ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 909/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 909/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de fața

constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 244 din 10 mai 2013

a Tribunalului Cluj a fost admisă excepția nelegalei timbrări și excepția

inadmisibilității invocate din oficiu și, în consecință:

A fost anulată ca

netimbrată acțiunea precizată formulată de către reclamanta F.I.E. în contra

pârâtului Municipiul Cluj-Napoca reprezentat prin Primar, privind masa

succesorală.

A fost respinsă, ca

inadmisibilă, acțiunea inițială formulată de aceeași reclamantă împotriva

pârâților Municipiul Cluj-Napoca reprezentat prin Primar și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect revendicare.

A fost respinsă, ca

inadmisibilă, acțiunea precizată în final formulată împotriva pârâtului

Municipiul Cluj-Napoca privind compararea de titluri.

În considerente,

tribunalul a reținut că prin acțiunea introductivă de instanță reclamanta F.I.E.

a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, să se constate că imobilul situat în Cluj, str.

G., compus din 1245 mp și construcții, proprietatea tabulară a bunicii sale, a

fost preluat fără titlu de Statul Român, să se dispună restituirea în natură a

imobilului, să se anuleze toate contractele de închiriere încheiate asupra

imobilului și să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și

posesie imobilul.

La data de 19

septembrie 2012, după înregistrarea dosarului pe rolul Tribunalului Cluj, ca

urmare a declinării competenței de către Judecătoria Cluj-Napoca prin Sentința

civilă nr. 9975 din 8 mai 2012, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, să se

constate că masa succesorală rămasă în urma defunctei sale bunici Z.K. se

compune și din imobilele construcții neevidențiate în CF X Cluj cu nr. topo Y,

respectiv încă două corpuri de clădire, imobile care au făcut obiectul

contractului autentic de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1943 în baza căruia

a fost intabulat titlul de proprietate al bunicii sale; să se constate că

această masă succesorală îi revine reclamantei în calitate de unică

moștenitoare, conform Certificatului de moștenitor nr. 56 din 03 septembrie

2012 eliberat de BNP M.M.; să dispună înscrierea în CF a tuturor construcțiilor

existente pe terenul respectiv pe numele său, să constate nulitatea absolută a

contractelor de închiriere încheiate între Statul Român prin Municipiul

Cluj-Napoca și persoanele fizice sau juridice chiriașe cu privire la imobilele

arătate și să dispună evacuarea chiriașilor din aceste imobile, cu cheltuieli

de judecată.

Totodată, a precizat

că nu își mai susține acțiunea în forma inițială înțelegând să renunțe la

judecată față de Ministerul Finanțelor Publice.

La data de 14 martie

2013, reclamanta a depus la dosar a doua precizare de acțiune prin care a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, să se compare titlul

de preluare al imobilului aparținând Statului Român cu titlul său, în calitate

de unică moștenitoare a fostei proprietare tabulare.

Tribunalul a reținut

că sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. XXXIII/2008 dată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat cu

privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 în

sensul că situația concursului dintre legea speciala și cea generală se rezolvă

în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Cât privește prima

precizare de acțiune, tribunalul a admis excepția netimbrării, considerând că

reclamanta nu beneficiază de dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr.

146/1997 în condițiile în care este o acțiune de drept comun, de constatare a

masei succesorale, iar nu o cerere pentru restituirea unui imobil preluat de

către stat.

Referitor la cea din

urmă precizare de acțiune, tribunalul a apreciat că în virtutea aceleiași

decizii de recurs în interesul legii, acțiunea în compararea de titluri privind

un imobil care cade sub incidența Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă,

reclamanta neputându-se prevala de dispozițiile de drept comun, respectiv art.

480 C. civ.

S-a arătat că este

lipsit de relevanță faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul Statului

Român, nefiind înstrăinat, atâta timp cât s-a statuat de către instanța supremă

că de principiu, persoanelor cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.

10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act

normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicărilor; numai

persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care,

din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această

procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare dacă

însă imobilul nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apei reclamanta arătând că prin Decizia nr. 33 din 09 iunie

2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat faptul că în cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001

și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Aceeași prioritate poate fi dată unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Raportat la

caracterul nelegal al preluării imobilului, respectiv la lipsa totală a oricărui

titlu de preluare, apelanta a arătat că nu a pierdut niciodată calitatea de

proprietară, fiind întrunite cerințele art. 1 din Primul Protocolul Adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A mai arătat că

Statul Român este doar un detentor precar cu privire la imobilele construcții

din litigiu și în condițiile dispozițiilor art. 918 alin. (1) lit. d) din noul

C. civ. este obligat să le predea reclamantei, el nefiind un posesor de

bună-credință.

Prin precizarea

motivelor de apel, reclamanta a solicitat în principal anularea hotărârii și

trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanță a judecat procesul

fără a intra în judecarea fondului, respingând acțiunea precizată ca

inadmisibilă.

Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a invocat în conținutul întâmpinării excepția

tardivității apelului formulat în contradictoriu cu acest pârât, arătând că

abia prin precizarea motivelor de apel din 29 august 2013, apelul a fost

promovat în contradictoriu și cu acest pârât, excepția nulității apelului

formulat în contradictoriu cu acest pârât, întrucât precizarea motivelor de

apel a fost înregistrată la Curtea de Apel Cluj cu încălcarea prevederilor art.

288 alin. (2) C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice raportat la pârâtul chemat în judecată pe de o parte, și la cele

statuate prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei de a formula acțiune

în revendicare, întrucât reclamanta nu a făcut dovada calității de moștenitoare

după proprietara tabulară și excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin Decizia nr. 87 A

din 20 septembrie 2013 Curtea de Apel Cluj a respins apelul reținând

următoarele:

Excepția tardivității

apelului formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, grefată pe considerentul că apelul a fost

declarat în contradictoriu cu acest pârât la data de 29 august 2013, peste

termenul prevăzut de lege, nu este întemeiată, întrucât apelul se exercită

împotriva unei hotărâri și nu împotriva unei părți. Acest aspect reiese din

dispozițiile art. 282 alin. (1), art. 287 alin. (1) pct. 2, art. 290 C. proc.

civ.

Excepția nulității

apelului formulat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice grefată pe dispozițiile art. 288 alin. (2) C. proc. civ., a

fost înlăturată, reținându-se că prin Decizia nr. 303/2009 Curtea

Constituțională a admis critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

288 alin. (2) C. proc. civ., și a constatat că teza finală a acestei prevederi,

respectiv sintagma "sub sancțiunea nulității", este

neconstituțională. Această dispoziție și-a încetat efectele juridice în baza

art. 147 alin. (1) din Constituție, astfel încât nedepunerea apelului la

instanța a cărei hotărâre se atacă nu mai este sancționată cu nulitatea.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a M.F.P. prin D.G.F.P. pe considerentul că în cererea

de chemare în judecată calitatea de pârât o are Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, a fost respinsă, întrucât calitatea de parte și-a păstrat-o

entitatea chemată în judecată în fața primei instanțe, respectiv Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta fiind menționat atât în citativul

din apel, cât și în procedura de citare.

Ca nefondată a fost

respinsă și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, cu

motivarea că aceasta a depus în fața primei instanțe certificatul de moștenitor

nr. 56 din 3 septembrie 2012, eliberat de Biroul Notarului Public M.M., care

atestă calitatea sa de moștenitoare defunctei Z.K., născută S.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

grefată pe cele statuate prin Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii a fost respinsă ca nefondată,

apreciindu-se că, raportat la obiectul litigiului - revendicare pe drept comun

și pe compararea titlurilor - cele statuate prin menționata decizie nu sunt

incidente în cauză. Această decizie este incidență, în opinia instanței de

apel, în cauzele având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la despăgubiri aferente imobilelor preluate

abuziv.

În fine, excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de pârât a fost înlăturată ca lipsită de

interes, reținându-se că hotărârea primei instanțe, ce face obiectul

prezentului apel se întemeiază tocmai pe această excepție, acțiunea fiind

respinsă ca inadmisibilă.

Pe fondul cauzei s-a

reținut că cererea de chemare în judecată are ca obiect revendicarea unui

imobil, care a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, adică în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și că a fost introdusă

după intrarea în vigoare a acestei legi, admisibilitatea acțiunii a fost

analizată prin prisma Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite.

S-a reținut în considerentele

acestei decizii că Înalta Curte a statuat că nu poate fi primit punctul de

vedere conform căruia persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001 au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile Codului civil, deoarece un asemenea punct de vedere ignoră

principiul de drept generația specialibus derogant.

Reclamanta se află în

prima din cele trei situații enumerate, respectiv nu a urmat procedura Legii

nr. 10/2001, dar a formulat acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun, considerând astfel că are un drept de opțiune între legea

specială și dreptul comun, contrar celor statuate cu valoare obligatorie pentru

viitor prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a justifica de

ce nu a urmat procedura legii speciale, reclamanta a invocat starea de sănătate

precară a antecesoarei sale, însă aceasta a decedat la data de 5 septembrie

2003, potrivit certificatului de deces, după expirarea termenului pentru

depunerea notificării, prev. de art. 21 alin. (1) în forma inițială a Legii nr.

10/2001, iar reclamanta a formulat prezenta acțiune la data de 9 noiembrie

2011, adică după trecerea unui interval foarte lung de timp atât de la

expirarea termenului legal pentru depunerea notificărilor, cât și de la decesul

antecesoarei sale.

Cu referire la art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, s-a arătat că acesta nu poate fi

interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate

înainte ca ele să ratifice Convenția. Invocarea unui "bun" în sensul

art. 1, presupune recunoașterea dreptului de proprietate în baza unei hotărâri

judecătorești irevocabile.

Instanța de apel a

conchis că reclamanta nu deține o hotărâre judecătorească anterioară prin care

să i se fi confirmat în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului în

litigiu, astfel ca nu deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție.

Critica referitoare

la încălcarea dreptului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului privitor la dreptul oricărei persoane ca o instanță să se

pronunțe asupra oricărei contestații referitoare la drepturile și obligațiile

sale cu caracter civil, a fost înlăturată ca nefondată.

Faptul că instanțele

au verificat cu prioritate posibilitatea reclamantei de a acționa în baza

dreptului comun, în condițiile în care nu a urmat procedura legii speciale, nu

reprezintă o încălcare a accesului la justiție al reclamantei, garantat prin

art. 6 din Convenție; acest text nu garantează dreptul unei persoane care se

adresează justiției de a obține analiza pe fond a tuturor pretențiilor sale.

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în raport de dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., susținând următoarele:

- în mod eronat, s-a

apreciat excepția de inadmisibilitate ca fiind o excepție care împiedică

judecarea pe fond a cauzei, motiv pentru care nu s-a mai procedat la compararea

titlurilor de proprietate prezentate;

- în mod eronat,

instanța a reținut, argumentat și dezvoltat doar prima teză enunțată în Decizia

nr. 33/2008;

- s-a analizat greșit

noțiunea de bun și s-a nesocotit susținerea sa că deține un bun în sensul

Convenției Europene a Drepturilor Omului;

- a fost nesocotită

statuarea din Decizia nr. 33/2008 care impune ca dispozițiile Convenției să se

aplice prioritar atunci când legislația internă și cea europeană nu sunt

concordante;

- în mod greșit a

fost respinsă acțiunea în revendicare în condițiile în care statul nu a făcut

dovada că deține un titlu valabil de preluare;

- nu a fost analizat

certificatul de moștenitor prezentat care dovedește calitatea recurentei de

moștenitor și de actual proprietar al imobilului;

- nu a fost analizată

susținerea potrivit căreia autoarea sa, a fost în imposibilitate de a urma

procedura legii speciale, din cauza stării de sănătate și

- nu s-a analizat în

ce măsură admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere altui drept de

proprietate sau securității raporturilor juridice.

Recursul nu este

fondat.

Împrejurarea că, în

circumstanțele cauzei pendinte, pe deplin stabilite și necontestate, instanța

de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea invocată de reclamantă, nu

înseamnă că hotărârea pronunțată ar fi nelegală.

Critica referitoare

la încălcarea dreptului de proprietate - în acest sens fiind invocate

dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenției, dar și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - nu poate fi primită, cât

timp reclamanta nu deține un bun în patrimoniul său, în sensul Convenției, în

condițiile în care instanța națională nu i-a recunoscut dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu și nu a dispus restituirea lui.

Nu pot fi reținute

nici susținerile recurentei, conform cărora aceasta deținea un bun în sensul

Convenției și un titlu valabil la momentul promovării acțiunii.

Anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității

actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de

dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art.

480 - 481 C. civ.

În prezent, dreptul

comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la

dreptul comun, ale cărei dispoziții sunt obligatorii de la data intrării ei în

vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre

legea specială și legea generală - specialia generalibus derogării - și care,

pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Legiuitorul permite

revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în

condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică

cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul

comun în materia revendicării.

O atare interpretare

este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit

căruia "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, "dacă nu fac obiectul unei legi

speciale de reparații".

În acord cu soluțiile

adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a

Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun

în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de

stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001

suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la

un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator

și controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei

grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și

ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, accesul la

justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele,

în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001,

deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că

nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar, cu condiția

ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod

accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o

modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei

proceduri administrative prealabile.

Accesul la justiție

presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative,

partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe

judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la

instanță ar fi atins în substanța sa.

În măsura în care

aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat, în cauza "Golder contra Regatului

Unit", 1.975 că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept

absolut, precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise

chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept."

Deci, se poate

constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile

administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție

măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în

consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile

care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce

judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de

consecință, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă

cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin

echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul

nr. 92/1950 ca în speța de față și, fiind de imediată aplicare, deoarece

interesează ordinea publică, prevalează legii generale.

Or, în speță,

reclamanta nu a formulat notificare pentru imobilul în discuție, conform

prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că nu a înțeles să

urmeze procedura prevăzută de legea specială reparatorie pentru restituirea

bunului.

În ceea ce privește

Decizia în interesul legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre

stabilește că atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și

Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la

considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit

admise și de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță

între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această

posibilitate conferită de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

prin instituirea celor două faze - administrativă și judiciară.

Pe de altă parte,

hotărârea pronunțată în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României nu

conține prevederi care, prin interpretare și aplicare la datele concrete ale

speței, i-ar putea fi favorabile.

Astfel, nici din

perspectiva Convenției reclamantul nu avea vocația restituirii în natură cu

privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența

recentă a Curții Europene, respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010,

publicată în M. Of. 778/22.11.2010.

Astfel, în analiza

concursului dintre legea internă și Convenția europeană instanțele, în raport

cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură

reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană.

Aprecierea existenței

unui "bun" în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în

conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui

"bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare

a dreptului de proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Atanasiu și

alții contra României se arată că un "bun actual" există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar,

fostul proprietar se poate prevala doar de o recunoaștere a unui drept la

despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de

legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141,

142 și 143).

Or, în speță, nu se

poate considera că reclamanta ar deține un "bun actual", câtă vreme

în favoarea acesteia nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie în sensul restituirii imobilului.

Așadar, proprietarul

care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât

despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță,

chiar dacă principiul specialia generalibus derogant nu s-ar fi opus,

reclamanta nu avea un drept la restituire care să o îndreptățească la

redobândirea posesiei bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de

garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Recurenta a susținut

că, în speță, este aplicabilă teza a doua din Decizia nr. 33/2008 întrucât, în

prezent, imobilul se află în proprietatea statului, astfel că nu se aduce

atingere unui alt drept de proprietate, motiv pentru care acțiunea în

revendicare este admisibilă.

Speței îi sunt

aplicabile, însă, prevederile primei teze a deciziei motivat de faptul că în

considerentele acesteia s-a reținut că persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act nonnativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării. De asemenea, s-a precizat că numai persoanele exceptate de la

procedura legii speciale și cele care, din motive independente de voința lor,

nu au putut utiliza această procedură în termenele legale, au deschisă calea

acțiunii în revendicare. Or, în cauză, recurenta nu a dovedit existența unui

motiv independent de voința autoarei sale care să o împiedice să formuleze

notificarea în termenul legal care a fost prelungit până la 14 februarie 2002.

Starea precară a sănătății sale nu poate constitui o astfel de împrejurare,

având în vedere că putea să mandateze o altă persoană pentru depunerea

notificării.

Ca atare, acțiunea în

revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă și în

situația în care imobilul se află încă la stat sau la unitatea deținătoare.

Întrucât noțiunea de

inadmisibilitate vizează nu atât excepția, cât efectul spre care tinde aceasta,

în mod corect instanța de apel nu a mai analizat fondul cauzei, respectiv nu a

mai procedat la compararea titlurilor de proprietate prezentate.

Față de toate

considerentele reținute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată

cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt

îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recursul reclamantei fiind nefondat și urmând a fi respins ca

atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta F.I.E. împotriva Deciziei nr. 87A din

20 septembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 martie 2014.

Procesat

de GGC - NN