ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3768/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3768/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei de față,
constată următoarele:
Prin
sentința civilă nr. 39 din 31 ianuarie 2008 pronunțată de
Tribunalul Cluj, s-a respins,
ca rămas fără obiect, capătul de cerere
având ca obiect, constatarea preluării abuzive și
restituirea în natură a imobilului și pe cale de consecință s-a respins
acțiunea formulată în
contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Statul
Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
S-a
admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce
privește capetele de cerere având ca obiect
constatarea existenței
dreptului de creanță,
pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act
autentic de vânzare-cumpărare și întabularea
dreptului de proprietate și
în consecință:
S-a respins acțiunea civilă
formulată de reclamanții B.L.
, B.A.V.C., B.G.E.,
L.S.C., D.F.C.D. - decedată pe parcursul
soluționării cauzei, acțiunea fiind continuată de succesorii D.M.,
D.R.O.V. împotriva pârâtei B.I.
Pentru
a pronunța această hotărâre, prima instanță, a reținut, că
acțiunea civilă cu care
reclamanții au învestit instanța are un caracter
complex: pe de o parte primul petit vizează
restituirea apartamentului
nr. 6 din imobilul situat în Cluj-Napoca, preluat în
baza Decretului nr. 92/1950 în
patrimoniul pârâtei B.I., iar pe de
altă
parte reclamații urmăresc valorificarea drepturilor lor ce decurg
din antecontractul încheiat la data de 23
decembrie 1999 și 10 august
1950 de
antecesorul acestora cu antecesorul pârâtei B.I.
Prin
întâmpinarea depusă la dosar pârâta B.I. a invocat
excepțiile insuficienței
timbrări a acțiunii, a prematurității și a lipsei
calității procesuale active a reclamanților cu
privire la petitul 1 al
acțiunii, precum și
excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce
privește capătul
de cerere referitor la creanța născută din antecontractul de vânzare-cumpărare.
Pe
parcursul procesului a fost soluționată notificarea înregistrată
de pârâta B.I. în temeiul Legii
nr. 10/2001, fiind emisă dispoziția
nr. 9782 din 1 noiembrie 2007, prin care i s-a restituit
în natură spațiilor
neînstrăinate
existente la preluare din apartamentul nr. 6 și terenul aferent, astfel încât
capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 a rămas fără
obiect.
Referitor
la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de
pârâta B.I., instanța de fond a
apreciat că este întemeiată, motiv
pentru care în temeiul art.137 alin. (1) C. proc. civ.,
și art. 3 din
Decretul
nr. 167/1958 a admis-o și pe cale de consecință a respins
acțiunea.
Împotriva
acestei hotărâri au declarat apel reclamanții B.L.
, B.A.V.C., B.G.E., D.M.
, D.R.O.V. și L.S.C.
criticând-o
pentru
nelegalitate și netemeinicie invocând următoarele motive.
In mod
greșit prima instanță a admis excepția prescripției dreptul
material la acțiune în ceea ce privește capetele de
cerere privind constatarea dreptului de creanță al reclamanților, derivând din
cele
patru convenții încheiate între
autoarea pârâtei și reclamanta B.L.
, pe de o parte, și autorul
celorlalți reclamanți și autoarea
pârâtei,
pe de altă parte, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de
act
autentic de vânzare-cumpărare și întabularea dreptului de proprietate.
Instanța
a făcut o greșită interpretare a actelor juridice deduse
judecății, întrucât din aceasta
reieșea că în cazul în care imobilul „va fi
scutit de naționalizare" cumpărătoarea rămâne
proprietara acestuia iar
vânzătoarea își
dă permisiunea necondiționată ca dreptul de proprietate asupra imobilului să
fie intabulat în favoarea cumpărătoarei.
Greșit a
apreciat instanța că, în convențiile încheiate de părți s-a
menționat o condiție
rezolutorie și nu o condiție suspensivă în sensul
art. 1017 C. civ., cât timp voința reală a părților a
fost exprimată în contracte în sensul că efectul translativ de proprietate
urmează
să se producă numai după
îndeplinirea condiției suspensive ce constă
în reintrarea bunului în
circuitul civil.
In
cauză, condiția suspensivă a constituit-o „deznaționalizarea"
adică reintrarea bunului în
patrimoniul înstrăinătoarei, situație în raport de care prescripția a început
să curgă doar la momentul în care bunul a
reintrat
în patrimoniul debitoarei reclamanților.
Au mai
arătat reclamanții - apelanți că pârâta B.I., prin declarația autentică din
data de 27 martie 2002, a recunoscut expres
dreptul reclamanților decurgând din cele patru
convenții.
Curtea
de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie prin
decizia nr. 243/A din 26 septembrie 2008
a admis în parte apelul declarat de reclamanți împotriva
sentinței civile
nr.
39 din 31 ianuarie 2008 a Tribunalului Cluj pe care a desființat-o în parte și
a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe; a menținut
dispozițiile sentinței referitoare la respingerea
capetelor de cerere
având ca obiect
constatarea preluării abuzive și restituirea în natură a
imobilului.
Pentru
a hotărî astfel, curtea de apel a reținut, următoarele:
Prin
acțiunea introductivă, instanța fost învestită cu mai multe
capete de cerere, având ca obiect dreptul de creanță
derivând din încheierea contractului de vânzare-cumpărare provizorie din 23
decembrie 1949, cât și a contractului din 10
august 1950, pronunțarea
unei
hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare,
radierea din cartea funciară a dreptului statului
și întabularea dreptului
reclamanților.
Prin
cererea completatoare și modificatoare reclamanta B.L. a extins obiectul
cererii introductive și cu privire la imobilul
prăvălie menționat în C.F. col. 3740 Cluj și C.F.
indiv. 9651 solicitând să
se constate că este titulara unui drept de creanță, născut în
patrimoniul
său ca urmare a încheierii
din data de 21 februarie 1950 a unui
antecontract
de vânzare-cumpărare intitulat „Convenție provizorie" și
a actului
juridic intitulat „contract de vânzare-cumpărare" din 26
aprilie 1950, pronunțarea unei hotărâri care să
țină loc de act autentic
de
vânzare-cumpărare, radierea dreptului de proprietate al statului din
C.F. și înscrierea dreptului de proprietate al
reclamantei.
Din
considerentele sentinței rezultă că, instanța deși se consideră
investită cu precizarea de
acțiune, în analiza excepției prescripției
dreptului material la acțiune face vorbire doar de contractul de
vânzare-cumpărare încheiat la data de 23 decembrie 1949 reînnoit la 10 august
1950.
Sub acest aspect, curtea de
apel, a apreciat că în raport de
dispozițiile
sentinței atacate și de considerente, prima instanță nu a
analizat cererea conipletatoafe formulată de
B.L., fiind
incidente dispozițiile
art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Curtea, a reținut ca
neîntemeiată și critica apelanților-reclamanți referitoare la admiterea
excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Antecontractele
de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1949 și
cel din 21 februarie 1950 nu conțin nicio referire la o posibilă
naționalizare a imobilului, obiect al
antecontractelor de vânzare-
cumpărare
și prevăd obligații asumat de promitenta vânzătoare de a
încheia
contractele în formă autentică după achitarea integrală a prețului.
După încheierea acestor
convenții, la 19 aprilie 1950 a fost
adoptat
Decretul nr. 92/1950 imobilul fiind naționalizat, astfel că între
părțile contractante a apărut un litigiu, termen folosit
în convențiile
ulterioare.
Astfel,
la 26 aprilie 1950 s-a încheiat o primă convenție, prin care
s-a convenit ca ambele părți să
suporte efectele naționalizării, iar
modalitatea în care au înțeles să o facă a fost aceea de
a scădea prețul la
jumătate,
respectiv de la 140.000 lei la 70.000 lei, preț ce s-a achitat în
întregime, stipulându-se și
clauza „Dacă imobilul n-ar fi scutit de naționalizare, în acest caz pierderea
proprietății cade în sarcina
cumpărătoarei".
In mod
similar, la antecontractul încheiat cu B.V. s-a
încheiat o nouă convenție, în care prețul s-a redus
de la 120.000 lei la
90.000 lei, achitat
integral.
Din
analiza celor două antecontracte, curtea a reținut, că, voința
reală a părților a fost aceea
de a vinde respectiv de a cumpăra, chiar
după
apariția decretului de naționalizare.
Clauza
potrivit căreia în ipoteza în care imobilul nu ar fi scutit de
naționalizare „pierderea cade
exclusiv în sarcina și în pericolul
cumpărătorului" înserată în contractele din 26
aprilie 1950 și 20 august
1950, greșit a
fost calificată ca o condiție rezolutorie, întrucât evenimentul, naționalizarea
era realizată.
Clauzele
convențiilor încheiate după naționalizarea imobilului
trebuie interpretate în sensul că părțile au prevăzut
o condiție
suspensivă, în sensul art. 1017
C. civ., care constă în încetarea
efectelor
naționalizării și ieșirea bunului din proprietatea statului.
Condiția
suspensivă s-a realizat prin emiterea dispoziției nr. 9782
din 1 noiembrie 2007 a Primarului municipiului
Cluj-Napoca, în favoarea pârâtei B.I. fiindu-i restituită în natură o parte din
imobil, iar pentru o altă parte
acordându-i-se despăgubiri.
Până la împlinirea condiției
cursul prescripției extinctive nu a curs, potrivit art. 7 alin. (3) din
Decretul nr. 167/1958.
In concluzie, curtea a
constatat că prima instanță nu s-a
pronunțat
cu privire la antecontractele încheiate de reclamanta B.L.
, apreciind că
a intervenit prescripția dreptului material la acțiune în privința petitelor
având ca obiect stabilirea dreptului de
creanță
al reclamanților și obligarea pârâtei la încheierea contractului
de
vânzare-cumpărare în formă autentică.
Împotriva
acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta B.I.
, decedată pe parcursul soluționării recursului,
respectiv 1
noiembrie 2009, recurs însușit
și continuat de B.A.P.
Dezvoltând criticile de
nelegalitate întemeiate pe motivul
prevăzut
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut în
esență
următoarele:
Prin decizia instanței de
apel s-a dat o interpretare greșită clauzelor contractuale reglementate sub
regimul unor instituții de drept, respectiv: condiția suspensivă, suspendarea
prescripției extinctive și forța majoră.
Pentru
interpretarea clauzelor contractuale recurenta a analizat sub acest aspect, din
punct de vedere teoretic instituția suspendării
cursului prescripției în raport de dispozițiile
art. 7 și art. 13 din Decretul
nr.
167/1958, definițiile forței majore, a condiției suspensive și rezolutorii.
Din prisma definițiilor și a
principiilor de drept, recurenta a
apreciat
că, în speță, este vorba despre un antecontract de vânzare-
cumpărare
care poate da naștere numai unor drepturi de creanță,
termenul general de prescripție extinctivă fiind de 3 ani.
Cursul
prescripției extinctive este suspendat dacă sunt îndeplinite
condițiile pentru existența forței majore.
In
speță, recurenta susține că aceste condiții nu sunt îndeplinite
întrucât imobilul a fost
naționalizat imediat după încheierea actelor
juridice deduse judecății.
Iminența
naționalizării a fost prevăzută de părțile contractante,
astfel încât existența forței majore este exclusă.
Pe lângă faptul că iminența
naționalizării a fost prevăzută de
părțile
contractante, acestea aii mai stabilit și o condiție rezolutorie
potrivit căreia în ipoteza în care imobilul nu ar
fi scutit de naționalizare
pierderea
cade în sarcina și pericolul cumpărătorului.
Recurenta
a mai arătat că, și în situația în care clauza contractuală
prin care părțile au stabilit
„.... va fi scutită; de naționalizare această prăvălie în acest caz cumpărătoarea
rămâne în proprietatea prăvăliei",
este
o condiție suspensivă pentru că, actul luase deja naștere când a
fost stipulată această cauză și nu poate fi un
termen suspensiv, cum a
susținut în fața instanței de apel.
Împlinirea condiției a
intervenit la data de 22 decembrie 1989
sau
cel târziu la data de 22 noiembrie 1991 când Decretul nr. 92/1950 a
devenit
neconstituțional.
Începând cu această dată,
părțile au avut timp de 3 ani
posibilitatea
să-și valorifice drepturile lor din antecontract.
A mai susținut recurenta, că
în ipoteza în care s-ar accepta
varianta că
„deznaționalizarea" ar fi intervenit la data apariției Legii
nr. 10/2001, termenul de prescripție s-ar fi
împlinit în anul 2004.
Pentru aceste
considerente, recurenta a solicitat admiterea
recursului și modificarea deciziei instanței de apel. Examinând decizia
atacată prin prisma criticilor invocate de pârâta-recurentă, Înalta Curte
constată că recursul declarat este nefondat
pentru
considerentele ce vor fi arătate în continuare.
La data
de 9 septembrie 2005 reclamanții B.L., B.A.V.C.
, B.G.E., D.F.E.,
D.F.C.D. și L.S.C. au solicitat
instanței
în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca, Statul Român
prin Ministerul Finanțelor Publice și B.I. ca
prin hotărârea ce o va pronunța să constate că apartamentul nr. 6 din imobilul
situat în
Cluj-Napoca, a fost preluat
abuziv de stat în sensul
dispozițiilor art. 2 lit. g) sau h) din Legea
nr. 10/2001, să dispună
restituirea
acestuia în natură către debitoarea reclamantelor B.I., unica moștenitoare a
fostei proprietare tabulare B.M. fostă
R.;
să se constate că reclamanții sunt titularii unui drept de creanță
ce
s-a născut în patrimoniul acesteia ca urmare a încheierii
antecontractului de vânzare-cumpărare din 23
decembrie 1949 și a
actului juridic
intitulat contract de vânzare-cumpărare din 10 august
1950 drept
corelativ obligației autoarei pârâtei de a transmite
proprietatea prăvăliei din apartamentul susmenționat; să se pronunțe o
hotărâre
în temeiul art. 1073, art. 1077 C. civ. care să țină loc de act autentic de
vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul menționat; să se dispună radierea
din C.F. a dreptului de proprietate al Statului Român și înscrierea dreptului
reclamanților.
La data
de 16 septembrie 2005 s-a depus o cerere completatoare și modificatoare de
către reclamanta B.E., extinzându-se
obiectul cererii și cu privire la cealaltă prăvălie,
situată în vecinătatea
casei cu nr. 20
din str. M., ce face parte integrantă din
apartamentul
nr. 6, invocându-se în plus antecontractul de vânzare-
cumpărare din 21 februarie 1950 și contractul de
vânzare-cumpărare
din 26 aprilie 1950.
Așa cum
rezultă din considerentele sentinței civile nr. 39 din 31
ianuarie 2008, Tribunalul Cluj, soluționând cauza
prin respingerea
acțiunii reclamanților nu
rezultă că a soluționat și petitul cererii completatoare și modificatoare din
16 septembrie 2005, cum corect a
reținut curtea de apel.
In ceea ce privește critica
referitoare la prescripția dreptului material la acțiune privind constatarea
dreptului de creanță al reclamanților derivând din cele patru antecontracte de
vânzare-
cumpărare, respectiv cele încheiată
la 23 decembrie 1949, 21 februarie
1950, 19 aprilie 1950 și 26 aprilie
1950.
Așa cum
rezultă din considerentele deciziei civile nr. 2229 din 9
martie 2007 pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție, acțiunea
reclamanților
are un caracter complex.
Ea
vizează, restituirea în natură a imobilului naționalizat care formează obiectul
contractului de vânzare-cumpărare, către pârâta B.I.
, ca persoană îndreptățită să beneficieze de
dispozițiile Legii
nr. 10/2001 (petitul
acțiunii principale) iar petitele 2 și 3 vizează
valorificarea drepturilor reclamanților ce decurg din antecontractele
încheiate
de antecesoarea pârâtei B.I.
Antecontractele
de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1949 și
respectiv 21 februarie 1950, sunt niște promisiuni
bilaterale, nu fac
referire
la o posibilă naționalizare și instituie în sarcina promitentei
vânzătoare B.M. fostă R., obligația de a încheia
contractele de vânzare-cumpărare în formă
autentică după ce va obține
dezmembrarea
prăvăliei a cărei proprietară era în două corpuri de
proprietate distincte, fiecare corp formând
obiectul antecontractelor
naționalizate.
In
aceste condiții voința reală a părților a fost aceea de a vinde și
respectiv de a cumpăra.
Ca urmare a apariției
Decretului nr. 92 din 19 aprilie
1950 între
părțile contractante au fost încheiate alte două convenții.
Astfel,
la 26 aprilie 1950 între B.L. și autoarea pârâtei
B.I. s-a încheiat convenția
intitulată „Contract de vânzare-
cumpărare „în care s-a stipulat că în caz că va fi
scutită de naționalizare
această prăvălie, cumpărătoarea rămâne în proprietatea prăvăliei (...),
vânzătoarea își dă permisiunea sa
necondiționată ca dreptul de
proprietate să
fie intabulat în favoarea cumpărătoarei".
Mai
rezultă că părțile vor suporta riscul contractului, în sensul că
vânzătoarea acceptă reducerea
prețului de la 140.000 lei la 70.000 lei,
preț
achitat în întregime și că îh situația în care va fi scutit de
naționalizare imobilul să intre direct în patrimoniul
cumpărătoarei.
Și în contractul de
vânzare-cumpărare din 10 august 1950 încheiat între B.V. și antecesoarea
pârâtei B.I. se stipulează că vânzătoarea își dă consimțământul necondiționat
și
irevocabil ca dreptul de proprietate
asupra imobilului să se intabuleze
fără
nicio altă întrebare prealabilă (....), prevăzând reducerea prețului
vânzării de la 120.000 lei la 90.000 lei, preț
achitat integral.
In
aceste condiții, interpretând clauzele contractuale stipulate în
convențiile încheiate prin
prisma art. 977 și urm. C. civ., rezultă fără
putință de tăgadă că ne aflăm în prezența unei
condiții suspensive ce
constă în încetarea efectelor naționalizării și revenirii bunului în
patrimoniul promitentei vânzătoare.
Potrivit
art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 „dacă dreptul este
sub condiția suspensivă sau cu
termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit
condiția sau a expirat termenul".
In
speță, prin emiterea dispoziției nr. 9782 din 1 noiembrie 2007
de către pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca de
restituire în
parte a imobilului din
litigiu în favoarea lui B.I., s-a împlinit condiția suspensivă de încetare a
efectelor naționalizării și revenirii
bunului în patrimoniul promitentei
vânzătoare.
Așadar,
până la acest moment prescripția dreptului material la
acțiune al reclamanților nu a
curs cum greșit susține recurenta.
Este
nefondată și critica vizând existența forței majore pe motiv că părțile ar fi
prevăzut în cele patru convenții și apariția Decretului
nr. 92/1950, întrucât instanța
de apel nu și-a fundamentat soluția pe intervenția forței majore și nici a
dispozițiilor ar. 13 din Decretul
nr.
167/1958.
Pentru
aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul
declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge,
ca nefondat, recursul declarat de pârâta B.I.,
continuat de moștenitorul B.A.P. împotriva deciziei
nr. 243A
din 26
septembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și
asigurări sociale, pentru cauze cu minori și familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2010.