ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2446/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2446/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 426 din 26

iunie 2009 a Tribunalului Cluj,

pronunțată

în Dosarul nr. 13/117/2002, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta

P.A. împotriva pârâților Primarul Municipiului Cluj-Napoca, Statul Român, prin

Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, Prefectura județului Cluj, SC A.T.P.

SA, prin lichidator SC C.A. SA, R.E., S.I., P.A.M., P.T., P.F., C.V. și S.I.,

având ca obiect plângere la Legea nr. 10/2001.

Prin

decizia civilă nr. 285/ A din 05 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj,

s-a admis apelul declarat de

reclamanta P.A., precum și apelul declarat de pârâta P.F. împotriva sentinței

civile nr. 426 din 16 iunie 2009 a Tribunalului Cluj, care a fost desființată,

iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, pe fond, aceleiași instanțe.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, sub nr. 150/117/2010.

Prin sentința

civilă nr. 351 din 15 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj,

s-a admis excepția lipsei capacității

procesuale de folosință a pârâtelor SC A.T.P. SA, prin lichidator P.R. și SC

C.A. SA și, în consecință, s-a respins acțiunea civilă formulată în

contradictoriu cu acești pârâți; s-a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâților Primarul Municipiului Cluj-Napoca și Prefectura Județului

Cluj și s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți.

S-a admis în

parte acțiunea civilă formulată de reclamanta P.A. împotriva pârâților Statul

Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, R.E., S.I., P.A.M., P.T.,

P.F., C.V. și C.I. și, în consecință, s-a constatat preluarea abuzivă, fără

titlu, de către Statul Român a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. Paris,

înscris în C.F. Cluj-Napoca, în C.F. Cluj-Napoca și C.F. Cluj-Napoca.

S-au respins

restul capetelor de cerere având ca obiect restituirea în natură, constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și rectificarea

înscrierilor de carte funciară.

A fost

obligată reclamanta să plătească pârâților R.E. suma de 3.233,33 lei, S.I. și P.A.M.,

suma de 3.233,33 lei, P.T. și P.F., suma de 3.233,33 lei, C.V. și S.I., suma de

3.233,33 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

în privința

pârâtelor AT Prestigiu S.A., prin lichidator P.R. și SC C.A. SA, s-a invocat

excepția lipsei

capacității

procesuale de folosință, excepție care a fost admisă, în temeiul dispozițiilor art.

137 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că procedura de lichidare deschisă

cu privire la cele două pârâte a fost finalizată.

Referitor la

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primarul municipiului

Cluj-Napoca și Prefectura Județului Cluj, tribunalul a constatat că aceasta

este întemeiată, având în vedere că tribunalul nu a fost învestit cu o plângere

la Legea nr. 10/2001, ci cu o acțiune prin care s-a solicitat constatarea

preluării abuzive, fără titlu, de către Statul Român, a imobilului situat în

Cluj-Napoca, str. Paris, restituirea în natură, constatarea nulității absolute

a contractelor de vânzare-cumpărare și rectificarea înscrierilor de carte

funciară, astfel că, față de capetele de cerere ale acțiunii, nu se justifică

calitatea procesuală pasivă a acestor pârâți.

Cu privire la

primul capăt de cerere, tribunalul a constatat că nu pot fi reținute în cauză

dispozițiile sentinței civile nr. 111/2001, pronunțată de Tribunalul Cluj,

rămasă definitivă, prin respingerea apelului, prin decizia civilă nr. 204/2001,

pronunțată în Dosarul nr. 4171/2001 a Curții de Apel Cluj, prin care s-a

constatat că Statul Român nu are titlu valabil, imobilul fiind preluat fără

titlu de la proprietarii tabulari P.A.A. și P.I., întrucât hotărârea a fost

desființată prin decizia civilă nr. 1017/2003, pronunțată în Dosarul nr. 664/2002

al Curții Supreme de Justiție, fiind respinsă acțiunea reclamantei, ca

inadmisibilă.

Din actele

aflate la dosarul cauzei, reiese că imobilul din litigiu, situat în

Cluj-Napoca, str. Paris, nr. 32, înscris în C.F. Cluj-Napoca, transcris

ulterior în C.F. Cluj-Napoca a fost preluat de Statul Român, în temeiul

Decretului nr. 92/1950.

Potrivit

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în forma în

vigoare, ca urmare a modificării prin Titlul I, art. 1, pct. 3 al Legii nr. 247/2005,

prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege, printre altele, imobilele

naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu

modificările și completările ulterioare.

Prin

urmare, se constată că legiuitorul român a înțeles să prevadă, în mod expres,

ca fiind o preluare abuzivă preluarea realizată în temeiul Decretului nr. 92/1950,

astfel că s-a constatat preluarea abuzivă, fără titlu, de către Statul Român a

imobilului situat în Cluj-Napoca, str. Paris, înscris în C.F. Cluj-Napoca.

În ceea

ce privește capetele de cerere privind restituirea în natură și rectificarea

înscrierilor de carte funciară, prin înscrierea dreptului de proprietate în

favoarea reclamantei, tribunalul a constatat că reclamanta a urmat procedura

specială administrativă, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, iar, prin

dispoziția de restituire și de propunere privind acordarea de despăgubiri nr. 3180

din 07 decembrie 2005, s-a dispus restituirea în natură a unor părți din

imobil, cu privire la apartamentele 3, 4, 5, 6, și 7, înstrăinate în temeiul

Legii nr. 112/1995, și terenul aferent acestora, propunându-se acordarea de

despăgubiri.

Așadar,

restituirea în natură a acestora din urmă depinde de soarta contractelor de

vânzare-cumpărare, în privința cărora reclamanta a solicitat constatarea

nulității absolute.

Pentru

situația dedusă judecății, tribunalul a apreciat că devine incidență ipoteza

prevăzută la alin. (2) al art. 46 din Legea nr. 10/2001, sancțiunea nulității

fiind înlăturată de buna - credință a cumpărătorilor.

Astfel, la

momentul la care pârâții au cumpărat apartamentele, proprietar tabular asupra

imobilului în litigiu era Statul Român, astfel că aceștia au avut convingerea

că încheie contractele cu adevăratul proprietar, în contextul în care

reclamanta formulase cerere pentru a obține despăgubiri pentru imobilul preluat

de la antecesorii săi.

A mai precizat

instanța de fond că, deși reclamanta a contestat semnătura de pe cererea

formulată, prin raportul de expertiză criminalistică nr. 67 din 27 martie 2009,

s-a concluzionat că semnătura de pe cererea prin care solicita acordarea de

despăgubiri îi aparține. (f. 608-615 vol. III dosar).

Prin Hotărârea

nr. 23 din 29 mai 2000 a Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1995, a

fost admisă cererea reclamantei și i s-au acordat despăgubiri pentru imobilul

situat în municipiul Cluj-Napoca, strada Paris, județul Cluj.

Din

moment ce însăși reclamanta a solicitat despăgubiri pentru imobil, deși avea

posibilitatea obținerii restituirii în natură a bunului, conform art. 2 din

Legea 112/1995, tribunalul a apreciat că aceasta nu mai poate invoca

reaua-credință a cumpărătorilor.

În condițiile

în care reclamanta a beneficiat de măsuri reparatorii, sub forma

despăgubirilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, tribunalul a considerat că

aceasta nu mai poate formula noi pretenții,

în temeiul unui act normativ ulterior, în caz contrar,

s-ar ajunge la încălcarea principiului stabilității circuitului civil.

Așa

fiind, având în vedere considerentele expuse, tribunalul a respins, ca

neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect restituirea în natură,

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și

rectificarea înscrierilor de carte funciară.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel pârâtul

Consiliul

Local al Municipiului Cluj-Napoca, solicitând instanței admiterea acestuia,

schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii în întregime a acțiunii

reclamantei.

În motivarea

apelului, pârâtul a arătat că soluția instanței de fond este nelegală și

netemeinică, în ceea ce privește constatarea preluării abuzive, fără titlu, a

imobilului din litigiu, situat în Cluj-Napoca, str. Paris, care a trecut în

proprietatea Statului Român, în baza Decretului nr. 92/1950.

Pârâtul a

apreciat că preluarea imobilului s-a făcut cu respectarea întocmai a

prevederilor actului normativ, astfel încât imobilul a fost preluat de Statul

Român cu titlu valabil.

La data de 13

octombrie 2010, reclamanta P.A. a înregistrat o cerere de aderare la apelul

declarat de pârâtul Consiliul Local al

Municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 351 din 15 aprilie 2010,

prin care a solicitat respingerea apelului principal și admiterea cererii de

aderare la apel, în sensul schimbării în parte a sentinței atacate, prin

admiterea în întregime a cererii de chemare în judecată.

În motivarea

cererii de aderare la apel, reclamanta a arătat că Hotărârea nr. 23 din 29 mai 2000

a Comisiei Județene de Aplicare a Legii nr. 112/1995, prin care i s-au acordat

despăgubiri pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Paris, nu a fost

niciodată pusă în aplicare, iar reclamanta nu a obținut nici o sumă de bani,

așa cum atestă D.G.F.P. Cluj, prin adresele din 23 mai 2003 și din 18 martie 2008;

reclamanta contestând această hotărâre, în Dosarul nr. 5753/2000, la

Judecătoria Cluj-Napoca.

Hotărârea

arătată este caducă în parte, întrucât, în urma notificării înregistrate sub nr.

46519/452 din 08 august 2001, Primarul mun. Cluj-Napoca a emis, în temeiul

Legii nr. 10/2001, dispoziția nr. 3180 din 07 decembrie 2005, prin care reclamantei

i-au fost restituite apartamentul nr. 1 și apartamentul nr. 2, rămase libere.

Art. 20 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 conferă reclamantei dreptul de a solicita restituirea

proprietății în natură, chiar dacă aceasta ar fi încasat despăgubiri, cu

obligația returnării sumei reprezentând despăgubirea primită.

Imobilul în

litigiu a fost naționalizat de Statul Român, în considerarea Decretului nr. 92/1950,

fiind preluat fără titlu, astfel încât nu face obiectul Legii nr. 112/1995 și,

prin urmare, apartamentele nu puteau fi înstrăinate în temeiul acestei

reglementări.

Pârâții

cumpărători ai apartamentelor în litigiu nu se pot prevala de buna-credință,

întrucât aceștia au apelat la sfatul pârâtului P.T., care este avocat și care

i-a informat cu privire la situația juridică a imobilului.

Nici unul

dintre cumpărători nu a avut convingerea intimă și fermă a valabilității titlului

statului, interesându-se personal despre șansele cumpărării.

Pârâtul P.T.

a recunoscut că a analizat minuțios cartea funciară a imobilului, verificând și

dosarul acestuia, însă a cunoscut temeiul juridic al preluării și, fără

îndoială, a observat că imobilul s-a preluat doar de la unul dintre cei doi

proprietari, știind că Decretul nr. 92/1950 a fost aplicat nelegal.

Argumentul

instanței de fond, referitor la menținerea valabilității contractelor de

vânzare-cumpărare, justificat pe principiul securității raporturilor juridice,

nu poate fi luat în considerare, întrucât, potrivit acestui principiu, nu se

pot proteja decât vânzările efectuate pe baze legale, nu și cele născute în

disprețul legii.

Prin

decizia nr. 321/ A din 18 noiembrie 2010, Curtea de Apel Cluj-Napoca,

secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr.

351 din 15 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosarul nr. 150/117/2010;

a admis aderarea la apel formulată de reclamanta P.A. împotriva sentinței

civile nr. 351 din 15 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în

parte, după cum urmează: a constatat nulitatea absolută a următoarelor

contracte de vânzare-cumpărare: din 11 noiembrie 1996, încheiat de pârâții P.T.

și P.F., pentru apartamentul nr. 4 din Cluj-Napoca, str. Paris; din 07 aprilie 1997,

încheiat de pârâții C.V. și C.I. pentru apartamentul nr. 6 din Cluj-Napoca, str.

Paris; din 26 martie 1997, încheiat de pârâții S.I. și P.A.M., pentru apartamentul

nr. 3 din Cluj-Napoca, str. Paris; din 18 septembrie 1997, încheiat de pârâta R.E.,

pentru apartamentul nr. 5-7, din Cluj-Napoca, str. Paris; a dispus rectificarea

C.F. Cluj, prin radierea dreptului de proprietate al pârâților P.T. și P.F. de

sub B.l-2, respectiv prin radierea notării de sub B.3; a dispus rectificarea

C.F. Cluj, prin radierea dreptului de proprietate al pârâților C.V., C.I. de

sub B.l-2, respectiv prin radierea notării de sub B.3; a dispus rectificarea

C.F. Cluj, prin radierea dreptului de proprietate al pârâților S.I. și P.A.M.

de sub B.l-2, respectiv prin radierea notării de sub B3; a dispus rectificarea

C.F. Cluj, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei R.E. de sub B.I.,

respectiv prin radierea notării de sub B.2; a dispus rectificarea C.F. Cluj,

prin radierea drepturilor de proprietate ale pârâților: Statul Român, în

administrarea operativă a Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, de sub

B.l-2; S.I., de sub B.3, P.A.M., de sub B.4; C.V., de sub B.5; C.I., de sub

B.6; a dispus rectificarea C.F. Cluj, prin radierea dreptului de proprietate al

Statului Român, în administrarea operativă a Consiliului Local al Municipiului

Cluj-Napoca, de sub B 1,2, respectiv prin radierea notării de sub B.3; a dispus

rectificarea C.F. Cluj, A+l, și A+2, prin radierea dreptului de proprietate al Statului

Român de sub B 10 și, respectiv, prin radierea dreptului de administrare

operativă a Sfatului Popular al Orașului Cluj, de sub B.l-1 și revenirea la

situația anterioară de C.F. de sub B 8,9, în favoarea lui P.A.A. și P.J., a

înlăturat din sentință dispozițiile referitoare la respingerea capetelor de

cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare și rectificarea înscrierilor de C.F., a înlăturat din

sentință dispoziția referitoare la obligarea reclamantei la plata cheltuielilor

de judecată către pârâți, a menținut restul dispozițiilor din sentință și a

obligat intimații, în solidar, să plătească reclamantei P.A. suma de 1.300 lei

cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

I.

Pentru a adopta această soluție, analizând apelul declarat de pârâtul Consiliul

Local al Municipiului Cluj-Napoca, Curtea a reținut următoarele:

Conform

C.F. Cluj, asupra imobilului de sub A+l, nr. top. 4995, casă din cărămidă,

acoperită cu țiglă, cu 1 local pentru prăvălie, 2 camere, 1 bucătărie și

dependințe; apoi 1 atelier din cărămidă acoperit cu țiglă, 1 șopru din cărămidă

și lemn, acoperit cu țiglă și curte, în suprafață de 163 mp., situat în

Cluj-Napoca, str. Paris, a fost înscris sub B.8,9 dreptul de proprietate

comună, pe cote părți, al numiților P.A.A. și P.J., dobândit prin moștenire.

Proprietarii

tabulari au decedat la data de 22 iulie 1965 și 05 mai 1967, reclamanta P.A.

fiind unica moștenitoare a acestora, în calitate de nepoată de soră, așa cum

rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar.

Ulterior,

prin încheierea de C.F. din 05 octombrie 1959, s-a intabulat dreptul de proprietate

al Statului Român, în administrarea operativă a Sfatului Popular al Orașului

Cluj, în baza Decretului nr. 92/1950 privitor la naționalizarea unor imobile și

a Deciziunii nr. 3086/164 din 08 septembrie 1959 a Comitetului executiv al

Sfatului Popular al Orașului Cluj, cu titlu de drept naționalizare.

Imobilul

a fost evidențiat la poziția 405 din anexa la decretul de naționalizare, cu 8

apartamente, proprietar fiind P.A.

Prin

încheierea de C.F. din 28 ianuarie 1997, în baza documentației tehnice, imobilul

de sub A+l s-a dezlipit din această C.F. și împărțit după cum urmează: nr. top.

nou, teren cu construcții, în suprafață de 341 mp, s-a transcris în C.F., nou

înființate, în favoarea Statului Român, iar imobilul cu nr. top. nou, teren

curte în suprafață de 246 mp, s-a reînscris în aceeași C.F., sub A+2, în

favoarea proprietarului Statul Român.

Înscrisurile

administrate în Dosarul nr. 7533/2000 al Tribunalului Cluj, respectiv copia

carnetului de muncă al proprietarului P.A.A., înscrisurile obținute de la Arhivele

Statului și depozițiile martorilor relevă faptul că acest imobil a fost

dobândit prin cumpărare de către soții P.I. și R., pentru cei doi băieți, P.A.A.

și P.l. care, la decesul părinților, în anul 1943, și-au întabulat dreptul de

proprietate, în cote egale, cu titlu de moștenire. Imobilul a avut

destinația de locuință familială,

fiind ocupat în exclusivitate de către familia Pali, avea la stradă o mică

prăvălie, iar, în spate, un atelier, unde frații Pali își exercitau meseria de

strungari, unica meserie pe care au avut-o până la pensioare și unica sursă de

venituri.

Cartea de

muncă a proprietarului tabular P.A. evidențiază că acesta a fost strungar,

începând din anul 1919 și până în anul 1962, iar, în ceea ce îl privește pe

proprietarul tabular P.I., acesta a fost angajat al Uzinelor „23 August

”

București, ca strungar.

Din

interpretarea per a contrario a art. 6 alin. (1) al Legii nr. 213/1998, reiese

că, dacă preluarea s-a făcut de către stat cu încălcarea dispozițiilor legale

atunci în vigoare, bunul a fost preluat fără titlu valabil, iar dreptul de

proprietate nu s-a strămutat niciodată la stat, ci a rămas în patrimoniul

titularului său, care a pierdut doar posesia bunului în cauză.

Așa cum se

poate observa, criteriile alcătuirii listelor anexă la decret au fost exclusiv

personale (vizând foști industriași, bancheri, mari comercianți și alte

categorii aparținând marii burghezii), iar excepțiile prevăzute în art. 2 s-au

referit tot la unele categorii de persoane, în sensul că naționalizarea nu se

aplică imobilelor proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași,

intelectualilor profesioniști și pensionarilor, astfel încât naționalizarea

realizată prin art. 1 pct. 1 și 2 din Decretul nr. 92/1950 a avut un caracter „in

personam", în considerarea identității și a statutului socio-profesional

ale proprietarului, și nu „in rem".

În consecință,

proprietarii tabulari ai imobilului în litigiu, P.A.A. și P.I., au aparținut

categoriei micilor meseriași și muncitorilor, astfel încât, în speță, sunt aplicabile

dispozițiile prevăzute de art. 2 din Decretul nr. 92/1950, în sensul că aceștia

erau exceptați de la naționalizare.

Pe de altă

parte, potrivit art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 11/1997, prin imobil trecut în

proprietatea statului, potrivit Decretului nr. 92/1950, se înțelege imobilele

naționalizate cu respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 și ale art. II din

decret, precum și cu respectarea identității între persoana menționată ca

proprietar în listele anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la

data naționalizării.

Această ultimă

condiție legală nu se verifică în prezenta cauză, deoarece, așa cum s-a arătat,

la momentul naționalizării, imobilul se afla în coproprietatea antecesorilor

reclamantei, P.A.A. și P.I., în cote egale, iar, la poziția 405 din Anexa la

Decretul nr. 92/1950, este menționat ca proprietar exclusiv numai P.A., astfel

încât, și pentru cota de 1/1 parte din imobil, aparținând proprietarului P.I.,

preluarea imobilului de către Statul Român s-a realizat fără titlu valabil.

În consecință,

imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român cu nerespectarea

prevederilor legale în vigoare la data respectivă, respectiv cu nerespectarea

dispozițiilor Constituției din anul 1948 și cele ale Decretului nr. 92/1950,

astfel încât, contrar susținerilor pârâtului apelant, imobilul a fost preluat

de către Statul Român fără titlu valabil.

Pentru aceste

considerente de fapt și de drept, Curtea a respins, ca nefondat, apelul

declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva

sentinței civile nr. 351 din 15 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj.

II. Analizând

cererea de aderare la apel formulată de reclamanta P.A., Curtea a reținut

următoarele:

Prin

contractul de vânzare-cumpărare din 11 noiembrie 1996, încheiat între Consiliul

Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin SC C. SA, în calitate de vânzător și

pârâții P.T. și soția P.F., în calitate de cumpărători, aceștia au dobândit, în

baza Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra apt. nr. 4, situat în

Cluj-Napoca, str. Paris, în baza contractului de închiriere din 05 iulie 1990,

pentru prețul de 13.188.048 lei.

Prin

încheierea de C.F. din 10 martie 1997, pârâții P.T. și P.F. și-au înscris

dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus arătat în C.F. Cluj.

Prin contractul

de vânzare-cumpărare din 07 aprilie 1997, încheiat între Consiliul Local al

Municipiului Cluj-Napoca, prin SC C.A. SA, în calitate de vânzător și pârâții C.V.

și soția S.I., în calitate de cumpărători, aceștia au dobândit, în baza Legii nr.

112/1995, dreptul de proprietate asupra apt. nr. 6, situat în Cluj-Napoca, str.

Paris, în baza contractului de închiriere din 24 aprilie 1990, pentru prețul de

17.945.985 lei.

Prin

încheierea de C.F. din 14 ianuarie 1998, pârâții C.V. și S.I. și-au înscris

dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus arătat în C.F. Cluj.

Prin

contractul de vânzare-cumpărare nr. 33858/26 martie 1997, încheiat între

Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin SC C.A. SA

, în calitate de vânzător și pârâții S.l.

și P.A.M., în calitate de cumpărători, aceștia au dobândit, în baza Legii nr. 112/1995,

dreptul de proprietate asupra apt. nr. 3, situat în Cluj-Napoca, str. Paris, în

baza contractului de închiriere din 06 iulie 1990, pentru prețul de 16.445.342

lei.

Prin

încheierea de C.F. din 30 octombrie 1997, pârâții S.l. și P.A.M. și-au înscris

dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus arătat în C.F. Cluj.

Prin

contractul de vânzare-cumpărare din 18 septembrie 1997, încheiat între

Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin SC C.A. SA, în calitate de

vânzător și pârâta R.E., în calitate de cumpărătoare, aceasta a dobândit, în

baza Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra apt. nr. 5-7, situat în

Cluj-Napoca, str. Paris, în baza contractului de închiriere din 27 septembrie 1996,

pentru prețul de 14.667.856 lei.

Prin

încheierea de C.F. din 06 martie 2001, pârâta R.E. și-a înscris dreptul de

proprietate asupra imobilului în C.F. Cluj.

Reclamanta P.A.

a înregistrat din 29 iulie 1996, la Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 112/1995,

o cerere în baza acestui act normativ, prin care a solicitat, în calitate de

moștenitoare a lui P.A.A. și P.l., acordarea de despăgubiri pentru imobilul

situat în Cluj-Napoca, str. Paris, identificat prin C.F.

Prin Hotărârea

nr. 23 din 29 mai 2000, emisă de Comisia Județeană pentru aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, s-au acordat despăgubiri petentei P.A., în

sumă de 477.619.200 lei, plafon maxim, pentru imobilul situat în Cluj-Napoca,

str. Paris, înscris în C.F.

Ulterior,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin notificarea expediată sub nr.

1239/2001, prin intermediul B.EJ. - S.M., reclamanta a solicitat restituirea în

natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. Paris, înscris în C.F.,

proprietatea de sub B.8,9 a lui P.A.A. și P.J., preluat de Statul Român, în

baza Decretului nr. 92/1950, în calitate de nepoată de soră a proprietarilor

tabulari.

Prin

Dispoziția nr. 3180 din 07 decembrie 2005, emisă de Primarul mun. Cluj-Napoca,

s-a dispus restituirea în natură a apt. nr. 1 și apt. nr. 2, înscrise în C.F.

și cota de 41/246 parte din terenul cu nr. top. 4995/2, înscris în C.F. din

imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Paris.

Măsura s-a

acordat, sub rezerva veridicității celor menționate în adresa din 23 mai 2003 a

D.G.F.P. Cluj, cu privire la despăgubirile aprobate în baza Legii nr. 112/1995.

Pentru restul

imobilului revendicat situat în Cluj-Napoca, str. Paris, respectiv pentru apt.

3, 4, 5, 6, 7, înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 și pentru terenul aferent

acestora, s-a propus acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale

privind regimul stabiliri și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Potrivit art. 46

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea aflată în vigoare la data

introducerii acțiunii, 13 mai 2002, în prezent art. 45 alin. (2), actele

juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de

privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite

de nulitate absolută, în afara de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

Prin urmare,

în speță, se pune problema dacă actele juridice de înstrăinare, încheiate de

pârâții persoane fizice, au fost sau nu încheiate cu bună - credință, în

condițiile în care, așa cum s-a arătat, imobilul în litigiu a fost preluat de

Statul Român fără titlu valabil.

În privința

noțiunii de bună-credință sunt aplicabile, prin analogie, dispozițiile art. 1898

C. civ. conform cărora, buna-credință este credința achizitorului că cel de la

care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea

transmite proprietatea, fiind suficient ca buna credință să fi existat la

momentul încheierii actului juridic.

Per a

contrario,

dacă

dobânditorul știa ori, cu minime diligente, putea să știe, că imobilul a fost

preluat de stat fără titlu valabil, el este de rea-credință și nu poate invoca

în apărarea sa art. 46 alin. (2) teza II din Legea nr. 10/2001.

Din

răspunsul la interogatoriu al pârâților, rezultă că aceștia au recunoscut că au

apelat la sfatul pârâtului P.T. pentru a fi informați în legătură cu situația

juridică a imobilului. Cu excepția pârâtei R.E., toți pârâții au recunoscut că

l-au rugat pe pârâtul P.T. să se intereseze despre posibilitatea cumpărării apartamentelor,

apelând la sprijinul acestuia. Pârâta R.E. a răspuns ambiguu la interogatoriu

și a arătat că a cumpărat după dl.

Pruncuț,

ceea ce înseamnă că s-a informat despre demersurile acestui pârât. In mod

concret, în afară de pârâtul P.T., nici unul dintre pârâți nu s-au interesat

despre posibilitatea legală de a dobândi apartamentele în litigiu.

Pârâtul P.T.,

care a avut calitatea de avocat la momentul cumpărării apartamentelor în

litigiu, a recunoscut că a analizat minuțios cartea funciară a imobilului și a

verificat dosarul juridic al acestuia, cunoscând temeiul juridic al preluării,

respectiv Decretul nr. 92/1950. Având studii juridice este cu neputință ca

acesta să nu fi observat faptul că imobilul a fost preluat de stat doar de la

unul dintre cei doi proprietari tabulari și că Decretul nr. 92/1950 a fost

aplicat cu încălcarea prevederilor sale.

Pe de altă

parte, există și o puternică prezumție a faptului că foștii chiriași erau la

curent cu situația proprietății imobilului înainte de preluarea acestuia de

către stat, deoarece soția supraviețuitoare a unuia dintre foștii proprietari,

Pali Iolanda, a locuit mulți ani cu chirie în unul dintre apartamentele

imobilului, nefiind o persoană străină foștilor chiriași. Pârâta C.I. a afirmat

că avut o relație strânsă cu soția proprietarului dinaintea preluării la stat,

iar pârâtul P. a afirmat că toți chiriașii știau că proprietara imobilului

dinaintea preluării la stat a decedat și ei au înmormântat-o. Anterior

decesului, aceasta a fost dusă la azil, iar, ulterior decesului, fam. P. și

fam. S. și-au împărțit apartamentul acesteia, cei dintâi luând bucătăria, iar

ultimii camera. Drept urmare, este absurd să se pretindă, de către pârâții

persoane fizice, care au fost apropiați cu defuncta Pali Iolanda, că nu ar fi

știut că proprietarii tabulari P.A.A. și P.I. erau meșteșugari și, prin urmare,

exceptați de la naționalizare.

Legea nr. 112/1995

nu poate constitui un argument solid pentru a justifica buna credință a

foștilor chiriași, deoarece potrivit principiului „nemo censetur ignorare legem

”

,

construirea unei apărări bazate pe ignorarea prevederilor

acestui act normativ este inacceptabilă.

Din

interpretarea art. 1 și 2 din Legea nr. 112/1995, rezultă că obiectul legii îl

reprezintă doar imobilele cu destinația de locuințe care au aparținut foștilor

proprietari, persoane fizice, și care au trecut în proprietatea statului cu

titlu. Măsura reparatorie constând în restituirea în natură vizează doar

apartamentele în care locuiesc foștii proprietari ori moștenitorii acestora sau

a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente se acordă

despăgubiri.

Reclamanta

nu a locuit, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, respectiv la

data de 29 ianuarie 1996, în nici unul dintre apartamentele imobilului în litigiu,

acestea fiind ocupate de chiriași, astfel încât susținerea pârâților intimați

și concluzia primei instanțe, referitoare la posibilitatea obținerii

restituirii în natură a apartamentelor și la faptul că aceasta nu mai poate

invoca reaua-credință a cumpărătorilor, nu este justificată.

Așa cum

rezultă din adresa din 23 mai 2007, emisă de Primăria mun. Cluj-Napoca, lista

imobilelor revendicate în baza Legii nr. 112/1995 a cuprins și imobilul care

face obiectul cauzei.

Așadar,

rezultă fără dubiu că, deși imobilul fusese cuprins în lista imobilelor

revendicate la Legea nr. 112/1995, pârâții s-au considerat la adăpost de orice

pretenție a reclamantei de restituire în natură a imobilului, întrucât, prin

cererea formulată din 29 iulie 1996, reclamanta a solicitat doar acordarea de

despăgubiri. Pârâții erau conștienți de fragilitatea titlului statului, însă au

mizat pe faptul că reclamanta a solicitat doar acordarea de despăgubiri.

În aceste

condiții, toți foștii chiriași au fost avizați despre emiterea unor pretenții

având ca obiect imobilul în litigiu, fiind pe deplin conștienți că prevederile

Legii nr. 112/1995 restrâng posibilitatea de opțiune a reclamantei doar la

acordarea de despăgubiri bănești și au riscat cumpărând apartamentele din

imobil, mizând pe faptul că reclamanta nu va formula vreo acțiune pentru

restituirea în natură a imobilelor.

În aceste

condiții, pârâții care au cumpărat de la stat un imobil despre care au știut

sau ar fi trebuit să știe că a fost preluat de statul comunist, în condiții

notorii de forță, prin abuz, iar nu în condiții obișnuite, au achiziționat în

condiții dubioase, care exclud buna lor credință. Simpla ignoranță nu este

suficientă, prin ea însăși, pentru a da naștere bunei-credințe, în aparența

titlului de proprietate al statului, singurul element din care poate fi dedusă

buna-credință, în cazul examinat, este una cât se poate de discutabilă, cu atât

mai mult cu cât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, este posibilă

doar înstrăinarea imobilelor preluate de stat cu titlu, iar nu și a celor

preluate fără titlu.

Practic,

este exclusă ideea unei credințe nestrămutate asupra valabilității titlului

statului, condiție esențială pentru a se statua buna-credință la cumpărare,

considerent pentru care menținerea valabilității contractelor de

vânzare-cumpărare, pe acest temei, este nelegală.

În

privința pârâtei R.E., Curtea a reținut că, la intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995,

aceasta a deținut cu titlu de chirie, în baza contractului din 19 mai 1992, un

singur apartament, cu nr. inițial 1, în suprafață de 36,04 mp., compus din:

cameră, bucătărie, baie, cămară de alimente și w.c., iar, după întocmirea

documentației de întabulare, apartamentul respectiv a primit nr. administrativ

5.

Ulterior,

după decesul chiriașului apt. 7, pârâta R.E. a încheiat un nou contract de

închiriere cu nr. 700176 din 27 septembrie 1996, în baza căruia a cumpărat cele

două apartamente, 5-7.

Din ansamblul

reglementărilor cuprinse în Legea nr. 112/1995, rezultă că, după expirarea

posibilității de opțiune a proprietarului sau succesorilor săi, există

posibilitatea de cumpărare de către chiriași a apartamentului în care locuiesc,

la data intrării în vigoare a legii.

Având în

vedere că apt. nr. 7 nu a fost deținut cu titlu de chirie, în baza unui

contract de închiriere valabil, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995,

conform art. 4

1

din H.G. nr. 11/1997, cumpărarea acestui apartament

de către pârâta R.E. este supusă prevederilor art. 1

1

alin. (2) din

H.G. nr. 11/1997 privind nulitatea actelor juridice.

În

consecință, intenția de fraudare a Legii nr. 112/1995, de către pârâta R.E., a

fost pe deplin dovedită, iar reaua-credință a acesteia, la dobândirea celor

două apartamente, este mai mult decât evidentă.

În mod greșit,

instanța de fond a apreciat că reclamanta a beneficiat de măsuri reparatorii

sub forma despăgubirilor în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât nu mai

poate formula noi pretenții în temeiul unui act normativ ulterior, în caz

contrar, ajungându-se la încălcarea principiului stabilității circuitului

civil, deoarece, în speță, reclamanta a dovedit că nu a încasat despăgubirile

stabilite prin Hotărârea nr. 23 din 19 mai 2000 a Comisiei Județene de aplicare

a Legii nr. 112/1995, pentru întreg imobilul situat în Cluj Napoca, str. Paris,

așa cum atestă D.G.F.P. Cluj, prin adresele din 23 mai 2003 și din 18 martie 2008.

Pe de altă

parte, hotărârea este caducă în parte, deoarece, prin Dispoziția nr. 3180 din 08

august 2001, emisă de Primarul Mun. Cluj Napoca, reclamantei i s-au restituit

în natură apartamentul nr. nr. 1 și apartamentul nr. nr. 2 din imobilul în

litigiu.

Legea

ulterioară, respectiv Legea nr. 10/2001, în art. 20 alin. (1), conferă dreptul

reclamantei de a solicita acordarea măsurilor

reparatorii, chiar și în ipoteza în care aceasta ar fi

încasat despăgubiri, cu obligația returnării sumei reprezentând despăgubirea

primită.

Paragraful din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, indicată de tribunal,

respectiv cauza Păduraru c. României (CEDH, 63252/00, hotărârea din 01

decembrie 2005), a fost aplicat greșit în prezenta cauză și nu reprezintă un

temei pertinent pentru respingerea acțiunii reclamantei, în sensul că admiterea

prezentei acțiuni se înscrie în același climat general de nesiguranță, care a

determinat, în mod constant, condamnarea României la CEDO.

În speță,

constatându-se, în prealabil, că întreg imobilul, situat în Cluj Napoca, str.

Paris, înscris în C.F. a fost preluat abuziv, fără titlu, de către stat,

reclamanta a devenit titulara unui interes patrimonial de a i se restitui

apartamentele vândute foștilor chiriași, în natură, având speranța legitimă că

interesul său patrimonial se va concretiza, în urma admiterii acțiunii

introdusă împotriva pârâților. Acest interes patrimonial avea o bază suficientă

în dreptul național, fiind recunoscut în mod expres de către stat, în art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acțiunii, care a

statuat că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își

păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită

după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform

prevederilor prezentei legi.

Prin urmare,

interesul patrimonial al reclamantei, recunoscut expres de statul român, intră

sub protecția art. 1 al Protocolului nr. l din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin

Legea nr. 30/1994.

În viziunea instanței de apel,

menținerea soluției primei instanțe, privind respingerea cererii reclamantei,

având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare

cumpărare și rectificarea de carte funciară, ar fi avut drept efect încălcarea

obligației pozitive a statului de a-i recunoaște reclamantei dreptul său de

proprietate, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, prin

ruperea justului echilibru dintre cerințele interesului public și imperativele

apărării dreptului celui interesat la respectarea bunului său.

Pentru

aceste considerente, Curtea a admis cererea de aderare la apel formulată de

reclamanta P.A. împotriva sentinței civile nr. 351 din 15 aprilie 2010 a

Tribunalului Cluj.

Împotriva

deciziei nr. 321/ A din 18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă,

de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a declarat recurs

pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar,

solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei civile recurate, modificarea în parte a sentinței civile nr.

351/2010 a Tribunalului Cluj, în sensul respingerii în întregime a acțiunii

formulate de către reclamantă, ca fiind nefondată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, au fost expuse următoarele considerente:

O prima

critică a deciziei a vizat constatarea nevalabilității titlului statului,

raportat la prevederile art. 2 din decretul de preluare, Decretul nr. 92/1950.

în acest sens, în mod greșit, instanța de apel a încadrat imobilul sub

incidența acestui articol, întrucât antecesorii proprietarilor tabulari

dețineau o prăvălie, iar atelierul în care aceștia lucrau ca strungari era o

afacere de familie, ei fiind „patronii

”

acesteia, ca atare, aceste persoane pot fi încadrate la art. 1, alin. (1) din

Decretul 92/1950, iar, dacă se ia în considerare faptul că imobilul era

constituit dintr-un număr mare de apartamente și, în acel spațiu, locuia doar o

familie, este evident că multe din aceste apartamente nu erau folosite de către

membrii familiei, întrucât le depășeau nevoile locative și, în aceasta

situație, imobilul se poate încadra și la prevederile art. 1, alin. (2) din

decretul menționat.

S-a reiterat

faptul că, în considerarea valabilității titlului statului, problema care se

pune este, dacă, la momentul preluării, s-a respectat actul normativ care

constituia temeiul juridic al preluării, și nu rațiuni de ordin politic și

istoric.

De asemenea,

s-a invocat faptul că trebuie făcută distincție intre preluarea abuziva și

preluarea fără titlu. în ceea ce privește preluarea abuziva, toate imobilele au

fost preluate în mod abuziv, în regimul comunist, instaurat la data de 06

martie 1945, în vederea realizării principalului deziderat al acestuia,

respectiv acela al lichidării proprietății private. în speță, este evident că

preluarea imobilului în litigiu este abuzivă, însă s-a făcut cu titlu, contrar

celor susținute de către instanțele de fond și apel.

S-a

criticat și decizia instanței de apel de anulare a contractelor de vânzare -

cumpărare, având ca obiect apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995,

învederându-se că, potrivit art. 1898 alin. (1) C. civ, buna - credință

desemnează convingerea onestă și sinceră a cumpărătorului că el dobândește

imobilul de la un vânzător care posedă toate însușirile necesare pentru a-i

transmite proprietatea. De asemenea, valabilitatea unui contract se raportează

la normele incidente la momentul încheierii acestuia, conform principiului tempus

regit actum.

Astfel,

pârâții în cauza erau chiriași în imobilul în litigiu, în baza unor contracte

legale de închiriere, iar, de vreme ce reclamanta și-a manifestat opțiunea

pentru despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, contractele de vânzare

cumpărare a căror nulitate s-a solicitat au fost încheiate cu respectarea

dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, ca atare, sunt valabile.

Apoi, pe lângă

faptul că pârâții cunoșteau opțiunea revendicatoarei de a i se acorda

despăgubiri, aveau și convingerea fermă că încheie contractele cu adevăratul

proprietar, nefiind concludent dacă acesta avea sau nu un titlu valabil.

S-a criticat

și susținerea instanței, potrivit căreia pârâții nu aveau „credința nestrămutată”

asupra valabilității titlului statului, susținându-se că, în cauză, nu s-a

contestat valabilitatea titlului Statului Roman, în termenul expres prevăzut de

lege pentru introducerea unei asemenea acțiuni; că, în speță, nu este îndeplinită

niciuna dintre condițiile de nulitate invocate; că buna credință există atunci

când, cumpărătorul a depus diligente minime pentru cunoașterea situației

juridice a imobilului ce urma să fie înstrăinat, adică la momentul încheierii

actului juridic de dobândire a dreptului de proprietate, or, dreptul de

proprietate al vânzătorului, în speță Statul Român, era înscris în Cartea

Funciară, fiind astfel opozabil erga omnes; că nu a fost notat, în cuprinsul

CF, niciun proces în legătura cu imobilul respectiv.

Împotriva aceleiași decizii, au

declarat recurs și pârâții R.E., S.I., P.A.M., P.F., C.V., C.I. și P.T.,

continuat de moștenitorii P.N.T.D. și M.A.V.B.,

solicitând admiterea recursului, modificarea în întregime

a deciziei civile recurate, în sensul respingerii aderării la apel a

reclamantei P.A. și menținerii sentinței civile nr. 351/2010, în ceea ce

privește soluția dată petitelor de constatare a nulității absolute și

rectificare de carte funciară, cu cheltuieli de judecată.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susținut, în esență, că motivarea

instanței de apel pentru soluția adoptată în cauză a vizat, în principal, dacă,

în speță, sunt sau nu întrunite condițiile existenței

bunei-credințe a recurenților la

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, a căror nulitate s-a solicitat.

Astfel,

instanța de apel, în analizarea acestui aspect, a pornit de la o anume stare de

fapt, și anume că pârâtul-recurent P.T. este avocat și ar fi trebuit să

observe, împreună cu ceilalți pârâți, că imobilul nu a fost naționalizat cu

respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. în consecință, instanța de

apel a concluzionat că este exclusă ideea unei credințe nestrămutate asupra

valabilității titlului statului, condiție esențială pentru a exista

buna-credință la cumpărare.

În ceea ce

privește prezumțiile avute în vedere, în mod subiectiv, de instanță, acestea

sunt nelegale și nu puteau fi luate în considerare, în analizarea aderării la

apel, pentru următoarele motive:

În ceea

ce privește faptul că imobilul a fost naționalizat numai de la unul din

proprietari, instanța de apel, deși a amintit de dispozițiile art. 1898 C. civ.

și art. 1899 C. civ., care reglementează buna-credință și faptul că aceasta

este prezumată, totuși, nu a pornit de la această prezumție, ci, tocmai invers,

de la aceea că recurenții ar fi fost de rea-credință.

Potrivit chiar

motivării instanței de apel, probațiunea pentru dovedirea situației

proprietarilor tabulari, P.A.A. și P.I., s-a făcut numai în Dosarul nr. 7533/2000

al Tribunalului Cluj. Doar în acest dosar, s-a depus copia carnetului de muncă

al proprietarului P.A., înscrisuri de la Arhivele Statului și s-au înregistrat

depoziții de martori. Numai din cartea de muncă a lui P.A., reiese că acesta

era strungar, iar P.I. fusese angajat al Uzinelor 23 August, tot ca strungar.

În

aceste condiții, în care, numai în anul 2000, printr-o vastă probațiune,

s-a stabilit, într-un dosar, că preluarea imobilului ar fi fost realizată fără

titlu, este nelegal ca instanța să prezume reaua-credință a recurenților, pe

motiv că ar fi trebuit să știe de la cine s-a făcut preluarea și care era

situația celor doi proprietari tabulari.

Or,

recurenții, indiferent de cunoștințele juridice, nu puteau ști dacă, la

momentul naționalizării, proprietarii tabulari erau sau nu mici meseriași,

fiind, de altfel, rezonabil a se aprecia că niște mici meseriași (strungari) nu

ar fi putut avea în proprietate 8 apartamente, valoarea imobilului conducând

mai degrabă la ideea că ar fi fost vorba, în speță, de exploatatori de locuințe.

În ceea ce

privește aprecierile făcute referitor la cunoașterea situației imobilului,

determinată de faptul că Pali Iolanda, soția

supraviețuitoare a unuia dintre proprietari, a locuit

mulți ani cu chirie în imobil, nici acestea nu pot fi primite.

Astfel, aceasta

a decedat cu mult înainte de apariția Legii nr. 112/1995, în ospiciu, astfel că

nu poate exista niciun motiv pentru a se aprecia că problema preluării ar fi

apărut în discuție până la acea dată.

De altfel,

reclamanta ar fi putut înainta o acțiune de revendicare pe drept comun înainte

de apariția Legii nr. 112/1995. Mai mult, ideea relei-credințe este cu atât mai

exagerată, în condițiile în care, așa cum reiese din răspunsurile la

interogator și cum recunoaște chiar reclamanta, recurenții pârâți au fost cei

care au înmormântat-o pe Pali Iolanda, iar moștenitoarea acesteia nu a fost

prezentă și nu s-a implicat niciun moment, data la care recurenții au aflat de

existenta ei fiind doar când s-a pus problema unei moșteniri.

În ceea

ce privește faptul recurenții ar fi trebuit să aibă în vedere posibilitatea ca,

în viitor, reclamanta să solicite restituirea în natură, în analizarea acestui

aspect, instanța a pornit de la calitatea recurentului P.T. de avocat și a

extins toate consecințele la toți pârâții-recurenți, fără a face

nicio diferențiere.

Astfel,

nu se poate aprecia că, în prezența unui vecin avocat, ar fi trebuit să aibă

cunoștință de toate detaliile juridice referitoare la momentul naționalizării,

aceștia având cunoștință doar că acelor contracte li se aplica legea în vigoare

la acel moment, care permitea cumpărarea imobilelor și despre faptul că, la

data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu exista nicio acțiune în

revendicare, formulată în baza dreptului comun cu privire la acest imobil.

De asemenea,

hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 23/2000 a fost emisă și atacată

abia ulterior cumpărărilor.

În consecință,

abia în anul 2000, reclamanta și-a completat dosarul la Legea nr. 112/1995, în

vederea acordării despăgubirilor. Astfel, este absurd a se pretinde că

recurenții ar fi trebuit să prevadă schimbarea legislativă, în condițiile în

care, până la apariția Legii nr. 10/2001, deci la 5 ani de la încheierea

contractelor, reclamanta nu a făcut niciun demers în vederea redobândirii în natură

a acestui imobil.

Nu în ultimul

rând, toate cele referitoare la buna-credință a pârâților-recurenți sunt

sprijinite și de raportul de expertiză grafologică efectuat în cauză, din care

rezultă reaua-credință a reclamantei, care a susținut că nu ar fi semnat

cererea de acordare de despăgubiri pentru imobilul din litigiu. Acest fapt a

fost însă contrazis

de

rezultatul raportului de expertiză, care a concluzionat, în mod neechivoc,

faptul că semnătura aparține reclamantei.

Pârâtă-recurentă

R.E. a susținut că, așa cum reiese din Sentința civilă nr. 9640/1996,

pronunțată în Dosar nr. 5870/1996 al Judecătoriei Cluj-Napoca, aceasta deținea,

la data de 25 aprilie 1996, în chirie, din anul 1992, un apartament, respectiv

o cameră în suprafață de 14.98 mp., unde locuia, împreună cu fiul său, în

vârstă de 17 ani, suprafața necorespunzând normei locative prevăzute de normele

legale în vigoare.

Conform

dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 5/1973, norma locativă pentru locuințele din

fondul locativ de stat era de 10 mp pentru fiecare persoană, iar, în condițiile

în care chiriașul nu dispunea de norma locativă la care era îndreptățit, el și

familia sa, puteau solicita extinderea asupra spațiului de locuit excedentar,

care se eliberează.

În ceea ce

privește spațiul asupra căruia a operat extinderea, acesta era situat la

același nivel cu locuința pârâtei, având dependințe comune, cele două încăperi

formând un apartament, în sensul Legii nr. 5/1973. în consecință, instanța a

obligat Consiliul local al mun. Cluj-Napoca să emită ordin de repartiție și să

încheie un contract de închiriere cu pârâta, pentru camera în suprafață de

15,70 mp, din același imobil.

Pe de altă

parte, nici motivarea instanței de apel, raportată la dispozițiile H.G. nr. 11/1997

și Legii nr. 213/1998, nu poate fi primită, în condițiile în care pârâții au

cumpărat aceste apartamente, înainte de intrarea în vigoare a H.G. nr. 11/1997

și adoptarea actului normativ menționat.

În ceea ce

privește jurisprudența CEDO aplicabilă în materie, recurenții pârâți au considerat

că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a reglementărilor aplicabile

situației din speță.

Astfel,

analizând raționamentul Curții Europene, se constată că s-a analizat existenta

unui "bun", în sensul alin. 1 din Protocolul nr. 1. S-a stabilit că

este întrunită această condiție, când instanțele naționale au recunoscut

dreptul de proprietate în patrimoniul petenților, fie ca "bun

actual", fie ca "speranță legitimă de redobândire".

Or, bunul

actual există, în măsura în care vânzarea către chiriași s-a realizat ulterior

pronunțării unor hotărâri judecătorești, prin care s-a constatat nelegalitatea

preluării, iar speranța legitimă există, în cazurile în care înstrăinarea, în

temeiul Legii nr. 112/1995, a avut loc înainte de pronunțarea unor hotărâri

judecătorești, ceea ce nu este cazul în speță.

În

consecință, la data la care pârâții au cumpărat apartamentele, un imobil

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 era considerat un imobil

naționalizat cu titlu, ceea ce vine să sublinieze buna-credință, la momentul

cumpărării, iar acesta este singurul moment în care trebuie analizată această bună-credință.

Examinând

recursurile exercitate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Critica

privind soluția de admitere a capătului de cerere privind nevalabilitatea

titlului statului, din perspectiva încălcării dispozițiilor art. II din

Decretul nr. 92/1950, invocată exclusiv de către recurentul pârât Consiliul

Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, nu este fondată și, prin

urmare, din această perspectivă, nu este aplicabil motivul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel,

dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950 reglementează persoanele

exceptate de la aplicarea măsurii de naționalizare, acestea fiind judicios

interpretate și aplicate în cauză, în considerarea art. 6 al Legii nr. 213/1998.

În acest

context, instanțele de fond au reținut, în mod corect, că imobilul litigios a

fost preluat de stat din proprietatea autorilor reclamantei, deși aceștia erau

exceptați de la naționalizare, fiind strungari, ceea ce echivalează cu

constatarea nevalabilității titlului statului.

În același

sens, se poate reține nu doar că aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut

nelegal, în concreto și în personam, raportat la circumstanțele particulare ale

cauzei, respectiv la statutul autorilor reclamantei P.A., dar însăși

dispozițiile legii speciale - art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001,

în forma în vigoare, ca urmare a modificării prin Titlul I, art. 1, pct. 3 al

Legii nr. 247/2005, statuează că, prin imobile preluate în mod abuziv, se

înțelege și imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950.

Prin

urmare, este corectă statuarea primei instanțe, neamendată de instanța de apel,

că însuși legiuitorul rom