ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3768/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 39 din 31 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere având ca obiect, constatarea preluării abuzive și restituirea în natură a imobilului și pe cale de consecință s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect constatarea existenței dreptului de creanță, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare și întabularea dreptului de proprietate și în consecință: S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții B.L.

, B.A.V.C., B.G.E., L.S.C., D.F.C.D. - decedată pe parcursul soluționării cauzei, acțiunea fiind continuată de succesorii D.M., D.R.O.V. împotriva pârâtei B.I. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță, a reținut, că acțiunea civilă cu care reclamanții au învestit instanța are un caracter complex: pe de o parte primul petit vizează restituirea apartamentului nr. 6 din imobilul situat în Cluj-Napoca, preluat în baza Decretului nr. 92/1950 în patrimoniul pârâtei B.I., iar pe de altă parte reclamații urmăresc valorificarea drepturilor lor ce decurg din antecontractul încheiat la data de 23 decembrie 1999 și 10 august 1950 de antecesorul acestora cu antecesorul pârâtei B.I. Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta B.I.

a invocat excepțiile insuficienței timbrări a acțiunii, a prematurității și a lipsei calității procesuale active a reclamanților cu privire la petitul 1 al acțiunii, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere referitor la creanța născută din antecontractul de vânzare-cumpărare. Pe parcursul procesului a fost soluționată notificarea înregistrată de pârâta B.I. în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind emisă dispoziția nr. 9782 din 1 noiembrie 2007, prin care i s-a restituit în natură spațiilor neînstrăinate existente la preluare din apartamentul nr. 6 și terenul aferent, astfel încât capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 a rămas fără obiect.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta B.I., instanța de fond a apreciat că este întemeiată, motiv pentru care în temeiul art.137 alin. (1) C. proc. civ., și art. 3 din Decretul nr. 167/1958 a admis-o și pe cale de consecință a respins acțiunea. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții B.L. , B.A.V.C., B.G.E., D.M. , D.R.O.V. și L.S.C. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie invocând următoarele motive. In mod greșit prima instanță a admis excepția prescripției dreptul material la acțiune în ceea ce privește capetele de cerere privind constatarea dreptului de creanță al reclamanților, derivând din cele patru convenții încheiate între autoarea pârâtei și reclamanta B.L.

, pe de o parte, și autorul celorlalți reclamanți și autoarea pârâtei, pe de altă parte, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare și întabularea dreptului de proprietate. Instanța a făcut o greșită interpretare a actelor juridice deduse judecății, întrucât din aceasta reieșea că în cazul în care imobilul „va fi scutit de naționalizare" cumpărătoarea rămâne proprietara acestuia iar vânzătoarea își dă permisiunea necondiționată ca dreptul de proprietate asupra imobilului să fie intabulat în favoarea cumpărătoarei. Greșit a apreciat instanța că, în convențiile încheiate de părți s-a menționat o condiție rezolutorie și nu o condiție suspensivă în sensul art. 1017 C. civ., cât timp voința reală a părților a fost exprimată în contracte în sensul că efectul translativ de proprietate urmează să se producă numai după îndeplinirea condiției suspensive ce constă în reintrarea bunului în circuitul civil.

In cauză, condiția suspensivă a constituit-o „deznaționalizarea" adică reintrarea bunului în patrimoniul înstrăinătoarei, situație în raport de care prescripția a început să curgă doar la momentul în care bunul a reintrat în patrimoniul debitoarei reclamanților. Au mai arătat reclamanții - apelanți că pârâta B.I., prin declarația autentică din data de 27 martie 2002, a recunoscut expres dreptul reclamanților decurgând din cele patru convenții. Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie prin decizia nr. 243/A din 26 septembrie 2008 a admis în parte apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 39 din 31 ianuarie 2008 a Tribunalului Cluj pe care a desființat-o în parte și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe; a menținut dispozițiile sentinței referitoare la respingerea capetelor de cerere având ca obiect constatarea preluării abuzive și restituirea în natură a imobilului.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut, următoarele: Prin acțiunea introductivă, instanța fost învestită cu mai multe capete de cerere, având ca obiect dreptul de creanță derivând din încheierea contractului de vânzare-cumpărare provizorie din 23 decembrie 1949, cât și a contractului din 10 august 1950, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, radierea din cartea funciară a dreptului statului și întabularea dreptului reclamanților. Prin cererea completatoare și modificatoare reclamanta B.L. a extins obiectul cererii introductive și cu privire la imobilul prăvălie menționat în C.F. col. 3740 Cluj și C.F. indiv.

9651 solicitând să se constate că este titulara unui drept de creanță, născut în patrimoniul său ca urmare a încheierii din data de 21 februarie 1950 a unui antecontract de vânzare-cumpărare intitulat „Convenție provizorie" și a actului juridic intitulat „contract de vânzare-cumpărare" din 26 aprilie 1950, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, radierea dreptului de proprietate al statului din C.F. și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei.

Din considerentele sentinței rezultă că, instanța deși se consideră investită cu precizarea de acțiune, în analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune face vorbire doar de contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 23 decembrie 1949 reînnoit la 10 august 1950. Sub acest aspect, curtea de apel, a apreciat că în raport de dispozițiile sentinței atacate și de considerente, prima instanță nu a analizat cererea conipletatoafe formulată de B.L., fiind incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Curtea, a reținut ca neîntemeiată și critica apelanților-reclamanți referitoare la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Antecontractele de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1949 și cel din 21 februarie 1950 nu conțin nicio referire la o posibilă naționalizare a imobilului, obiect al antecontractelor de vânzare- cumpărare și prevăd obligații asumat de promitenta vânzătoare de a încheia contractele în formă autentică după achitarea integrală a prețului. După încheierea acestor convenții, la 19 aprilie 1950 a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 imobilul fiind naționalizat, astfel că între părțile contractante a apărut un litigiu, termen folosit în convențiile ulterioare.

Astfel, la 26 aprilie 1950 s-a încheiat o primă convenție, prin care s-a convenit ca ambele părți să suporte efectele naționalizării, iar modalitatea în care au înțeles să o facă a fost aceea de a scădea prețul la jumătate, respectiv de la 140.000 lei la 70.000 lei, preț ce s-a achitat în întregime, stipulându-se și clauza „Dacă imobilul n-ar fi scutit de naționalizare, în acest caz pierderea proprietății cade în sarcina cumpărătoarei". In mod similar, la antecontractul încheiat cu B.V. s-a încheiat o nouă convenție, în care prețul s-a redus de la 120.000 lei la 90.000 lei, achitat integral. Din analiza celor două antecontracte, curtea a reținut, că, voința reală a părților a fost aceea de a vinde respectiv de a cumpăra, chiar după apariția decretului de naționalizare.

Clauza potrivit căreia în ipoteza în care imobilul nu ar fi scutit de naționalizare „pierderea cade exclusiv în sarcina și în pericolul cumpărătorului" înserată în contractele din 26 aprilie 1950 și 20 august 1950, greșit a fost calificată ca o condiție rezolutorie, întrucât evenimentul, naționalizarea era realizată. Clauzele convențiilor încheiate după naționalizarea imobilului trebuie interpretate în sensul că părțile au prevăzut o condiție suspensivă, în sensul art. 1017 C. civ., care constă în încetarea efectelor naționalizării și ieșirea bunului din proprietatea statului. Condiția suspensivă s-a realizat prin emiterea dispoziției nr. 9782 din 1 noiembrie 2007 a Primarului municipiului Cluj-Napoca, în favoarea pârâtei B.I.

fiindu-i restituită în natură o parte din imobil, iar pentru o altă parte acordându-i-se despăgubiri. Până la împlinirea condiției cursul prescripției extinctive nu a curs, potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958. In concluzie, curtea a constatat că prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la antecontractele încheiate de reclamanta B.L. , apreciind că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune în privința petitelor având ca obiect stabilirea dreptului de creanță al reclamanților și obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta B.I. , decedată pe parcursul soluționării recursului, respectiv 1 noiembrie 2009, recurs însușit și continuat de B.A.P.

Dezvoltând criticile de nelegalitate întemeiate pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut în esență următoarele: Prin decizia instanței de apel s-a dat o interpretare greșită clauzelor contractuale reglementate sub regimul unor instituții de drept, respectiv: condiția suspensivă, suspendarea prescripției extinctive și forța majoră. Pentru interpretarea clauzelor contractuale recurenta a analizat sub acest aspect, din punct de vedere teoretic instituția suspendării cursului prescripției în raport de dispozițiile art. 7 și art. 13 din Decretul nr. 167/1958, definițiile forței majore, a condiției suspensive și rezolutorii. Din prisma definițiilor și a principiilor de drept, recurenta a apreciat că, în speță, este vorba despre un antecontract de vânzare- cumpărare care poate da naștere numai unor drepturi de creanță, termenul general de prescripție extinctivă fiind de 3 ani.

Cursul prescripției extinctive este suspendat dacă sunt îndeplinite condițiile pentru existența forței majore. In speță, recurenta susține că aceste condiții nu sunt îndeplinite întrucât imobilul a fost naționalizat imediat după încheierea actelor juridice deduse judecății. Iminența naționalizării a fost prevăzută de părțile contractante, astfel încât existența forței majore este exclusă. Pe lângă faptul că iminența naționalizării a fost prevăzută de părțile contractante, acestea aii mai stabilit și o condiție rezolutorie potrivit căreia în ipoteza în care imobilul nu ar fi scutit de naționalizare pierderea cade în sarcina și pericolul cumpărătorului.

Recurenta a mai arătat că, și în situația în care clauza contractuală prin care părțile au stabilit „… va fi scutită; de naționalizare această prăvălie în acest caz cumpărătoarea rămâne în proprietatea prăvăliei", este o condiție suspensivă pentru că, actul luase deja naștere când a fost stipulată această cauză și nu poate fi un termen suspensiv, cum a susținut în fața instanței de apel. Împlinirea condiției a intervenit la data de 22 decembrie 1989 sau cel târziu la data de 22 noiembrie 1991 când Decretul nr. 92/1950 a devenit neconstituțional. Începând cu această dată, părțile au avut timp de 3 ani posibilitatea să-și valorifice drepturile lor din antecontract.

A mai susținut recurenta, că în ipoteza în care s-ar accepta varianta că „deznaționalizarea" ar fi intervenit la data apariției Legii nr. 10/2001, termenul de prescripție s-ar fi împlinit în anul 2004. Pentru aceste considerente, recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei instanței de apel. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor invocate de pârâta-recurentă, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. La data de 9 septembrie 2005 reclamanții B.L., B.A.V.C. , B.G.E., D.F.E., D.F.C.D. și L.S.C. au solicitat instanței în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și B.I.

ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că apartamentul nr. 6 din imobilul situat în Cluj-Napoca, a fost preluat abuziv de stat în sensul dispozițiilor art. 2 lit. g) sau h) din Legea nr. 10/2001, să dispună restituirea acestuia în natură către debitoarea reclamantelor B.I., unica moștenitoare a fostei proprietare tabulare B.M. fostă R.; să se constate că reclamanții sunt titularii unui drept de creanță ce s-a născut în patrimoniul acesteia ca urmare a încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1949 și a actului juridic intitulat contract de vânzare-cumpărare din 10 august 1950 drept corelativ obligației autoarei pârâtei de a transmite proprietatea prăvăliei din apartamentul susmenționat; să se pronunțe o hotărâre în temeiul art. 1073, art. 1077 C. civ.

care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul menționat; să se dispună radierea din C.F. a dreptului de proprietate al Statului Român și înscrierea dreptului reclamanților. La data de 16 septembrie 2005 s-a depus o cerere completatoare și modificatoare de către reclamanta B.E., extinzându-se obiectul cererii și cu privire la cealaltă prăvălie, situată în vecinătatea casei cu nr. 20 din str. M., ce face parte integrantă din apartamentul nr. 6, invocându-se în plus antecontractul de vânzare- cumpărare din 21 februarie 1950 și contractul de vânzare-cumpărare din 26 aprilie 1950. Așa cum rezultă din considerentele sentinței civile nr. 39 din 31 ianuarie 2008, Tribunalul Cluj, soluționând cauza prin respingerea acțiunii reclamanților nu rezultă că a soluționat și petitul cererii completatoare și modificatoare din 16 septembrie 2005, cum corect a reținut curtea de apel.

In ceea ce privește critica referitoare la prescripția dreptului material la acțiune privind constatarea dreptului de creanță al reclamanților derivând din cele patru antecontracte de vânzare- cumpărare, respectiv cele încheiată la 23 decembrie 1949, 21 februarie 1950, 19 aprilie 1950 și 26 aprilie 1950. Așa cum rezultă din considerentele deciziei civile nr. 2229 din 9 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, acțiunea reclamanților are un caracter complex. Ea vizează, restituirea în natură a imobilului naționalizat care formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare, către pârâta B.I. , ca persoană îndreptățită să beneficieze de dispozițiile Legii nr. 10/2001 (petitul acțiunii principale) iar petitele 2 și 3 vizează valorificarea drepturilor reclamanților ce decurg din antecontractele încheiate de antecesoarea pârâtei B.I.

Antecontractele de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1949 și respectiv 21 februarie 1950, sunt niște promisiuni bilaterale, nu fac referire la o posibilă naționalizare și instituie în sarcina promitentei vânzătoare B.M. fostă R., obligația de a încheia contractele de vânzare-cumpărare în formă autentică după ce va obține dezmembrarea prăvăliei a cărei proprietară era în două corpuri de proprietate distincte, fiecare corp formând obiectul antecontractelor naționalizate. In aceste condiții voința reală a părților a fost aceea de a vinde și respectiv de a cumpăra. Ca urmare a apariției Decretului nr. 92 din 19 aprilie 1950 între părțile contractante au fost încheiate alte două convenții. Astfel, la 26 aprilie 1950 între B.L.

și autoarea pârâtei B.I. s-a încheiat convenția intitulată „Contract de vânzare- cumpărare „în care s-a stipulat că în caz că va fi scutită de naționalizare această prăvălie, cumpărătoarea rămâne în proprietatea prăvăliei (...), vânzătoarea își dă permisiunea sa necondiționată ca dreptul de proprietate să fie intabulat în favoarea cumpărătoarei". Mai rezultă că părțile vor suporta riscul contractului, în sensul că vânzătoarea acceptă reducerea prețului de la 140.000 lei la 70.000 lei, preț achitat în întregime și că îh situația în care va fi scutit de naționalizare imobilul să intre direct în patrimoniul cumpărătoarei. Și în contractul de vânzare-cumpărare din 10 august 1950 încheiat între B.V.

și antecesoarea pârâtei B.I. se stipulează că vânzătoarea își dă consimțământul necondiționat și irevocabil ca dreptul de proprietate asupra imobilului să se intabuleze fără nicio altă întrebare prealabilă (… ), prevăzând reducerea prețului vânzării de la 120.000 lei la 90.000 lei, preț achitat integral. In aceste condiții, interpretând clauzele contractuale stipulate în convențiile încheiate prin prisma art. 977 și urm. C. civ., rezultă fără putință de tăgadă că ne aflăm în prezența unei condiții suspensive ce constă în încetarea efectelor naționalizării și revenirii bunului în patrimoniul promitentei vânzătoare.

Potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 „dacă dreptul este sub condiția suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul". In speță, prin emiterea dispoziției nr. 9782 din 1 noiembrie 2007 de către pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca de restituire în parte a imobilului din litigiu în favoarea lui B.I., s-a împlinit condiția suspensivă de încetare a efectelor naționalizării și revenirii bunului în patrimoniul promitentei vânzătoare. Așadar, până la acest moment prescripția dreptului material la acțiune al reclamanților nu a curs cum greșit susține recurenta. Este nefondată și critica vizând existența forței majore pe motiv că părțile ar fi prevăzut în cele patru convenții și apariția Decretului nr. 92/1950, întrucât instanța de apel nu și-a fundamentat soluția pe intervenția forței majore și nici a dispozițiilor ar.

13 din Decretul nr. 167/1958. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B.I., continuat de moștenitorul B.A.P. împotriva deciziei nr. 243A din 26 septembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2010.