ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3395/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3395/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea

înregistrată, la data de 9 iunie 2004, în dosarul nr. 5669/2004

al Tribunalului Comercial Cluj, reclamanta SC S.A.I. SRL Cluj Napoca, l-a

chemat în judecată pe pârâtul C.L.M. Cluj - Napoca, solicitând instanței ca

prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligat pârâtul să concesioneze

reclamantei pe o perioadă de 49 de ani terenul de sub construcția înscrisă în

suprafață de 51 mp, să se stabilească prețul concesiunii conform expertizei

efectuate de către un expert evaluator, să fie obligat pârâtul la predarea

concesiunii astfel obținute către reclamantă, cu obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată în caz că se opune admiterii cererii.

În motivare reclamanta arată

că prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 1933 din 29 noiembrie 2001 a cumpărat

de la pârât construcția fixă tip gheretă din profile metalice și pereți din

beton și fundație, compusă din o încăpere, situată în Cluj - Napoca, pentru

prețul de 80.000.000 lei, achitat integral. Întrucât, prin această vânzare nu a

fost înstrăinat și terenul aferent, reclamanta a solicitat pârâtului

concesionarea terenului în suprafață de 51 mp, însă pârâtul a refuzat acest

lucru, reclamanta fiind nevoită să înainteze prezenta cerere.

Prin încheierea civilă nr. 3158/C/2004

pronunțată, la data de 12 august 2004, în dosarul nr. 5669/2004 al Tribunalului

Cluj a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și s-a

dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Cluj - Napoca, unde cauza a fost înregistrată sub nr.

12428/2004 .

Prin sentința civilă nr. 11897/2004

pronunțată la data de 11 octombrie 2004 în dosarul nr. 12428/2004 al

Judecătoriei Cluj Napoca a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC S.A.I.

SRL Cluj Napoca împotriva pârâtului Consiliului Local al Municipiului Cluj

Napoca.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamanta, iar prin decizia civilă nr. 85 din 2 martie 2005

pronunțată în dosarul nr. 123/2005 al Curții de Apel Cluj a fost admis apelul

declarat, fiind anulată sentința civilă nr. 11897/2004 pronunțată de

Judecătoria Cluj Napoca, iar cauza trimisă spre rejudecare Tribunalului Cluj,

reținându-se că competența de soluționare a cauzei revine acestei instanțe,

deoarece judecătoria era obligată să analizeze distinct de Legea nr. 219/1998,

prevederile Legii nr. 29/1990 în raport cu care competența aparține

tribunalului.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul C.L.M. Cluj Napoca, iar prin decizia nr. 3784 din 21

iunie 2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, a fost

respins recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 85/2005 a Curții de

Apel Cluj.

La Tribunalul Cluj cauza a

fost înregistrată sub nr. 7882/2005, iar prin sentința civilă nr. 1496

pronunțată la data de 16 decembrie 2005 a fost admisă excepția lipsei

procedurii plângerii prealabile, ridicată din oficiu de către instanță și

respins acțiunea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta, iar prin decizia civilă nr. 217/2006 pronunțată la

data de 15 februarie 2006 în dosarul nr. 261/2006 al Curții de Apel Cluj a fost

admis recursul, a fost casată sentința civilă nr. 1496/2005 a Tribunalului Cluj

și a fost trimisă cauza pentru soluționare în primă instanță Tribunalului

Comercial Cluj, unde aceasta a fost înregistrată sub nr. 420/2006.

Prin notele de ședință

depuse la dosar, la data de 12 aprilie 2006, reclamanta a arătat că temeiurile

de drept care stau la baza acțiunii sunt art. 7, 9 și 10 din Legea nr. 219/1998

privind regimul concesiunilor, art. 3 C. com., cu privire la actele de comerț

și art. 38 alin. (2) lit. g) și h) din Legea nr. 215/2001 privind administrația

publică locală, acest script fiind interpret ca o precizare a cererii inițiale.

Prin sentința comercială nr.

3089 din 7 iunie 2006 Tribunalul comercial Cluj a respins cererea formulată de

reclamanta SC S.A.I. SRL Cluj Napoca împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului

Cluj - Napoca.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că obiectul prezentei cereri îl constituie obligarea

pârâtului la concesionarea suprafeței de teren de sub construcție (de 51 mp),

că în atare situație, inițierea concesiunii are la bază un studiu de

oportunitate, atunci când inițiativa concesiunii aparține concedentului și că

chiar în situația în care ar fi fost întocmit acest studiu, nu se creează în

sarcina pârâtului obligația de a concesiona, acesta fiind liber în a adopta

orice hotărâre în această problemă, care poate fi atacată ulterior în instanță,

în temeiul prevederilor Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Împotriva menționatei

hotărâri, în termen legal, reclamanta a declarat apel, fiind înregistrat sub nr.

423/1285/2006 la Curtea de Apel Cluj.

În apelul declarat,

reclamanta a considerat sentința apelată ca fiind nelegală și a solicitat admiterea

apelului și schimbarea acesteia cu cheltuieli de judecată în apel și în primă

instanță.

În esență, apelanta a

susținut că, și-a îndeplinit obligația de modernizare, a construcției cumpărate,

la data de 29 noiembrie 2001, prin licitație publică și că pârâtul trebuie să

fie obligat să-și îndeplinească obligația de a-i concesiona terenul în

suprafață de 51 mp aferent construcției (art. 1073 C. civ.). Apelanta a mai

arătat că prin acțiunea de față nu este înfrânt principiul libertății

contractuale, că se situează în sfera obligațiilor, coroborate cu dispozițiile

Legii nr. 219/1998, care este o lege specială, că pentru terenul de sub

chioșcul în discuție are încheiat cu pârâtul un contract de închiriere și că

având acest contract a solicitat concesionarea terenului, fiind întocmit

studiul de oportunitate.

Prin întâmpinare, intimatul

- pârât C.L.M. Cluj - Napoca a solicitat respingerea apelului, motivat de

faptul că Legea nr. 219/1998 prevede că concesionarea unui bun are loc prin

licitație publică sau prin negociere directă, fiind prioritară licitația

publică, că hotărârea de a încheia un contract de concesiune aparține exclusiv

Consiliului local și că instanța nu poate obliga părțile să încheie un contract

de concesiune, întrucât s-ar încălca principiul libertății contractuale.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin încheierea nr. 3551 din 10 noiembrie 2006, a admis cererea

reclamantei SC S.A.I. SRL Cluj și a dispus strămutarea dosarului nr. 423/1285/2006

al Curții de Apel Cluj la Curtea de Apel Galați unde a fost înregistrat sub nr.

423/1285/2006 din 8 decembrie

2006.

Prin

decizia civilă

nr.

15 din 13 februarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Galați s-a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamanta SC S.A.I. SRL Cluj Napoca împotriva

sentinței comerciale nr. 3089 din 7 iunie 2006 a Tribunalului Comercial Cluj.

În motivare s-a reținut că

prima instanță a dat eficiență în mod corect dispozițiilor art. 10 din Legea nr.

219/1998 când a reținut că doar pârâtul este cel care hotărăște concesionarea

terenului în litigiu, în acord și cu art. 38 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 și

că instanța de judecată nu poate înfrânge aceste dispoziții legale.

S-a mai reținut, de

asemenea, că faptul închirierii terenului în suprafață de 51 mp nu-l poate

obliga pe pârâtul C.L.M. Cluj Napoca la a–i concesiona societății reclamante

terenul pe care se află amplasată o construcție în care se desfășoară jocuri

mecanice.

Împotriva acestei decizii

reclamanta a promovat recurs în termenul legal, solicitând modificarea acesteia

și pe fond, admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată în toate instanțele.

În dezvoltarea motivelor de

recurs se arată că problemele juridice ridicate în cauză au fost analizate

parțial, lăsându-se în afara cercetării judecătorești aspecte de natură să schimbe

în totalitate soluția.

Astfel, recurenta susține că

îndeplinirea obligațiilor pe care și-i le-a asumat la data cumpărării construcției

trebuie urmată de îndeplinirea corelativă de către pârâtul – vânzător a

propriilor sale obligații, respectiv de concesionare a suprafeței de teren

aferentă construcției.

În mod greșit, susține

recurenta, instanța de apel a reținut că terenul în litigiu este deținut de

reclamantă cu titlu de chirie, pentru că un astfel de contract nu a fost

încheiat între părți. Se recunoaște emiterea de către pârât a unor abonamente

pe care însă societatea nu le-a achitat, deoarece susține că sumele respective,

cu titlu de chirie, au fost stabilite în mod unilateral.

Recurenta mai arată că

refuzul pârâtului de a încheia contractul de concesiune nu este legal, că

aceasta face parte din atribuțiile sale în calitate de autoritate a

administrației publice, iar refuzul său de a răspunde la studiul de

oportunitate ce i-a fost înaintat de către reclamantă o îndreptățește pe

aceasta să-și valorifice drepturile prin acțiune judecătorească.

Prin întâmpinarea

înregistrată la 18 septembrie 2007, intimatul C.L.M. Cluj Napoca a solicitat

respingerea recursului.

În apărare susține că din

probele administrate în dosar nu rezultă asumarea de către vânzător a obligației

de concesionare, așa cum eronat arată recurenta.

De asemenea, concesionarea

presupune adoptarea unei hotărâri în acest sens, urmare a unei proceduri care

în speță nu s-a urmat și prin care concesionarul să fie stabilit prin licitație

publică sau prin negociere directă.

Analizând recursul prin

prisma motivelor invocate, Curtea reține următoarele:

Societatea reclamantă este

titulara dreptului de proprietate asupra construcției fixe situată în Cluj – Napoca,

conform documentului nr. 1933 din 29 noiembrie 2001 încheiat în cadrul

dosarului de executare nr. 770 din 28 martie 2001 a unor creanțe bugetare.

În această calitate i-a

solicitat vânzătorului, pârâtul C.L. Cluj Napoca, titular al dreptului de

proprietate asupra terenului aferent construcției, în mod repetat, încheierea

unui contract de concesiune cu privire la teren, în vederea reglementării

situației lui juridice.

Pârâtul C.L.M. Cluj Napoca

nu a dat curs nici unei astfel de solicitări ci, după vânzarea construcției,

potrivit afirmațiilor reclamantei, necontestate de pârât, autoritatea administrativă

a început să emită așa-numitele „abonamente” de plată a contravalorii

folosinței terenului de către societatea comercială, fără a se dovedi voința

comună a părților în privința cuantumului sumelor datorate cu acest titlu.

În aceste împrejurări,

reclamanta a promovat acțiune în justiție urmărind reglementarea juridică a faptului

folosinței terenului pe care se află amplasată construcția sa, în condițiile în

care proprietarul terenului nu a ieșit din pasivitate, nici după ce reclamanta

i-a înaintat studiul de oportunitate prevăzut de Legea nr. 219/1998.

Din această perspectivă,

scopul urmărit de reclamantă este just, astfel că pârâtul va fi obligat să

încheie cu reclamanta contract de concesiune, prin metoda negocierii directe,

fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiului libertății contractuale,

clauzele contractului ce se va încheia fiind rezultat al voinței comune a

părților.

Metoda aleasă pentru

încheierea contractului decurge atât din specificul terenului în discuție,

situat sub o construcție proprietatea altuia decât proprietarul terenului,

fiind puțin probabil ca la o eventuală licitație altcineva decât proprietarul

construcției să fie interesat de suprafața de 51 mp, cât și de aceea că între

părți s-a încercat stabilirea unor raporturi juridice directe, prin emiterea de

către pârât a „abonamentelor” reprezentând chiria pentru teren.

Demersul judiciar al

reclamantei este fondat și prin prisma faptului că, de vreme ce pârâtul nu a

inițial el însuși încheierea unui act juridic consensual cu reclamanta și care

să aibă ca scop reglementarea din punct de vedere juridic a folosinței

terenului său, aceasta a înțeles să-și valorifice drepturile prin modalitatea contractuală

a concesiunii, la care este îndreptățită conform art. 970 C. civ.

Astfel, pârâtului îi revine,

în virtutea prevederilor generale din materia convențiilor obligația de a-și

îndeplini cu bună, credință îndatoririle și, mai ales, de a îndeplini toate

acele îndatoriri care sunt urmări firești generate de obligația principală prin

natura sa.

Prin urmare, înstrăinarea de

către pârât a construcției în favoarea reclamantei, îl obligă pe acesta și la

reglementarea regimului juridic al folosinței terenului aferent, în mod clar și

stabil, pentru a nu se aduce atingere însuși dreptului de proprietate al

reclamantei asupra construcției a cărui exercitare ar depinde altfel de

conduita pârâtului.

De altfel și instanța de

fond a reținut că „reclamanta este, în principiu, îndreptățită la concesionarea

terenului însă calea procedurală aleasă expres nu este cea mai potrivită”, respectiv

nu ține de dreptul comercial ci de contencios administrativ.

Această aserțiune a

instanței de fond, care a și justificat soluția de respingere a acțiunii,

intervine după 2 ani de la introducerea acțiunii și după ce Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia nr. 1401/2005, a statuat irevocabil că

litigiul este nul comercial neevaluabil în bani iar Curtea de Apel Cluj, prin

decizia nr. 217/2006, a afirmat încă odată acest lucru.

În aceste condiții, faptul

de a trimite reclamanta să urmeze o altă cale decât cea aleasă și confirmată de

instanța supremă, după mai mult de 3 ani de la introducerea acțiunii și

pronunțarea a 7 instanțe ar putea pune în discuție respectarea dreptului

reclamantei la un tribunal, la un proces echitabil și la soluționarea cauzei

sale într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) din C.A.D.O.L.F. și

de art. 21 alin. (3) din Constituția României (cu privire la considerarea

dreptului de a practica o activitate în baza unui contract de concesiune ca un

„bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 C.E.D.O. s-a pronunțat în cauzele

SC R.T. SRL contra României și P. și R. contra Finlandei).

În baza acestor considerente,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., reținând existența motivelor de

modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., se va admite recursul

declarat de reclamanta SC S.A.I. SRL Cluj Napoca împotriva deciziei nr. 15 din 13

februarie 2007 a Curții de Apel Galați care va fi modificată în sensul

admiterii apelului conform art. 296 C. proc. civ., schimbării în întregime a

sentinței comerciale nr. 3089 din 7 iunie 2006 a Tribunalului Comercial Cluj, urmând

ca pe fond să se admită în parte acțiunea.

În consecință, se va dispune

obligarea pârâtului C.L.M. Cluj Napoca să încheie cu reclamanta contract de

concesiune privind terenul de sub construcția proprietatea acesteia în

suprafață de 51 mp, prin negociere directă. În cazul în care pârâtul – intimat nu-și

va îndeplini această obligație el va putea fi constrâns la îndeplinirea ei în

condițiile art. 580

3

C. proc. civ., iar latitudinea sa va constitui

o încălcare atât a art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., cât și a art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție (a se vedea cauza SC R.T. SRL contra României).

Se vor respinge celelalte

capete din acțiune ca neîntemeiate față de modalitatea în care urmează să se

încheie contractul de concesiune, termenii și condițiile concrete urmând a fi

stabilite de părți prin rezultatele negocierii directe.

În temeiul art. 276 C. proc.

civ., se va dispune obligarea intimatului – pârât să-i achite recurentei –

reclamante suma de 2800 lei cheltuieli de judecată ocazionate cu plata onorariului

avocațial în recurs, parțiale, în raport cu admiterea în parte a acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC S.A.I. SRL Cluj Napoca împotriva deciziei nr. 15 din 13 februarie

2007 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială.

Modifică decizia în sensul

admiterii apelului declarat împotriva sentinței nr. 3089 din 7 iunie 2006 a

Tribunalului Cluj, pe care o schimbă și admite în parte acțiunea reclamantei.

Obligă pârâtul să încheie

contractul de concesiune privind terenul de sub construcție prin negociere

directă.

Obligă pârâtul să plătească

reclamantei 2800 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 octombrie 2007.