ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1779/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1779/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1779/2016

Asupra recursului, constată

următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 1929 din 20 iulie 2013 pronunțată în

dosarul nr. x/1285/2011 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis, în parte,

acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâților

B. și C. care au fost obligați, în solidar, la plata sumei de

127.372,3 lei cu titlu de despăgubiri și 9.163,44 lei cheltuieli de

judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut în esență

că reclamanta a solicitat obligarea pârâților în solidar la plata

sumei de 147.058,57 lei reprezentând valoarea îmbogățirii fără

justă cauză, cu motivarea că în perioada 8 iulie 2003 - martie

2010 a deținut în proprietate imobilul situat administrativ în

Cluj-Napoca.

În motivarea acțiunii, reclamanta

arată că imobilul a fost cumpărat de la D., care la rândul

său la cumpărat de la pârâta C. și de la antecesoarea pârâtului

B.

Prin Sentința civilă nr.

88/2006 pronunțată de Tribunalul Cluj s-a admis acțiunea

formulată de reclamanții B. și C. - pârâții din prezentul

litigiu - împotriva pârâților E., D. și SC A. SRL și, în

consecință s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate între aceste părți.

Apelul formulat de pârâții D.

și SC A. a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 317 din

19 noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, iar prin Decizia nr. 434 din 27

ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au

respins recursurile declarate de pârâți.

Prin urmare, reclamanta SC A.

precizează că a avut calitatea de proprietar al imobilului de la data

de 8 iulie 2003, când l-a cumpărat de la D. și până la

soluționarea definitivă a litigiului având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

cu privire la acest imobil, respectiv până la 19 noiembrie 2008. În

această perioadă reclamanta a efectuat cheltuieli pentru asigurarea

serviciilor de pază ale imobilului, a achitat impozitul aferent și

contravaloarea serviciilor pentru utilități.

În aceste condiții, reține

tribunalul, ca urmare a constatării nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta a pierdut dreptul de proprietate

asupra imobilului și a luat naștere obligația de garanție a

vânzătorului în conformitate cu dispozițiile art. 1345 C. civ.

Deoarece de aceste cheltuieli profită terțul evingător,

respectiv pârâții, aceștia din urmă trebuie să îl

despăgubească pe cumpărător cu valoarea cheltuielilor

necesare și utile făcute pentru conservarea bunului. În această

categorie, trebuie incluse cele efectuate cu paza și conservarea bunului

și cele reprezentând plata impozitului, măsură în care

acțiunea reclamantei a fost admisă, de primă instanță

potrivit dispozițiilor legale menționate și pe baza probelor

administrate în cauză.

Apelul formulat de pârâții B.

și C. a fost admis prin Decizia civilă nr. 143 din 7 octombrie 2013 a

Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, cu consecința

anulării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare

Judecătoriei Cluj-Napoca.

Instanța de apel a reținut

că temeiul juridic al acțiunii îl reprezintă dispozițiile

art. 1345 C. civ., art. 56 C. com. și art. 720

1

C. proc. civ.,

iar obiectul dedus judecății are o natură civilă constând

în plata despăgubirilor pentru prejudiciul produs ca urmare a unui fapt

juridic licit, care nu poate fi asimilat actelor și faptelor de

comerț enumerate de art. 3 și 4 C. com., pentru a atrage

competența de soluționare a tribunalului în conformitate cu art. 2

alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

Întrucât litigiul nu poate fi

considerat comercial având în vedere natura civilă și valoarea

obiectului cererii de chemare în judecată, în speță sunt

incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar

competența soluționării cauzei revine Judecătoriei

Cluj-Napoca.

Prin Decizia nr. 2113 din 10 iunie

2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a

II-a civilă, s-a admis recursul declarat de reclamanta SC A., decizia

instanței de apel fiind casată, iar cauza trimisă spre

rejudecare, cu motivarea că dezlegarea dată de prima

instanță, care a respins excepția necompetenței materiale

este corectă, în considerarea naturii comerciale a litigiului.

Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 3 și

art. 4 raportat la art. 56 C. com., fiind evident caracterul comercial al

actului prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului, în considerarea valorii obiectului cererii și în conformitate

cu art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. - în vigoare la data

înregistrării acțiunii - competența de soluționare a cauzei

în primă instanță revine tribunalului.

În rejudecare după casare,

instanța de apel, prin Decizia civilă nr. 85 din 26 ianuarie 2015 a

Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a respins ca nefondat

apelul formulat de pârâții B. și C.

S-a reținut că prin motivele

de apel, pârâții au formulat critici referitoare la modul de

soluționare a excepției necompetenței materiale a Tribunalului

Specializat Cluj și respectiv, critici privind fondul cauzei,

apelanții apreciind că sentința este netemeinică și

nelegală.

Respingând apelul pârâților,

instanța de apel arată, în plus față de argumentele

tribunalului, că pârâții au obligația de garanție pentru

evicțiune nu numai față de cumpărător ci și

față de subdobânditor, calitate pe care o are reclamanta, deoarece

odată cu bunul, ca accesoriu al acestuia se transmit în favoarea

subdobânditorului toate drepturile care au legătură cu bunul ce

formează obiectul contractului. În consecință, dispozițiile

art. 1345 C. civ. au fost corect aplicate de prima instanță, care

admițând acțiunea a obligat pârâții la plata cheltuielilor

necesare și utile întreținerii și conservării bunului.

De asemenea, arată instanța

de apel, până la intrarea în vigoare a Noului C. civ. s-a conturat ideea

că restituirea acestor cheltuieli are la bază îmbogățirea

fără justă cauză deoarece desființarea actului are

drept consecință dispariția fundamentului executării

prestațiilor, astfel încât fiecare parte trebuie să restituie

celeilalte prestația pe care a primit-o, cu excepția contractelor cu

executare succesivă pentru prestațiile deja executate care nu mai pot

fi restituite.

Aplicând acest principiu,

instanța de apel a apreciat că reclamanta fiind de

bună-credință a efectuat cu privire la bun cheltuieli necesare

conservării acestuia, respectiv plata impozitelor aferente, iar faptul

că pârâții ar fi putut conserva bunul cu costuri mai mici este

irelevant. Reclamanta a efectuat costuri legale, stabilite prin acte normative,

politica fiscală aplicată de autoritatea locală prin generarea

unor diferențe de impozitare între diversele categorii de contribuabili nu

poate fi imputată acesteia. Pe de altă parte, ca efect al

declarării nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, repunere în situația anterioară presupune

și restituirea cheltuielilor constând în plata impozitului.

Recursul declarat de pârâții B.

și C. împotriva acestei decizii a fost admis prin Decizia nr. 1494 din 2

iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția a II-a civilă, cu consecința casării și

trimiterii cauzei spre rejudecare, cu motivarea că sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., deoarece decizia

recurată cuprinde motive contradictorii și omite analiza criticii

referitoare la obligarea pârâților în solidar la plata

despăgubirilor, deși printr-o precizare de acțiune s-a cerut

obligarea acestora la plata despăgubirilor, în cote egale.

De asemenea, instanța de recurs a

reținut că soluția s-a fundamentat pe obligația de

garanție pentru evicțiune reglementată de art. 1345 C. civ.,

care este o obligație contractuală, dar are în vedere și

îmbogățirea fără justă cauză, deși

coexistența celor două temeiuri juridice este exclusă,

obligatorie fiind însă analizarea cauzei prin prisma temeiului de drept

incident și verificarea condițiilor de admisibilitate.

Ca efect al casării deciziei

și trimiterii cauzei spre rejudecare, prin Decizia civilă nr. 1676

din 21 decembrie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a

civilă, s-a admis în parte apelul declarat de pârâții B. și C.

împotriva Sentinței nr. 1929 din 2 iulie 2013 a Tribunalului Specializat

Cluj pe care a schimbat-o în parte în sensul obligării pârâților să

achite în cote egale de câte 1/2 fiecare, reclamantei suma de 127.372,3 lei cu

titlu de despăgubiri fiind menținute celelalte dispoziții ale

sentinței, cu obligarea intimatei la plata sumei de 5.219,5 lei cheltuieli

de judecată către apelanți.

Instanța de apel a arătat

că cererea de chemare în judecată a fost motivată de

reclamantă prin invocarea dispozițiilor art. 1345 C. civ., care sunt

incidente și în ipoteza în care s-a dispus anularea contractului de

vânzare-cumpărare, deoarece sancțiunea nulității

vânzării nu poate afecta răspunderea vânzătorului în temeiul

art. 1337 C. civ., astfel încât fundamentul răspunderii rămâne legal,

iar justificarea reparării prejudiciului este cel cunoscut în regula

generală.

Prin urmare, reține instanța

de apel condițiile angajării răspunderii pentru evicțiune

sunt îndeplinite în cauză, tulburarea, care este anterioară

vânzării producându-se anterior, iar cauza evicțiunii nu era

cunoscută, fapt necontestat de niciuna din părți în celelalte

etape procesuale. Întinderea despăgubirilor este stabilită de art.

1345 C. civ., care prevede că evinsul este îndreptățit să

primească cheltuielile necesare și utile conservării bunului,

categorie în care se încadrează și cele reprezentând contravaloarea

serviciilor pentru paza imobilului și a impozitului aferent.

În consecință, aceste

critici au fost înlăturate, fiind considerat întemeiat motivul de apel

referitor la aplicarea greșită a regulilor generale privind plata

despăgubirilor, respectiv cea a divizibilității obligației,

în lipsa stipulației contrare sau a unei cauze de solidaritate și

raportat la faptul că pârâții - și nu reclamanta astfel cum

eronat se reține în considerentele deciziei - dețin imobilul în cote

egale de câte 1/2, parte fiecare, limite în care este antrenată și răspunderea

acestora.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs pârâții B. și C. criticând-o pentru motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor,

recurenții invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

arată că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art.

1345 C. civ. apreciind că obligația de garanție pentru

evicțiune există și în cazul în care s-a constatat nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare.

Prin hotărârea recurată nu

s-au verificat condițiile de admisibilitate ale acțiunii reclamantei,

astfel cum s-a dispus prin decizia de casare, ci instanța de apel s-a

limitat la invocarea unei decizii de speță a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, prin care s-a stabilit o obligație de

garanție în sarcina vânzătorului - care a vândut un bun ce nu îi

aparține - și nu în sarcina terțului, inițiator al

acțiunii având ca obiect constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare.

Dispozițiile art. 1344 - 1348 C.

civ. nu sunt incidente în cauză, susțin recurenții,

garanția pentru evicțiune este inoperantă, iar reclamanta în

conformitate cu regulile care guvernează efectele nulității se

poate întoarce împotriva vânzătorului D., potrivit principiului restitutio

in integrum. Prin urmare, chiar dacă s-ar reține existența unei

obligații de garanție pentru evicțiune, aceasta revine exclusiv

vânzătorului de rea-credință, D.

Invocând dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., recurenții arată că instanța de apel

a constatat doar că sumele pretinse sunt cheltuieli necesare și

utile, fără a analiza în mod concret criticile formulate în

această privință, respectiv efectuarea unor cheltuieli

disproporționate în raport cu serviciile de pază prestate și

prin ignorarea faptului că în perioada pentru care s-a solicitat plata

acestor despăgubiri ar fi îndreptățiți să solicite

contravaloarea folosinței.

În dezvoltarea aceleiași critici,

recurenții susțin că nu au fost examinate motivele referitoare

la plata impozitului, de care ar fi fost scutiți pe perioada din litigiu,

iar în calitate de proprietari, drept pe care nu l-au pierdut niciodată,

nu datorau impozit. Aceste motive de apel nu se regăsesc în motivarea

deciziei, care avea obligația de a proceda la un examen efectiv al

mijloacelor, argumentelor și probelor, pentru că în caz contrar sunt

încălcate și prevederile art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinarea depusă,

intimata SC A. SRL a solicitat respingerea recursului formulat, arătând în

esență, că cererea de chemare în judecată nu s-a

fundamentat pe obligația de garanție a pârâților, ci pe un fapt

juridic licit - îmbogățirea fără justă cauză -

având în vedere absența unui raport juridic contractual între

părți și calitatea pârâților de beneficiari ai

cheltuielilor necesare și utile efectuate pe perioada în care societatea a

avut calitatea de proprietar al imobilului.

Analizând recursul formulat prin

prisma motivelor de nelegalitate și dispozițiile legale anterior

invocate, Înalta Curte constată că este fondat.

Astfel, critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. constând în aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 1345 C. civ. este fondată

deoarece antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune

conform art. 1337 și următoarele C. civ., are ca premisă

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și pierderea

proprietății de către cumpărător ca urmare a

drepturilor valorificate de terțul evingător asupra bunului ce a

format obiectul vânzării.

Obligația vânzătorului

presupune un contract valabil încheiat, astfel cum rezultă din reglementarea

legală a acesteia, cuprinsă în Cap. IV Titlul V C. civ. din 1864 -

obligațiile vânzătorului, motiv pentru care drepturile și

obligațiile nu pot izvorî decât dintr-o convenție legal

încheiată.

În speță însă,

contractul de vânzare-cumpărare a fost constatat nul, astfel încât a

dispărut fundamentul juridic al obligației de garanție pentru

evicțiune, deoarece nulitatea este sancțiunea de drept civil care

lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate

pentru încheierea sa valabilă.

În alți termeni, efectele

nulității unui act juridic și consecințele juridice ale

aplicării acestei sancțiuni civile, respectiv desființarea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea dispozițiilor

legale referitoare la condițiile sale de valabilitate, determină

lipsirea actului juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru

încheierea sa valabilă, potrivit principiului guad nullum est, nullum

effectum.

Prin urmare, întrucât efectele

nulității se produc din momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare rezultă că este lipsită de temei legal

interpretarea potrivit căreia este posibilă antrenarea

răspunderii pârâților în conformitate cu obligația de

garanție pentru evicțiune.

De altfel, reclamanta a susținut

în mod constant că a solicitat obligarea pârâților la plata

despăgubirilor cu titlu de îmbogățire fără justă

cauză și nu a invocat răspunderea contractuală a acestora

având în vedere tocmai lipsa unui raport juridic anterior între

părțile prezentului litigiu, contractul de vânzare-cumpărare

constatat nul fiind încheiat cu D., care nu este parte în proces.

Din această perspectivă,

Înalta Curte observă că prin decizia recurată, instanța de

apel, aplicând dispozițiile art. 1345 C. civ., nu a prezentat nici un

argument în baza căruia a înlăturat aplicarea principiului

îmbogățirii fără justă cauză - temei în baza

căruia reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata

despăgubirilor.

În acest context se impune și

precizarea că este real că prin acțiunea introductivă reclamanta

a arătat că solicită obligarea pârâților la plata sumei de

147.058,57 lei reprezentând valoarea îmbogățirii fără

justă cauză și a invocat în drept și dispozițiile art.

1345 C. civ., împrejurare de natură a crea confuzii în legătură

cu temeiul juridic al cererii însă din acest motiv, precum și pentru

faptul că instanța de apel în primul ciclu procesual a aplicat

deopotrivă cele două instituții juridice - deși acestea nu

pot coexista, astfel cum s-a arătat prin decizia anterioară de casare

- în rejudecare, prin decizia recurată instanța de apel trebuia

să constate că reclamanta și-a fundamentat cererea prin

invocarea principiului îmbogățirii fără justă

cauză.

Sub acest aspect, reclamanta a

arătat că acțiunea nu este întemeiată pe contractul de

vânzare-cumpărare nul ci pe o răspundere extracontractuală,

bazată pe un fapt juridic licit, respectiv îmbogățirea

fără justă cauză a pârâților cu contravaloarea

cheltuielilor necesare și utile efectuate pentru conservarea imobilului.

Prin urmare, contrar celor reținute

prin decizia recurată, în speță nu sunt incidente

dispozițiile art. 1345 C. civ., ci principiul îmbogățirii

fără justă cauză, care presupune verificarea măsurii

în care a avut loc mărirea patrimoniului pârâților prin

micșorarea patrimoniului reclamantei, în absența unui temei juridic

sau a unei cauze juste.

Aplicarea acestui principiu, direct în

recurs nu este însă posibilă deoarece ar priva părțile de

un grad de jurisdicție și ar afecta dreptul de apărare al

acestora în condițiile în care, instanța de apel a constatat

incidența dispozițiilor art. 1345 C. civ. fără a argumenta

corespunzător înlăturarea aplicării principiului

îmbogățirii fără justă cauză.

Procedând astfel, instanța de

apel a încălcat și dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., care stabilesc obligația instanței de a preciza motivele

de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și pe cele

pentru care s-au înlăturat cererile sau apărările

părților, decizia fiind nelegală și din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În egală măsură,

absența acestor elemente face imposibilă exercitarea controlului

judiciar și încalcă dreptul părților la un proces efectiv

în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, critica formulată de recurenți fiind fondată și sub

acest aspect.

În consecință, pentru

considerentele anterior menționate, întrucât dispozițiile art. 1345

C. civ. au fost greșit aplicate, în speță fiind incident

principiul îmbogățirii fără justă cauză, rezultă

că fondul litigiului nu a fost cercetat ceea ce atrage și aplicarea

art. 312 alin. (3) și 5 C. proc. civ.

În aceste condiții soluția

ce se impune este aceea de admitere a recursului potrivit art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

În rejudecare, vor fi avute în vedere,

în conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ., toate criticile și

apărările formulate de părți și vor fi administrate

probele necesare și utile justei soluționări a cauzei.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâții B. și C. împotriva Deciziei civile nr. 1676 din 21 decembrie

2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a

civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi 31 octombrie 2016.

Procesat

de GGC - CL