ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1069/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1929 din 20 iulie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâților B. și C. care au fost obligați, în solidar, la plata sumei de 127.372,3 RON, reprezentând despăgubiri și la plata sumei de 9.163,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 147.058,57 RON, reprezentând valoarea îmbogățirii fără justă cauză, cu motivarea că în perioada 08 iulie 2003 - martie 2010 a deținut în proprietate imobilul situat administrativ în Cluj-Napoca str. x.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul a fost cumpărat de la D., care la rândul său l-a cumpărat de la pârâta C. și de la antecesoarea pârâtului B..

De asemenea, a arătat că prin sentința civilă nr. 88/2006, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis acțiunea formulată de reclamanții B. și C. - pârâții din prezentul litigiu - împotriva pârâților E., D. și S.C. A. S.R.L. și, în consecință, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între aceste părți; apelul formulat de pârâții D. și S.C. A. S.R.L. a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 317 din 19 noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, iar prin decizia nr. 434 din 27 ianuarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au respins recursurile declarate de pârâți.

În acest context, reclamanta a precizat că a avut calitatea de proprietar al imobilului de la data de 08 iulie 2003, când l-a cumpărat de la D. și până la soluționarea definitivă a litigiului având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la acest imobil; în această perioadă, reclamanta a efectuat cheltuieli pentru asigurarea serviciilor de pază ale imobilului, a achitat impozitul aferent și contravaloarea serviciilor pentru utilități.

În aceste condiții, a reținut tribunalul că, urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului și a luat naștere obligația de garanție a vânzătorului, în conformitate cu dispozițiile art. 1345 C. civ.. Deoarece de aceste cheltuieli profită terților evingători, respectiv pârâților, aceștia din urmă trebuie să îl despăgubească pe cumpărător cu valoarea cheltuielilor necesare și utile făcute pentru conservarea bunului; în această categorie, trebuie incluse cele efectuate cu paza și conservarea bunului și cele reprezentând plata impozitului, limite în care acțiunea reclamantei a fost admisă de prima instanță, potrivit dispozițiilor legale menționate și pe baza probelor administrate în cauză.

Apelul formulat de pârâții B. și C. împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 143 din 7 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, cu consecința anulării sale și trimiterii cauzei spre rejudecare Judecătoriei Cluj-Napoca.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că temeiul juridic al acțiunii îl reprezintă dispozițiile art. 1345 C. civ., art. 56 Codul comercial și art. 720

1

C. proc. civ., iar obiectul dedus judecății are o natură civilă, constând în plata despăgubirilor pentru prejudiciul produs ca urmare a unui fapt juridic licit, care nu poate fi asimilat actelor și faptelor de comerț enumerate de art. 3 și 4 Codul comercial, pentru a atrage competența tribunalului, în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

Apreciind că litigiul nu poate fi considerat comercial, având în vedere natura civilă și valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar competența soluționării cauzei revine Judecătoriei Cluj-Napoca.

Prin decizia nr. 2113 din 10 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L.; decizia instanței de apel a fost casată, iar cauza trimisă spre rejudecare, cu motivarea că dezlegarea dată de prima instanță, care a respins excepția necompetenței sale materiale este corectă, în considerarea naturii comerciale a litigiului.

În rejudecare după casare, prin decizia civilă nr. 85 din 26 ianuarie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de pârâții B. și C..

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, prin motivele de apel, pârâții au formulat critici referitoare la modul de soluționare a excepției necompetenței materiale a Tribunalului Specializat Cluj și critici privind fondul cauzei, apreciind că sentința este netemeinică și nelegală.

Respingând apelul pârâților, instanța de apel a reținut, în plus față de argumentele tribunalului, că pârâții au obligația de garanție pentru evicțiune nu numai față de cumpărător, ci și față de subdobânditor, calitate pe care o are reclamanta, deoarece odată cu bunul se transmit în favoarea subdobânditorului toate drepturile care au legătură cu acesta. În consecință, dispozițiile art. 1345 C. civ. au fost corect aplicate de prima instanță, care, admițând acțiunea, a obligat pârâții la plata cheltuielilor necesare și utile întreținerii și conservării bunului.

De asemenea, a reținut că până la intrarea în vigoare a Noului C. civ. s-a conturat ideea că restituirea acestor cheltuieli are la bază îmbogățirea fără justă cauză, deoarece desființarea actului are drept consecință dispariția fundamentului executării prestațiilor, astfel încât fiecare parte trebuie să restituie celeilalte prestația pe care a primit-o, cu excepția contractelor cu executare succesivă, pentru prestațiile deja executate care nu mai pot fi restituite.

Aplicând acest principiu, instanța de apel a apreciat că reclamanta, fiind de bună-credință, a efectuat, cu privire la bun, cheltuieli necesare conservării acestuia, respectiv plata impozitelor aferente, iar faptul că pârâții ar fi putut conserva bunul cu costuri mai mici este irelevant. Aceasta, întrucât reclamanta a efectuat costuri legale, stabilite prin acte normative, politica fiscală aplicată de autoritatea locală prin generarea unor diferențe de impozitare între diversele categorii de contribuabili neputând fi imputată acesteia; pe de altă parte, ca efect al declarării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, repunerea în situația anterioară presupune și restituirea cheltuielilor constând în plata impozitului.

Recursul declarat de pârâții B. Și C. împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia nr. 1494 din 02 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, cu consecința casării și trimiterii cauzei spre rejudecare, cu motivarea că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., deoarece decizia recurată cuprinde motive contradictorii și omite analiza criticii referitoare la obligarea pârâților în solidar la plata despăgubirilor, deși, printr-o precizare de acțiune, s-a cerut obligarea acestora la plata despăgubirilor în cote egale.

De asemenea, instanța de recurs a reținut că soluția s-a fundamentat pe obligația de garanție pentru evicțiune reglementată de art. 1345 C. civ., care este o obligație contractuală, dar are în vedere și îmbogățirea fără justă cauză, deși coexistența celor două temeiuri juridice este exclusă, obligatorie fiind însă analizarea cauzei prin prisma temeiului de drept incident și verificarea condițiilor de admisibilitate.

Ca efect al casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare, prin decizia civilă nr. 1676 din 21 decembrie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a admis, în parte, apelul declarat de pârâții B. și C. împotriva sentinței nr. 1929 din 02 iulie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat pârâții să achite reclamantei, în cote egale de câte 1/2 fiecare, suma de 127.372,3 RON, cu titlu de despăgubiri, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței, cu obligarea intimatei la plata sumei de 5.219,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a notat că cererea de chemare în judecată a fost motivată de reclamantă prin invocarea dispozițiilor art. 1345 C. civ., care sunt incidente și în ipoteza în care s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, deoarece sancțiunea nulității vânzării nu poate afecta răspunderea vânzătorului, astfel încât fundamentul răspunderii rămâne, iar justificarea reparării prejudiciului este cel cunoscut în regula generală.

Prin urmare, curtea de apel a apreciat că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii pentru evicțiune, tulburarea, care este anterioară vânzării, producându-se anterior, iar cauza evicțiunii nu era cunoscută, fapt necontestat de niciuna din părți în celelalte etape procesuale; întinderea despăgubirilor este stabilită de art. 1345 C. civ., care prevede că evinsul este îndreptățit să primească cheltuielile necesare și utile conservării bunului, categorie în care se încadrează și cele reprezentând contravaloarea serviciilor pentru paza imobilului și a impozitului aferent.

În consecință, aceste critici au fost înlăturate, fiind însă considerat întemeiat motivul de apel referitor la aplicarea greșită a regulilor generale privind plata despăgubirilor, respectiv cea a divizibilității obligației, în lipsa stipulației contrare sau a unei cauze de solidaritate și raportat la faptul că pârâții - și nu reclamanta, astfel cum eronat se reține în considerentele deciziei - dețin imobilul în cote egale de câte 1/2, parte fiecare, limite în care este antrenată și răspunderea acestora.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții B. și C., criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1779 din 31.10.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că este întemeiată critica vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1345 C. civ., atât timp cât antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, conform art. 1337 și următoarele C. civ., are ca premisă valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și pierderea proprietății de către cumpărător, ca urmare a drepturilor valorificate de terțul evingător asupra bunului ce a format obiectul vânzării.

Or, în speță, contractul de vânzare-cumpărare a fost constatat nul, astfel că a dispărut fundamentul juridic al obligației de garanție pentru evicțiune, deoarece nulitatea este sancțiunea de drept civil care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Prin urmare, întrucât efectele nulității se produc din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, rezultă că este lipsită de temei legal interpretarea potrivit căreia este posibilă antrenarea răspunderii pârâților în conformitate cu obligația de garanție pentru evicțiune.

Mai mult, instanța supremă a notat că reclamanta a susținut în mod constant că a solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor cu titlu de îmbogățire fără justă cauză și nu a invocat răspunderea contractuală a acestora, având în vedere tocmai lipsa unui raport juridic anterior între părțile prezentului litigiu, contractul de vânzare-cumpărare constatat nul fiind încheiat cu D., care nu este parte în proces.

Din această perspectivă, Înalta Curte a reținut că, prin decizia recurată, instanța de apel, aplicând dispozițiile art. 1345 C. civ., nu a prezentat niciun argument în baza căruia a înlăturat aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză - temei în baza căruia reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor.

În acest context, instanța supremă a subliniat că, într-adevăr, prin acțiunea introductivă, reclamanta a arătat că solicită obligarea pârâților la plata sumei de 147.058,57 RON, reprezentând valoarea îmbogățirii fără justă cauză și a invocat în drept și dispozițiile art. 1345 C. civ., împrejurare de natură a crea confuzii în legătură cu temeiul juridic al cererii, însă, din acest motiv, precum și pentru faptul că instanța de apel, în primul ciclu procesual, a aplicat deopotrivă cele două instituții juridice - deși acestea nu pot coexista, astfel cum s-a arătat prin decizia anterioară de casare - în rejudecare, prin decizia recurată instanța de apel trebuia să constate că reclamanta și-a fundamentat cererea prin invocarea principiului îmbogățirii fără justă cauză.

Prin urmare, reținând că, în contra celor reținute prin decizia recurată, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 1345 C. civ., ci principiul îmbogățirii fără justă cauză, care presupune verificarea măsurii în care a avut loc mărirea patrimoniului pârâților prin micșorarea patrimoniului reclamantei, în absența unui temei juridic sau a unei cauze juste, instanța supremă a subliniat că aplicarea acestui principiu, direct în recurs, nu este însă posibilă, deoarece ar priva părțile de un grad de jurisdicție și ar afecta dreptul de apărare al acestora, în condițiile în care instanța de apel a constatat incidența dispozițiilor art. 1345 C. civ., fără a argumenta corespunzător înlăturarea aplicării principiului îmbogățirii fără justă cauză.

A apreciat instanța de recurs că, procedând astfel, curtea de apel a încălcat și dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care stabilesc obligația instanței de a preciza motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și pe cele pentru care s-au înlăturat cererile sau apărările părților, decizia fiind nelegală și din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Reținând că absența acestor elemente face imposibilă exercitarea controlului judiciar și încalcă dreptul părților la un proces efectiv, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, critica formulată de recurenți fiind fondată și sub acest aspect, dar și că dispozițiile art. 1345 C. civ. au fost greșit aplicate, în speță fiind incident principiul îmbogățirii fără justă cauză, astfel că fondul litigiului nu a fost cercetat, ceea ce atrage și aplicarea art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., instanța supremă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 62 din 27 ianuarie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în rejudecare după casare, a admis în parte apelul declarat de apelanții B. și C. împotriva sentinței civile nr. 1929/02.07.2013, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâții să plătească reclamantei, în cote egale de 1/2 fiecare, suma de 50.868,24 RON, cu titlu de îmbogățire fără justă cauză și suma de 4493,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; intimata a fost obligată să plătească apelanților suma de 9959,83 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în căile de atac.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a constatat, cu titlu preliminar, că acțiunea cu care a fost învestită prima instanță în dosarul înregistrat sub nr. x/2011 a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1345 C. civ. și s-a invocat îmbogățirea fără justă cauză a pârâților .

Totodată, a notat că, prin decizia civilă nr. 1779/31.10.2016, Înalta Curte a stabilit în mod irevocabil că "nu sunt incidente în speță dispozițiile art. 1345 C. civ., ci principiul îmbogățirii fără justă cauză, care presupune verificarea măsurii în care a avut loc mărirea patrimoniului pârâților prin micșorarea patrimoniului reclamantei, în absența unui temei juridic sau a unei cauze juste."

De asemenea, a luat act că în etapa judecății în apel, un prim aspect contestat de apelanți vizează admisibilitatea acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, în condițiile în care, au susținut aceștia, intimata reclamantă ar fi avut posibilitatea de a uza de acțiunea rezultată din contract pentru a recupera cheltuielile pe care le pretinde.

Sub acesta aspect, instanța de apel a luat act că acest motiv de apel nu se regăsește în cuprinsul cererii de apel înregistrată în dosarul nr. x/2011; astfel, motivele invocate în cuprinsul cererii menționate au vizat necompetența primei instanțe (aspect dezlegat în mod irevocabil prin decizia Înaltei Curți, în primul recurs), problema inexistenței solidarității între pârâți, faptul că în primă instanță nu s-a probat caracterul necesar și util al cheltuielilor făcute de intimata reclamantă cu paza imobilului, precum și faptul că nu pot fi obligați apelanții să restituie intimatei sumele achitate de aceasta cu titlu de impozit, sume calculate și percepute de autoritatea publică locală în considerarea persoanei impozabile.

În continuare, instanța de apel a notat că motivul de apel care vizează admisibilitatea acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză a fost dezvoltat ulterior, după pronunțarea celei din urmă decizii de casare cu trimitere spre rejudecare a apelului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, deși temeiul juridic al acțiunii a fost devoalat de reclamantă odată cu formularea acțiunii și a fost antamat în hotărârea primei instanțe, astfel că acest motiv ar fi trebuit să se regăsească dezvoltat în mod expres în cuprinsul cereri de apel, apelanții având posibilitatea efectivă de a cunoaște și de a aborda această chestiune încă de la acel moment, iar nu după un al treilea ciclu procesual.

Cu toate acestea, instanța de apel a procedat la examinarea admisibilității acțiunii din această perspectivă, prin prisma condițiilor specifice acestui fapt juridic licit, izvor de obligații, astfel cum a fost consacrat în doctrină și în jurisprudență.

În acest sens, a reținut că îmbogățirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului unei alte persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic, iar din acest fapt juridic se naște obligația de restituire pentru cel care își vede mărit patrimoniul, în limita măririi, către cel care și-a diminuat patrimoniul.

A subliniat curtea de apel că actio de in rem verso prezintă un caracter esențialmente subsidiar, astfel că admisibilitatea unei asemenea acțiuni presupune absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite. Cu alte cuvinte, acțiunea din contract exclude acțiunea în îmbogățire fără justă cauză.

În acest context, a reținut că între intimata-reclamantă și apelanții-pârâți nu au existat raporturi juridice de natură contractuală, iar pe cale judiciară s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului ce s-a aflat, pentru o vreme, în proprietatea intimatei.

Totodată, extinzând sfera în afara cadrului procesual al cauzei, la raporturile dintre reclamantă și terțul vânzător, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intimată cu terțul a împiedicat-o pe aceasta să se prevaleze de dispozițiile art. 1345 C. civ., aspect dezlegat cu autoritate de lucru judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție. Tot astfel, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, care produce efecte retroactive, împiedică pe intimată să exercite o acțiune întemeiată pe garanția izvorâtă din contract, în contradictoriu cu același terț vânzător.

Cum caracterul subsidiar al acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză are natura juridică a unui fine de neprimire, apt să cenzureze dreptul de acces la justiție, interpretarea sa nu poate fi extensivă.

Prin urmare, condiționarea exercitării în speță a actio de in rem verso de promovarea de către intimată a unei acțiuni în răspundere civilă delictuală în contradictoriu cu terțul vânzător ar presupune ca această din urmă acțiune să fie admisibilă și aptă a conduce la acoperirea prejudiciului (dincolo de solvabilitatea terțului, aspect care nu poate fi stabilit decât la momentul soluționării unei astfel de acțiuni, eventual). Or, în condițiile în care s-a reținut anterior cu autoritate de lucru judecat reaua credință a intimatei-reclamante la încheierea contractului de vânzare-cumpărare - aspect necontestat de părțile litigante - curtea de apel a apreciat că, în eventualitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., cu ușurință poate fi opusă acesteia regula nemo auditur propriam turpitudinem allegans; tot astfel, poate fi opusă intimatei ideea de risc asumat la încheierea contractului, în condițiile în care s-a reținut reaua-credință a acesteia la încheierea contractului.

Așa fiind, curtea de apel a apreciat că nu s-a relevat în speță existența unei alte modalități juridice efective prin care intimata-reclamantă ar putea obține acoperirea cheltuielilor făcute cu imobilul în perioada în care acesta s-a aflat în patrimoniul său.

Prin urmare, a reținut că argumentele expuse conduc la concluzia admisibilității, prin prisma condiției subsidiarității a acțiunii întemeiate pe îmbogățire fără justă cauză promovate de intimata-reclamantă în contradictoriu cu apelanții-pârâți, astfel încât se impune a fi cercetate celelalte condiții materiale ale cererii, respectiv mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile în bani, micșorarea unui patrimoniu ca o consecință a măririi celui dintâi, respectiv existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, astfel încât ambele fenomene să fie efectul unei cauze unice.

În acest sens, a notat că intimata-reclamantă a susținut că patrimoniul său a fost diminuat cu sumele de bani reprezentând impozitul achitat pentru imobil în perioada menționată în cuprinsul acțiunii, respectiv sumele de bani reprezentând cheltuielile efectuate cu paza imobilului, pentru aceeași perioadă.

Cu privire la impozitul pe proprietate, datorat, calculat și achitat de reclamanta-intimată în contul autorității publice locale, instanța de apel a reținut că acesta era datorat în temeiul art. 253 Codul fiscal, în forma în vigoare la momentul perceperii sale; astfel, așa cum rezultă din adresa nr. x/06.09.2007 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor, imobilul a fost introdus în lista monumentelor în anul 1955 la poziția 681, cu denumirea casa F., prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 661/22.04.1955, în anul 1991 a fost inclusă la poziția x, cu denumirea Casa, sfârșitul secolului al VIII-lea, DAFIS, iar în anul 2004 a fost inclusă la poziția x (anexa la Ordinul 2314/2004 al Ministrului Culturii și Cultelor).

Or, ca o consecință a includerii imobilului în lista monumentelor istorice, conform art. 250 alin. (1) pct. 2 Codul fiscal (prevederi legale care au fost în vigoare pe toată perioada în care imobilul s-a aflat în patrimoniul reclamantei intimate), proprietarul persoană fizică beneficia de scutire de la plata impozitului. Astfel cum a indicat intimata-reclamantă, aspect necontestat de apelanții-pârâți, societatea nu a fost scutită de plata impozitului decât pentru o scurtă perioadă, iar, în rest, în considerarea calității sale de comerciant persoană juridică, a achitat impozitul cuvenit, în sumă totală de 76.504,06 RON.

Raportat la persoana apelanților, persoane fizice, instanța de apel a reținut că, efect al constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, se consideră că imobilul nu a ieșit din patrimoniul acestora; astfel, în considerarea calității acestuia de monument istoric, și față de prevederile art. 250 Codul fiscal, pentru perioada 8 iulie 2003 - martie 2010, aceștia nu aveau obligația de a achita impozit aferent dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție, motiv pentru care toate argumentele referitoare la efectele unei eventuale omisiuni de îndeplinire a obligației fiscale asupra patrimoniului apelanților nu pot fi primite.

Adițional, curtea de apel a reținut că raporturile de drept fiscal sunt stabilite între contribuabil și autoritatea publică/organul fiscal, iar în cazul concret dedus judecății, în condițiile în care în raporturile dintre apelanți și autoritatea publică nu a existat o astfel de obligație de plată a impozitului pentru imobil, plățile făcute de reclamantă nu au profitat acestora. Nu se poate reține din acest punct de vedere că apelanții au evitat cheltuielile cu plata impozitului, întrucât nu datorau impozit pe clădire. Sumele achitate de intimată, al căror caracter nedatorat în privința intimatei a fost relevat de hotărârile judecătorești prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, cu efect retroactiv, pot face eventual obiectul unei cereri către autoritatea care le-a perceput, însă nu pot fi încadrate în sfera cheltuielilor care au sporit patrimoniul apelanților în detrimentul patrimoniului intimatei.

Asupra cheltuielilor cu paza imobilului, instanța de apel a reținut caracterul conservatoriu al acestora. Activitatea de pază a fost angajată de intimată pentru a se asigura că imobilul în care nu s-a probat că ar fi desfășurat activitate nu este vandalizat, astfel încât starea acestuia să fie deteriorată (faptul că nu a fost utilizat ca spațiu comercial de către intimată este dedus din constatările expertului, conform cărora imobilul nu a fost locuit o perioadă îndelungată), acționând astfel în limitele unui bun proprietar. Susținerile apelanților, conform cărora imobilul s-a degradat în perioada în care nu s-a aflat în mod fizic în proprietatea lor, nu pot fi primite, în condițiile în care în cuprinsul procesului-verbal de predare semnat la data de 22.03.2010 aceștia au confirmat faptul că imobilul a fost conservat.

Or, conservarea bunului în starea în care se găsea timp de aproximativ 7 ani (8 iulie 2003 - martie 2010) a profitat patrimoniului apelanților, prin faptul că a menținut starea și valoarea fizică a imobilului, iar actele prin care s-a asigurat menținerea stării fizice a bunului au presupus angajarea unor cheltuieli din partea intimatei, al cărei patrimoniu a fost diminuat cu aceste sume. Starea fizică a unui bun conferă, în mod indubitabil, o valoare economică acestuia, valoare care aparține patrimoniului apelanților pârâți. În cauză intimata- reclamantă a probat că menținerea valorii imobilului în patrimoniul apelanților, prin evitarea deteriorării acestuia prin acțiunea unor terți (persoane sau forțe), s-a făcut prin asigurarea pazei fizice a imobilului, contra unor sume de bani avansate de intimată. Așadar, păstrarea stării fizice a imobilului este efectul pazei asigurate de intimată, astfel încât efectul (valoarea patrimonială menținută în contul apelanților și sumele avansate de intimată cu paza imobilului) este rezultatul unei cauze unice. Prin cheltuielile avansate de intimată, apelanta a evitat o diminuare a patrimoniului prin degradarea fizică a imobilului.

Sub aspectul cuantumului, curtea de apel a avut în vedere suma de 50.868,24 RON (care nu include sumele reprezentând cheltuieli cu utilitățile, prin efectul autorității de lucru judecat, întrucât acest aspect nu a fost criticat de intimata reclamantă), în deplin acord cu cele stabilite de prima instanță, având în vedere contractele și facturile fiscale emise în temeiul acestora. De altfel, instanța ce apel a notat și că nu a fost contestat în sine cuantumul cheltuielilor efectuate, apelanții invocând doar faptul că acestea nu au determinat o creștere a patrimoniului lor.

Curtea de apel a înlăturat și argumentele avansate de apelanți referitoare la faptul că în stabilirea modului în care a fost îmbogățit patrimoniul acestora instanța ar fi trebuit să aibă în vedere lipsa de folosință a imobilului, precum și evoluția prețurilor pe piața imobiliară în aceeași perioadă, reținând că aceștia urmăresc să se constate că a operat o compensație între valoarea reprezentând lipsa de folosință și o eventuală devalorizare a imobilului pe piață și cheltuielile făcute de intimata-reclamantă cu paza imobilului.

În acest context, instanța de apel a subliniat că apelanții nu au formulat pretenții proprii în contradictoriu cu intimata (prin formularea unei cereri reconvenționale care să aibă ca obiect lipsa de folosință și eventuala devalorizare), astfel încât, conform principiului disponibilității, instanța nu a putut da curs unei cereri în probațiune care tindea tocmai la operarea unei compensații.

De asemenea, a subliniat că nu poate opera în cauză o compensație legală, atât timp cât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, apelanții nedeținând o creanță certă și exigibilă; nici compensația judiciară nu poate fi opusă, atât timp cât aceștia nu au formulat pretenții proprii în contradictoriu cu intimata, în forma cerută de lege și la momentul procesual stabilit de dispozițiile legii de procedură.

Curtea de apel a reținut însă ca fiind întemeiată critica apelanților referitoare la solidaritatea reținută de prima instanță, prin prisma principiului divizibilității obligației în lipsa unei stipulații contrare sau a unei cauze legale de solidaritate, în condițiile în care cuprinsul cărții funciare relevă faptul că apelanții dețin imobilul în cote egale de 1/2.

Împotriva acestei decizii, pârâți B. și C. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivare, au reiterat istoricul litigiului și au susținut că instanța de apel a încălcat îndrumările instanței de recurs, obligatorii pentru judecătorii fondului, conform art. 315 C. proc. civ.

Astfel, au arătat că prin decizia de casare s-a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1345 C. civ., ci principiul îmbogățirii fără justă cauză, sens în care s-a dispus administrarea de probe necesare și utile sub acest aspect. Pe acest considerent, la primul termen de judecată au solicitat administrarea probei cu expertiza, în vederea determinării contravalorii lipsei de folosință și devalorizării imobilului.

În opinia recurenților, în realitate, nu este vorba de îmbogățirea lor, ci de o sărăcire evidentă, determinată de lipsa de folosință a imobilului pe o perioada îndelungată de timp, motiv pentru care au solicitat și emiterea unei adrese către Institutul de Statistică, în vederea comunicării indicilor imobiliari și determinării astfel a devalorizării imobilului.

În continuare, au arătat că instanța de apel a respins probele solicitate ca nefiind concludente, cu motivarea că nu a fost învestită cu o cerere reconvențională, apreciind că în acțiunile întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, pârâtul trebuie să formuleze o contra-acțiune, prin care să-și dovedească limita îmbogățirii. Or, față de decizia nr. 1779/31.10.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, singura cale prin care pârâții puteau să își dovedească limitele îmbogățirii era administrarea probelor solicitate.

În acest sens, au arătat că în rejudecare nu s-a administrat nicio altă probă, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, încălcându-se garanțiile unui proces echitabil, statuate de art. 6 alin. (1) din CEDO și expres prevăzute de art. 325 alin. (1) C. proc. civ.

Au mai arătat recurenții că decizia atacată este nelegală și sub aspectul motivelor de drept invocate; astfel, acțiunea a fost admisă parțial și au fost obligați la plata sumei de 50.868,24 RON, cu titlu de despăgubiri pentru cheltuielile aferente pazei imobilului, instanța de apel reținând caracterul conservatoriu al acestora.

Astfel, au susținut că, deși au invocat caracterul subsidiar al actio de in rem verso, prin raportare la acțiunea în justiție prin care intimata se poate întoarce împotriva vânzătorului, instanța de apel le-a înlăturat această apărare, apreciind că o astfel de acțiune poate fi paralizată de regula nemo auditur propriam turpitudinem allegans; or, curtea de apel nu trebuia să intre în analiza și judecata unei acțiuni neînaintate, ci să se rezume strict la a verifica dacă intimata avea deschisă calea unei alte acțiuni.

Mai mult, au arătat că a susține că între două părți care comit o fraudă în dauna unui terț nu operează nicio cale de restituire și a obliga terțul să acopere prejudiciile create, sancționând terțul de bună-credință și favorizând vânzătorul de rea-credință, este nu numai nelegal, dar și imoral.

În acest context, au susținut că restituirea pretențiilor, respectiv repunerea în situația anterioară prevalează, indiferent că părțile erau de rea-credință.

La data de 08 iunie 2017 intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții susțin că instanța de apel a încălcat îndrumările date prin decizia de casare, obligatorii pentru judecătorii fondului, conform art. 315 C. proc. civ.

Astfel, au subliniat că prin decizia de casare s-a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1345 C. civ., ci principiul îmbogățirii fără justă cauză, sens în care s-a dispus administrarea de probe necesare și utile sub acest aspect.

În acest context, au arătat că instanța de apel a respins probele cu expertiză și înscrisuri, solicitate de ei în vederea determinării contravalorii lipsei de folosință și devalorizării imobilului, ca nefiind concludente.

Este real că prin decizia nr. 1779/31.10.2016, Înalta Curte a reținut că nu sunt incidente în speță dispozițiile art. 1345 C. civ., ci principiul îmbogățirii fără justă cauză, care presupune verificarea măsurii în care a avut loc mărirea patrimoniului pârâților prin micșorarea patrimoniului reclamantei, în absența unui temei juridic sau a unei cauze juste.

În rejudecare însă, curtea de apel a prezentat pe larg elementele care definesc îmbogățirea fără justă cauză, precum și condițiile în care poate fi intentată actio de in rem verso.

De aceea, trebuie subliniat că promovarea actio de in rem verso este subordonată îndeplinirii a două condiții materiale: a) să existe o mărire a patrimoniului pârâtului și o scădere a patrimoniului reclamantului; b) între sporirea patrimoniului pârâtului și diminuarea patrimoniului reclamantului să existe o legătură, să fie efectul unei cauze unice.

Înalta Curte constată că, supunându-se dezlegărilor date prin decizia de casare, curtea de apel a cercetat condițiile materiale ale cererii, respectiv mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile în bani, micșorarea unui patrimoniu ca o consecință a măririi celui dintâi și existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, astfel încât ambele fenomene să fie efectul unei cauze unice.

În acest context, trebuie menționat că în mod judicios a apreciat curtea de apel că, în condițiile în care, prin probele solicitate, apelanții nu urmăreau să dovedească inexistența măririi patrimoniului lor ca urmare a suportării de către intimată a cheltuielilor cu paza bunului, ci micșorarea patrimoniului lor, prin prisma cuantificării lipsei de folosință a imobilului, în lipsa formulării unei cereri reconvenționale, acestea nu erau concludente și utile cauzei, astfel că nu se impunea administrarea lor.

Așa fiind, nefiind solicitate alte probe în legătură cu sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, ca urmare a suportării de către reclamantă a cheltuielilor cu paza bunului, instanța de apel a cercetat acest aspect prin prisma probelor pertinente (contractele și facturile fiscale emise în temeiul acestora), raportat la cauza acțiunii reclamantei și la cadrul procesual configurat.

Trebuie menționat că nici în această etapă procesuală recurenții-pârâți nu au formulat critici propriu-zise vizând condițiile și limitele îmbogățirii fără justă cauză rezultând din asigurarea pazei bunului, în perioada în care acesta s-a aflat în patrimoniul intimatei, ci au abordat acest aspect tot prin prisma unei compensări între cheltuielile efectuate cu paza bunului și contravaloarea lipsei de folosință a imobilului.

Or, așa cum corect a reținut și curtea de apel, eventualele pretenții proprii ale pârâților puteau fi valorificate numai pe calea unei cereri reconvenționale.

Prin urmare, critica vizând încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. este neîntemeiată.

Mai departe însă, recurenții susțin că, atât timp cât intimata-reclamantă avea deschisă calea unei acțiuni în justiție împotriva vânzătorului din contract, pentru a recupera cheltuielile pe care le pretinde, față de caracterul subsidiar al actio de in rem verso, o astfel de acțiune nu este admisibilă.

În esență, trebuie notat că autorii căii de atac afirmă că intimata are la dispoziție acțiunea bazată pe delict sau alt izvor de obligații împotriva autorilor ei, astfel că nu poate intenta împotriva lor actio de in rem verso.

Înalta Curte reține că actio de in rem verso prezintă un caracter esențialmente subsidiar și, în consecință, poate fi exercitată numai în absența oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite; astfel, în cazul în care sărăcitul are la dispoziție acțiunea bazată pe contract, delict sau alt izvor de obligații, o astfel de acțiune nu poate fi promovată.

În speță, însă, între părțile litigante nu au existat raporturi juridice de natură contractuală, iar pe cale judiciară s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului ce s-a aflat, pentru o vreme, în patrimoniul reclamantei.

Mai mult, extinzând sfera analizei în afara cadrului procesual al cauzei, la raporturile dintre reclamantă și terțul vânzător, instanța de apel a reținut că, urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intimată cu terțul, aceasta nu s-a putut prevala de dispozițiile art. 1345 C. civ., aspect dezlegat cu autoritate de lucru judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție. Tot astfel, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, care produce efecte retroactive, împiedică pe intimată să exercite o acțiune întemeiată pe garanția izvorâtă din contract, în contradictoriu cu același terț vânzător.

Pe de altă parte, instanța de prim control judiciar a apreciat că, în condițiile în care s-a reținut anterior cu autoritate de lucru judecat reaua-credință a intimatei-reclamante la încheierea contractului de vânzare-cumpărare - aspect necontestat de părțile litigante -, în eventualitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., cu ușurință poate fi opusă acesteia regula nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Așa fiind, curtea de apel a conchis că nu s-a relevat în speță existența unei alte modalități juridice efective prin care intimata-reclamantă ar putea obține acoperirea cheltuielilor făcute cu imobilul în perioada în care acesta s-a aflat în patrimoniul său.

În opinia recurenților, curtea de apel nu era îndreptățită la o astfel de analiză, ci trebuia să se rezume strict la a verifica dacă intimata avea deschisă calea unei alte acțiuni.

O asemenea susținere este însă lipsită de temei, atât timp cât instanța învestită cu o actio de in rem verso este chemată să analizeze admisibilitatea unei atare acțiuni, inclusiv în ceea ce privește absența oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, instanța supremă reține că decizia atacată nu este afectată de nelegalitate, criticile recurenților nejustificând modificarea sa, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți B. și C. împotriva deciziei civile nr. 62 din 27 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 iunie 2017.