ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1779/2016

Decizia nr. 1779/2016 Asupra recursului, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1929 din 20 iulie 2013 pronunțată în dosarul nr. x/1285/2011 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâților B. și C. care au fost obligați, în solidar, la plata sumei de 127.372,3 lei cu titlu de despăgubiri și 9.163,44 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în esență că reclamanta a solicitat obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 147.058,57 lei reprezentând valoarea îmbogățirii fără justă cauză, cu motivarea că în perioada 8 iulie 2003 - martie 2010 a deținut în proprietate imobilul situat administrativ în Cluj-Napoca.

În motivarea acțiunii, reclamanta arată că imobilul a fost cumpărat de la D., care la rândul său la cumpărat de la pârâta C. și de la antecesoarea pârâtului B. Prin Sentința civilă nr. 88/2006 pronunțată de Tribunalul Cluj s-a admis acțiunea formulată de reclamanții B. și C. - pârâții din prezentul litigiu - împotriva pârâților E., D. și SC A. SRL și, în consecință s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între aceste părți. Apelul formulat de pârâții D. și SC A. a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 317 din 19 noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, iar prin Decizia nr. 434 din 27 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au respins recursurile declarate de pârâți.

Prin urmare, reclamanta SC A. precizează că a avut calitatea de proprietar al imobilului de la data de 8 iulie 2003, când l-a cumpărat de la D. și până la soluționarea definitivă a litigiului având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la acest imobil, respectiv până la 19 noiembrie 2008. În această perioadă reclamanta a efectuat cheltuieli pentru asigurarea serviciilor de pază ale imobilului, a achitat impozitul aferent și contravaloarea serviciilor pentru utilități. În aceste condiții, reține tribunalul, ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului și a luat naștere obligația de garanție a vânzătorului în conformitate cu dispozițiile art. 1345 C. civ.

Deoarece de aceste cheltuieli profită terțul evingător, respectiv pârâții, aceștia din urmă trebuie să îl despăgubească pe cumpărător cu valoarea cheltuielilor necesare și utile făcute pentru conservarea bunului. În această categorie, trebuie incluse cele efectuate cu paza și conservarea bunului și cele reprezentând plata impozitului, măsură în care acțiunea reclamantei a fost admisă, de primă instanță potrivit dispozițiilor legale menționate și pe baza probelor administrate în cauză. Apelul formulat de pârâții B. și C. a fost admis prin Decizia civilă nr. 143 din 7 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, cu consecința anulării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare Judecătoriei Cluj-Napoca.

Instanța de apel a reținut că temeiul juridic al acțiunii îl reprezintă dispozițiile art. 1345 C. civ., art. 56 C. com. și art. 720 1 C. proc. civ., iar obiectul dedus judecății are o natură civilă constând în plata despăgubirilor pentru prejudiciul produs ca urmare a unui fapt juridic licit, care nu poate fi asimilat actelor și faptelor de comerț enumerate de art. 3 și 4 C. com., pentru a atrage competența de soluționare a tribunalului în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. Întrucât litigiul nu poate fi considerat comercial având în vedere natura civilă și valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, în speță sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ., iar competența soluționării cauzei revine Judecătoriei Cluj-Napoca. Prin Decizia nr. 2113 din 10 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a admis recursul declarat de reclamanta SC A., decizia instanței de apel fiind casată, iar cauza trimisă spre rejudecare, cu motivarea că dezlegarea dată de prima instanță, care a respins excepția necompetenței materiale este corectă, în considerarea naturii comerciale a litigiului. Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 3 și art. 4 raportat la art. 56 C. com., fiind evident caracterul comercial al actului prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, în considerarea valorii obiectului cererii și în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc.

civ. - în vigoare la data înregistrării acțiunii - competența de soluționare a cauzei în primă instanță revine tribunalului. În rejudecare după casare, instanța de apel, prin Decizia civilă nr. 85 din 26 ianuarie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâții B. și C. S-a reținut că prin motivele de apel, pârâții au formulat critici referitoare la modul de soluționare a excepției necompetenței materiale a Tribunalului Specializat Cluj și respectiv, critici privind fondul cauzei, apelanții apreciind că sentința este netemeinică și nelegală.

Respingând apelul pârâților, instanța de apel arată, în plus față de argumentele tribunalului, că pârâții au obligația de garanție pentru evicțiune nu numai față de cumpărător ci și față de subdobânditor, calitate pe care o are reclamanta, deoarece odată cu bunul, ca accesoriu al acestuia se transmit în favoarea subdobânditorului toate drepturile care au legătură cu bunul ce formează obiectul contractului. În consecință, dispozițiile art. 1345 C. civ. au fost corect aplicate de prima instanță, care admițând acțiunea a obligat pârâții la plata cheltuielilor necesare și utile întreținerii și conservării bunului. De asemenea, arată instanța de apel, până la intrarea în vigoare a Noului C. civ.

s-a conturat ideea că restituirea acestor cheltuieli are la bază îmbogățirea fără justă cauză deoarece desființarea actului are drept consecință dispariția fundamentului executării prestațiilor, astfel încât fiecare parte trebuie să restituie celeilalte prestația pe care a primit-o, cu excepția contractelor cu executare succesivă pentru prestațiile deja executate care nu mai pot fi restituite. Aplicând acest principiu, instanța de apel a apreciat că reclamanta fiind de bună-credință a efectuat cu privire la bun cheltuieli necesare conservării acestuia, respectiv plata impozitelor aferente, iar faptul că pârâții ar fi putut conserva bunul cu costuri mai mici este irelevant. Reclamanta a efectuat costuri legale, stabilite prin acte normative, politica fiscală aplicată de autoritatea locală prin generarea unor diferențe de impozitare între diversele categorii de contribuabili nu poate fi imputată acesteia.

Pe de altă parte, ca efect al declarării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, repunere în situația anterioară presupune și restituirea cheltuielilor constând în plata impozitului. Recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva acestei decizii a fost admis prin Decizia nr. 1494 din 2 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, cu consecința casării și trimiterii cauzei spre rejudecare, cu motivarea că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., deoarece decizia recurată cuprinde motive contradictorii și omite analiza criticii referitoare la obligarea pârâților în solidar la plata despăgubirilor, deși printr-o precizare de acțiune s-a cerut obligarea acestora la plata despăgubirilor, în cote egale.

De asemenea, instanța de recurs a reținut că soluția s-a fundamentat pe obligația de garanție pentru evicțiune reglementată de art. 1345 C. civ., care este o obligație contractuală, dar are în vedere și îmbogățirea fără justă cauză, deși coexistența celor două temeiuri juridice este exclusă, obligatorie fiind însă analizarea cauzei prin prisma temeiului de drept incident și verificarea condițiilor de admisibilitate.

Ca efect al casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare, prin Decizia civilă nr. 1676 din 21 decembrie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, s-a admis în parte apelul declarat de pârâții B. și C. împotriva Sentinței nr. 1929 din 2 iulie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj pe care a schimbat-o în parte în sensul obligării pârâților să achite în cote egale de câte 1/2 fiecare, reclamantei suma de 127.372,3 lei cu titlu de despăgubiri fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței, cu obligarea intimatei la plata sumei de 5.219,5 lei cheltuieli de judecată către apelanți.

Instanța de apel a arătat că cererea de chemare în judecată a fost motivată de reclamantă prin invocarea dispozițiilor art. 1345 C. civ., care sunt incidente și în ipoteza în care s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, deoarece sancțiunea nulității vânzării nu poate afecta răspunderea vânzătorului în temeiul art. 1337 C. civ., astfel încât fundamentul răspunderii rămâne legal, iar justificarea reparării prejudiciului este cel cunoscut în regula generală. Prin urmare, reține instanța de apel condițiile angajării răspunderii pentru evicțiune sunt îndeplinite în cauză, tulburarea, care este anterioară vânzării producându-se anterior, iar cauza evicțiunii nu era cunoscută, fapt necontestat de niciuna din părți în celelalte etape procesuale.

Întinderea despăgubirilor este stabilită de art. 1345 C. civ., care prevede că evinsul este îndreptățit să primească cheltuielile necesare și utile conservării bunului, categorie în care se încadrează și cele reprezentând contravaloarea serviciilor pentru paza imobilului și a impozitului aferent. În consecință, aceste critici au fost înlăturate, fiind considerat întemeiat motivul de apel referitor la aplicarea greșită a regulilor generale privind plata despăgubirilor, respectiv cea a divizibilității obligației, în lipsa stipulației contrare sau a unei cauze de solidaritate și raportat la faptul că pârâții - și nu reclamanta astfel cum eronat se reține în considerentele deciziei - dețin imobilul în cote egale de câte 1/2, parte fiecare, limite în care este antrenată și răspunderea acestora.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții B. și C. criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor, recurenții invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arată că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1345 C. civ. apreciind că obligația de garanție pentru evicțiune există și în cazul în care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare. Prin hotărârea recurată nu s-au verificat condițiile de admisibilitate ale acțiunii reclamantei, astfel cum s-a dispus prin decizia de casare, ci instanța de apel s-a limitat la invocarea unei decizii de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit o obligație de garanție în sarcina vânzătorului - care a vândut un bun ce nu îi aparține - și nu în sarcina terțului, inițiator al acțiunii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Dispozițiile art. 1344 - 1348 C. civ. nu sunt incidente în cauză, susțin recurenții, garanția pentru evicțiune este inoperantă, iar reclamanta în conformitate cu regulile care guvernează efectele nulității se poate întoarce împotriva vânzătorului D., potrivit principiului restitutio in integrum. Prin urmare, chiar dacă s-ar reține existența unei obligații de garanție pentru evicțiune, aceasta revine exclusiv vânzătorului de rea-credință, D. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții arată că instanța de apel a constatat doar că sumele pretinse sunt cheltuieli necesare și utile, fără a analiza în mod concret criticile formulate în această privință, respectiv efectuarea unor cheltuieli disproporționate în raport cu serviciile de pază prestate și prin ignorarea faptului că în perioada pentru care s-a solicitat plata acestor despăgubiri ar fi îndreptățiți să solicite contravaloarea folosinței.

În dezvoltarea aceleiași critici, recurenții susțin că nu au fost examinate motivele referitoare la plata impozitului, de care ar fi fost scutiți pe perioada din litigiu, iar în calitate de proprietari, drept pe care nu l-au pierdut niciodată, nu datorau impozit. Aceste motive de apel nu se regăsesc în motivarea deciziei, care avea obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și probelor, pentru că în caz contrar sunt încălcate și prevederile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinarea depusă, intimata SC A. SRL a solicitat respingerea recursului formulat, arătând în esență, că cererea de chemare în judecată nu s-a fundamentat pe obligația de garanție a pârâților, ci pe un fapt juridic licit - îmbogățirea fără justă cauză - având în vedere absența unui raport juridic contractual între părți și calitatea pârâților de beneficiari ai cheltuielilor necesare și utile efectuate pe perioada în care societatea a avut calitatea de proprietar al imobilului. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor de nelegalitate și dispozițiile legale anterior invocate, Înalta Curte constată că este fondat. Astfel, critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. constând în aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1345 C. civ. este fondată deoarece antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune conform art. 1337 și următoarele C. civ., are ca premisă valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și pierderea proprietății de către cumpărător ca urmare a drepturilor valorificate de terțul evingător asupra bunului ce a format obiectul vânzării. Obligația vânzătorului presupune un contract valabil încheiat, astfel cum rezultă din reglementarea legală a acesteia, cuprinsă în Cap. IV Titlul V C. civ. din 1864 - obligațiile vânzătorului, motiv pentru care drepturile și obligațiile nu pot izvorî decât dintr-o convenție legal încheiată.

În speță însă, contractul de vânzare-cumpărare a fost constatat nul, astfel încât a dispărut fundamentul juridic al obligației de garanție pentru evicțiune, deoarece nulitatea este sancțiunea de drept civil care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. În alți termeni, efectele nulității unui act juridic și consecințele juridice ale aplicării acestei sancțiuni civile, respectiv desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile sale de valabilitate, determină lipsirea actului juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, potrivit principiului guad nullum est, nullum effectum.

Prin urmare, întrucât efectele nulității se produc din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare rezultă că este lipsită de temei legal interpretarea potrivit căreia este posibilă antrenarea răspunderii pârâților în conformitate cu obligația de garanție pentru evicțiune. De altfel, reclamanta a susținut în mod constant că a solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor cu titlu de îmbogățire fără justă cauză și nu a invocat răspunderea contractuală a acestora având în vedere tocmai lipsa unui raport juridic anterior între părțile prezentului litigiu, contractul de vânzare-cumpărare constatat nul fiind încheiat cu D., care nu este parte în proces.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că prin decizia recurată, instanța de apel, aplicând dispozițiile art. 1345 C. civ., nu a prezentat nici un argument în baza căruia a înlăturat aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză - temei în baza căruia reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor.

În acest context se impune și precizarea că este real că prin acțiunea introductivă reclamanta a arătat că solicită obligarea pârâților la plata sumei de 147.058,57 lei reprezentând valoarea îmbogățirii fără justă cauză și a invocat în drept și dispozițiile art. 1345 C. civ., împrejurare de natură a crea confuzii în legătură cu temeiul juridic al cererii însă din acest motiv, precum și pentru faptul că instanța de apel în primul ciclu procesual a aplicat deopotrivă cele două instituții juridice - deși acestea nu pot coexista, astfel cum s-a arătat prin decizia anterioară de casare - în rejudecare, prin decizia recurată instanța de apel trebuia să constate că reclamanta și-a fundamentat cererea prin invocarea principiului îmbogățirii fără justă cauză.

Sub acest aspect, reclamanta a arătat că acțiunea nu este întemeiată pe contractul de vânzare-cumpărare nul ci pe o răspundere extracontractuală, bazată pe un fapt juridic licit, respectiv îmbogățirea fără justă cauză a pârâților cu contravaloarea cheltuielilor necesare și utile efectuate pentru conservarea imobilului. Prin urmare, contrar celor reținute prin decizia recurată, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 1345 C. civ., ci principiul îmbogățirii fără justă cauză, care presupune verificarea măsurii în care a avut loc mărirea patrimoniului pârâților prin micșorarea patrimoniului reclamantei, în absența unui temei juridic sau a unei cauze juste. Aplicarea acestui principiu, direct în recurs nu este însă posibilă deoarece ar priva părțile de un grad de jurisdicție și ar afecta dreptul de apărare al acestora în condițiile în care, instanța de apel a constatat incidența dispozițiilor art. 1345 C. civ.

fără a argumenta corespunzător înlăturarea aplicării principiului îmbogățirii fără justă cauză. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care stabilesc obligația instanței de a preciza motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și pe cele pentru care s-au înlăturat cererile sau apărările părților, decizia fiind nelegală și din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În egală măsură, absența acestor elemente face imposibilă exercitarea controlului judiciar și încalcă dreptul părților la un proces efectiv în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, critica formulată de recurenți fiind fondată și sub acest aspect.

În consecință, pentru considerentele anterior menționate, întrucât dispozițiile art. 1345 C. civ. au fost greșit aplicate, în speță fiind incident principiul îmbogățirii fără justă cauză, rezultă că fondul litigiului nu a fost cercetat ceea ce atrage și aplicarea art. 312 alin. (3) și 5 C. proc. civ. În aceste condiții soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, vor fi avute în vedere, în conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ., toate criticile și apărările formulate de părți și vor fi administrate probele necesare și utile justei soluționări a cauzei.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva Deciziei civile nr. 1676 din 21 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 31 octombrie 2016. Procesat de GGC - CL