ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6172/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6172/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 71 din 01 februarie

2007, Tribunalul Cluj a constatat că acțiunea reclamantei K.E.S. a rămas fără

obiect, în privința capătului de cerere vizând obligarea pârâților la emiterea

dispoziției de soluționare a notificării, a disjuns capetele de cerere având ca

obiect constatarea nulității contractelor încheiate cu privire la imobilul în

litigiu, de capătul de cerere în privința căruia s-a constatat că a rămas fără

obiect, a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului în soluționarea

capetelor de cerere disjunse, a declinat competența de soluționare a acestora

în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.

La termenul de

judecată din data de 25 ianuarie 2007, s-a constatat că notificarea reclamantei

a fost soluționată prin Dispoziția nr. 41160 din 12 decembrie 2006 emisă de

Primarul municipiului Cluj-Napoca, în sensul respingerii acesteia.

În ce privește

capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor încheiate

cu privire la spațiile din imobilul în litigiu, tribunalul a apreciat că pentru

soluționarea acestora este competentă Judecătoria Cluj-Napoca. În drept, au

fost avute în vedere prevederile art. 26 alin. (3) și art. 45 din Legea nr.

10/2001.

După înregistrarea

acțiunii, pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca a emis Dispoziția nr. 41160

din 12 decembrie 2006, dispoziție ce a fost atacată cu plângere la Tribunalul

Cluj, înregistrată sub nr. 317/117/2007, astfel că s-a impus conexarea celor

două dosare.

Prin Decizia civilă

nr. 1179 R din 23 mai 2007, Curtea de Apel Cluj a admis recursul reclamantei, a

casat sentința în ce privește dispozițiile acesteia referitoare la disjungere

și a trimis dosarul pentru continuarea judecății, menținând soluția privind

obligarea pârâților la emiterea dispoziției de soluționare a notificării.

Prin acțiunea

înregistrată sub nr. 6791/117/2006, reclamanta a solicitat obligarea pârâților

să emită decizia motivată privind revendicarea imobilului situat în

Cluj-Napoca, P.U. nr. 14, obligarea acestora să depună copii certificate după

toate contractele de vânzare-cumpărare și de închiriere încheiate cu privire la

imobil, anularea tuturor contractelor încheiate de către pârâți, cu încălcarea

legii.

Contractul de

vânzare-cumpărare nr. XXX din 13 decembrie 2000, încheiat între pârâții

Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca și E.E., a fost semnat la data de

12 martie 2001, după apariția Legii nr. 10/2001, însă a fost datat în mod

eronat ca fiind încheiat la data de 13 decembrie 2000.

Prin Dispoziția nr.

41160 din 12 decembrie 2006, emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, s-a

respins Notificarea nr. 338 din 13 noiembrie 2001 formulată de B.F.,

antecesorul reclamantei.

În cadrul acțiunilor

la Legea nr. 10/2001, constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare constituie o chestiune prejudicială, a cărei soluționare

poate avea o înrâurire covârșitoare asupra dreptului dedus judecății,

restituirea imobilului în natură.

Capătul de cerere

având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare nu s-a întemeiat pe dispozițiile art 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, devenit art. 45 alin. (2) după republicare, ci pe cele ale art. III

din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. 6791/117/2006, iar la

acest dosar au fost conexate Dosarele nr. 316/117/2007 și nr. 415/117/2007.

Prin Sentința civilă

nr. 850 din 13 octombrie 2010, Tribunalul Cluj a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, a

respins excepția prematurității invocată de pârâta R.A. L.R., a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.P.C., fosta Sucursală

Zonală Cluj a L.R., a admis excepția lipsei capacității procesuale a pârâților

Consiliul local Cluj-Napoca și Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001,

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală

de Stabilire a Despăgubirilor, a admis excepția tardivității introducerii

capătului de cerere referitor la echivalentul lipsei de folosință, a admis în

parte cererea reclamantei, în contradictoriu cu pârâții primarul Municipiului

Cluj-Napoca, R.A. L.R., R.A. L.R. - Sucursala Zonală Cluj-Napoca, a dispus

anularea art. 2 din Dispoziția nr. 41160 din 12 decembrie 2006, emisă de către

pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, cu privire la imobilul situat în

Cluj-Napoca, P.U. nr. 14, înscris inițial în CF nr. ZZZ Cluj, a stabilit că

imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, a stabilit că reclamanta

este persoană îndreptățită la stabilirea de măsuri reparatorii în baza Legii

nr. 10/2001, a dispus restituirea în natură către reclamantă a apartamentelor

aflate în proprietatea statului, respectiv apartamentele nr. 1, 3, 4, 11, 14,

17 și 18, a dispus restituirea în natură către reclamantă a apartamentului nr.

2, aflat în proprietatea R.A. L.R., a stabilit valoarea măsurilor reparatorii

în echivalent aferente apartamentelor ce nu mai pot fi restituite în natură, la

4.871.344 RON, conform raportului de expertiză efectuat de ing. S.M.R., a

respins ca tardiv capătul de cerere referitor la contravaloarea lipsei de

folosință, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la anularea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 martie 2001 între

pârâta E.E. și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, a respins cererea

reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Cluj-Napoca, în baza

excepției lipsei capacității procesuale, a respins cererea reclamantei în

contradictoriu cu pârâta Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001, în

baza excepției lipsei capacității procesuale, a respins cererea reclamantei, ca

urmare a dosarelor conexate, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală de

Stabilire a Despăgubirilor, în baza excepției lipsei calității procesuale

pasive, au fost obligați pârâții primarul Municipiului Cluj-Napoca, R.A. L.R.,

R.A. L.R. - Sucursala Zonală Cluj-Napoca, în solidar, la plata cheltuielilor de

judecată în sumă de 8.700 RON, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului

B.F. din dosarul conexat, în contradictoriu cu pârâtul primarul Municipiului

Cluj-Napoca, fiind menținută Dispoziția nr. 41160 din 12 decembrie 2006 în ceea

ce-1 privește pe reclamant și a respins, în baza excepției lipsei calității

procesuale pasive, cererea reclamantului în contradictoriu cu pârâta Comisia

Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la

excepția lipsei capacității și a calității procesuale pasive, Tribunalul a

reținut, că acestea sunt întemeiate, întrucât unitatea

administrativ-teritorială este persoana juridică de drept public și titulara drepturilor

și obligațiilor specifice, cu capacitate juridică și buget propriu, prin urmare

doar aceasta poate fi și titulara capacității și calității procesuale active

sau pasive, și nu consiliul local. În drept, au fost avute în vedere

prevederile art. 21 și 23 din Legea nr. 215/2001.

Neavând capacitate

procesuală, consiliul local nu poate avea nici calitate procesuală, nici măcar

pentru capătul de cerere ce vizează anularea contractului de vânzare-cumpărare.

Și pârâta Comisia

Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 este lipsită de capacitate procesuală,

aceasta fiind o structură funcțională din cadrul Primăriei Cluj-Napoca, fără

personalitate juridică.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Cluj-Napoca,

prin primar, instanța a reținut că excepția este neîntemeiată, întrucât, pe

de-o parte, în patrimoniul unității administrativ-teritoriale este evidențiat

imobilul în litigiu, iar pe de altă parte, în sarcina primarului, în

considerarea sa de reprezentant al unității administrativ-teritoriale, a fost

stabilită obligația de soluționare a notificării în baza Legii nr. 10/2001.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, Tribunalul a reținut că aceasta este întemeiată,

întrucât această parte are atribuții în legătură cu măsurile reparatorii pentru

imobilele naționalizate, respectiv în legătură cu despăgubirile stabilite în

temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, calitatea sa procesuală fiind

valabilă doar în procedura contenciosului administrativ, de contestare a

cuantumului despăgubirilor.

Prin urmare,

participarea acestei pârâte nu este specifică stadiului procesual în care se

găsește notificarea reclamantei, citarea acesteia "pentru

opozabilitate" s-a apreciat a fi inutilă.

De altfel, această

parte a fost introdusă în cauză doar ca urmare a conexării dosarelor,

reclamanta neavând formulată extindere de acțiune împotriva acestei părți.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a C.P.C., Tribunalul a considerat că aceasta

este neîntemeiată, respingând-o ca atare, având în vedere că pârâtul este în

folosința unui apartament din imobil, apartament proprietate a pârâtei C.N.

L.R., iar la o eventuală executare, dispozițiile sentinței trebuie să-i fie

opozabile.

Referitor la excepția

prematurității invocată de către pârâta R.A. L.R., Tribunalul a reținut că

această pârâtă a fost atrasă în proces, datorită faptului că deține în

proprietate un apartament din imobil.

Este adevărat că

soluționarea notificării este de competența unității deținătoare, pârâta R.A.

L.R. fiind astfel îndreptățită să cunoască faptul revendicării, să analizeze și

să soluționeze notificarea, însă, datorită neajunsurilor procedurii, la mai

bine de 10 ani de la depunerea notificării, aceasta este încă nesoluționată.

De la data atragerii

în proces a pârâtei R.A. L.R., aceasta a luat la cunoștință de conținutul

notificării, prin urmare, aceasta ar fi putut să emită dispoziția de

soluționare a notificării. De la data atragerii în proces și până la

soluționarea cauzei însă, a fost depășit termenul de 60 de zile în care

unitățile deținătoare aveau obligația de soluționare a notificării.

Tribunalul a

considerat că este îndreptățit să analizeze pe fond notificarea reclamantei și

cu privire la apartamentul aflat în proprietatea R.A. L.R., în acord cu

Dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și,

prin urmare, a respins excepția prematurității, apreciind-o ca neîntemeiată.

Excepția tardivității

precizării acțiunii referitoare la echivalentul lipsei de folosință, Tribunalul

a găsit-o întemeiată, întrucât precizarea reclamantei a fost formulată cu mult

peste termenul permis de art. 132 C. proc. civ.

Referitor la excepția

inadmisibilității privind constatarea preluării abuzive și fără titlu a

imobilului din litigiu, Tribunalul a reținut că aceasta este în fapt o apărare

de fond, ce se impune a fi analizată odată cu fondul cauzei.

Cu privire la fondul

cauzei, Tribunalul a avut în vedere următoarele aspecte considerate relevante

pentru cauză: aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în

litigiu; dovedirea calității de persoane îndreptățite la restituire; stabilirea

măsurilor reparatorii; anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat

între pârâta E.E. și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

Aplicabilitatea Legii

nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu.

Așa cum rezultă din

CF nr. ZZZ Cluj, din înscrierea existentă sub B+35 imobilul a intrat inițial în

administrarea CASBI, în baza Legii nr. 91/1945, iar ulterior, statul a devenit

proprietarul imobilului în baza Legii nr. 228/1948 și a Deciziei Ministerului

Finanțelor nr. 5019/1949.

Potrivit Legii nr.

91/1945, s-a înființat Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor

Inamice, persoană juridică de drept public, care a funcționat sub autoritatea

Ministerului Finanțelor și care avea în atribuție administrarea bunurilor

mobile și imobile, aparținând persoanelor prevăzute de art. 8 din Convenția de

Armistițiu din 12 septembrie 1944, și anume: statele german și ungar,

persoanele fizice și juridice de naționalitate germană sau ungară, ori

persoanele cu reședința sau sediul în teritoriul Germaniei sau Ungariei ori în

teritoriile ocupate de acestea.

Potrivit Legii nr.

228/1948, de lichidare a CASBI, bunurile care nu au fost restituite

proprietarilor trec de drept în proprietatea Statului Român.

Prin urmare, s-a

apreciat că imobilul a intrat în proprietatea statului în perioada de referință

menționată de Legea nr. 10/2001, nefiind relevant că inițial a fost în

administrarea CASBI, temeiul legal al preluării fiind Legea nr. 228/1948.

Cu privire la capătul

de cerere ce vizează constatarea preluării abuzive și fără titlu a imobilului

în litigiu și la inadmisibilitatea invocată ca și apărare de fond, instanța a

reținut că din însuși titlul Legii nr. 10/2001, lege care privește regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, rezultă că se recunoaște caracterul abuziv al preluării.

O dată ce s-a stabilit

că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitarea reclamantei sub acest

aspect a rămas fără obiect.

Cât privește

împrejurarea că imobilul ar fi fost preluat cu titlu sau fără titlu, aceasta

este irelevantă, în oricare din situații, în temeiul Legii nr. 10/2001 fiind

posibilă acordarea de măsuri reparatorii.

Dovedirea calității

de persoană îndreptățită la restituire.

S-a reținut că

reclamanta a făcut dovada calității de moștenitor și a calității de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii, conform prevederilor art. 3 alin. (1) lit.

a) și art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanta fiind

descendentă în linie directă a fostei proprietare tabulare.

Stabilirea măsurilor

reparatorii

S-a reținut că

antecesoarea reclamantei, în prezent decedată, a introdus în termen notificare

în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat stabilirea de măsuri

reparatorii.

Prin Dispoziția nr.

41160 din 12 decembrie 2006, pârâtul primarul Municipiului Cluj-Napoca a

considerat că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001 și a respins

notificarea formulată.

Cum instanța a

stabilit că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, respectiv că reclamanta

este persoană îndreptățită la restituire, în conformitate cu dispozițiile

Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmează ca, în

concret, instanța să cerceteze pe fond solicitarea reclamantei de stabilire a

măsurilor reparatorii și să identifice eventualele modalități de restituire.

S-a reținut astfel că

imobilul în litigiu a fost împărțit în 33 de apartamente, o parte din

apartamente fiind vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 - ap. 5, 6, 7, 8, 9,

10, 12, 13, 15, 16, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33

- un apartament a fost transmis în proprietatea R.A. L.R. S.A., iar o altă

parte din apartamente au rămas în continuare în proprietatea statului -

apartamentele cu nr. 1, 3, 4, 11, 14, 17 și 18.

În drept, potrivit

art. 7 din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se

restituie în natură. Nu se restituie în natură, ci doar în echivalent,

imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, rezultă

că este prioritară restituirea în natură, astfel, apartamentele care nu au fost

vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 și sunt în continuare în proprietatea

statului și a R.A. L.R. vor fi restituite, în natură, către reclamantă.

Referitor la

despăgubirile solicitate de către reclamantă pentru partea din imobil ce nu se

mai poate restitui, instanța a reținut că, potrivit legislației în vigoare,

reclamanta ar fi îndreptățită la despăgubiri în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005.

Practica judiciară

recentă a stabilit însă că măsurile instituite prin Titlul VII al Legii nr.

247/2005 nu sunt apte să ducă la o despăgubire efectivă a foștilor proprietari,

din cauza lipsei fondurilor bănești necesare achitării despăgubirilor și a

ineficacității funcționării Fondului Proprietatea.

În temeiul art. 20

din Constituția României, instanța a considerat că poate lăsa neaplicate în

întregime prevederile Titlului VII, dând reclamantei posibilitatea de a obține

constatarea efectivă a cuantumului despăgubirilor la care aceasta este

îndreptățită.

S-a dispus efectuarea

unei expertize de evaluare a celor 25 de apartamente vândute, stabilindu-se că

valoarea acestora se ridică la suma de 4.871.344 RON. Aceste despăgubiri nu pot

fi acordate în mod direct în prezentul proces, reclamantei, întrucât nu s-a

constituit cadrul procesual adecvat. Obligația de plată a despăgubirilor revine

statului, în temeiul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Prin urmare,

despăgubirile nu vor putea fi obținute de către reclamantă decât pe calea unei

acțiuni separate îndreptate împotriva Statului Român.

Problema anulării

contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 martie 2001 între

pârâta E.E. și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

S-a reținut că

potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin derogare de la dreptul

comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în

termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Termenul de un

an a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001.

În raport cu termenul

instituit de prevederile legale mai sus-menționate, acțiunea reclamantei în anulare

apare ca fiind prescrisă, aceasta fiind introdusă în anul 2006.

Sub acest aspect,

acțiunea reclamantei a fost respinsă în baza excepției prescripției,

neimpunându-se analizarea pe fond a cauzelor de nulitate.

Sub aspectul

cheltuielilor de judecată, instanța, în baza art. 274 C. proc. civ., reținând

că pârâții au căzut în pretenții, i-a obligat, în solidar, la plata în favoarea

reclamantei a cheltuielilor de judecată în valoare de 8700 RON, reprezentând

onorariul expertului.

Prin cererea de

chemare în judecată formulată în dosarul conexat, reclamantul B.F., în

contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Cluj-Napoca și Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat anularea aceleiași dispoziții de

soluționare a notificării, cu privire la pct. 3 din dispoziție.

Reclamantul a arătat

că este moștenitorul proprietarului tabular B.G., pretenția sa fiind întemeiată

pe Legea nr. 10/2001.

Sub aspectul

fondului, instanța a apreciat că reclamantul nu este moștenitor al fostei

proprietare tabulare, prin urmare, nu este o persoană îndreptățită la

restituire - în CF nr. ZZZ Cluj, sub B+2, s-a înscris o interdicție de

înstrăinare și grevare în favoarea fratelui proprietarei tabulare, B.G.,

decedat la 13 septembrie 1968.

Reclamantul este

moștenitorul acestuia din urmă, așa cum rezultă din hotărârea de predare a

succesiunii întocmită în Ungaria, depusă la dosarul conexat.

Acesta din urmă nu

era însă proprietar tabular asupra imobilului în litigiu și nici nu a putut-o

moșteni pe sora sa, întrucât aceasta a avut urmași direcți care sunt chemați

primii să culeagă moștenirea.

Prin urmare,

reclamantul B.F. din dosarul conexat nu este persoană îndreptățită la

restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) și (3) din

Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 288

A din 13 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis în parte

apelurile reclamantei și ale pârâților Primarul Municipiului Cluj-Napoca și

C.N. L.R. S.A., împotriva Sentinței civile nr. 850 din 13 octombrie 2010 a

Tribunalului Cluj, a admis în parte apelurile reclamantei și ale pârâților

Primarul Municipiului Cluj-Napoca, C.N. L.R. SA și Consiliul Local al

Municipiului Cluj-Napoca, împotriva Sentinței civile nr. 540 din 08 iunie 2011

a Tribunalul Cluj, a desființat în parte Sentința civilă nr. 850 din 13

octombrie 2010 și Sentința civilă nr. 540 din 08 iunie 2011, în ceea ce

privește soluția dată cererii reclamantei, având ca obiect restituirea

terenului în suprafață de 429 mp din Cluj-Napoca, P.U. nr. 14, reprezentând

curte, aferent nr. top. 376/2 din CF nr. ZZZ Cluj, înscris inițial sub nr. ser.

A+l, nr. top. inițial 376 și, în aceste limite, trimite cauza pentru rejudecare

pe fond la aceeași instanță, Tribunalul Cluj, a menținut restul dispozițiilor

sentințelor.

În fapt, s-a reținut

că reclamanta a formulat o cerere de completare a dispozitivului și de

îndreptare a omisiunii din Sentința civilă nr. 850 din 13 octombrie 2010, iar

prin Sentința civilă nr. 540 din 08 iunie 2011, s-a admis cererea de completare

a dispozitivului și s-a dispus restituirea în natură către reclamantă și a

terenului aferent apartamentelor nr. 1, 2, 3, 4, 11, 14, 17 și 18, din imobilul

în litigiu, identificat la data naționalizării în CF nr. ZZZ Cluj, actualmente

identificat în CF nr. ZZZ Cluj, și CF nr. YYY Cluj, s-a dispus punerea în

posesie a reclamantei asupra acestor imobile, s-a dispus intabularea în CF a

acestor apartamente, identificate în CF nr. XYZ Cluj, cu părțile indivize

comune înscrise în CF col. nr. YYY Cluj.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, instanța a reținut că această excepție a fost admisă

prin Sentința civilă nr. 850/2010, însă citarea în cauză a pârâtei a fost

necesară, pentru opozabilitate, având în vedere că această parte a participat

și la judecata finalizată cu sentința a cărei completare s-a cerut.

Cu privire la cererea

de completare a dispozitivului, instanța a reținut că reclamanta a solicitat

stabilirea de măsuri reparatorii, respectiv restituirea în natură, atât a

apartamentelor din imobilul în litigiu cât și a terenului aferent.

Prin Sentința civilă

nr. 850/2010, instanța s-a pronunțat, stabilind măsuri reparatorii doar cu

privire la apartamentele din imobilul în litigiu, nu și cu privire la teren.

Reținând aceleași considerente ca și în Sentința civilă nr. 850/2010, având în

vedere că un număr de opt apartamente au fost restituite reclamantei, în mod

evident, se impune și restituirea terenului aferent acestor apartamente.

Pentru apartamentele

vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 ce nu au putut fi restituite în natură,

s-au stabilit despăgubiri, în valoarea despăgubirilor incluzându-se cota-parte

indiviză din teren.

Față de dispoziția

instanței de restituire în natură, se va dispune și punerea în posesie a

reclamantei, în caz de refuz, prezenta sentință putând fi adusă la îndeplinire

pe calea executării silite.

Cu privire la capătul

de cerere referitor la intabulare, instanța a constatat că această solicitare

nu a fost făcută în mod expres și nici nu s-a identificat în acțiunea formulată

sau în vreo precizare formularea acestui capăt de cerere.

Instanța a apreciat

că poate să dispună și intabularea, rezolvând în mod definitiv situația

juridică a reclamantei, în acord cu dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a

instanței supreme, în sensul de rezolvare pe fond, în întregime, a cauzei.

Examinând apelurile,

atât cele declarate împotriva Sentinței nr. 850 din 13 octombrie 2010, cât și

cele declarate împotriva Sentinței civile nr. 540 din 08 iunie 2011, Curtea a

constatat că acestea sunt întemeiate în parte, pentru motivele ce urmează:

S-a apreciat că

pentru ca un imobil să facă obiect al Legii nr. 10/2001, este absolut necesar

ca acesta să fi trecut în proprietatea statului, a unei organizații

cooperatiste ori a unei alte persoane juridice în perioada de referință supusă

analizei legii, respectiv, în perioada cuprinsă între 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 și să fi fost preluat în mod abuziv, în sensul pe care art. 2

alin. (1) lit. a) - i) din Legea nr. 10/2001 îl dă noțiunii de preluare

abuzivă.

Potrivit cărții

funciare nr. ZZZ Cluj, imobilul cu nr. top inițial 376, nr. ser. A+1, a intrat

în proprietatea Statului Român la data de 13 aprilie 1949, sub B 3, în această

carte funciară fiind întabulat dreptul de proprietate în favoarea județului

Cluj, prin încheierea de CF nr. 1403 din 13 aprilie 1949, în baza Legii nr.

228/1948 și a Deciziei Ministerului Finanțelor nr. 5019/1949.

Este adevărat că

imobilul a intrat inițial în administrarea CASBI, în baza Legii nr. 91/1945,

privind lichidarea bunurilor inamice, dar nu este mai puțin adevărat că Statul

Român, prin Județul Cluj, a devenit proprietarul tabular al acestui imobil de

la data de 13 aprilie 1949, dată care se situează înăuntrul perioadei de

referință supusă analizei Legii nr. 10/2001, adică preluarea a intervenit după

data de 6 martie 1945.

Raportat la

mențiunile înscrise în CF nr. ZZZ Cluj, sub B 3, este evident că imobilul în

litigiu a intrat în proprietatea statului cu titlu de drept lege, în baza Legii

nr. 228/1948, acesta fiind temeiul legal al preluării imobilului de către stat,

după cum, tot evident este și faptul că, fiind preluat după data de 6 martie

1945 în proprietatea Statului Român, deci înăuntrul perioadei de referință

supusă incidenței Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu se circumscrie pe

deplin dispozițiilor acestei legi, făcând obiectul Legii nr. 10/2001.

Critica reclamantei

referitoare la faptul că Tribunalul nu a reținut caracterul abuziv al preluării

imobilului litigios de către stat, a fost respinsă, în raport de dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. a) - i) din Legea nr.  10/2001, care prevăd în mod expres

ce anume se înțelege prin "imobile preluate în mod abuziv",

recunoscând, în mod implicit, caracterul abuziv al preluării imobilelor în baza

actelor normative menționate în art. 2 alin. (1) lit. a) - i), nemaifiind

necesar ca instanța să constate din nou caracterul abuziv al preluării.

S-a apreciat că în

mod corect prima instanță a respins excepția prematurității, pentru următoarele

considerente:

Prin prisma Legii nr.

10/2001, respectiv, a art. 25 și a art. 27 din această lege, Primarul

municipiului Cluj-Napoca, fiind notificat în conformitate cu această lege, și

constatând că nu deține în proprietate apartamentul nr. 2, avea obligația să comunice

notificarea pentru apartamentul nr. 2, unității deținătoare, respectiv pârâtei

C.N. L.R. S.A., și să comunice totodată persoanei îndreptățite, adică

reclamantei, conform art. 27 alin. (2) din lege, toate datele necesare privind

C.N. L.R. S.A., deținătoare a apartamentului nr. 2 din imobil.

Este adevărat că

Legea nr. 10/2001 cuprinde două proceduri distincte, una administrativă, care

se desfășoară în fața unității deținătoare a imobilului, care este obligată să

analizeze notificarea și să elibereze decizia ori dispoziția de soluționare a

acestei notificări, și una jurisdicțională, care se desfășoară în fața

instanței de judecată, și prin care, de regulă, instanța este chemată să

cenzureze legalitatea și temeinicia deciziei ori dispoziției de soluționare a

notificării, dar nu este mai puțin adevărat că neparcurgerea în întregime a

procedurii administrative nu constituie un impediment insurmontabil pentru

declanșarea procedurii jurisdicționale, în acest sens dispunând și Înalta Curte

de Casație și Justiție prin Decizia în soluționarea unui recurs în interesul

legii nr. XX/2007, publicată în M. Of. nr. 764/12.11.2007.

În privința

criticilor referitoare la decizia de punere în posesie a reclamantei asupra

imobilelor ce i-au fost restituite, precum și intabularea în CF a acestora în

favoarea reclamantei, s-au reținut următoarele:

Nu poate fi reținută

incidența în cauză a prevederilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

pentru simplu motiv că acest text legal are în vedere ipoteza în care a fost

deja emisă decizia ori dispoziția de restituire în natură, decizie/dispoziție

care în cauză nu există, restituirea în natură fiind dispusă de către instanța

de judecată, în timp ce prin Dispoziția nr. 41160 din 12 februarie 2006, emisă

de Primarul municipiului Cluj-Napoca, notificarea reclamantei a fost respinsă

pe motiv că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Pârâții-apelanți s-ar

fi putut prevala de dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

republicată, doar dacă ar fi existat deja o decizie sau dispoziție prin care să

se fi dispus restituirea în natură a imobilului către reclamantă.

Curtea a constatat că

nici dispozițiile art. 25 alin. (5) nu își găsesc incidență în cauză, câtă

vreme, reclamantei, nu i-a fost restituit în natură imobilul notificat prin

procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci urmare a procedurii

jurisdicționale demarată de reclamantă în fața instanței de judecată.

După ce hotărârea

judecătorească va rămâne irevocabilă, aceasta, constituind un veritabil titlu executoriu,

va putea fi operată în cartea funciară, cu respectarea procedurii reglementate

de Legea nr. 7/1996.

Critica referitoare

la obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, s-a reținut că, prin

Sentința civilă nr. 850 din 13 octombrie 2010, pârâții au fost obligați, în

solidar, la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, reprezentând

onorariile avocațiale și onorariul expertului.

Potrivit art. 274 C.

proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cererea părții care

a câștigat procesul, la plata cheltuielilor de judecată.

Partea care a

câștigat procesul este îndreptățită să solicite instanței obligarea părții care

a căzut în pretenții la plata cheltuielilor de judecată ce i-au fost ocazionate

celui care a câștigat procesul, cu purtarea respectivei cauze.

În mod legal prima

instanță a apreciat că este întemeiată solicitarea reclamantei, de obligare a

pârâților la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere faptul că

reclamanta a recurs la procedura jurisdicțională reglementată de Legea nr.

10/2001, ca urmare a refuzului pârâților de a-i soluționa în termen legal

notificarea formulată cu privire la imobilul litigios.

Demararea de către

reclamantă a procedurii jurisdicționale a fost determinată de pasivitatea

pârâților de a-i soluționa notificarea, deși Legea nr. 10/2001 impunea

pârâților un termen precis pentru o atare soluționare.

Curtea

Constituțională a României, prin Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, respingând

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., a statuat în sensul că nimic nu se opune, în absența unei prevederi

constituționale exprese în acest sens, ca instanța să cenzureze, cu prilejul

stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit,

prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea

activității depuse.

O asemenea

prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu,

convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică,

dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie

opozabil.

Or, opozabilitatea sa

față de partea potrivnică, care este un terț în raport cu convenția de prestare

a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin

hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert,

lichid și exigibil.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, a statuat că onorariile de avocat

urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare

care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil - în Hotărârea

din 19 octombrie 2006, în cauza Raicu împotriva României, publicată în M. Of.

nr. 597/29.08.2007, Curtea a statuat în sensul că un "reclamant nu poate

obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li

s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al

cuantumului".

Criticile referitoare

la Sentința civilă nr. 850 din 13 octombrie 2010, sub aspectul soluției date

excepțiilor ce au fost invocate, s-au reținut următoarele:

Excepția lipsei

capacității și a calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local

Cluj-Napoca în mod corect a fost apreciată ca întemeiată de către Tribunal,

raportat la prevederile art. 21 și art. 23 din Legea nr. 215/2001.

Excepția lipsei

capacității procesuale a Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 10/2001 în mod

corect a fost admisă de către prima instanță, dat fiind că această Comisie este

o simplă structură funcțională din cadrul Primăriei Cluj-Napoca, lipsită de

personalitate juridică.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a Municipiului Cluj-Napoca, prin primar, în mod

corect a fost apreciată ca neîntemeiată de către Tribunal, motivat pe faptul

că, pe de o parte, în patrimoniul Municipiului Cluj-Napoca este evidențiat

imobilul în litigiu, iar pe de altă parte, în sarcina primarului, în

considerarea calității sale de reprezentant al Municipiului Cluj-Napoca, a fost

stabilită obligația de soluționare a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001.

Corect a apreciat

Tribunalul că excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor este întemeiată, dat fiind că aceasta are

atribuții doar în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, calitatea sa

procesuală fiind pe deplin justificată doar în procedura de contestare a

cuantumului despăgubirilor în fața instanței de contencios administrativ, în

condițiile și după procedura reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Tribunalul Cluj a

apreciat ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a C.P.C.,

respingând-o în mod corect, întrucât acest pârât are în folosință apartamentul

nr. 2 din imobil, aflat în proprietatea C.N. L.R. S.A., impunându-se, pentru

opozabilitatea sentinței, ca aceasta să figureze ca parte în litigiu.

Cu privire la

motivele de apel, din apelul reclamantei, prin care se critică Sentința

fondului nr. 850 din 13 octombrie 2010, sub aspectul omisiunii Tribunalului de

a dispune retrocedarea în natură a terenului aferent apartamentelor deja

restituite, nr. 1, nr. 3, nr. 4, nr. 11, nr. 14, nr. 17 și nr. 18, respectiv,

intabularea acestora și a terenurilor aferente în CF în favoarea reclamantei,

concomitent cu punerea de îndată a reclamantei în posesia acestora, Curtea a

constatat că aceste motive de apel au rămas practic fără obiect, raportat la

Sentința civilă nr. 540 din 08 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în

Dosar nr. 828/117/2011, și prin care s-a dispus completarea Sentinței civile

nr. 850/2010, după cum urmează: s-a dispus restituirea în natură către

reclamantă și a terenului aferent apartamentelor nr. 1, 2, 3, 4, 11, 14, 17 și

18, din imobilul în litigiu, identificat la data naționalizării în CF nr. ZZZ

Cluj, actualmente identificat în CF nr. ZZZ Cluj, și CF nr. YYY Cluj; s-a

dispus punerea în posesia a reclamantei asupra acestor imobile; s-a dispus

intabularea în CF a acestor apartamente, identificate în CF nr. XYZ Cluj, cu

părțile indivize comune înscrise în CF col. nr. YYY Cluj.

Cu privire la motivul

de apel, din apelul reclamantei, prin care s-a solicitat constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 13 decembrie 2000, încheiat de

pârâta E.E., cu pârâtul Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, cu privire

la apartamentul nr. 28 din imobilul în litigiu; restituirea în natură a

apartamentului nr. 28 către reclamantă; punerea de îndată în posesie a

reclamantei cu privire la acest apartament; intabularea dreptului de

proprietate a reclamantei în CF asupra acestui apartament, Curtea a constatat

că acesta este vădit nefondat, motivat pe următoarele considerente:

Prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. XXX din 13 decembrie 2000, pârâta a cumpărat în temeiul

Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. 28, la baza încheierii acestui contract de

vânzare-cumpărare stând contractul de închiriere nr. AAA din 14 noiembrie 2000

și cererea formulată de E.E. sub nr. 22069 din 12 aprilie 2000, cerere aprobată

prin H.C.L. nr. 754 din 29 ianuarie 2001.

Art. 46 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, în redactarea sa inițială, prevede următoarele: "prin

derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la

acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a

prezentei legi". Aceleași dispoziții ale art. 46 au fost menținute și după

republicarea Legii nr. 10/2001, art. 46 devenind art. 45 ca urmare a

republicării legii.

Prin urmare, art. 46

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială, devenit art. 45 alin.

final, după republicarea legii, instituie un termen de prescripție extinctivă

special, de 1 an de zile de la data intrării în vigoare a legii, înăuntrul

căruia pot fi formulate acțiuni în constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare, întemeiate pe art. 46 din Legea nr. 10/2001,

devenit art. 45 după republicarea legii, termenul de 1 an fiind prelungit

succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001 cu câte 3 luni.

În cauză, acțiunea

prin care s-a solicitat "anularea tuturor contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobilul în litigiu", a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 28 iulie 2006, cu depășirea

evidentă a termenului de prescripție extinctivă de 1 an, astfel cum a fost

prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, calculat de

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001).

Curtea a constatat,

așadar, că cererea reclamantei, având ca obiect constatarea nulității

Contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 13 decembrie 2000, este prescrisă

extinctiv, fiind formulată cu mult după împlinirea termenului legal de

prescripție extinctivă.

Motivele subsidiare

de apel, prin care se solicită restituirea acestui apartament nr. 28 în

favoarea reclamantei, punerea în posesie a reclamantei cu acest apartament și

intabularea dreptului de proprietate al reclamantei în CF asupra acestui

apartament, datorită caracterului lor accesoriu față de petitul având ca obiect

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, se impune a

fi respinse ca nefondate.

Este știut faptul că

în baza Legii nr. 10/2001, respectiv, art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1), art.

9 alin. (1), coroborat cu art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, pot

fi restituite în natură, în temeiul acestei legi, doar imobilele care sunt

susceptibile de o atare restituire, respectiv, sunt libere, în accepțiunea pe

care Legea nr. 10/2001 o dă acestei noțiuni, în timp ce, pentru imobilele care

au fost înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale, se vor stabili doar

măsuri reparatorii în echivalent, în acest sens dispunând prevederile art. 18

lit. c) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Cu privire la motivul

de apel, din apelul reclamantei, prin care s-a solicitat obligarea, în solidar,

a pârâților Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca și C.N.

"L.R." S.A. la despăgubiri civile pentru lipsa folosinței spațiilor,

s-a reținut că, la data de 05 iunie 2009, printr-o "cerere de repunere pe

rol a cauzei și precizare la acțiune", reclamanta a solicitat, printre alte

petite, și obligarea pârâților Consiliul Local Cluj-Napoca și R.A. L.R. la

plata unor despăgubiri civile pentru lipsa folosinței spațiilor deținute de

aceștia, de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la

punerea efectivă în posesie, despăgubiri care să fie calculate conform H.G. nr.

1886/2006.

Curtea a constatat că

în mod legal această precizare de acțiune a fost respinsă ca tardivă de către

Tribunalul, raportat la art. 132 și art. 134 C. proc. civ., această precizare

de acțiune necircumscriindu-se dispozițiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ.,

ci reprezentând practic o schimbare a obiectului și cauzei cererii de chemare

în judecată.

Este nefondată

susținerea reclamantei apelante, în sensul că instanța ar fi trebuit să

disjungă această precizare de acțiune, câtă vreme art. 132, raportat la art.

134 C. proc. civ. nu conține nicio prevedere în acest sens.

În mod legal prima

instanță a admis excepția tardivității precizării de acțiune, rămânându-i

reclamantei deschisă calea unei acțiuni separate cu acest obiect.

Cu privire la motivul

de apel, din apelul reclamantei, prin care s-a criticat omisiunea primei

instanțe de a dispune cu privire la terenul curte în suprafață de 429 mp din CF

nr. ZZZ Cluj, nr. top 376/2, A + 2, s-a reținut că nici prin Sentința fondului,

nr. 850 din 13 octombrie 2010, și nici prin Sentința nr. 540 din 08 iunie 2011,

Tribunalul Cluj nu s-a pronunțat în niciun fel asupra cererii reclamantei având

ca obiect restituirea în natură a terenului curte în suprafață de 429 mp,

aferent imobilului din Cluj-Napoca, P.U. nr. 14, Tribunalul Cluj omițând cu

desăvârșire prin cele două sentințe să facă vreo referire la acest teren.

În aceste limite,

soluția primei instanțe intră sub incidența art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Din mențiunile

inserate sub B 3 în CF nr. ZZZ Cluj, rezultă faptul că proprietarul imobilului

litigios este Județul Cluj. Această împrejurare a fost confirmată și prin

expertiza tehnică extrajudiciară, de către expert inginer S.M..

Curtea a constatat că

Județul Cluj nu a fost parte în cauză în fața instanței fondului și, prin

urmare, nu este parte nici în dosarul instanței de apel, deși, fiind

proprietarul terenului litigios, este evident că, prin prisma art. 22, art. 25

și art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, Județul Cluj, în calitate de

unitate deținătoare a terenului notificat, acesta este ținut să se pronunțe

asupra cererii reclamantei de restituire în natură a terenului de 429 mp.

Întrucât prin prisma

Deciziei în interesul legii nr. XX/2007, instanța de judecată poate să se

pronunțe pe fond asupra cererii reclamantei, de restituire în natură a acestui

teren, chiar dacă nu a fost parcursă în fața unității deținătoare procedura

administrativă și întrucât Județul Cluj nu poate fi împrocesuat pentru prima dată

în faza de judecată a apelului, spre o atare finalitate opunându-se

dispozițiile imperative ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a

constatat că, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se impune admiterea

în parte a apelurilor, strict cu privire la soluția dată cererii reclamantei

având ca obiect restituirea în natură a terenului de 429 mp, cu consecința

desființării în parte, în aceste limite, a Sentințelor nr. 850/2010 și nr.

540/2011 și a trimiterii cauzei pentru rejudecare la Tribunalul Cluj.

În rejudecare, în

virtutea dispozițiilor deciziei de desființare și a prevederilor art. 129 C.

proc. civ., instanța de rejudecare va pune în discuția reclamantei necesitatea

introducerii în cauză a Județului Cluj, care este proprietarul tabular al imobilului

în litigiu. Se va dispune efectuarea unei expertize topografice, cu următoarele

obiective: determinarea suprafeței de teren aferentă nr. top inițial 376 din CF

nr. YZX în suprafață totală de 455 stj.p. (1638 mp), prin precizarea noilor

cărți funciare în care se regăsește intabulat acest teren și prin determinarea

suprafeței faptice de teren ce revine fiecărui apartament; să se stabilească

dacă din acest teren există vreo suprafață liberă în accepțiunea Legii nr.

10/2001, susceptibilă de restituire în natură; să se stabilească dacă acest

teren este afectat sau grevat de servituți legale supra ori subterane, ori de

amenajări de utilitate publică; în ipoteza în care doar o parte din teren,

respectiv, suprafața de 429 mp, este liberă în accepțiunea Legii nr. 10/2001,

să se precizeze care este situația faptică, juridică și de carte funciară a

acestui teren, precum și să se întocmească un tabel de mișcare parcelară dacă

este cazul; evoluarea unui metru pătrat din acest teren la prețul de circulație

actual.

Totodată, instanța de

rejudecare va administra orice alte probe pe care le va considera utile,

pertinente și concludente pentru justa soluționare a cauzei, în limitele

dispuse prin decizia de desființare.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cereri de recurs (I) pârâtul Primarul

Municipiului Cluj-Napoca, la data de 03 noiembrie 2011, (II) pârâtul Consiliul

Local al Municipiului Cluj-Napoca, la data de 03 noiembrie 2011, (III) pârâta

C.N. "L.R." SA, la data de 10 noiembrie 2011 și (IV) reclamanta

K.E.S., la data de 08 noiembrie 2011, prin care au fost invocate următoarele

aspecte de pretinsă nelegalitate:

(I și II)

Recurenții-pârâți Primarul municipiului Cluj-Napoca și Consiliul Local al

Municipiului Cluj-Napoca au susținut că, în mod greșit, instanța nu a dispus

admiterea în totalitate a apelului, în sensul desființării în totalitate a

sentinței primei instanțe, cu consecința respingerii cererii de chemare în

judecată și a menținerii Dispoziției nr. 41160 din 12 decembrie 2006, întrucât

imobilul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001 - imobilul în litigiu a

fost preluat de stat în temeiul Legii nr. 91 din 09 februarie 1945, anterior

datei de 6 martie 1945.

Ulterior, a fost

adoptat Decretul nr. 228 din 03 septembrie 1948, pentru desființarea Casei de

Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice, iar potrivit art. V - X din

decret, bunurile germane, cele aparținând cetățenilor austrieci și maghiari,

erau administrate de ministerul căruia îi erau predate de CASBI, cei

îndreptățiți având posibilitatea restituirii acestora în termen de 90 de zile

de la data publicării legii.

Întrucât foștii

proprietari ai imobilului în litigiu sau moștenitorii acestora nu au formulat o

asemenea cerere, imobilul în litigiu a fost considerat "fără stăpân",

în sensul prevederilor art. 477 C. civ. Caracterul imobilului în litigiu ca

fiind un bun "fără stăpân", operează în mod retroactiv din momentul

abandonării lui de către proprietar, respectiv momentul în care a trecut

efectiv în administrarea Casei de Administrare și Supraveghere a Bunurilor

Inamice, înaintea datei de 6 martie 1945.

Dat fiind faptul ca

bunul imobil în litigiu nu a fost revendicat de către fostul proprietar în

temeiul Decretului nr. 228 din 03 septembrie 1948, trecerea în patrimoniul

statului a operat în mod retroactiv de la data când bunul imobil în litigiu a

fost preluat în administrare, anterior datei de 6 martie 1945, astfel încât

acestui bun nu-i sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Față de aceste

considerentele, s-a susținut că imobilul în litigiu nu face obiectul Legii nr.

10/2001.

S-a criticat

hotărârea instanței de apel în ce privește Sentința civilă nr. 540/2011,

apreciind ca aceasta în mod eronat nu a dispus admiterea în totalitate a

apelului, în sensul respingerii completării dispozitivului Sentinței civile nr.

850/2010 a Tribunalului Cluj.

În ce privește

petitul de punere în posesie, s-a învederat instanței ca dispozițiile art. 25,

alin. (4) din Legea nr. 10/2001 statuează clar faptul că "Decizia sau,

după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face

dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă

a unui act autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie,

după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară."

Or, decizia emisă de

primarul municipiului Cluj-Napoca, nr. 41160 din 12 decembrie 2006 a fost

atacată în instanță solicitându-se anularea parțială a acesteia, ceea ce

înseamnă că nu se pune în discuție existența vreunui titlu executoriu în baza

căruia reclamanta să poată pretinde să fie pusă în posesie asupra imobilului

revendicat.

Potrivit art. 25

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deținătorul imobilului este obligat să încheie

cu proprietarii un protocol de predare-preluare în termen de 30 de zile de la

data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire.

Punerea în executare

în prezentul litigiu se poate face doar de la data pronunțării unei hotărâri

judecătorești irevocabile. Legiuitorul reglementează în mod expres procedura ce

trebuie parcursă în varianta în care, în baza unui titlu executoriu,

proprietarul imobilului refuză să predea posesia imobilului.

Instanța nu poate

proceda la predarea unui imobil asupra căruia aceasta nu deține un drept de

proprietate, competența revenind doar proprietarului imobilului, la cererea

persoanei interesate, în baza unui titlu executoriu.

Reținerile instanței

referitoare la faptul ca nu pot fi avute în vedere dispozițiile art. 25 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru motivul că acest text legal are

în vedere ipoteza în care a fost deja emisă decizia ori dispoziția de

restituire în natură, sunt total greșite, întrucât notificarea reclamantei a

fost soluționată prin emiterea Dispoziției nr. 41160 din 12 decembrie 2006.

În privința petitului

privind intabularea în cartea funciară a apartamentelor în litigiu s-a susținut

că procedura de înscriere în cartea funciară a unui imobil este expres

reglementată în Capitolul II al Legii nr. 7/1996 privind cadastrul și

publicitatea imobiliară, republicată, și nu poate face obiectul unei acțiuni a

cărui temei legal invocat este Legea nr. 10/2001, republicată.

Dispozițiile art. 47

alin. (1) precizează în mod clar că "Cererea de înscriere în cartea

funciară se va depune la birourile teritoriale ale oficiului teritorial și va

fi însoțită de înscrisul original sau de copia legalizată de pe acesta, prin

care se constată actul sau faptul juridic a cărui înscriere se cere; copia

legalizată se va păstra în mapa biroului de cadastru și publicitate imobiliară",

respectiv la alin. (5) legiuitorul statuează că "înscrierile în cartea

funciară se efectuează la cererea părților interesate, cu excepția cazurilor în

care legea prevede înscrierea din oficiu; cererea de înscriere se îndreaptă la

biroul unde se află cartea funciară în care urmează să se facă

înscrierea."

În mod greșit

instanța de fond i-a obligat, iar instanța de apel a menținut, obligarea

recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată întrucât nu a căzut în

pretenții.

(III)

Recurenta-pârâtă C.N. "L.R." SA a susținut că hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal, întrucât Curtea a respins motivul de apel prin

care s-a susținut că imobilul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Soluția instanței de

apel contravine dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care

stabilește domeniul de aplicare a acestei legi speciale de restituire. Domeniul

de aplicare a actului normativ special de restituire este clar reglementat de

dispozițiile Legii nr. 10/2001, care la art. 1 alin. (1) prevede că

"Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste

sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra

rechizițiil