ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 909/2014

Asupra cauzei de fața constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 244 din 10 mai 2013 a Tribunalului Cluj a fost admisă excepția nelegalei timbrări și excepția inadmisibilității invocate din oficiu și, în consecință: A fost anulată ca netimbrată acțiunea precizată formulată de către reclamanta F.I.E. în contra pârâtului Municipiul Cluj-Napoca reprezentat prin Primar, privind masa succesorală. A fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea inițială formulată de aceeași reclamantă împotriva pârâților Municipiul Cluj-Napoca reprezentat prin Primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect revendicare. A fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea precizată în final formulată împotriva pârâtului Municipiul Cluj-Napoca privind compararea de titluri.

În considerente, tribunalul a reținut că prin acțiunea introductivă de instanță reclamanta F.I.E. a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate că imobilul situat în Cluj, str. G., compus din 1245 mp și construcții, proprietatea tabulară a bunicii sale, a fost preluat fără titlu de Statul Român, să se dispună restituirea în natură a imobilului, să se anuleze toate contractele de închiriere încheiate asupra imobilului și să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul. La data de 19 septembrie 2012, după înregistrarea dosarului pe rolul Tribunalului Cluj, ca urmare a declinării competenței de către Judecătoria Cluj-Napoca prin Sentința civilă nr. 9975 din 8 mai 2012, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, să se constate că masa succesorală rămasă în urma defunctei sale bunici Z.K.

se compune și din imobilele construcții neevidențiate în CF X Cluj cu nr. topo Y, respectiv încă două corpuri de clădire, imobile care au făcut obiectul contractului autentic de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1943 în baza căruia a fost intabulat titlul de proprietate al bunicii sale; să se constate că această masă succesorală îi revine reclamantei în calitate de unică moștenitoare, conform Certificatului de moștenitor nr. 56 din 03 septembrie 2012 eliberat de BNP M.M.; să dispună înscrierea în CF a tuturor construcțiilor existente pe terenul respectiv pe numele său, să constate nulitatea absolută a contractelor de închiriere încheiate între Statul Român prin Municipiul Cluj-Napoca și persoanele fizice sau juridice chiriașe cu privire la imobilele arătate și să dispună evacuarea chiriașilor din aceste imobile, cu cheltuieli de judecată.

Totodată, a precizat că nu își mai susține acțiunea în forma inițială înțelegând să renunțe la judecată față de Ministerul Finanțelor Publice. La data de 14 martie 2013, reclamanta a depus la dosar a doua precizare de acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, să se compare titlul de preluare al imobilului aparținând Statului Român cu titlul său, în calitate de unică moștenitoare a fostei proprietare tabulare.

Tribunalul a reținut că sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. XXXIII/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 în sensul că situația concursului dintre legea speciala și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Cât privește prima precizare de acțiune, tribunalul a admis excepția netimbrării, considerând că reclamanta nu beneficiază de dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 în condițiile în care este o acțiune de drept comun, de constatare a masei succesorale, iar nu o cerere pentru restituirea unui imobil preluat de către stat.

Referitor la cea din urmă precizare de acțiune, tribunalul a apreciat că în virtutea aceleiași decizii de recurs în interesul legii, acțiunea în compararea de titluri privind un imobil care cade sub incidența Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, reclamanta neputându-se prevala de dispozițiile de drept comun, respectiv art. 480 C. civ.

S-a arătat că este lipsit de relevanță faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul Statului Român, nefiind înstrăinat, atâta timp cât s-a statuat de către instanța supremă că de principiu, persoanelor cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicărilor; numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare dacă însă imobilul nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Împotriva acestei sentințe a declarat apei reclamanta arătând că prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat faptul că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Aceeași prioritate poate fi dată unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Raportat la caracterul nelegal al preluării imobilului, respectiv la lipsa totală a oricărui titlu de preluare, apelanta a arătat că nu a pierdut niciodată calitatea de proprietară, fiind întrunite cerințele art. 1 din Primul Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A mai arătat că Statul Român este doar un detentor precar cu privire la imobilele construcții din litigiu și în condițiile dispozițiilor art. 918 alin. (1) lit. d) din noul C. civ. este obligat să le predea reclamantei, el nefiind un posesor de bună-credință. Prin precizarea motivelor de apel, reclamanta a solicitat în principal anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanță a judecat procesul fără a intra în judecarea fondului, respingând acțiunea precizată ca inadmisibilă.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat în conținutul întâmpinării excepția tardivității apelului formulat în contradictoriu cu acest pârât, arătând că abia prin precizarea motivelor de apel din 29 august 2013, apelul a fost promovat în contradictoriu și cu acest pârât, excepția nulității apelului formulat în contradictoriu cu acest pârât, întrucât precizarea motivelor de apel a fost înregistrată la Curtea de Apel Cluj cu încălcarea prevederilor art. 288 alin. (2) C. proc.

civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice raportat la pârâtul chemat în judecată pe de o parte, și la cele statuate prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei de a formula acțiune în revendicare, întrucât reclamanta nu a făcut dovada calității de moștenitoare după proprietara tabulară și excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin Decizia nr. 87 A din 20 septembrie 2013 Curtea de Apel Cluj a respins apelul reținând următoarele: Excepția tardivității apelului formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, grefată pe considerentul că apelul a fost declarat în contradictoriu cu acest pârât la data de 29 august 2013, peste termenul prevăzut de lege, nu este întemeiată, întrucât apelul se exercită împotriva unei hotărâri și nu împotriva unei părți. Acest aspect reiese din dispozițiile art. 282 alin. (1), art. 287 alin. (1) pct. 2, art. 290 C. proc. civ. Excepția nulității apelului formulat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice grefată pe dispozițiile art. 288 alin. (2) C. proc.

civ., a fost înlăturată, reținându-se că prin Decizia nr. 303/2009 Curtea Constituțională a admis critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 288 alin. (2) C. proc. civ., și a constatat că teza finală a acestei prevederi, respectiv sintagma "sub sancțiunea nulității", este neconstituțională. Această dispoziție și-a încetat efectele juridice în baza art. 147 alin. (1) din Constituție, astfel încât nedepunerea apelului la instanța a cărei hotărâre se atacă nu mai este sancționată cu nulitatea. Excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P. prin D.G.F.P. pe considerentul că în cererea de chemare în judecată calitatea de pârât o are Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost respinsă, întrucât calitatea de parte și-a păstrat-o entitatea chemată în judecată în fața primei instanțe, respectiv Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta fiind menționat atât în citativul din apel, cât și în procedura de citare.

Ca nefondată a fost respinsă și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, cu motivarea că aceasta a depus în fața primei instanțe certificatul de moștenitor nr. 56 din 3 septembrie 2012, eliberat de Biroul Notarului Public M.M., care atestă calitatea sa de moștenitoare defunctei Z.K., născută S. Excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice grefată pe cele statuate prin Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii a fost respinsă ca nefondată, apreciindu-se că, raportat la obiectul litigiului - revendicare pe drept comun și pe compararea titlurilor - cele statuate prin menționata decizie nu sunt incidente în cauză.

Această decizie este incidență, în opinia instanței de apel, în cauzele având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la despăgubiri aferente imobilelor preluate abuziv. În fine, excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât a fost înlăturată ca lipsită de interes, reținându-se că hotărârea primei instanțe, ce face obiectul prezentului apel se întemeiază tocmai pe această excepție, acțiunea fiind respinsă ca inadmisibilă. Pe fondul cauzei s-a reținut că cererea de chemare în judecată are ca obiect revendicarea unui imobil, care a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, adică în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și că a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, admisibilitatea acțiunii a fost analizată prin prisma Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite.

S-a reținut în considerentele acestei decizii că Înalta Curte a statuat că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile Codului civil, deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generația specialibus derogant. Reclamanta se află în prima din cele trei situații enumerate, respectiv nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, dar a formulat acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, considerând astfel că are un drept de opțiune între legea specială și dreptul comun, contrar celor statuate cu valoare obligatorie pentru viitor prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a justifica de ce nu a urmat procedura legii speciale, reclamanta a invocat starea de sănătate precară a antecesoarei sale, însă aceasta a decedat la data de 5 septembrie 2003, potrivit certificatului de deces, după expirarea termenului pentru depunerea notificării, prev. de art. 21 alin. (1) în forma inițială a Legii nr. 10/2001, iar reclamanta a formulat prezenta acțiune la data de 9 noiembrie 2011, adică după trecerea unui interval foarte lung de timp atât de la expirarea termenului legal pentru depunerea notificărilor, cât și de la decesul antecesoarei sale. Cu referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, s-a arătat că acesta nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Invocarea unui "bun" în sensul art. 1, presupune recunoașterea dreptului de proprietate în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile. Instanța de apel a conchis că reclamanta nu deține o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi confirmat în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel ca nu deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Critica referitoare la încălcarea dreptului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privitor la dreptul oricărei persoane ca o instanță să se pronunțe asupra oricărei contestații referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, a fost înlăturată ca nefondată.

Faptul că instanțele au verificat cu prioritate posibilitatea reclamantei de a acționa în baza dreptului comun, în condițiile în care nu a urmat procedura legii speciale, nu reprezintă o încălcare a accesului la justiție al reclamantei, garantat prin art. 6 din Convenție; acest text nu garantează dreptul unei persoane care se adresează justiției de a obține analiza pe fond a tuturor pretențiilor sale. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând următoarele: - în mod eronat, s-a apreciat excepția de inadmisibilitate ca fiind o excepție care împiedică judecarea pe fond a cauzei, motiv pentru care nu s-a mai procedat la compararea titlurilor de proprietate prezentate; - în mod eronat, instanța a reținut, argumentat și dezvoltat doar prima teză enunțată în Decizia nr. 33/2008; - s-a analizat greșit noțiunea de bun și s-a nesocotit susținerea sa că deține un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului; - a fost nesocotită statuarea din Decizia nr. 33/2008 care impune ca dispozițiile Convenției să se aplice prioritar atunci când legislația internă și cea europeană nu sunt concordante; - în mod greșit a fost respinsă acțiunea în revendicare în condițiile în care statul nu a făcut dovada că deține un titlu valabil de preluare; - nu a fost analizat certificatul de moștenitor prezentat care dovedește calitatea recurentei de moștenitor și de actual proprietar al imobilului; - nu a fost analizată susținerea potrivit căreia autoarea sa, a fost în imposibilitate de a urma procedura legii speciale, din cauza stării de sănătate și - nu s-a analizat în ce măsură admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Recursul nu este fondat. Împrejurarea că, în circumstanțele cauzei pendinte, pe deplin stabilite și necontestate, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea invocată de reclamantă, nu înseamnă că hotărârea pronunțată ar fi nelegală. Critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate - în acest sens fiind invocate dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenției, dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - nu poate fi primită, cât timp reclamanta nu deține un bun în patrimoniul său, în sensul Convenției, în condițiile în care instanța națională nu i-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și nu a dispus restituirea lui.

Nu pot fi reținute nici susținerile recurentei, conform cărora aceasta deținea un bun în sensul Convenției și un titlu valabil la momentul promovării acțiunii. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, ale cărei dispoziții sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogării - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.

O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, "dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații". În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.

În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza "Golder contra Regatului Unit", 1.975 că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept." Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de consecință, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950 ca în speța de față și, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale. Or, în speță, reclamanta nu a formulat notificare pentru imobilul în discuție, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că nu a înțeles să urmeze procedura prevăzută de legea specială reparatorie pentru restituirea bunului.

În ceea ce privește Decizia în interesul legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabilește că atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise și de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin instituirea celor două faze - administrativă și judiciară. Pe de altă parte, hotărârea pronunțată în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României nu conține prevederi care, prin interpretare și aplicare la datele concrete ale speței, i-ar putea fi favorabile.

Astfel, nici din perspectiva Convenției reclamantul nu avea vocația restituirii în natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a Curții Europene, respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. 778/22.11.2010. Astfel, în analiza concursului dintre legea internă și Convenția europeană instanțele, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană. Aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. În cauza Atanasiu și alții contra României se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). În caz contrar, fostul proprietar se poate prevala doar de o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 143). Or, în speță, nu se poate considera că reclamanta ar deține un "bun actual", câtă vreme în favoarea acesteia nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii imobilului. Așadar, proprietarul care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, chiar dacă principiul specialia generalibus derogant nu s-ar fi opus, reclamanta nu avea un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Recurenta a susținut că, în speță, este aplicabilă teza a doua din Decizia nr. 33/2008 întrucât, în prezent, imobilul se află în proprietatea statului, astfel că nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, motiv pentru care acțiunea în revendicare este admisibilă.

Speței îi sunt aplicabile, însă, prevederile primei teze a deciziei motivat de faptul că în considerentele acesteia s-a reținut că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act nonnativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării. De asemenea, s-a precizat că numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut utiliza această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare. Or, în cauză, recurenta nu a dovedit existența unui motiv independent de voința autoarei sale care să o împiedice să formuleze notificarea în termenul legal care a fost prelungit până la 14 februarie 2002. Starea precară a sănătății sale nu poate constitui o astfel de împrejurare, având în vedere că putea să mandateze o altă persoană pentru depunerea notificării.

Ca atare, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă și în situația în care imobilul se află încă la stat sau la unitatea deținătoare. Întrucât noțiunea de inadmisibilitate vizează nu atât excepția, cât efectul spre care tinde aceasta, în mod corect instanța de apel nu a mai analizat fondul cauzei, respectiv nu a mai procedat la compararea titlurilor de proprietate prezentate. Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei fiind nefondat și urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.I.E. împotriva Deciziei nr. 87A din 20 septembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2014. Procesat de GGC - NN