ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 263/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 263/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 263/2017

Asupra

recursurilor de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr.

542/A din 08 iunie 2016, Curtea de Apel Oradea-secția civilă a

admis, în

parte, apelul declarat de pârâtul primarul Municipiului Cluj Napoca împotriva

sentinței civile nr. 134 din 17 februarie 2010 pronunțată de

Tribunalul Cluj în contradictoriu cu reclamanții A., B., C., D., E.

A

admis cererea de intervenție accesorie

în interesul

apelantului, formulată de intervenienta SC F. SRL.

A

schimbat, în parte, sentința, în sensul că a admis, în parte,

plângerea formulată de defunctele G. și H., continuată de

moștenitorii acestora A., B., E., D. și C. împotriva dispoziției

primarului municipiului Cluj nr. 3028/2006 și, în consecință, l-a

obligat pe pârâtul primarul municipiului Cluj Napoca să dispună

restituirea în natură în favoarea reclamanților a suprafeței de

930 mp din imobilul, înscris în C.F. Cluj și să facă demersuri

pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

suprafața de teren de 1.563 mp din același imobil.

S-au

respins pretențiile reclamanților cu privire la imobilul din C.F.

Cluj și au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

Pentru

a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut

următoarele considerente:

Prin

sentința civilă nr. 134 din 17 februarie 2010, Tribunalul Cluj;

A

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâților SC I. SA, SC J. SRL, Primăria Municipiului Cluj-Napoca, K.

și Statul Român prin L. și a respins acțiunea reclamantelor

față de acești pârâți, pentru lipsa calității

procesuale pasive.

A

admis plângerea formulată de reclamantele G. și H. în contradictoriu

cu pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca și, în consecință, a

stabilit în favoarea reclamantelor dreptul la restituirea în natură a

terenului în suprafață de 2.121 mp înscris inițial în C.F. Cluj,

transcris ulterior exproprierii în C.F. Cluj, identificat cu raportului de

expertiză efectuat în dosar, pentru diferența de 372 mp teren

menținându-se dispoziția atacată, în sensul acordării de

despăgubiri.

A

respins cererea de arătare a titularului dreptului.

A

fost obligat pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca să le

plătească reclamantelor cheltuieli de judecată în sumă de 1.700

lei.

Pentru

a pronunța această soluție, prima instanță a

reținut că pârâții Primăria municipiului Cluj-Napoca, K.

și Statul Român prin L. nu au calitate procesuală pasivă.

Suprafața

liberă de construcții la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001

este de 2.121 mp, o parte din teren a fost concesionată la data de 5

ianuarie 1999, iar spațiul comercial s-a construit în baza

autorizației de construire din 10 iunie 2002, acesta reprezentând o

piață temporară din structuri demontabile în aer liber.

Reclamantele

au solicitat restituirea în natură a terenului, fiind de acord să îl

preia grevat de sarcini, adică de contractul de concesiune și cele existente

pe teren, situație în care instanța a apreciat că este

posibilă restituirea în natură, conform art. 26 alin. (3) și art.

14 din Legea nr. 10/2001.

Prin

Decizia civilă nr. 200/A din 30 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj

s-au respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții Primarul

Municipiului Cluj-Napoca, SC I. SA Timișoara și SC J. SRL

Timișoara împotriva sentinței primei instanțe,

aceștia

fiind obligați să le plătească intimaților A. și B.

suma de 3000 lei cheltuieli de judecată în apel.

Prin

Decizia civilă nr. 4220 din 8 iunie 2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție

s-a admis recursul declarat de pârâtul primarul

municipiului Cluj Napoca, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță de apel.

A

fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC J. SRL împotriva

aceleiași decizii.

A

fost obligată recurenta pârâtă SC J. SRL la plata sumei de 1.000 lei

cheltuieli de judecată către intimații reclamanți A.

și B.

Pentru

a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut următoarele

considerente:

a.

Cu privire la recursul formulat de pârâtul primarul Municipiului Cluj Napoca.

Critica

referitoare la întinderea dreptului de proprietate al reclamantelor nu a

constituit motiv de apel, fiind formulată omisso medio, cu încălcarea

art. 316 coroborat cu art. 294 C. proc. civ., motiv pentru care nu a fost

primită.

Recurentul-pârât

nu justifică un interes în criticarea hotărârii cu privire la

reținerea lipsei calități procesuale a SC J. SRL Timișoara

și a SC I. SA, acestea putând formula critici privind poziția lor

procesuală în cauză.

La

critica de apel în sensul că parcela nu a fost revendicată, aceasta

fiind proprietatea numiților M. și N., instanța de apel a

reținut că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001

s-a solicitat restituirea terenului în suprafață de 2.493 din

parcela, înscrisă inițial în C.F. Cluj, deși de la antecesorii

lor s-a expropriat o suprafață totală aproape dublă

față de cea solicitată, iar prima instanță a

reținut, de asemenea, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

reclamantele au solicitat restituirea în natură a unei suprafețe de 2.493

mp, terenul expropriat de la antecesori fiind însă mult mai mare.

Aceste

rețineri ale instanțelor sunt confirmate de contestația

formulată, prin care se contestă dispoziția emisă în

aplicarea Legii nr. 10/2001 și se solicită restituirea în natură

a terenului de 2.493 mp situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F., precum și

de întâmpinarea din dosarul de recurs, în care se susține că prin

notificare s-a solicitat restituirea în natură a terenului în

suprafață de 2.493 mp, cu toate că suprafața

expropriată de la antecesori a fost mult mai mare.

În

aceste condiții, nu se susține argumentul instanței de apel, în

sensul că antecesorii reclamanților au deținut o parte din

terenul identificat, ceea ce ar justifica o restituire în natură în sensul

dispus - terenul în suprafață de 2.121 mp restituit în natură

fiind identificat.

Terenul

aferent parcelei, este deci un teren nesolicitat în procedura Legii nr. 10/2001,

iar măsura dispusă de instanță pune în discuție

modalitatea de despăgubire în compensare - ipoteză în care trebuie

să se verifice, în măsura în care se optează pentru această

măsură reparatorie, regimul juridic al acestuia în lumina Legii nr. 10/2001,

inclusiv sub aspectul formulării vreunei notificări, care să

permită aplicarea acestei măsuri reparatorii.

În

egală măsură, aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 14

din Legea nr. 10/2001 devine operantă numai în ipoteza în care terenul

notificat și solicitat a fi restituit în natură este afectat în

sensul acestei norme legale, interesând regimul juridic al acestuia la data

intrării legii în vigoare.

Toate

aceste considerente nu atrag incidența în cauză a motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât nu s-a dat mai mult

decât s-a cerut - numai modalitatea de soluționare a cererii ridicând

probleme privind corecta aplicare a Legii nr. 10/2001, din perspectiva

motivului de recurs prevăzut de dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Întrucât

situația de fapt nu este lămurită în cauză sub aspectele

susmenționate, pentru a se face aplicarea art. 314 C. proc. civ., s-a admis

recursul, dispunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru

rejudecarea apelului declarat de acest pârât - instanța urmând a analiza

și critica de apel vizând aplicabilitatea în cauză a dispozițiile

art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, neanalizată și reluată

în cererea de recurs, ceea ce atrage incidența în cauză și a

dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

b.

Cu privire la recursul formulat de pârâta SC J. SRL.

Nepronunțarea

asupra unui capăt de cerere, cu nesocotirea voinței reclamantelor în

stabilirea cadrului procesual și încălcarea astfel a principiului

disponibilității nu poate fi valorificată de partea

adversă, singura parte care are interes în acest sens fiind numai reclamanta.

Nu

s-a putut reține nici încălcarea principiului

contradictorialității, față de împrejurarea imputată

de recurentă în sensul că nu i s-a dat posibilitatea formulării

de apărări în raport de susținerile părții potrivnice

referitoare la fondul cauzei, întrucât se poate pune problema

încălcării acestui principiu numai în raport cu părțile, în

cadrul procesul legal constituit, și nu față de alte persoane

pentru care s-a reținut calitatea de terț față de raportul

juridic dedus judecății.

Instanța

de apel a reținut că prima instanță a respins corect

acțiunea reclamanților în contradictoriu cu recurenta-pârâtă, ca

urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive,

arătând argumentele pentru care se confirmă soluția

pronunțată și care fac inutilă cercetarea motivelor de apel

formulate pe fondul cauzei.

În aceste condiții, numai în limitele pentru care

s-a pronunțat instanța împotriva recurentei-pârâte se pot formula

critici de recurs, motivele de nelegalitate care pot fi invocate din

perspectiva art. 304 C. proc. civ. fiind circumscrise hotărârii de apel,

cenzurată de instanța de recurs, după cum prevede art. 299 C.

proc. civ.

Astfel,

recurenta-pârâtă nu poate formula critici privind dreptul revendicat,

respectiv întinderea acestuia.

În

cadrul celei de-a treia critici s-a arătat că instanțele nu au

stabilit cadrul procesual în conformitate cu dispozițiile legale, ignorând

dispozițiile art. 129 alin. (2) și (5) C. proc. civ. și că

au procedat la o greșită aplicare a art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Așa

cum prevede art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cadrul procesual este

fixat de contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției

emise în aplicarea acestei legi, iar litigiul se poartă între persoana

îndreptățită și emitentul actului contestat, motivarea

privind lipsa calității procesuale pasive fiind făcută cu

referire la ambele societăți.

Drepturile

și obligațiile SC J. SRL și SC I. SA, deținute în temeiul

unor contracte de concesiune și de închiriere, pot prezenta

relevanță din perspectiva art. 14 din Legea nr. 10/2001,

nejustificând calitatea procesuală în cadrul litigiului de față.

Potrivit

acestui text legal, dacă imobilul restituit prin procedurile

administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre

judecătorească face obiectul unui contract de locațiune,

concesiune, locație de gestiune sau asociere în participațiune, noul

proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice

deținătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă

aceste contracte au fost încheiate potrivit legii.

Contrar

celor susținute de către recurenta-pârâtă, deținătorii

unor asemenea contracte nu justifică niciun interes pentru a participa

într-un litigiu cum este cel în cauză, deoarece în cadrul acestuia nu se

hotărăște soarta contractelor și, subsecvent, soarta

raporturilor juridice ulterioare. În aplicarea art. 14 din lege, poate

interveni numai o subrogare a fostului proprietar în drepturile statului sau

ale persoanei juridice deținătoare - subrogare care le este

opozabilă părților din contractele la care se face referire în art.

14 din lege, în virtutea legii.

În

rejudecare, prin Decizia civilă nr. 578/A din 13 iunie 2014, Curtea de

Apel Cluj, secția civilă,

a admis apelul declarat de pârâtul primarul municipiului

Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 134 din 17 februarie 2010 a

Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A

admis, în parte, plângerea formulată de reclamantele G., decedată în

cursul soluționării cauzei, la data de 27 februarie 2014, continuată

de moștenitorii O. (fiu) și D. și E. (nepoți de fiică

predecedată, P.) și H. decedată în cursul soluționării

cauzei, la data de 24 martie 2009, continuată de moștenitorii A.

și B. în contradictoriu cu pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca.

A

stabilit în favoarea reclamantelor dreptul la restituirea în natură a

terenului în suprafață de 930 mp, înscris inițial în C.F. Cluj,

, identificat conform raportului de expertiză efectuat în rejudecarea

apelului de expert R., raport care face parte integrantă din decizie,

astfel: suprafața de 351 mp, suprafața de 225 mp, și

suprafața de 354 mp.

A

obligat pe pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca să recunoască

reclamantelor dreptul de a se subroga în drepturile concedentului SC J. SRL, în

baza contractului de concesiune din 05 ianuarie 1999, astfel cum a fost

modificat prin actele adiționale încheiate ulterior, cu privire la

imobilul identificat mai sus.

A

dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit

prevederilor Legii nr. 165/2013, modificată și completată prin

Legea nr. 368/2013 pentru diferența de suprafață de 1.563 mp

teren.

A

înlăturat din sentință dispoziția referitoare la imobilul

evidențiat în C.F. Cluj, raportat la cele statuate prin Decizia nr. 4220

din 8 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

potrivit cărora obiect al prezentului litigiu îl constituie exclusiv

imobilul, întrucât numai acesta a făcut obiectul notificării.

A

menținut celelalte dispoziții ale sentinței, referitoare la:

admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a

pârâților SC I. SA, SC J. SRL, Primăria Municipiului Cluj-Napoca, K.

și Statul Român prin L. și respingerea acțiunii reclamantelor

față de acești pârâți, pentru lipsa calității lor

procesuale pasive; respingerea cererii de arătare a titularului dreptului

și obligarea pârâtului Primarul Municipiului Cluj-Napoca să le

plătească reclamantelor cheltuieli de judecată în sumă de

1.700 lei.

A

respins apelurile declarate de pârâții SC I. SA și SC J. SRL

împotriva aceleiași sentințe.

A

respins cererea de intervenție accesorie formulată de SC J. SRL, ca

fiind formulată de o persoană fără calitate

procesuală.

Prin

Decizia civilă nr. 3448 din 2014 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție

au fost admise recursurile declarate de pârâții primarul

municipiului Cluj Napoca și SC F. SRL împotriva Deciziei nr. 578/A din 13

iunie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a fost

casată decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare Curții de

Apel Cluj.

Instanța

a reținut cu privire la recursul declarat de primarul Municipiului Cluj

Napoca următoarele considerente:

Critica

referitoare la modul de soluționare a excepției lipsei

calității procesuale pasive a SC J. SRL și SC I. SA nu a mai

putut fi examinată în această fază procesuală, deoarece a

fost soluționată în mod irevocabil prin decizia de casare

pronunțată în ciclul procesual anterior, iar soluția astfel

pronunțată a intrat în puterea lucrului judecat.

În

ceea ce privește critica încadrabilă în motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în cadrul căreia

recurentul a susținut că instanța de apel a acordat reclamantelor

mai mult decât au cerut, s-a reținut că aceeași critică,

susținută de același recurent în recursul anterior, a fost

formulată omisso medio, cu încălcarea art. 316 coroborat cu art. 294 C.

proc. civ., motiv pentru care nu a fost analizată.

Aceasta

constituie o problemă irevocabil tranșată de instanța de

recurs în primul ciclu procesual, neputând fi readusă în discuție în

rejudecare, ceea ce înseamnă că în mod corect instanța de apel,

în rejudecare, a reținut că întinderea dreptului de proprietate al

reclamantelor nu se impune a fi analizată.

Este

întemeiată critica referitoare la împrejurarea că instanța de

apel, în rejudecare, deși a reținut în cuprinsul considerentelor

deciziei recurate statuarea irevocabilă a deciziei de casare, cu privire

la terenul ce formează obiectul litigiului, s-a pronunțat cu privire

la restituirea unor suprafețe care nu rezultă din motivare dacă

aparțin doar unei parcele sau aparțin și celeilalte parcele identificate.

Considerentele

deciziei recurate sunt contradictorii, deoarece nu rezultă dacă

terenul în suprafață de 2.362 mp, compus din suprafețele SI, S2,

S3 și S4 este aferent exclusiv parcelei, sau reprezintă parte din

ambele parcele.

Din

verificarea încheierii de ședință din data de 10 martie 2013,

prin care instanța de apel, în rejudecare după casare, a stabilit

obiectivele expertizei topografice, rezultă că s-au avut în vedere

ambele numere topografice, contrar celor stabilite prin decizia din recurs.

Răspunzând

obiectivelor astfel stabilite, expertul a făcut o identificare

globală a terenului, raportându-se la ambele numere topografice, sens în

care, la fila 187 din dosarul instanței de apel, a menționat în mod

expres că terenul în suprafață de 2.362 mp (suprafață

reținută de instanța de apel ca formând obiectul litigiului) se

suprapune pe amplasamentul ambelor numere topografice.

În

ceea ce privește parcela S1, în suprafață de 965 mp,

instanța de apel a reținut în mod contradictoriu, mai întâi, că

se poate restitui în natură parcela S1 A în suprafață de 351 mp,

pentru ca ulterior, când a motivat acordarea măsurilor reparatorii în

echivalent, să rețină că diferența de teren pentru

care se acordă astfel de măsuri reparatorii, este de 650 mp. Or, din

însumarea celor două suprafețe ce compun suprafața S1 (S1A de

351 mp restituită în natură și diferența de 650 mp

restituită în echivalent) rezultă un total de 1001 mp.

Nici

întinderea suprafeței S1A restituită în natură nu este

clarificată, deoarece nu rezultă dacă aceasta este de 351 mp,

așa cum este menționat în dispozitivul deciziei recurate, sau este de

315 mp, așa cum s-a menționat în considerente.

Având

în vedere motivele contradictorii și nelămurirea situației de

fapt în ceea ce privește suprafețele de teren cu privire la care

urmează a se acorda măsuri reparatorii (în natură sau în

echivalent), în temeiul art. 304 pct. 7 și art. 314 C. proc. civ. a fost

admis recursul pârâtului și casată decizia recurată, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare.

După

identificarea corectă și neechivocă a terenului ce face obiectul

litigiului, conform celor statuate prin decizia anterioară de casare,

instanța va avea în vedere și critica recurentului pârât referitoare

la incidența art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001 în ceea

ce privește terenul ocupat de investiții, atât din punct de vedere

fizic, dar și funcțional, precum și susținerea referitoare

la interesul public al amenajărilor de pe terenul concesionat. Consecutiv,

se va stabili în ce proporție suprafața de teren concesionată se

impune a se restitui în natură, caz în care se va avea în vedere și

critica aceluiași recurent, referitoare la modul de aplicare a art. 14 din

Legea nr. 10/2001.

Nici

critica pârâtului referitoare la cheltuielile de judecată nu a fost examinată

în această fază procesuală, aceasta urmând a fi avută în

vedere de instanța de rejudecare, după stabilirea părții

care a căzut în pretenții.

În

ceea ce privește recursul declarat de recurenta SC F. SRL, Înalta Curte a

examinat cu prioritate motivul referitor la soluția respingerii în

principiu a cererii de intervenție accesorie, motiv ce se încadrează

în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Decizia

de casare pronunțată în primul ciclu procesual a avut în vedere

situația procesuală existentă la momentul soluționării

recursului, respectiv împrejurarea că la acel moment era în discuție

calitatea procesuală pasivă, de pârâtă, a SC J. SRL.

Constatarea

în ciclul procesual anterior, prin hotărâre irevocabilă, a lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei SC J. SRL a plasat-o pe aceasta

pe poziția unui terț față de proces, ceea ce i-a permis, în

principiu, să formuleze o cerere de intervenție accesorie, dacă

sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 49

și următoarele C. proc. civ.

Ca

atare, în mod greșit a reținut instanța de apel, în rejudecare,

că aceleași considerente reținute în decizia de casare pentru

constatarea lipsei calității procesuale pasive a SC J. SRL ar

justifica și soluția de respingere a cererii de intervenție

accesorie, făcând confuzie între poziția de pârât și cea de

intervenient accesoriu.

Înalta

Curte a constatat că SC J. SRL, ale cărei drepturi au fost preluate

prin absorbție de SC F. SRL, justifică interesul de a interveni în

proces pentru apărarea poziției pârâtului, având în vedere

raporturile juridice existente între intervenientă și pârât, precum

și consecințele pe care hotărârea ce se va pronunța în

cauză le poate avea asupra acestor raporturi juridice.

De

asemenea, s-a constatat că obiectul litigiului și temeiul juridic al

acestuia nu se opun admiterii în principiu a unei cereri de intervenție

accesorie în favoarea pârâtului.

Celelalte

critici de fond, încadrate de recurenta SC F. SRL în motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., nu au fost

examinate, urmând a fi avute în vedere de instanța de instanța de

apel în rejudecare - făcând excepție motivele care sunt identice cu

cele invocate de pârât și care au fost deja dezlegate prin decizia de

față.

De

asemenea, dată fiind preconizata soluție de casare cu trimitere,

Înalta Curte nu a putut lămuri în acest stadiu procesual aspectele

referitoare la cheltuielile de judecată. Instanța de apel va avea în

vedere, în rejudecare, și criticile referitoare la cheltuielile de

judecată, ținând seama în final de modul în care se va tranșa

litigiul pe fond, deoarece numai în acest stadiu al procesului se va putea

determina care este partea care a căzut în pretenții. De asemenea,

instanța de rejudecare va ține seama, la stabilirea cuantumului

cheltuielilor de judecată, și de faptul că, în decizia de casare

anterioară, recurenta SC J. SRL a fost obligată să

plătească intimaților A. și B. suma de 1.000 lei cheltuieli

de judecată corespunzătoare acelei faze procesuale. Se vor avea în

vedere, dacă va fi cazul, și susținerile recurentei

interveniente referitoare la caracterul disproporționat al cheltuielilor

de judecată.

În

rejudecarea apelului, instanța a reținut următoarele

considerente:

La termenul

de judecată din 04 decembrie 2015, Curtea de Apel Oradea, urmare

strămutării cauzei, a admis în principiu cererea de intervenție

accesorie formulată de SC F. SRL, succesoarea SC J. SRL, în favoarea primarului

municipiului Cluj-Napoca și s-a conformat deciziei Înaltei Curți de

Casație și Justiție, dispunând completarea raportului de

expertiză efectuat în cauză.

Imobilul din Cluj,

în litigiu, a fost expropriat în anul 1976 de la antecesorii reclamanților,

titlul Statului fiind înscris în cartea funciară.

Încă din

anul 1991, autorii reclamanților au solicitat restituirea terenului

expropriat, apoi au revenit repetat cu cereri la Primăria municipiului Cluj,

iar în anul 1998 au purtat corespondență cu Primăria și cu Consiliul

local (copii ale adreselor respective regăsindu-se la fila 64 și urm.

din dosarul de fond).

La data de 5

ianuarie 1999 s-a încheiat între Consiliul local Cluj Napoca și SC J. SRL

contractul de concesiune nr. 166, în vederea edificării unei

construcții multifuncționale. În temeiul acelui contract s-a emis

autorizația de construcție din 9 iunie 1999, care autoriza

concesionarul să construiască pe terenul ce a făcut obiectul

contractului.

La data de 17

noiembrie 2000 a fost dată în folosință lucrarea, edificatele

amplasate pe teren fiind: birou administrativ, birou închirieri cântare, grup

sanitar bărbați și femei, clădirea având dimensiunea de 12,

50 x 6, 50 și piață agroalimentară în suprafață

de 650 mp cu mese mobile acoperită cu copertină metalică.

Prin urmare,

în anul 2000, 1350 mp din terenul revendicat de autorii reclamanților era

ocupat de construcții demontabile, cum corect a reținut instanța

de fond. Mesele mobile acoperite de copertină metalică nu sunt

clădiri definitive care să aibă fundație, pereți

și acoperiș și care să necesite demolare și nu

demontare, așa cum ar necesita o piață agroalimentară.

Aceasta a

fost starea de fapt și de drept a imobilului din litigiu la data de 8

februarie 2002, când reclamantele inițiale G. și H. au depus

notificare în baza Legii nr. 10/2001. Ulterior, reclamantele (în prezent

decedate) au revenit cu adrese repetate la Primăria Cluj Napoca,

solicitând soluționarea notificării pe care au depus-o (filele 73

și urm. dosar fond).

Mai mult, la

scurt timp după depunerea notificării în baza Legii 10/2001,

reclamantele au somat SC I. SA să sisteze lucrările de

construcție demarate pe terenul revendicat, în temeiul autorizației

de construire din 10 iunie 2002. (filele 6, 7 dos. fond), iar societatea le

răspunde reclamantelor că sunt în posesia unui contract de concesiune

legal încheiat cu municipiul Cluj Napoca și că nu li s-a comunicat

că terenul concesionat ar fi revendicat (fila 8 același dosar).

Construcția

edificată, magazinul x ce se află în prezent pe o parte a terenului

revendicat, a fost dată în folosință la 11 februarie 2004.

Cererilor de

retrocedare repetate depuse de autoarele reclamantelor, începând cu anul 1991,

li s-a răspuns prin dispoziția primarului nr. 3028 din 15 septembrie 2006,

contestată în prezentul litigiu.

Față

de starea de fapt de mai sus, Curtea a constatat, ținând seama și de

concluziile completărilor la raportul de expertiză, care nu au

modificat, în esență, concluziile raportului reținut la

pronunțarea anterioarei decizii de apel, având în vedere și

îndrumarul deciziei de casare, că imobilul face obiectul prezentului

litigiu, suprafața parcelei identificate este de 351 mp, iar suprafața

parcelei numerotate este de 965 mp și nu de 1.001 mp.

Suprafețele

parcelelor, totalizând 930 mp., nu sunt ocupate de construcțiile

concesionarului, ci de utilități necesare bunei funcționări

a magazinului x, care nu sunt utilități publice în înțelesul

legii, astfel cum susține intervenienta accesorie, cât timp, chiar

destinate accesului public fiind, nu sunt proprietate publică, ci în

proprietatea privată a unei persoane juridice.

În concluzie,

suprafața de 930 mp, compusă din parcelele mai sus indicate,

neocupată de construcțiile intervenientei, este liberă și

poate fi restituită în natură, în baza dispozițiilor art. 11 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001.

Intervenienta

accesorie nu va fi prejudiciată prin această măsură cât

timp restituirea în natură nu va putea fi efectivă pe durata

contractului de concesiune, în speță fiind incidente

dispozițiile art. 14 din Legea 10/2001, reclamanții urmând să se

subroge, de drept, în calitatea de concedent, în locul primarului mun. Cluj

Napoca, în contractul de concesiune 166/1999.

Soluția

ce urmează a fi pronunțată de Curte este justificată și

de următoarele considerente:

Încă de

la debutul cauzei, reclamantele au învederat și dovedit că au

solicitat terenul din litigiu în anul 1991, au formulat cereri repetate la

Primăria și Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca și că

au somat și concesionarul să sisteze construcția, punându-i în

vedere împrejurarea că imobilul face obiectul legilor de retrocedare

și este revendicat.

Așadar, la

data încheierii contractului de concesiune nr. 166/1999, concedentul fusese

somat prin cereri repetate, depuse încă din anul 1991, de către

foștii proprietari cu cereri în revendicarea terenului preluat abuziv,

cereri la care Primăria și Consiliul Local nu au răspuns

până la acea dată.

Concedentul,

prin urmare, a fost de vădită rea credință. Concesionarul,

deși beneficiază de prezumția legală de buna

credință, aceasta este răsturnată cât timp nu a dovedit

că a depus minime diligențe pentru a afla de la cocontractantul

său că terenul ce face obiectul contractului este revendicat de foștii

proprietari. Nedovedind că a depus minime diligențe în sensul mai sus

arătat, concesionarul SC J. SRL și succesorii acestuia nu mai pot

invoca buna-credință și legea în sprijinul pretențiilor

lor. Mai mult, somată fiind de autoarele reclamanților să

sisteze lucrările de construcție și refuzând acest lucru,

intervenienta și-a asumat riscul produs prin pronunțarea unor

hotărâri judecătorești favorabile foștilor proprietari.

Altfel, ar

însemna că pârâta și intervenientul accesoriu în favoarea sa, prin

conivență, de rea credință, pot să paralizeze

aplicarea unor dispoziții legale imperative care îndreptățesc pe

foștii proprietari la restituire în natură a unor bunuri ce le-a fost

abuziv preluate de statul comunist.

Administrația

municipiului Cluj Napoca a ignorat cererile repetate ale fostului proprietar,

nu a răspuns acestora timp de 15 ani și între timp a

tranzacționat terenul preluat abuziv de stat, în propriul beneficiu - atitudine

vădit culpabilă și un abuz de drept.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs pârâtul primarul Municipiului Cluj-Napoca

și

intervenienta

accesorie SC F. SRL.

a. Pârâtul Primarul

municipiului Cluj-Napoca

a

criticat decizia pentru următoarele motive:

Contrar celor

susținute de către instanța de apel, art. 14 din Legea 10/2001

nu este aplicabil în speță, întrucât construcția ridicată

pe terenul ce face obiectul concesiunii nu exista la momentul exproprierii

terenului, nefăcând obiectul dreptului de proprietate al reclamantelor,

terenul concesionat fiind la acest moment ocupat de o construcție nouă

în proporție de 100%, autorizată, a cărei existență

este anterioară apariției Legii nr. 10/2001 - contractul de

concesiune fiind încheiat cu respectarea legislației în vigoare la acea

vreme (legalitatea contractului de concesiune nefiind, de altfel,

contestată).

Restituirea

în natură nu este posibilă, pentru că aceasta ar echivala cu o

expropriere în raport cu persoana care a dobândit în mod valabil dreptul de

proprietate asupra construcției, drept față de care concesiunea

are un caracter accesoriu. Întrucât nu sunt îndeplinite prevederile art. 10 din

Legea nr. 10/2001, dispozițiile art. 14 din legea specială devin

inaplicabile.

Atât

contractul de concesiune din 1999 având ca obiect terenul în litigiu, cât

și autorizația de construire eliberată în același an în vederea

edificării unei construcții multifuncționale sunt anterioare

cererii de revendicare depuse de către reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001,

respectiv în anul 2002.

Referirile

instanței cu privire la reaua credință a pârâtului și

intervenientei în cauză nu au aplicabilitate în speță, neavând

nicio legătură cu obiectul prezentei spețe, dat fiind obiectul

acesteia.

Incidente în

cauză nu sunt cele invocate de către instanța de judecată,

ci ale art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care prevede că în cazul

în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă

funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc

în echivalent pentru întregul imobil.

Întreaga zonă

- cartierul de locuințe "x"- constituie o zonă sistematizată.

Terenul în litigiu a făcut parte dintr-o suprafață totală

de 63.026 mp, expropriată în scopul construirii cartierului de

locuințe, astfel cum reiese din cuprinsul art. 7 din Decretul de

expropriere nr. 254/1973.

Sistematizarea

are drept scop organizarea judicioasă a teritoriului, zonarea

funcțională privind modul de folosință a terenului,

stabilirea regimului de înălțime, a densității

construcțiilor, precum și a densității locuitorilor, a

spațiilor plantate și de agrement, echiparea cu dotări social -

culturale, cu lucrări tehnico - edilitare și căi de

comunicație și transport, păstrarea și

îmbunătățirea mediului înconjurător, punerea în valoare a monumentelor

istorice și de artă și a locurilor istorice, creșterea

eficienței economice și sociale a investițiilor și

îmbunătățirea continuă a condițiilor de muncă, de

locuit și odihnă pentru întreaga populație.

Zona

sistematizată nu cuprinde numai construirea de imobile și a

drumurilor de acces la acestea, ci, în mod obligatoriu și spații de

parcare, garaje, spatii verzi, spații de joacă pentru copii,

unități de învățământ, alte spatii de utilitate publică,

etc., care practic, toate sunt necesare creării unui mediu ambiental

acceptabil persoanelor care locuiesc în imobilele din vecinătatea acestor

zone.

Suprafața

de teren în litigiu a fost o platformă betonată, destinată

parcării autoturismelor proprietarilor din zonă, iar actualmente, întrucât

în zona

respectivă

nu existau spații de comercializare a produselor alimentare, spații

absolut necesare într-un areal ocupat de blocuri de locuințe,

suprafața în cauză a fost concesionată prin contractul de

concesiune din 05 ianuarie 1999, tocmai în vederea amenajării unui astfel

de spațiu de interes public, anterior intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001. Astfel, suprafața de 930 mp din terenul în litigiu este afectată,

pe lângă detaliile de sistematizare, și de un contract de concesiune

având ca obiect o construcție de interes public, autorizată.

În

situația în care instanța de recurs înlătură

apărările susținute anterior, solicită să se țină

seama de interpretarea greșită a sintagmei „teren liber", de

către instanța de apel, în ceea ce privește suprafețele de

teren ce însumează 930 mp.

Însăși

instanța de apel reține că „suprafețele parcelelor nu sunt

ocupate de construcțiile concesionarului, ci de utilități

necesare bunei funcționari a magazinului x".

Acest aspect,

respectiv faptul că terenul nu este liber pentru a putea fi restituit în

natură, reiese din completarea la raportul de expertiză întocmit de

către expert R.

Astfel, la

pct. nr. 5 se arată că suprafața de 983 mp s-a defalcat în: suprafața

aflată sub clădirea magazinului, 351 mp; suprafața terenului

aferent clădirii și utilităților, 225 mp; - suprafața

platformei de parcare, 354 mp, iar suprafața trotuare, spatii verzi,

carosabil str. x - 53 mp.

Așadar,

nu doar ca s-a restituit în natură parcarea unei clădiri autorizate,

absolut necesară bunei funcționari a acesteia, precum și o

porțiune de teren ocupată de terenul aferent clădirii și

utilităților, dar chiar și terenul de sub construcție.

Situația terenului în litigiu reiese nu doar din cuprinsul raportului de

expertiză completat, ci chiar din simpla vizionare a fotografiilor anexate

acestuia.

Astfel cum

reiese din cuprinsul raportului de expertiză, niciuna din suprafețele

restituite nu este „teren liber", pentru a putea fi restituit, fără

a cauza probleme funcționale și urbanistice. Mai mult,

reclamanții nu vor putea valorifica în vreun fel aceste suprafețe,

întrucât nu sunt libere în sens urbanistic, fiind suprafețe ce au

făcut obiectul unei autorizații de construire, lucrările

edificate în mod legal fiind cuprinse ca atare în documentațiile de

urbanism.

Atât

parcările aferente complexului comercial, cât și rețelele de

incinta și amenajările

exterioare din zona concesionată sunt

lucrări de construcții necesare, indispensabile funcționarii

obiectivului principal, aceasta neputând fi considerată „libera de

construcții".

Rațiunea

reparației prejudiciilor aduse prin preluarea imobilelor în mod abuziv nu

trebuie realizată cu prețul producerii altor prejudicii, ori, în

speță, prin soluția pronunțată se prejudiciază în

mod grav și alte persoane, în acest sens fiind și soluțiile din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Oricare

dintre prevederile Legii nr. 10/2001, mai sus enunțate, le-ar lua

instanța de recurs în considerare ca fiind incidente în speță,

soluția este numai aceea de a se acorda măsuri reparatorii în

echivalent, constând în despăgubiri în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, pentru cotele din imobil deținute la expropriere.

b.

Intervenienta SC F. SRL a criticat decizia pentru următoarele motive:

1.

S-au încălcat dispozițiile art. 315

alin. (1) C.

proc. civ.

față de îndrumările

obligatorii date prin decizia de casare.

Prin

Decizia nr. 3448 din 4 decembrie 2014, cu referire la prima Decizie de recurs, nr.

4220 din 8 iunie 2012, s-a impus ca la rejudecare să se ia măsuri

pentru a se lămuri identificarea corectă a terenului ce face obiectul

litigiului, conform celor statuate prin decizia anterioară de casare

și, de asemenea, să se aibă în vedere critica recurentului pârât

referitoare la incidența art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001

în ceea ce privește terenul ocupat de investiții, atât din punct de

vedere fizic, dar și funcțional, precum și susținerea

referitoare la interesul public al amenajărilor de pe terenul concesionat.

A

prezentat prin actele depuse la dosarul cauzei argumente pentru demonstrarea

incidenței dispozițiilor art. 11 alin. (4), argumente sprijinite

și pe concluziile expertului consilier al său, însă Curtea a

considerat, fără niciun fel de bază probatorie sau legală,

că acestea nu sunt incidente în speță și a aplicat dispozițiile

art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Nu

s-au avut în vedere toate ipotezele art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

și anume ipoteza referitoare la existența unor construcții noi

autorizate și nici art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 referitor la ocuparea

funcțională a terenului.

Terenul

solicitat spre restituire în prezenta cauză este un teren expropriat, iar

atunci când se solicită restituirea unor terenuri expropriate,

instanțele trebuie să facă aplicarea art. 11 alin. (3) din Legea

nr. 10/20015, raportul dintre prevederile art. 10 și art. 11 din Legea nr.

10/2001 este de la general la particular, prevederile art. 10 putând fi

aplicate cu privire la o anumită situație, dar numai în măsura

în care art. 11 nu conține prevederi speciale derogatorii aplicabile în

cazul particular avut în vedere.

Deși

a reținut că trebuie să se pronunțe și cu privire la

cheltuielile de judecată avansate și solicitate de părți în

cadrul ciclurilor procesuale anterioare, urmare a îndrumărilor obligatorii

date prin decizia de casare, instanța de apel a omis să se

pronunțe asupra acestora.

Singura referire la cheltuielile

de judecată se regăsește în dispozitivul deciziei, unde este

redată poziția părților, în sensul că vor solicita pe

cale separată cheltuielile de judecată aferente acestui ciclu

procesual (apel după casarea cu trimitere spre rejudecare).

2.

Decizia a fost pronunțată pe baza unor motive străine pricinii,

potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Succesiunea

istorică a evenimentelor anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001

nu are relevanță juridică, iar justificarea restituirii în

natură pe ideea de rea-credință a concedentului și a

concesionarului este străină de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

cu încălcarea și a principiului contradictorialității.

Aceasta

deoarece dispozițiile Legii nr. 10/2001 prevăd că măsurile

reparatorii vor fi stabilite prin raportare la caracterul liber sau ocupat al

terenului, la tipul și la modul de edificare a construcțiilor

existente pe teren, la modul în care terenul a intrat în proprietatea statului

( în speță, prin expropriere).

Criticile

la adresa modalității prin care legiuitorul a înțeles să

reglementeze procedura de restituire și nemulțumirea față

de conduita administrațiilor locale sunt neavenite.

Mențiunea

privind lipsa vreunui prejudiciu pentru intervenienta accesorie în ipoteza

restituirii în natură este nefundamentată și nu este de

natură să justifice soluția adoptată, deoarece art. 14 din

Legea nr. 10/20011 prevede în mod expres obligația de renegociere a

clauzelor contractului de concesiune la momentul la care operează

subrogarea, deci inclusiv a redevenței.

3.

Decizia este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale,

potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

3.1.

Incidența art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În

speță nu este aplicabil art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

deoarece terenul este expropriat, iar pe acesta sunt edificate construcții

noi, autorizate, care nu au caracter de construcții ușoare sau

demontabile.

Momentul

la care trebuie să existe construcțiile noi, autorizate, este acela

al soluționării cererii de restituire și nu cel al introducerii

cererii.

Curtea

a reținut în mod eronat și fără argumente că momentul

de referință pentru analiza existenței unor construcții

autorizate sau demontabile pe teren este data introducerii cererii, în lipsa unei

expertize în vederea determinării acestor caracteristici.

Chiar

dacă s-ar admite că momentul relevant sub aspectul analizei

existenței construcțiilor este data introducerii cererii,

urmează a se observa că și la acea dată terenul era ocupat

de construcții, autorizate, care, de asemenea, aveau o fundație de

beton, iar instanța nu poate reține caracterul ușor demontabil

al acestora, în absența unei expertize tehnice în specialitatea

construcții.

3.

situație reglementată de art. 11 alin. (3) teza finală din Legea

nr. 10/2001.

Instanța

a recunoscut în cuprinsul deciziei faptul că terenul este ocupat de utilități

folosite în comun de magazinul x și de locuitorii din cartier, însă a

considerat că acesta poate fi restituit în natură, deoarece

utilitățile nu sunt proprietate publică, ci sunt proprietatea

unei persoane juridice de drept privat, adăugând la lege, impunând o

condiție pe care legiuitorul nu a instituit-o în cuprinsul art. 11 alin. (3)

teza finală din Legea nr. 10/2001.

Instanța

trebuia să aibă deci în vedere prevederile art. 10 alin. (3) din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (aprobate

prin H.G. nr. 250/2007), care prevăd că sintagma „amenajări de

utilitate publică ale localităților urbane și rurale” are

în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități

publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări

destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de

comunicație (străzi, alei, trotuare etc). dotări

tehnico-edilitare subterane, amenajări de spatii verzi din jurul

blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe

pietonale și altele."

Astfel,

obiectul contractului de concesiune îl reprezintă realizarea de către

concesionar a unei construcții multifuncționale cu destinație de

magazin alimentar, ceea ce a fost realizat conform prevederilor

autorizației de construire din 10 iunie 2002, care autorizează

edificiul „magazin alimentar, reamenajare piață, împrejmuiri,

parcaje, spații verzi, semnal luminos".

3.3.

Incidența art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Deși

prin decizia de casare s-a statuat cu privire la necesitatea analizării

incidenței art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, Curtea a omis să

analizeze posibila incidență a acestui text de lege, arătându-se

și argumentele care susțin incidența acestui text legal în

cauză.

Cu

privire la recursurile formulate în cauză, Înalta Curte constată

următoarele:

Motivele

de recurs se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct.

9 C. proc. civ., fiind înlăturată astfel excepția

nulității invocată de către

intimații

reclamanți A. și B.

Cu

majoritate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate,

atrăgând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță de apel, în limitele ce succed.

-

Analiza motivelor formulate prin cererea intervenientei accesorii este

limitată numai la a celor care susțin motivele formulate de

către pârât.

Aceasta

deoarece poziția procesuală a intervenientului accesoriu este aceea

de a sprijini apărările părții alături de care

intervine, iar atât timp cât motive formulate de acesta nu se regăsesc în

cererea părții inițiale, înseamnă că nu s-a

intenționat valorificarea.

Rațiunea

legiuitorului în acest sens rezultă și din art. 56 C. proc. civ., care

prevede că

apelul

sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia din parți

se socotește neavenit dacă partea pentru care a intervenit nu a

făcut ea însăși apel sau recurs.

-

Dispozițiile

art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, spre deosebire de alin. (3) al

aceluiași articol (apreciat de instanța de apel ca fiind incident în

cauză), impune un grad maxim de afectare a terenului, după cum

rezultă și din explicitarea făcută prin normele

metodologice de aplicare (11.6.), în sensul că dispoziția legală

vizează situația în care terenul expropriat este integral ocupat de

lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, caz în care se pot stabili

numai măsuri reparatorii în echivalent pentru întregul imobil - analiză

impusă de altfel în sarcina instanței de apel, în lumina

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Prin art. 11 alin.

(3) este definită sintagma „lucrări pentru care s-a dispus

exproprierea” ca fiind reprezentată de „

construcții

noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor

amenajări de utilitate publică ale localităților urbane

și rurale”

, context în care instanța de apel a apreciat

că, deși necesare bunei funcționări a magazinului x,

utilitățile care ar afecta suprafața de 930 mp nu se

încadrează în ultima categorie.

Instanța

de apel a aplicat art. 11 alin. (3) din lege, reținând că terenul ce

a aparținut autorilor reclamanților este ocupat parțial de

lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, dispunând pentru cota

afectată în acest mod acordarea de măsuri reparatorii în echivalent,

iar pentru cota de 930 mp, considerată ca fiind ocupată de

utilități, restituirea în natură pe motiv că acesta este

teren liber.

S-a

susținut prin motivele de recurs, aspect confirmat prin raportul de

expertiză efectuat în cauză, că suprafața de 351 mp - S1A

este situată sub clădire, în vreme ce prin decizie, în justificarea

naturii de teren liber a suprafeței în litigiu, s-a reținut că

întreaga suprafață ce face obiectul litigiului nu este ocupată

de construcțiile intervenientei.

Cu privire la

imobilul care afectează această suprafață nu s-a analizat cauza

din perspectiva dispozițiile legale referitoare la construcții noi

autorizate,

care

fac trimitere și la art. 10 alin. (3) - analiză care poate

influența natura măsurii reparatorii și nu s-a arătat nici care

sunt motivele pentru care terenul a fost considerat ca fiind afectat de o

utilitate, deși, cum s-a mai arătat, concluzia rezultată din

actele dosarului este că se află sub o clădire, cele două

modalități de afectare fiind diferențiate prin norma legală

aplicată.

Lămurirea

aspectelor mai sus subliniate, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., implică

aprecierea situației de fapt/a probelor administrate în cauză,

activitate incompatibilă cu judecata în recurs, din perspectiva art. 304 C.

proc. civ.

Decizia de

apel nu cuprinde raționamentul în baza căruia pentru terenurile care

totalizate sunt de 930 mp (pentru S1A în ipoteza în care se va aprecia că nu

este afectat de o construcție care, în lumina legii, impune natura

măsurii reparatorii) s-a creat un regim juridic distinct decât cel al

restului loturilor din care acestea fac parte, astfel cum acesta a fost stabilit

prin Decizia de apel nr. 578 din 13 iunie 2014 pronunțată de Curte de

Apel Cluj, secția civilă, (neatacată cu recurs de către

reclamanți în ceea ce privește stabilirea de măsuri reparatorii

în echivalent) și în care s-a reținut că acestea sunt ocupate de

construcția magazinului x, teren aferent construcției și ocupat

de utilități, respectiv platformă de parcare.

Se vor avea

în vedere și dispozițiile art. 10.3. din normele metodologice de

aplicare a legii - care se aplică în mod corespunzător, potrivit art.

11 alin. (3), în care se arată că

sintagma

amenajări de utilitate publică ale localităților urbane

și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei

utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor

amenajări destinate a deservi nevoile comunității, făcându-se

o enumerare exemplificativă.

În

egală măsură, sunt relevante și dispozițiile art. 11.3

din aceleași norme metodologice, care definesc terenurile libere ca fiind

acelea care nu au primit afectațiunea pentru care s-a dispus exproprierea.

-

Relevanța

juridică a dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001 a fost

subliniată inclusiv prin ultima decizie de recurs prin care, cu referire

și la prima decizie de casare pronunțată în cauză, s-a

impus lămurirea acestei probleme, consecutiv analizei criticilor

recurentului pârât referitoare la incidența art. 11alin. (3) și (4)

din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește terenul ocupat de

investiții, atât din punct de vedere fizic, dar și funcțional,

precum și a susținerii referitoare la interesul public al

amenajărilor de pe terenul concesionat.

Prin urmare,

aceste dispoziții legale pot fi relevante cu privire la contractul de

concesiune, în măsura în care se impune restituirea în natură, în

favoarea reclamanților, în totalitate/ în parte a suprafeței de teren

ce face obiectul acestuia și care mai constituie obiectul litigiului în această

etapă procesuală - limitele de judecată, în urma

dezlegărilor și contestărilor făcute în cadrul căilor

de atac în etapele procesuale anterioare, fiind fixate la suprafața de 930

mp.

Faptul

că a fost încheiat contractul de concesiune anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 nu înlătură aplicarea normei legale, atât

timp cât imobilul la care se referă intră sub domeniul de

reglementare al acestei legi.

-

Considerentele din decizie indicate cu titlu subsidiar, referitoare la

atitudinea subiectivă a părților din contractul de concesiune,

sunt străine de natura cauzei, excedând limitele de judecată în care

instanța de judecată este învestită în prezentul dosar -

atrăgând incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 7

C. proc. civ.

-

Criticile privind cheltuielile de judecată urmează a fi avute în

vedere la rejudecare, cu sublinierea că acestea pot fi valorificate de

intervenienta

accesorie, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., numai relativ la calitatea de intervenient accesoriu.

În

considerarea argumentelor mai sus arătate, Înalta Curte, cu majoritate, va

admite recursurile declarate de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca

și de intervenienta SC F. SRL. împotriva deciziei de apel, care va fi

casată, dispunându-se trimiterea cauzei pentru rejudecare, în limitele

subliniate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

excepția nulității recursurilor, invocată de intimații

A. și B.

Cu

majoritate:

Admite

recursurile declarate de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca și de

intervenienta SC F. SRL. împotriva Deciziei nr. 542/A din data de 8 iunie 2016

a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Casează

decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 februarie2017.

Cu opinie

separată în sensul admiterii recursurilor, modificării în parte a

deciziei recurate, admiterii în tot a apelului, schimbării în parte a

sentinței, respingerii ca neîntemeiată a contestației,

menținerii celorlalte dispoziții ale sentinței și deciziei.

Imobilul

din care face parte terenul care formează obiectul prezentei cauze a fost

expropriat pentru construirea unui cartier de locui