motivat că, din procesul-verbal de preluare a imobilului din 25 mai 1954, rezultă că preluarea s-a făcut de la M.F., alături de S.E., Z.I. și Z.R., care lipseau din localitate. Această mențiune din procesul-verbal reținută de instanță nu se coroborează cu declarațiile martorilor care au precizat că mama reclamantei a cumpărat cote de proprietate din imobil de la trei frați maghiari și cu Decretul de expropriere nr. 183 din 3 iunie 1961 unde, la numele proprietarilor imobilului situat pe str. Horea, apare numele antecesoarei reclamantei.

Este real faptul că aceste contracte nu sunt semnate sau legalizate, însă aceasta se datorează faptului că înscrisurile sunt copii după originalul contractelor. Toate aceste contracte dovedesc că M.F. a dobândit dreptul de proprietate asupra unei cote-părți de ¼ din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Horea, prin contracte de vânzare-cumpărare de la proprietarii tabulari ai imobilului. Pe lângă cele trei contracte de vânzare-cumpărare care dovedesc că mama reclamantei a cumpărat cota de ¼ din imobil și declarațiile martorilor, mai există la dosar o serie de înscrisuri ce emană de la mama reclamantei în care aceasta specifică faptul că deține o cotă de ¼ din imobil ( adresa nr. 54217 din 21 septembrie 1961, cererea de chemare în judecată din data de 19 septembrie 1961, declarația din 25 octombrie 1959 a numitei M.F.).

Faptul existenței contractelor de vânzare-cumpărare și a calității pe proprietară a antecesoarei reclamantei au fost dovedite și prin declarațiile celor doi martori audiați în fața instanței de apel V.V., respectiv G.S. Încă un motiv al faptului că reclamanta este persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului sau acordarea de despăgubiri îl constituie recunoașterea Primarului Municipiului Cluj-Napoca în dosarul de fond potrivit căreia nu a mai fost formulată nici o altă cerere de restituire a imobilului din str. Florea, în temeiul Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește măsura reparatorie, este real faptul că reclamanta a precizat că imobilul construcție a fost demolat și s-au edificat alte construcții, însă a afirmat că există o parte de teren care este liber și îl solicită în natură.

Se solicită admiterea recursului formulat, schimbarea în parte a deciziei atacate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii, restituirea în natură a unei cote de ¼ parte din terenul situat în Cluj-Napoca, str. Horea, în suprafață de 796 mp, parcela cu nr. top 9422 din C.F. nr. 6751 Cluj și acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru cota de ¼ parte din construcțiile demolate în suprafață de 594 mp și pentru terenul care nu mai poate fi restituit în natură. În drept, cererea de recurs este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin recursul declarat, pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: Decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007, art. 17 din Decretul - Lege nr. 115/1938 și art. 24 din Legea nr. 10/2001. Dovada dreptului de proprietate în lumina dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu poate fi făcută cu martori, iar copiile contractelor depuse nu sunt semnate sau legalizate. Prin urmare, în mod nelegal, instanța de apel și-a fundamentat soluția pe coroborarea unor probe care, conform legii, nu pot constitui dovezi ale dreptului de proprietate. Mai mult, în mod absolut nelegal se procedează la recunoașterea unui transfer de proprietate în lipsa pretinșilor vânzători, fără ca aceștia să fie chemați în judecată, situație în care, acestora din urmă, nu le este opozabilă decizia instanței de apel.

De asemenea, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938, în vigoare la data realizării așa-zisului transfer de proprietate, întrucât pretinsul drept de proprietate al antecesoarei reclamantei nu a fost niciodată înscris în cartea funciară; astfel că, prin încălcarea dispozițiilor art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, instanța a apreciat ca dovedit dreptul de proprietate în baza a două declarații de martori din care nu rezultă nici măcar numele vânzătorilor. Instanța de apel a pronunțat decizia recurată și cu încălcarea dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, având în vedere că persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar, numai în absența unor probe contrare.

În cauză, proba contrară o constituie tocmai C.F. nr. 6751 Cluj care atestă că proprietari la data preluării erau alte persoane decât antecesoarea reclamantei. Se solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente: 1. Prin recursul declarat, reclamanta P.M.M. susține că, în mod greșit, instanța de apel nu a recunoscut valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din data de 10 aprilie 1948 și care are mențiunea „pentru conformitate cu originalul”, convenție încheiată între M.F.

și vânzătorul Z.I. prin care acesta din urmă îi vinde cumpărătoarei cota sa de proprietate de 1/12 din imobilul înscris în C.F. nr. 6751 Cluj, nr. top 9422. Înalta Curte va analiza această critică în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 1188 C. civ. și va constata că nu este fondată pentru următoarele argumente: În condițiile art. 1188 C. civ., atunci când originalul unui înscris există, copia legalizată face dovadă despre cuprinsul originalului, prezentarea acestuia putând fi cerută oricând. Dacă originalul nu mai există, copia legalizată face dovada potrivit distincțiilor din alin. (2) al textului. Or, ceea ce s-a depus în faza de judecată a apelului este o copie nelegalizată și nesemnată a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat între M.F.

și Z.I. În aceste condiții, în mod corect instanța de apel, făcând aplicarea art. 1188 C. civ., nu a recunoscut valoarea probatorie a înscrisului depus. Se susține de către reclamanta recurentă și că, autoarea sa, M.F. a dobândit, contrar celor reținute prin decizia recurată, dreptul de proprietate asupra unei cote-părți de ¼ din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Horea, această împrejurarea fiind dovedită prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu proprietarii tabulari ai imobilului, declarațiile martorilor audiați și înscrisurile ce emană de la mama reclamantei, în care aceasta specifică faptul că deține o cotă de ¼ din imobil. Înalta Curte apreciază că această critică vizează modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt în cauză, prin interpretarea probelor administrate.

Însă, situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Aceeași concluzie se impune și în privința criticilor legate de modul în care instanța de apel a interpretat declarațiile celor doi martori audiați, V.V., respectiv G.S.

și de coroborarea probelor administrate, respectiv a mențiunii din procesul-verbal reținută de instanță și depozițiile martorilor. Pentru considerentele arătate anterior, criticile care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, care vizează modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt prin interpretarea probelor administrate, nu mai învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor. Urmează a fi înlăturată, ca nefondată, și critica prin care se susține că este dovedită calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului sau la acordarea de despăgubirilor prin recunoașterea Primarului Municipiului Cluj-Napoca făcută pe parcursul soluționării în primă instanță a litigiului, potrivit căreia nu a mai fost formulată nici o altă cerere de restituire a imobilului din str. Florea, în temeiul Legii nr. 10/2001.

În reglementarea dată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, dovada calității de persoană îndreptățită la restituirea unui bun al cărui regim juridic cade sub incidența acestui act normativ, se poate face numai în condițiile art. 23-24 din Legea nr. 10/2001. Simpla împrejurare că, în legătură cu imobilul în litigiu, nu a mai fost formulată nici o altă cerere de restituire, nu dovedește prin ea însăși calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea bunului în condițiile Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește critica legată de modalitatea de restituirea cuprinsă în decizia recurată, Înalta Curte reține următoarele: Prin motivele de recurs formulate, reclamanta arată că este îndreptățită la restituirea în natură a suprafeței de teren liberă care reprezintă o curte interioară și o grădină și depune în acest sens un raport de expertiză extrajudiciară prin care se concluzionează că o astfel de modalitate de restituire este posibilă.

Înalta Curte apreciază că și această critică este nefondată. În condițiile art. 305 C. proc. civ., în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor, limitarea fiind justificată prin caracterul nedevolutiv al căii de atac. Prin înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ., urmează a se înțelege actele scrise care emană de la părți sau de la un terț, un raport de expertiză extrajudiciară neputând fi calificat ca înscris nou în înțelesul normai menționate. În plus, recurenta reclamantă nu a solicitat instanței administrarea unor probe prin care să se dovedească împrejurarea că o parte din teren ar putea fi restituit în natură.

Așa cum rezultă din cuprinsul încheierii de la termenul de judecată din data de 17 septembrie 2008, apelanta a solicita instanței încuviințarea unei expertize pentru stabilirea părții din imobil care corespunde cotei de proprietate a antecesoarei sale (probă respinsă de instanță cu motivarea cuprinsă în încheierea menționată), iar prin concluziile scrise a solicitat acordarea de despăgubiri bănești. Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu s-a dovedit că imobilul în litigiu poate fi restituit în natură, astfel încât modalitatea de restituire cuprinsă în decizia recurată a fost aplicată cu respectarea dispozițiilor legale cuprinse în art. 9-10 din Legea nr. 10/2001. În consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă. Nu vor fi analizate motivele de recurs formulate pentru prima dată prin cererea intitulată „precizare în drept a motivelor de recurs” și prin care reclamanta critică decizia pronunțată de instanța de apel sub aspectul stabilirii despăgubirilor acordate în forma titlurilor de despăgubire reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, susținând că o astfel de modalitate de despăgubire nu este efectivă. Acest motiv de recurs este formulat cu depășirea termenului prevăzut de art. 301-303 C. proc. civ. și, neavând caracterul unui motiv de recurs de ordine publică, nu învestește în mod legal instanța de recurs cu analiza lui.

2. Contrar celor susținute de pârât prin recursul declarat, în cauză, dovada proprietății autoarei reclamantei asupra unei părți din imobilul în litigiu, nu a fost făcută prin depoziții de martori, dispozițiile art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007, art. 17 din Decretul - Lege nr. 115/1938 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, nefiind încălcate. Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. În lipsa unor prevederi speciale în cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate, se va face prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia acțiunii în revendicare imobiliară.

Prin urmare, actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor putea fi orice înscrisuri constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate. În mod particular, în cazul imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, prin art. 24 din Lege, legiuitorul instituie o prezumție legală relativă de proprietate în favoarea persoanelor îndreptățite la aplicarea acestui act normativ. Astfel, legea prezumă că, în lipsa unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel a stabilit întinderea dreptului de proprietate al autoarei reclamantei prin interpretarea și coroborarea tuturor probelor administrate, nu numai prin conținutul depozițiilor martorilor audiați. Mențiunile cuprinse în cartea funciară au fost, deasemenea, avute în vedere de instanța de apel și au fost interpretate prin raportare la toate celelalte dovezi administrate și la dispozițiile cuprinse în art. 24 din Legea nr. 10/2001 sub aspectul modalității de dovedire a dreptului de proprietate în condițiile acestei legi speciale. Împrejurarea că litigiul nu s-a judecat și în contradictoriu cu vânzătorii de la care autoarea reclamantei a dobândit cota sa parte din imobil nu poate reprezenta un motiv de nelegalitate al deciziei ori o cauză de infirmare a dreptului de proprietate al autoarei reclamantei asupra unei părți din imobilul în litigiu.

Prin urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta P.M.M. și de pârâtul Primarul Municipiului Cluj – Napoca împotriva deciziei nr. 247/A din 1 octombrie 2008 a Curții de Apel Cluj - Secția civilă, de muncă și de asigurări sociale pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2010.