ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2229/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2229/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Tribunalul Cluj sub nr. 6802 din 9 septembrie 2005, reclamanții B.E., B.A.V.C.,

B.G.E., D.F.E., D.F.C.D. și L.S.C. au solicitat instanței în contradictoriu cu

Municipiul Cluj-Napoca, reprezentat prin Primar, Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și B.I., ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că

apartamentul nr. 6 din imobilul situat Cluj-Napoca, a fost preluat abuziv de

către Statul Român în sensul dispozițiunilor art. 2 lit. g) sau h) din Legea

nr. 10/2001, să dispună restituirea acestuia în natură către debitoarea

reclamanților, pârâta B.I., unica moștenitoare a fostei proprietare tabulare B.M.

fostă R.; să se constate că reclamanții în calitate de moștenitori ai lui B.V.

sunt titularii unui drept de creanță ce s-a născut în patrimoniul acestuia ca

urmare a încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1949

și a actului juridic intitulat contract de vânzare-cumpărare din 10 august 1950,

drept corelativ obligației autoarei pârâtei de a transmite proprietatea

prăvăliei din apartamentul susmenționat; să se pronunțe o hotărâre în temeiul

art. 1073, art. 1077 C. civ. care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul menționat; să se dispună radierea

din C.F. a dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în

litigiu și înscrierea dreptului reclamanților în C.F.

În subsidiar, în cazul în care se va

aprecia ca restituirea în natură nu este posibilă către B.I., în temeiul art. 7

din Legea nr. 10/2001, reclamanții au solicitat acordarea măsurilor reparatorii

prin echivalent direct către reclamanți, întrucât autorul acestora și-a

îndeplinit integral obligația de plată a prețului, iar prin convenție s-a

stabilit ca despăgubirea cuvenită ca urmare a naționalizării să fie încasată de

autorul reclamanților, în calitate de cumpărător.

Obiectul cererii a fost evaluat la

3.441.000.000 lei.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că sunt moștenitorii lui B.I. și B.V.V., descendenții lui B.V. Acesta

din urmă a încheiat cu autoarea pârâtei B.I., B.M. fostă R., cele două

contracte susmenționate în petitul acțiunii, cel de-al doilea contract putând

fi calificat ca o variantă a antecontractului inițial, modificând prețul în așa

fel încât suma apare ca fiind integral achitată. Prin plata integrală a

prețului vânzării, obligația de „a face” instituită prin antecontract în

sarcina promitentei vânzătoare s-a transformat într-o obligație de „a da” –

respectiv de a transmite dreptul de proprietate.

În aceste condiții, cererea are

caracterul unei acțiuni oblice prin care reclamanții urmăresc să readucă bunul

ce a făcut obiectul celor două convenții în patrimoniul debitoarei, respectiv a

succesoarei promitentei vânzătoare.

Dreptul de a cere restituirea în

natură, ce aparținea pârâtei B.I., putea fi exercitat prin depunerea

notificării prevăzută de lege până la 14 februarie 2002.

Dincolo de acest moment, reclamanții

sunt îndreptățiți să considere atitudinea acesteia ca fiind pasivă și să

promoveze prezenta acțiune.

Se apreciază că reclamanții nu se

pot încadra în categoria persoanelor îndreptățite la restituire prin

parcurgerea procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că

unica modalitate prin care pot valorifica dreptul debitoarei lor este acțiunea

în revendicare, promovată în fața instanțelor judecătorești.

Se precizează de reclamantă că prin

contractul de vânzare-cumpărare, părțile au convenit că la momentul

îndeplinirii condiției suspensive, adică la momentul în care bunul iese din

patrimoniul statului revenind în circuitul civil, acesta să intre direct în

patrimoniul cumpărătorilor. Condiția suspensivă s-a îndeplinit odată cu

apariția Legii nr. 10/2001.

Capătul subsidiar de cerere este

motivat prin îndeplinirea obligației de plată a prețului de către B.V. și prin

faptul că părțile au convenit asupra modului în care vor fi suportate riscurile

naționalizării, în sensul că s-a stipulat posibilitatea cumpărătorului de a

face demersuri pentru a i se desnaționaliza și pentru a intra în posesiunea

imobilului.

Acțiunea a fost fondată pe

dispozițiunile art. 974, art. 977, art. 1073-1077 C. civ., art. 6 din Legea nr.

213/1998, art. 1 H.G. nr. 11/1997, Legea nr. 10/2001 și H.G. nr. 498/2002.

La data de 16 septembrie 2005 s-a

depus o cerere completatoare și modificatoare de către reclamanta B.E.,

extinzându-se obiectul cererii și cu privire la cealaltă prăvălie, cea situată

direct în vecinătatea casei cu nr. 20 din str. M., ce face parte integrantă din

apartamentul nr. 6. Sunt reluate aceleași susțineri cu privire la această

prăvălie, invocându-se în plus antecontractul de vânzare-cumpărare din 21

februarie 1950 și contractul de vânzare-cumpărare din 26 aprilie 1950.

La termenul din 1 noiembrie 2005,

reclamanții au formulat o cerere completatoare prin care au solicitat

introducerea în cauză a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, aflată

în subordinea Cancelariei Primului Ministru, întemeindu-se în drept pe

dispozițiile art. 13, art. 14, art. 16 și urm. din titlul VII al Legii nr. 247/2005,

dată fiind competența exclusivă a acestui organism în stabilirea și acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001. Se indică

faptul că această entitate are legitimare procesuală pasivă în privința

petitului subsidiar al acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 379 din 4

aprilie 2006 Tribunalul Cluj, a admis excepția necompetenței materiale de

soluționare a petitelor 1-4 din acțiune și completarea de acțiune,

declinându-și competența de soluționare a acestor petite în favoarea

Judecătoriei Cluj-Napoca.

Admițând excepția inadmisibilității

acțiunii, privind petitul subsidiar din acțiune și completator, pe care îl

respinge ca inadmisibil, tribunalul a respins cererea privind acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent către reclamanții B.L., B.A., V.C., B.G.E.,

D.F.C.D. și L.S.C. în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca, Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice și Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul

a concluzionat că este competent să judece în primă instanță numai litigiile

date în mod expres în competența sa prin art. 26 alin. (1) și art. 30 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, precum și litigiile legate de aplicarea Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a reținut o anumită

inconsecvență din partea reclamanților în privința temeiului juridic al

acțiunii, aceștia făcând referire atât la dispozițiile art. 974, art. 1073-1077C.

civ. cât și la dispozițiunile Legii nr. 10/2001.

Inconsecvența decurge din

afirmațiile pe care reclamanții le fac în petitul acțiunii, atunci când susțin

că nu se încadrează în categoria persoanelor îndreptățite la restituire în baza

Legii nr. 10/2001 și că au formulat acțiunea oblică în urma constatării

pasivității debitoarei lor, despre care arată că nu a urmat procedura

administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 și cu toate acestea reclamanții

invocă în drept dispozițiunile acestei legi.

În aceste condiții tribunalul a aplicat

dispozițiile de drept comun, prevăzute de art. 1 pct. 1 C. proc. civ. și în

consecință și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

judecătoriei, deoarece reclamanții nu se prevalează de o notificare personală

sau a debitoarei lor formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, ci își justifică

acțiunea și admisibilitatea acesteia tocmai prin faptul că debitoarea nu ar fi

formulat o atare notificare în baza Legii nr. 10/2001, sens în care reclamanții

revendică în baza dreptului comun imobilul în litigiu. Mai mult, reclamanții

combătând excepția de necompetență materială a tribunalului, nu se întemeiază

pe dispozițiile de excepție ale Legii nr. 10/2001, ci se raportează la valoarea

celor două imobile care fac obiectul acțiunii principale și aceleia

completatoare.

Instanța a înlăturat susținerea

reclamanților, potrivit căreia competența se determină în raport de valoarea

totală a celor două imobile, considerând că întrucât cererile nu au o cauză

comună, fiecare cerere își păstrează individualitatea.

În privința petitului subsidiar din

cadrul acțiunii inițiale și completatoare, tribunalul a reținut că îi revine

competența materială de soluționare, dat fiind întemeierea acestuia pe

dispozițiunile Legii nr. 10/2001 pentru acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent. În cadrul competenței sale, Tribunalul a admis excepția de

inadmisibilitate a petitului, în condițiile în care reclamanții nu au

îndeplinit procedura prealabilă administrativă, reținând că nu sunt persoane

îndreptățite.

Soluționând acest petit subsidiar,

tribunalul a concluzionat că nu apreciază prorogarea legală de competență prevăzută

de art.17 C. proc. civ., deoarece petitul subsidiar nu se află în legătură de

accesorialitate cu petitul principal, iar caracterul subsidiar indicat de

reclamanți se referea la precizarea vizând restituirea în natură a imobilului

către pârâtă. În cauză nu se poate susține că acordarea despăgubirilor prin

echivalent reclamanților ar depinde de restituirea imobilului către pârâta B.I.

Curtea de Apel Cluj prin decizia nr.

279/A din 15 septembrie 2006 a admis apelul reclamanților, a desființat

sentința civilă nr. 379 din 4 aprilie 2006 a Tribunalului Cluj și a trimis

cauza spre rejudecare Tribunalului Cluj.

Pentru a decide astfel, Curtea a

reținut că reclamanții au investit instanța cu o acțiune având un caracter

complex: primul petit vizează restituirea unui imobil preluat în baza

Decretului nr. 92/1950 iar petitele 2 și 3 vizează valorificarea drepturilor

reclamanților ce decurg din antecontractele încheiate de antecesoarea pârâtă B.I.,

în favoarea căreia reclamanții solicită restituirea în natură a imobilului.

Petitul principal este restituirea

imobilului în favoarea pârâtei B.I., ca persoană îndreptățită să beneficieze de

dispozițiunile Legii nr. 10/2001. Celelalte petite au ca obiect o acțiune oblică

și de executare în natură a antecontractelor de vânzare-cumpărare și sunt

efectuate de reclamanți în scopul de a-și justifica interesul și calitatea în

promovarea acțiunii, ca urmare a pasivității debitoarei-pârâte.

Pentru primul petit, competența este

stabilită de Legea nr. 10/2001 în favoarea tribunalului, iar pentru petitele

privind acțiunea oblică, competența materială este aceea de drept comun unde

importanța determinantă o are valoarea obiectului dedus judecății.

Chiar în ipoteza în care s-ar aplica

dispozițiile competenței materiale după valoare, instanța de fond a greșit declinându-și

competența în favoarea judecătoriei, deoarece inițial reclamanții au solicitat

restituirea apartamentului nr. 6 evaluat la 3.441.000.000 lei și apoi și-au

completat acțiunea solicitând și o prăvălie ce face parte din același

apartament și care a fost evaluată la 2.030.000.000 lei, astfel că valoarea

apartamentului compus din 2 prăvălii, 9 ateliere, 2 camere depășește valoarea

de 5.000.000.000 lei, care atrage competența materială a tribunalului.

De asemenea curtea a concluzionat că

tribunalul este competent să soluționeze și capătul de acțiune subsidiar și că

sentința apelată prin care tribunalul a disociat acțiunea principală de aceea

subsidiară suferă de o contradicție esențială, întrucât aplicând principiul

accesorium

sequatur principale

este logic că dacă instanța nu era competentă să

soluționeze petitele principae nu era competentă să soluționeze nici petitele

subsidiare, deoarece în petitul principal se solicită restituirea în natură a

apartamentului nr. 6 iar în petitul subsidiar acordarea pentru același

apartament a măsurilor reparatorii.

Împotriva deciziei a declarat recurs

Comisia Centrală pentru atribuirea despăgubirilor invocând nulitatea prevăzută

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că

acțiunea reclamanților are caracter de revendicare, valorificată pe calea

acțiunii oblice, deoarece nu există nici o legătură între capetele principale

și cele subsidiare de acțiune.

În condițiile în care reclamanții nu

au recurs în termenul legal la îndeplinirea procedurii prealabile, aceștia

nu-și pot întemeia acțiunea pe dispozițiunile Legii nr. 10/2001.

Și capetele subsidiare de acțiune,

prin care reclamanții solicită acordarea măsurilor reparatorii, în cazul

nerestituirii imobilului în natură, vizează tot dispozițiunile Legii nr. 10/2001.

Acordarea acestor măsuri reparatorii

reclamanților este inadmisibilă în raport de titlul VII din Legea nr. 247/2005,

aspect în privința căruia Tribunalul s-a pronunțat pe fond.

Soluția adoptată de instanța de apel

este fundamentată pe greșita admitere a excepției invocate, deoarece acest

aspect ar fi putut duce la o desființare totală a sentinței primei instanțe.

Recurenta contestă introducerea sa

în cauză, motivat de faptul că procedura administrativă prevăzută de titlul VII

din Legea nr. 247/2005, în cadrul căreia are competența de a emite decizii

conținând titlul despăgubirilor, nu poate fi urmată în absența procedurii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, și prin finalizarea acesteia prin emiterea unei

decizii sau dispoziții motivate.

Ca urmare, Comisia Centrală pentru

stabilirea despăgubirilor a solicitat admiterea recursului și casarea parțială

a hotărârii recurate în sensul menținerii soluției instanței de fond privitoare

la solicitările reclamanților de acordare a măsurilor reparatorii (soluție ce

constă în admiterea excepției de inadmisibilitate a capătului subsidiar al

cererii introductive) și desființării parțiale a sentinței numai în ceea ce

privește stabilirea instanței competente să judece capetele 1-4 din cererea

introductivă.

Recursul este nefondat.

Așa cum a reținut instanța de apel

acțiunea reclamanților are un caracter complex. Ea vizează restituirea în

natură a imobilului naționalizat, care formează obiectul contractului de

vânzare-cumpărare, către pârâta B.I., ca persoană îndreptățită să beneficieze

de dispozițiunile Legii nr. 10/2001, iar acțiunea oblică reprezintă mijlocul de

asigurare a executării în natură a contractului, față de atitudinea pasivă a

debitoarei vânzătoare. Acțiunea oblică justifica interesul și calitatea

reclamanților de a solicita în numele și pentru pârâta debitoare acordarea

măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, în calitatea acesteia de

persoană îndreptățită.

Executarea în natură a obligațiilor

contractuale ce îi revin debitoarei B.I. este condiționată de valorificarea

drepturilor acesteia la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în

privința imobilului naționalizat, care formează obiectul contractului de

vânzare-cumpărare.

Este deci evident că soluționarea

acțiunii oblice este subordonată soluției din acțiunea principală, restituirea

imobilului către B.I., persoană îndreptățită, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Temeiul juridic al acțiunii principale, Legea nr.10/2001, arătat explicit de

reclamanți în acțiunea introductivă, atrage competența materială a secției

civile a tribunalului.

Faptul că reclamanții nu se

prevalează de o notificare personală sau a debitoarei lor, nu poate schimba

obiectul primului petit, deoarece aspectele legate de procedura prealabilă

administrativă țin de fondul cauzei și nu de obiectul petitului, care determină

competența materială a instanței, iar instanța, în temeiul art. 130 C. proc.

civ. nu putea schimba obiectul petitului fără a încălca principiul

disponibilității.

Așadar, corect instanța de apel a

încadrat temeiul juridic al acțiunii principale în dispozițiunile Legii nr. 10/2001

(la care s-au referit și reclamanții în acțiunea introductivă) de natură a

atrage competența materială în primă instanță a tribunalului.

În privința celorlalte capete de

acțiune, care au un caracter accesoriu, competența revine prin prorogare, în

temeiul art. 17 C. proc. civ. tot tribunalului.

Aspectele legate de competența

Comisiei Centrale de acordarea despăgubirilor, în mecanismul procedurii

administrative de executare, instituit de titlul VII din Legea nr.247/2005, țin

de fondul cauzei și depășesc cadrul deciziei recurate, care vizează competența

instanței chemată să soluționeze litigiul.

Corect Curtea de apel a anulat

sentința tribunalului, referitoare la respingerea cererii de acordare a

măsurilor reparatorii prin echivalent către reclamanți. O atare soluție conține

în sine o contradicție a dispozițiunilor sentinței, întrucât pe de o parte

tribunalul se consideră necompetent să soluționeze acțiunea principală pe

considerentul că aceasta nu-și are temeiul în Legea nr. 10/2001, iar pe de altă

parte soluționează petitul subsidiar, pe excepția de inadmisibilitate legată de

neefectuarea procedurii prealabile administrative, prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Nici în condițiile competenței

materiale de soluționare a cauzei de tribunal, astfel cum această competență a

fost stabilită prin decizia nr. 279/A din 15 septembrie 2006, soluția

respingerii cererii privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

către reclamanți nu poate fi menținută, așa cum solicită recurenta, deoarece

acest petit fiind subsidiar soluționarea sa presupune și depinde de soluția pe

fond a acțiunii principale, dată de curte în competența tribunalului, în primă

instanță.

În raport de cele de mai sus,

criticile formulate de Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor, în

recursul declarat sunt nefondate, considerent pentru care în temeiul art. 312 C.

proc. civ. recursul acesteia va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâta Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor împotriva deciziei nr.

279/A din 15 septembrie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2007.