ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 263/2017

Decizia nr. 263/2017 Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 542/A din 08 iunie 2016, Curtea de Apel Oradea-secția civilă a admis, în parte, apelul declarat de pârâtul primarul Municipiului Cluj Napoca împotriva sentinței civile nr. 134 din 17 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj în contradictoriu cu reclamanții A., B., C., D., E. A admis cererea de intervenție accesorie în interesul apelantului, formulată de intervenienta SC F. SRL. A schimbat, în parte, sentința, în sensul că a admis, în parte, plângerea formulată de defunctele G. și H., continuată de moștenitorii acestora A., B., E., D. și C. împotriva dispoziției primarului municipiului Cluj nr. 3028/2006 și, în consecință, l-a obligat pe pârâtul primarul municipiului Cluj Napoca să dispună restituirea în natură în favoarea reclamanților a suprafeței de 930 mp din imobilul, înscris în C.F.

Cluj și să facă demersuri pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de teren de 1.563 mp din același imobil. S-au respins pretențiile reclamanților cu privire la imobilul din C.F. Cluj și au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente: Prin sentința civilă nr. 134 din 17 februarie 2010, Tribunalul Cluj; A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților SC I. SA, SC J. SRL, Primăria Municipiului Cluj-Napoca, K. și Statul Român prin L. și a respins acțiunea reclamantelor față de acești pârâți, pentru lipsa calității procesuale pasive. A admis plângerea formulată de reclamantele G. și H. în contradictoriu cu pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca și, în consecință, a stabilit în favoarea reclamantelor dreptul la restituirea în natură a terenului în suprafață de 2.121 mp înscris inițial în C.F.

Cluj, transcris ulterior exproprierii în C.F. Cluj, identificat cu raportului de expertiză efectuat în dosar, pentru diferența de 372 mp teren menținându-se dispoziția atacată, în sensul acordării de despăgubiri. A respins cererea de arătare a titularului dreptului. A fost obligat pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca să le plătească reclamantelor cheltuieli de judecată în sumă de 1.700 lei. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că pârâții Primăria municipiului Cluj-Napoca, K. și Statul Român prin L. nu au calitate procesuală pasivă. Suprafața liberă de construcții la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este de 2.121 mp, o parte din teren a fost concesionată la data de 5 ianuarie 1999, iar spațiul comercial s-a construit în baza autorizației de construire din 10 iunie 2002, acesta reprezentând o piață temporară din structuri demontabile în aer liber.

Reclamantele au solicitat restituirea în natură a terenului, fiind de acord să îl preia grevat de sarcini, adică de contractul de concesiune și cele existente pe teren, situație în care instanța a apreciat că este posibilă restituirea în natură, conform art. 26 alin. (3) și art. 14 din Legea nr. 10/2001. Prin Decizia civilă nr. 200/A din 30 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj s-au respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții Primarul Municipiului Cluj-Napoca, SC I. SA Timișoara și SC J. SRL Timișoara împotriva sentinței primei instanțe, aceștia fiind obligați să le plătească intimaților A. și B. suma de 3000 lei cheltuieli de judecată în apel. Prin Decizia civilă nr. 4220 din 8 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de pârâtul primarul municipiului Cluj Napoca, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

A fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC J. SRL împotriva aceleiași decizii. A fost obligată recurenta pârâtă SC J. SRL la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți A. și B. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut următoarele considerente: a. Cu privire la recursul formulat de pârâtul primarul Municipiului Cluj Napoca. Critica referitoare la întinderea dreptului de proprietate al reclamantelor nu a constituit motiv de apel, fiind formulată omisso medio, cu încălcarea art. 316 coroborat cu art. 294 C. proc. civ., motiv pentru care nu a fost primită. Recurentul-pârât nu justifică un interes în criticarea hotărârii cu privire la reținerea lipsei calități procesuale a SC J. SRL Timișoara și a SC I. SA, acestea putând formula critici privind poziția lor procesuală în cauză.

La critica de apel în sensul că parcela nu a fost revendicată, aceasta fiind proprietatea numiților M. și N., instanța de apel a reținut că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a solicitat restituirea terenului în suprafață de 2.493 din parcela, înscrisă inițial în C.F. Cluj, deși de la antecesorii lor s-a expropriat o suprafață totală aproape dublă față de cea solicitată, iar prima instanță a reținut, de asemenea, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamantele au solicitat restituirea în natură a unei suprafețe de 2.493 mp, terenul expropriat de la antecesori fiind însă mult mai mare.

Aceste rețineri ale instanțelor sunt confirmate de contestația formulată, prin care se contestă dispoziția emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001 și se solicită restituirea în natură a terenului de 2.493 mp situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F., precum și de întâmpinarea din dosarul de recurs, în care se susține că prin notificare s-a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 2.493 mp, cu toate că suprafața expropriată de la antecesori a fost mult mai mare. În aceste condiții, nu se susține argumentul instanței de apel, în sensul că antecesorii reclamanților au deținut o parte din terenul identificat, ceea ce ar justifica o restituire în natură în sensul dispus - terenul în suprafață de 2.121 mp restituit în natură fiind identificat.

Terenul aferent parcelei, este deci un teren nesolicitat în procedura Legii nr. 10/2001, iar măsura dispusă de instanță pune în discuție modalitatea de despăgubire în compensare - ipoteză în care trebuie să se verifice, în măsura în care se optează pentru această măsură reparatorie, regimul juridic al acestuia în lumina Legii nr. 10/2001, inclusiv sub aspectul formulării vreunei notificări, care să permită aplicarea acestei măsuri reparatorii. În egală măsură, aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 10/2001 devine operantă numai în ipoteza în care terenul notificat și solicitat a fi restituit în natură este afectat în sensul acestei norme legale, interesând regimul juridic al acestuia la data intrării legii în vigoare.

Toate aceste considerente nu atrag incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât nu s-a dat mai mult decât s-a cerut - numai modalitatea de soluționare a cererii ridicând probleme privind corecta aplicare a Legii nr. 10/2001, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Întrucât situația de fapt nu este lămurită în cauză sub aspectele susmenționate, pentru a se face aplicarea art. 314 C. proc. civ., s-a admis recursul, dispunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului declarat de acest pârât - instanța urmând a analiza și critica de apel vizând aplicabilitatea în cauză a dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, neanalizată și reluată în cererea de recurs, ceea ce atrage incidența în cauză și a dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. b. Cu privire la recursul formulat de pârâta SC J. SRL. Nepronunțarea asupra unui capăt de cerere, cu nesocotirea voinței reclamantelor în stabilirea cadrului procesual și încălcarea astfel a principiului disponibilității nu poate fi valorificată de partea adversă, singura parte care are interes în acest sens fiind numai reclamanta. Nu s-a putut reține nici încălcarea principiului contradictorialității, față de împrejurarea imputată de recurentă în sensul că nu i s-a dat posibilitatea formulării de apărări în raport de susținerile părții potrivnice referitoare la fondul cauzei, întrucât se poate pune problema încălcării acestui principiu numai în raport cu părțile, în cadrul procesul legal constituit, și nu față de alte persoane pentru care s-a reținut calitatea de terț față de raportul juridic dedus judecății.

Instanța de apel a reținut că prima instanță a respins corect acțiunea reclamanților în contradictoriu cu recurenta-pârâtă, ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive, arătând argumentele pentru care se confirmă soluția pronunțată și care fac inutilă cercetarea motivelor de apel formulate pe fondul cauzei. În aceste condiții, numai în limitele pentru care s-a pronunțat instanța împotriva recurentei-pârâte se pot formula critici de recurs, motivele de nelegalitate care pot fi invocate din perspectiva art. 304 C. proc. civ. fiind circumscrise hotărârii de apel, cenzurată de instanța de recurs, după cum prevede art. 299 C. proc. civ. Astfel, recurenta-pârâtă nu poate formula critici privind dreptul revendicat, respectiv întinderea acestuia.

În cadrul celei de-a treia critici s-a arătat că instanțele nu au stabilit cadrul procesual în conformitate cu dispozițiile legale, ignorând dispozițiile art. 129 alin. (2) și (5) C. proc. civ. și că au procedat la o greșită aplicare a art. 9 din Legea nr. 10/2001. Așa cum prevede art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cadrul procesual este fixat de contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției emise în aplicarea acestei legi, iar litigiul se poartă între persoana îndreptățită și emitentul actului contestat, motivarea privind lipsa calității procesuale pasive fiind făcută cu referire la ambele societăți. Drepturile și obligațiile SC J. SRL și SC I. SA, deținute în temeiul unor contracte de concesiune și de închiriere, pot prezenta relevanță din perspectiva art. 14 din Legea nr. 10/2001, nejustificând calitatea procesuală în cadrul litigiului de față.

Potrivit acestui text legal, dacă imobilul restituit prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească face obiectul unui contract de locațiune, concesiune, locație de gestiune sau asociere în participațiune, noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deținătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii. Contrar celor susținute de către recurenta-pârâtă, deținătorii unor asemenea contracte nu justifică niciun interes pentru a participa într-un litigiu cum este cel în cauză, deoarece în cadrul acestuia nu se hotărăște soarta contractelor și, subsecvent, soarta raporturilor juridice ulterioare.

În aplicarea art. 14 din lege, poate interveni numai o subrogare a fostului proprietar în drepturile statului sau ale persoanei juridice deținătoare - subrogare care le este opozabilă părților din contractele la care se face referire în art. 14 din lege, în virtutea legii. În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 578/A din 13 iunie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 134 din 17 februarie 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: A admis, în parte, plângerea formulată de reclamantele G., decedată în cursul soluționării cauzei, la data de 27 februarie 2014, continuată de moștenitorii O. (fiu) și D. și E. (nepoți de fiică predecedată, P.) și H. decedată în cursul soluționării cauzei, la data de 24 martie 2009, continuată de moștenitorii A. și B. în contradictoriu cu pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca.

A stabilit în favoarea reclamantelor dreptul la restituirea în natură a terenului în suprafață de 930 mp, înscris inițial în C.F. Cluj, , identificat conform raportului de expertiză efectuat în rejudecarea apelului de expert R., raport care face parte integrantă din decizie, astfel: suprafața de 351 mp, suprafața de 225 mp, și suprafața de 354 mp. A obligat pe pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca să recunoască reclamantelor dreptul de a se subroga în drepturile concedentului SC J. SRL, în baza contractului de concesiune din 05 ianuarie 1999, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale încheiate ulterior, cu privire la imobilul identificat mai sus. A dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit prevederilor Legii nr. 165/2013, modificată și completată prin Legea nr. 368/2013 pentru diferența de suprafață de 1.563 mp teren.

A înlăturat din sentință dispoziția referitoare la imobilul evidențiat în C.F. Cluj, raportat la cele statuate prin Decizia nr. 4220 din 8 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora obiect al prezentului litigiu îl constituie exclusiv imobilul, întrucât numai acesta a făcut obiectul notificării. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței, referitoare la: admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților SC I. SA, SC J. SRL, Primăria Municipiului Cluj-Napoca, K. și Statul Român prin L. și respingerea acțiunii reclamantelor față de acești pârâți, pentru lipsa calității lor procesuale pasive; respingerea cererii de arătare a titularului dreptului și obligarea pârâtului Primarul Municipiului Cluj-Napoca să le plătească reclamantelor cheltuieli de judecată în sumă de 1.700 lei.

A respins apelurile declarate de pârâții SC I. SA și SC J. SRL împotriva aceleiași sentințe. A respins cererea de intervenție accesorie formulată de SC J. SRL, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală. Prin Decizia civilă nr. 3448 din 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost admise recursurile declarate de pârâții primarul municipiului Cluj Napoca și SC F. SRL împotriva Deciziei nr. 578/A din 13 iunie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a fost casată decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel Cluj.

Instanța a reținut cu privire la recursul declarat de primarul Municipiului Cluj Napoca următoarele considerente: Critica referitoare la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC J. SRL și SC I. SA nu a mai putut fi examinată în această fază procesuală, deoarece a fost soluționată în mod irevocabil prin decizia de casare pronunțată în ciclul procesual anterior, iar soluția astfel pronunțată a intrat în puterea lucrului judecat. În ceea ce privește critica încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în cadrul căreia recurentul a susținut că instanța de apel a acordat reclamantelor mai mult decât au cerut, s-a reținut că aceeași critică, susținută de același recurent în recursul anterior, a fost formulată omisso medio, cu încălcarea art. 316 coroborat cu art. 294 C. proc.

civ., motiv pentru care nu a fost analizată. Aceasta constituie o problemă irevocabil tranșată de instanța de recurs în primul ciclu procesual, neputând fi readusă în discuție în rejudecare, ceea ce înseamnă că în mod corect instanța de apel, în rejudecare, a reținut că întinderea dreptului de proprietate al reclamantelor nu se impune a fi analizată. Este întemeiată critica referitoare la împrejurarea că instanța de apel, în rejudecare, deși a reținut în cuprinsul considerentelor deciziei recurate statuarea irevocabilă a deciziei de casare, cu privire la terenul ce formează obiectul litigiului, s-a pronunțat cu privire la restituirea unor suprafețe care nu rezultă din motivare dacă aparțin doar unei parcele sau aparțin și celeilalte parcele identificate.

Considerentele deciziei recurate sunt contradictorii, deoarece nu rezultă dacă terenul în suprafață de 2.362 mp, compus din suprafețele SI, S2, S3 și S4 este aferent exclusiv parcelei, sau reprezintă parte din ambele parcele. Din verificarea încheierii de ședință din data de 10 martie 2013, prin care instanța de apel, în rejudecare după casare, a stabilit obiectivele expertizei topografice, rezultă că s-au avut în vedere ambele numere topografice, contrar celor stabilite prin decizia din recurs. Răspunzând obiectivelor astfel stabilite, expertul a făcut o identificare globală a terenului, raportându-se la ambele numere topografice, sens în care, la fila 187 din dosarul instanței de apel, a menționat în mod expres că terenul în suprafață de 2.362 mp (suprafață reținută de instanța de apel ca formând obiectul litigiului) se suprapune pe amplasamentul ambelor numere topografice.

În ceea ce privește parcela S1, în suprafață de 965 mp, instanța de apel a reținut în mod contradictoriu, mai întâi, că se poate restitui în natură parcela S1 A în suprafață de 351 mp, pentru ca ulterior, când a motivat acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, să rețină că diferența de teren pentru care se acordă astfel de măsuri reparatorii, este de 650 mp. Or, din însumarea celor două suprafețe ce compun suprafața S1 (S1A de 351 mp restituită în natură și diferența de 650 mp restituită în echivalent) rezultă un total de 1001 mp. Nici întinderea suprafeței S1A restituită în natură nu este clarificată, deoarece nu rezultă dacă aceasta este de 351 mp, așa cum este menționat în dispozitivul deciziei recurate, sau este de 315 mp, așa cum s-a menționat în considerente.

Având în vedere motivele contradictorii și nelămurirea situației de fapt în ceea ce privește suprafețele de teren cu privire la care urmează a se acorda măsuri reparatorii (în natură sau în echivalent), în temeiul art. 304 pct. 7 și art. 314 C. proc. civ. a fost admis recursul pârâtului și casată decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. După identificarea corectă și neechivocă a terenului ce face obiectul litigiului, conform celor statuate prin decizia anterioară de casare, instanța va avea în vedere și critica recurentului pârât referitoare la incidența art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește terenul ocupat de investiții, atât din punct de vedere fizic, dar și funcțional, precum și susținerea referitoare la interesul public al amenajărilor de pe terenul concesionat.

Consecutiv, se va stabili în ce proporție suprafața de teren concesionată se impune a se restitui în natură, caz în care se va avea în vedere și critica aceluiași recurent, referitoare la modul de aplicare a art. 14 din Legea nr. 10/2001. Nici critica pârâtului referitoare la cheltuielile de judecată nu a fost examinată în această fază procesuală, aceasta urmând a fi avută în vedere de instanța de rejudecare, după stabilirea părții care a căzut în pretenții. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta SC F. SRL, Înalta Curte a examinat cu prioritate motivul referitor la soluția respingerii în principiu a cererii de intervenție accesorie, motiv ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual a avut în vedere situația procesuală existentă la momentul soluționării recursului, respectiv împrejurarea că la acel moment era în discuție calitatea procesuală pasivă, de pârâtă, a SC J. SRL. Constatarea în ciclul procesual anterior, prin hotărâre irevocabilă, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC J. SRL a plasat-o pe aceasta pe poziția unui terț față de proces, ceea ce i-a permis, în principiu, să formuleze o cerere de intervenție accesorie, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 49 și următoarele C. proc. civ. Ca atare, în mod greșit a reținut instanța de apel, în rejudecare, că aceleași considerente reținute în decizia de casare pentru constatarea lipsei calității procesuale pasive a SC J. SRL ar justifica și soluția de respingere a cererii de intervenție accesorie, făcând confuzie între poziția de pârât și cea de intervenient accesoriu.

Înalta Curte a constatat că SC J. SRL, ale cărei drepturi au fost preluate prin absorbție de SC F. SRL, justifică interesul de a interveni în proces pentru apărarea poziției pârâtului, având în vedere raporturile juridice existente între intervenientă și pârât, precum și consecințele pe care hotărârea ce se va pronunța în cauză le poate avea asupra acestor raporturi juridice. De asemenea, s-a constatat că obiectul litigiului și temeiul juridic al acestuia nu se opun admiterii în principiu a unei cereri de intervenție accesorie în favoarea pârâtului. Celelalte critici de fond, încadrate de recurenta SC F. SRL în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., nu au fost examinate, urmând a fi avute în vedere de instanța de instanța de apel în rejudecare - făcând excepție motivele care sunt identice cu cele invocate de pârât și care au fost deja dezlegate prin decizia de față.

De asemenea, dată fiind preconizata soluție de casare cu trimitere, Înalta Curte nu a putut lămuri în acest stadiu procesual aspectele referitoare la cheltuielile de judecată. Instanța de apel va avea în vedere, în rejudecare, și criticile referitoare la cheltuielile de judecată, ținând seama în final de modul în care se va tranșa litigiul pe fond, deoarece numai în acest stadiu al procesului se va putea determina care este partea care a căzut în pretenții. De asemenea, instanța de rejudecare va ține seama, la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, și de faptul că, în decizia de casare anterioară, recurenta SC J. SRL a fost obligată să plătească intimaților A. și B. suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată corespunzătoare acelei faze procesuale.

Se vor avea în vedere, dacă va fi cazul, și susținerile recurentei interveniente referitoare la caracterul disproporționat al cheltuielilor de judecată. În rejudecarea apelului, instanța a reținut următoarele considerente: La termenul de judecată din 04 decembrie 2015, Curtea de Apel Oradea, urmare strămutării cauzei, a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de SC F. SRL, succesoarea SC J. SRL, în favoarea primarului municipiului Cluj-Napoca și s-a conformat deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispunând completarea raportului de expertiză efectuat în cauză. Imobilul din Cluj, în litigiu, a fost expropriat în anul 1976 de la antecesorii reclamanților, titlul Statului fiind înscris în cartea funciară.

Încă din anul 1991, autorii reclamanților au solicitat restituirea terenului expropriat, apoi au revenit repetat cu cereri la Primăria municipiului Cluj, iar în anul 1998 au purtat corespondență cu Primăria și cu Consiliul local (copii ale adreselor respective regăsindu-se la fila 64 și urm. din dosarul de fond). La data de 5 ianuarie 1999 s-a încheiat între Consiliul local Cluj Napoca și SC J. SRL contractul de concesiune nr. 166, în vederea edificării unei construcții multifuncționale. În temeiul acelui contract s-a emis autorizația de construcție din 9 iunie 1999, care autoriza concesionarul să construiască pe terenul ce a făcut obiectul contractului.

La data de 17 noiembrie 2000 a fost dată în folosință lucrarea, edificatele amplasate pe teren fiind: birou administrativ, birou închirieri cântare, grup sanitar bărbați și femei, clădirea având dimensiunea de 12, 50 x 6, 50 și piață agroalimentară în suprafață de 650 mp cu mese mobile acoperită cu copertină metalică. Prin urmare, în anul 2000, 1350 mp din terenul revendicat de autorii reclamanților era ocupat de construcții demontabile, cum corect a reținut instanța de fond. Mesele mobile acoperite de copertină metalică nu sunt clădiri definitive care să aibă fundație, pereți și acoperiș și care să necesite demolare și nu demontare, așa cum ar necesita o piață agroalimentară. Aceasta a fost starea de fapt și de drept a imobilului din litigiu la data de 8 februarie 2002, când reclamantele inițiale G. și H. au depus notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Ulterior, reclamantele (în prezent decedate) au revenit cu adrese repetate la Primăria Cluj Napoca, solicitând soluționarea notificării pe care au depus-o (filele 73 și urm. dosar fond). Mai mult, la scurt timp după depunerea notificării în baza Legii 10/2001, reclamantele au somat SC I. SA să sisteze lucrările de construcție demarate pe terenul revendicat, în temeiul autorizației de construire din 10 iunie 2002. (filele 6, 7 dos. fond), iar societatea le răspunde reclamantelor că sunt în posesia unui contract de concesiune legal încheiat cu municipiul Cluj Napoca și că nu li s-a comunicat că terenul concesionat ar fi revendicat (fila 8 același dosar).

Construcția edificată, magazinul x ce se află în prezent pe o parte a terenului revendicat, a fost dată în folosință la 11 februarie 2004. Cererilor de retrocedare repetate depuse de autoarele reclamantelor, începând cu anul 1991, li s-a răspuns prin dispoziția primarului nr. 3028 din 15 septembrie 2006, contestată în prezentul litigiu. Față de starea de fapt de mai sus, Curtea a constatat, ținând seama și de concluziile completărilor la raportul de expertiză, care nu au modificat, în esență, concluziile raportului reținut la pronunțarea anterioarei decizii de apel, având în vedere și îndrumarul deciziei de casare, că imobilul face obiectul prezentului litigiu, suprafața parcelei identificate este de 351 mp, iar suprafața parcelei numerotate este de 965 mp și nu de 1.001 mp.

Suprafețele parcelelor, totalizând 930 mp., nu sunt ocupate de construcțiile concesionarului, ci de utilități necesare bunei funcționări a magazinului x, care nu sunt utilități publice în înțelesul legii, astfel cum susține intervenienta accesorie, cât timp, chiar destinate accesului public fiind, nu sunt proprietate publică, ci în proprietatea privată a unei persoane juridice. În concluzie, suprafața de 930 mp, compusă din parcelele mai sus indicate, neocupată de construcțiile intervenientei, este liberă și poate fi restituită în natură, în baza dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Intervenienta accesorie nu va fi prejudiciată prin această măsură cât timp restituirea în natură nu va putea fi efectivă pe durata contractului de concesiune, în speță fiind incidente dispozițiile art. 14 din Legea 10/2001, reclamanții urmând să se subroge, de drept, în calitatea de concedent, în locul primarului mun.

Cluj Napoca, în contractul de concesiune 166/1999. Soluția ce urmează a fi pronunțată de Curte este justificată și de următoarele considerente: Încă de la debutul cauzei, reclamantele au învederat și dovedit că au solicitat terenul din litigiu în anul 1991, au formulat cereri repetate la Primăria și Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca și că au somat și concesionarul să sisteze construcția, punându-i în vedere împrejurarea că imobilul face obiectul legilor de retrocedare și este revendicat. Așadar, la data încheierii contractului de concesiune nr. 166/1999, concedentul fusese somat prin cereri repetate, depuse încă din anul 1991, de către foștii proprietari cu cereri în revendicarea terenului preluat abuziv, cereri la care Primăria și Consiliul Local nu au răspuns până la acea dată.

Concedentul, prin urmare, a fost de vădită rea credință. Concesionarul, deși beneficiază de prezumția legală de buna credință, aceasta este răsturnată cât timp nu a dovedit că a depus minime diligențe pentru a afla de la cocontractantul său că terenul ce face obiectul contractului este revendicat de foștii proprietari. Nedovedind că a depus minime diligențe în sensul mai sus arătat, concesionarul SC J. SRL și succesorii acestuia nu mai pot invoca buna-credință și legea în sprijinul pretențiilor lor. Mai mult, somată fiind de autoarele reclamanților să sisteze lucrările de construcție și refuzând acest lucru, intervenienta și-a asumat riscul produs prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești favorabile foștilor proprietari.

Altfel, ar însemna că pârâta și intervenientul accesoriu în favoarea sa, prin conivență, de rea credință, pot să paralizeze aplicarea unor dispoziții legale imperative care îndreptățesc pe foștii proprietari la restituire în natură a unor bunuri ce le-a fost abuziv preluate de statul comunist. Administrația municipiului Cluj Napoca a ignorat cererile repetate ale fostului proprietar, nu a răspuns acestora timp de 15 ani și între timp a tranzacționat terenul preluat abuziv de stat, în propriul beneficiu - atitudine vădit culpabilă și un abuz de drept. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul primarul Municipiului Cluj-Napoca și intervenienta accesorie SC F. SRL.

a. Pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca a criticat decizia pentru următoarele motive: Contrar celor susținute de către instanța de apel, art. 14 din Legea 10/2001 nu este aplicabil în speță, întrucât construcția ridicată pe terenul ce face obiectul concesiunii nu exista la momentul exproprierii terenului, nefăcând obiectul dreptului de proprietate al reclamantelor, terenul concesionat fiind la acest moment ocupat de o construcție nouă în proporție de 100%, autorizată, a cărei existență este anterioară apariției Legii nr. 10/2001 - contractul de concesiune fiind încheiat cu respectarea legislației în vigoare la acea vreme (legalitatea contractului de concesiune nefiind, de altfel, contestată).

Restituirea în natură nu este posibilă, pentru că aceasta ar echivala cu o expropriere în raport cu persoana care a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate asupra construcției, drept față de care concesiunea are un caracter accesoriu. Întrucât nu sunt îndeplinite prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile art. 14 din legea specială devin inaplicabile. Atât contractul de concesiune din 1999 având ca obiect terenul în litigiu, cât și autorizația de construire eliberată în același an în vederea edificării unei construcții multifuncționale sunt anterioare cererii de revendicare depuse de către reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv în anul 2002. Referirile instanței cu privire la reaua credință a pârâtului și intervenientei în cauză nu au aplicabilitate în speță, neavând nicio legătură cu obiectul prezentei spețe, dat fiind obiectul acesteia.

Incidente în cauză nu sunt cele invocate de către instanța de judecată, ci ale art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care prevede că în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil. Întreaga zonă - cartierul de locuințe "x"- constituie o zonă sistematizată. Terenul în litigiu a făcut parte dintr-o suprafață totală de 63.026 mp, expropriată în scopul construirii cartierului de locuințe, astfel cum reiese din cuprinsul art. 7 din Decretul de expropriere nr. 254/1973.

Sistematizarea are drept scop organizarea judicioasă a teritoriului, zonarea funcțională privind modul de folosință a terenului, stabilirea regimului de înălțime, a densității construcțiilor, precum și a densității locuitorilor, a spațiilor plantate și de agrement, echiparea cu dotări social - culturale, cu lucrări tehnico - edilitare și căi de comunicație și transport, păstrarea și îmbunătățirea mediului înconjurător, punerea în valoare a monumentelor istorice și de artă și a locurilor istorice, creșterea eficienței economice și sociale a investițiilor și îmbunătățirea continuă a condițiilor de muncă, de locuit și odihnă pentru întreaga populație.

Zona sistematizată nu cuprinde numai construirea de imobile și a drumurilor de acces la acestea, ci, în mod obligatoriu și spații de parcare, garaje, spatii verzi, spații de joacă pentru copii, unități de învățământ, alte spatii de utilitate publică, etc., care practic, toate sunt necesare creării unui mediu ambiental acceptabil persoanelor care locuiesc în imobilele din vecinătatea acestor zone. Suprafața de teren în litigiu a fost o platformă betonată, destinată parcării autoturismelor proprietarilor din zonă, iar actualmente, întrucât în zona respectivă nu existau spații de comercializare a produselor alimentare, spații absolut necesare într-un areal ocupat de blocuri de locuințe, suprafața în cauză a fost concesionată prin contractul de concesiune din 05 ianuarie 1999, tocmai în vederea amenajării unui astfel de spațiu de interes public, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, suprafața de 930 mp din terenul în litigiu este afectată, pe lângă detaliile de sistematizare, și de un contract de concesiune având ca obiect o construcție de interes public, autorizată. În situația în care instanța de recurs înlătură apărările susținute anterior, solicită să se țină seama de interpretarea greșită a sintagmei „teren liber", de către instanța de apel, în ceea ce privește suprafețele de teren ce însumează 930 mp.

Însăși instanța de apel reține că „suprafețele parcelelor nu sunt ocupate de construcțiile concesionarului, ci de utilități necesare bunei funcționari a magazinului x". Acest aspect, respectiv faptul că terenul nu este liber pentru a putea fi restituit în natură, reiese din completarea la raportul de expertiză întocmit de către expert R. Astfel, la pct. nr. 5 se arată că suprafața de 983 mp s-a defalcat în: suprafața aflată sub clădirea magazinului, 351 mp; suprafața terenului aferent clădirii și utilităților, 225 mp; - suprafața platformei de parcare, 354 mp, iar suprafața trotuare, spatii verzi, carosabil str. x - 53 mp. Așadar, nu doar ca s-a restituit în natură parcarea unei clădiri autorizate, absolut necesară bunei funcționari a acesteia, precum și o porțiune de teren ocupată de terenul aferent clădirii și utilităților, dar chiar și terenul de sub construcție.

Situația terenului în litigiu reiese nu doar din cuprinsul raportului de expertiză completat, ci chiar din simpla vizionare a fotografiilor anexate acestuia. Astfel cum reiese din cuprinsul raportului de expertiză, niciuna din suprafețele restituite nu este „teren liber", pentru a putea fi restituit, fără a cauza probleme funcționale și urbanistice. Mai mult, reclamanții nu vor putea valorifica în vreun fel aceste suprafețe, întrucât nu sunt libere în sens urbanistic, fiind suprafețe ce au făcut obiectul unei autorizații de construire, lucrările edificate în mod legal fiind cuprinse ca atare în documentațiile de urbanism.

Atât parcările aferente complexului comercial, cât și rețelele de incinta și amenajările exterioare din zona concesionată sunt lucrări de construcții necesare, indispensabile funcționarii obiectivului principal, aceasta neputând fi considerată „libera de construcții". Rațiunea reparației prejudiciilor aduse prin preluarea imobilelor în mod abuziv nu trebuie realizată cu prețul producerii altor prejudicii, ori, în speță, prin soluția pronunțată se prejudiciază în mod grav și alte persoane, în acest sens fiind și soluțiile din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Oricare dintre prevederile Legii nr. 10/2001, mai sus enunțate, le-ar lua instanța de recurs în considerare ca fiind incidente în speță, soluția este numai aceea de a se acorda măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru cotele din imobil deținute la expropriere.

b. Intervenienta SC F. SRL a criticat decizia pentru următoarele motive: 1. S-au încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. față de îndrumările obligatorii date prin decizia de casare. Prin Decizia nr. 3448 din 4 decembrie 2014, cu referire la prima Decizie de recurs, nr. 4220 din 8 iunie 2012, s-a impus ca la rejudecare să se ia măsuri pentru a se lămuri identificarea corectă a terenului ce face obiectul litigiului, conform celor statuate prin decizia anterioară de casare și, de asemenea, să se aibă în vedere critica recurentului pârât referitoare la incidența art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește terenul ocupat de investiții, atât din punct de vedere fizic, dar și funcțional, precum și susținerea referitoare la interesul public al amenajărilor de pe terenul concesionat.

A prezentat prin actele depuse la dosarul cauzei argumente pentru demonstrarea incidenței dispozițiilor art. 11 alin. (4), argumente sprijinite și pe concluziile expertului consilier al său, însă Curtea a considerat, fără niciun fel de bază probatorie sau legală, că acestea nu sunt incidente în speță și a aplicat dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Nu s-au avut în vedere toate ipotezele art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, și anume ipoteza referitoare la existența unor construcții noi autorizate și nici art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 referitor la ocuparea funcțională a terenului.

Terenul solicitat spre restituire în prezenta cauză este un teren expropriat, iar atunci când se solicită restituirea unor terenuri expropriate, instanțele trebuie să facă aplicarea art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/20015, raportul dintre prevederile art. 10 și art. 11 din Legea nr. 10/2001 este de la general la particular, prevederile art. 10 putând fi aplicate cu privire la o anumită situație, dar numai în măsura în care art. 11 nu conține prevederi speciale derogatorii aplicabile în cazul particular avut în vedere. Deși a reținut că trebuie să se pronunțe și cu privire la cheltuielile de judecată avansate și solicitate de părți în cadrul ciclurilor procesuale anterioare, urmare a îndrumărilor obligatorii date prin decizia de casare, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra acestora.

Singura referire la cheltuielile de judecată se regăsește în dispozitivul deciziei, unde este redată poziția părților, în sensul că vor solicita pe cale separată cheltuielile de judecată aferente acestui ciclu procesual (apel după casarea cu trimitere spre rejudecare). 2. Decizia a fost pronunțată pe baza unor motive străine pricinii, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Succesiunea istorică a evenimentelor anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu are relevanță juridică, iar justificarea restituirii în natură pe ideea de rea-credință a concedentului și a concesionarului este străină de dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu încălcarea și a principiului contradictorialității.

Aceasta deoarece dispozițiile Legii nr. 10/2001 prevăd că măsurile reparatorii vor fi stabilite prin raportare la caracterul liber sau ocupat al terenului, la tipul și la modul de edificare a construcțiilor existente pe teren, la modul în care terenul a intrat în proprietatea statului ( în speță, prin expropriere). Criticile la adresa modalității prin care legiuitorul a înțeles să reglementeze procedura de restituire și nemulțumirea față de conduita administrațiilor locale sunt neavenite. Mențiunea privind lipsa vreunui prejudiciu pentru intervenienta accesorie în ipoteza restituirii în natură este nefundamentată și nu este de natură să justifice soluția adoptată, deoarece art. 14 din Legea nr. 10/20011 prevede în mod expres obligația de renegociere a clauzelor contractului de concesiune la momentul la care operează subrogarea, deci inclusiv a redevenței.

3. Decizia este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 3.1. Incidența art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În speță nu este aplicabil art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece terenul este expropriat, iar pe acesta sunt edificate construcții noi, autorizate, care nu au caracter de construcții ușoare sau demontabile. Momentul la care trebuie să existe construcțiile noi, autorizate, este acela al soluționării cererii de restituire și nu cel al introducerii cererii. Curtea a reținut în mod eronat și fără argumente că momentul de referință pentru analiza existenței unor construcții autorizate sau demontabile pe teren este data introducerii cererii, în lipsa unei expertize în vederea determinării acestor caracteristici.

Chiar dacă s-ar admite că momentul relevant sub aspectul analizei existenței construcțiilor este data introducerii cererii, urmează a se observa că și la acea dată terenul era ocupat de construcții, autorizate, care, de asemenea, aveau o fundație de beton, iar instanța nu poate reține caracterul ușor demontabil al acestora, în absența unei expertize tehnice în specialitatea construcții. 3. 2. Existenta unor amenajări de utilitate publică pe teren, situație reglementată de art. 11 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001.

Instanța a recunoscut în cuprinsul deciziei faptul că terenul este ocupat de utilități folosite în comun de magazinul x și de locuitorii din cartier, însă a considerat că acesta poate fi restituit în natură, deoarece utilitățile nu sunt proprietate publică, ci sunt proprietatea unei persoane juridice de drept privat, adăugând la lege, impunând o condiție pe care legiuitorul nu a instituit-o în cuprinsul art. 11 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001. Instanța trebuia să aibă deci în vedere prevederile art. 10 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (aprobate prin H.G.

nr. 250/2007), care prevăd că sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale” are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc). dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spatii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele." Astfel, obiectul contractului de concesiune îl reprezintă realizarea de către concesionar a unei construcții multifuncționale cu destinație de magazin alimentar, ceea ce a fost realizat conform prevederilor autorizației de construire din 10 iunie 2002, care autorizează edificiul „magazin alimentar, reamenajare piață, împrejmuiri, parcaje, spații verzi, semnal luminos". 3.3.

Incidența art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Deși prin decizia de casare s-a statuat cu privire la necesitatea analizării incidenței art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, Curtea a omis să analizeze posibila incidență a acestui text de lege, arătându-se și argumentele care susțin incidența acestui text legal în cauză. Cu privire la recursurile formulate în cauză, Înalta Curte constată următoarele: Motivele de recurs se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., fiind înlăturată astfel excepția nulității invocată de către intimații reclamanți A. și B. Cu majoritate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, atrăgând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în limitele ce succed.

- Analiza motivelor formulate prin cererea intervenientei accesorii este limitată numai la a celor care susțin motivele formulate de către pârât. Aceasta deoarece poziția procesuală a intervenientului accesoriu este aceea de a sprijini apărările părții alături de care intervine, iar atât timp cât motive formulate de acesta nu se regăsesc în cererea părții inițiale, înseamnă că nu s-a intenționat valorificarea. Rațiunea legiuitorului în acest sens rezultă și din art. 56 C. proc. civ., care prevede că apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia din parți se socotește neavenit dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăși apel sau recurs.

- Dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, spre deosebire de alin. (3) al aceluiași articol (apreciat de instanța de apel ca fiind incident în cauză), impune un grad maxim de afectare a terenului, după cum rezultă și din explicitarea făcută prin normele metodologice de aplicare (11.6.), în sensul că dispoziția legală vizează situația în care terenul expropriat este integral ocupat de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, caz în care se pot stabili numai măsuri reparatorii în echivalent pentru întregul imobil - analiză impusă de altfel în sarcina instanței de apel, în lumina dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Prin art. 11 alin. (3) este definită sintagma „lucrări pentru care s-a dispus exproprierea” ca fiind reprezentată de „ construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale” , context în care instanța de apel a apreciat că, deși necesare bunei funcționări a magazinului x, utilitățile care ar afecta suprafața de 930 mp nu se încadrează în ultima categorie. Instanța de apel a aplicat art. 11 alin. (3) din lege, reținând că terenul ce a aparținut autorilor reclamanților este ocupat parțial de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, dispunând pentru cota afectată în acest mod acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, iar pentru cota de 930 mp, considerată ca fiind ocupată de utilități, restituirea în natură pe motiv că acesta este teren liber.

S-a susținut prin motivele de recurs, aspect confirmat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, că suprafața de 351 mp - S1A este situată sub clădire, în vreme ce prin decizie, în justificarea naturii de teren liber a suprafeței în litigiu, s-a reținut că întreaga suprafață ce face obiectul litigiului nu este ocupată de construcțiile intervenientei. Cu privire la imobilul care afectează această suprafață nu s-a analizat cauza din perspectiva dispozițiile legale referitoare la construcții noi autorizate, care fac trimitere și la art. 10 alin. (3) - analiză care poate influența natura măsurii reparatorii și nu s-a arătat nici care sunt motivele pentru care terenul a fost considerat ca fiind afectat de o utilitate, deși, cum s-a mai arătat, concluzia rezultată din actele dosarului este că se află sub o clădire, cele două modalități de afectare fiind diferențiate prin norma legală aplicată.

Lămurirea aspectelor mai sus subliniate, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., implică aprecierea situației de fapt/a probelor administrate în cauză, activitate incompatibilă cu judecata în recurs, din perspectiva art. 304 C. proc. civ.

Decizia de apel nu cuprinde raționamentul în baza căruia pentru terenurile care totalizate sunt de 930 mp (pentru S1A în ipoteza în care se va aprecia că nu este afectat de o construcție care, în lumina legii, impune natura măsurii reparatorii) s-a creat un regim juridic distinct decât cel al restului loturilor din care acestea fac parte, astfel cum acesta a fost stabilit prin Decizia de apel nr. 578 din 13 iunie 2014 pronunțată de Curte de Apel Cluj, secția civilă, (neatacată cu recurs de către reclamanți în ceea ce privește stabilirea de măsuri reparatorii în echivalent) și în care s-a reținut că acestea sunt ocupate de construcția magazinului x, teren aferent construcției și ocupat de utilități, respectiv platformă de parcare.

Se vor avea în vedere și dispozițiile art. 10.3. din normele metodologice de aplicare a legii - care se aplică în mod corespunzător, potrivit art. 11 alin. (3), în care se arată că sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, făcându-se o enumerare exemplificativă. În egală măsură, sunt relevante și dispozițiile art. 11.3 din aceleași norme metodologice, care definesc terenurile libere ca fiind acelea care nu au primit afectațiunea pentru care s-a dispus exproprierea.

- Relevanța juridică a dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001 a fost subliniată inclusiv prin ultima decizie de recurs prin care, cu referire și la prima decizie de casare pronunțată în cauză, s-a impus lămurirea acestei probleme, consecutiv analizei criticilor recurentului pârât referitoare la incidența art. 11alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește terenul ocupat de investiții, atât din punct de vedere fizic, dar și funcțional, precum și a susținerii referitoare la interesul public al amenajărilor de pe terenul concesionat.

Prin urmare, aceste dispoziții legale pot fi relevante cu privire la contractul de concesiune, în măsura în care se impune restituirea în natură, în favoarea reclamanților, în totalitate/ în parte a suprafeței de teren ce face obiectul acestuia și care mai constituie obiectul litigiului în această etapă procesuală - limitele de judecată, în urma dezlegărilor și contestărilor făcute în cadrul căilor de atac în etapele procesuale anterioare, fiind fixate la suprafața de 930 mp. Faptul că a fost încheiat contractul de concesiune anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu înlătură aplicarea normei legale, atât timp cât imobilul la care se referă intră sub domeniul de reglementare al acestei legi.

- Considerentele din decizie indicate cu titlu subsidiar, referitoare la atitudinea subiectivă a părților din contractul de concesiune, sunt străine de natura cauzei, excedând limitele de judecată în care instanța de judecată este învestită în prezentul dosar - atrăgând incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - Criticile privind cheltuielile de judecată urmează a fi avute în vedere la rejudecare, cu sublinierea că acestea pot fi valorificate de intervenienta accesorie, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., numai relativ la calitatea de intervenient accesoriu. În considerarea argumentelor mai sus arătate, Înalta Curte, cu majoritate, va admite recursurile declarate de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca și de intervenienta SC F. SRL.

împotriva deciziei de apel, care va fi casată, dispunându-se trimiterea cauzei pentru rejudecare, în limitele subliniate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursurilor, invocată de intimații A. și B. Cu majoritate: Admite recursurile declarate de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca și de intervenienta SC F. SRL. împotriva Deciziei nr. 542/A din data de 8 iunie 2016 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie2017. Cu opinie separată în sensul admiterii recursurilor, modificării în parte a deciziei recurate, admiterii în tot a apelului, schimbării în parte a sentinței, respingerii ca neîntemeiată a contestației, menținerii celorlalte dispoziții ale sentinței și deciziei.

Imobilul din care face parte terenul care formează obiectul prezentei cauze a fost expropriat pentru construirea unui cartier de locui