ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1272/2017

Prin acțiunea înregistrată la 21 mai 2010, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, Consiliul local Mihai Viteazu, prin Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, și B., solicitând instanței să dispună anularea Hotărârii de stabilire a despăgubirii nr. x din 23 aprilie 2008 emisă de CNADNR SA - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului local Mihai Viteazu, în favoarea persoanei aparent îndreptățite B., cu privire la imobilul situat în extravilanul com. Mihai Viteazu, tarla x, parcela x, în suprafață de 2.485 mp (nr. cad. x), ca fiind emisă în favoarea unei persoane neîndreptățite, să constate că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 198/2004, la încasarea despăgubirilor acordate pentru exproprierea imobilului în suprafață de 2.485 mp, să dispună majorarea cuantumului despăgubirilor pentru imobilul identificat prin nr. cad. x, în suprafață de 2.485 mp, stabilite prin Hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. x din 23 aprilie 2008, la suma de 70 euro/mp, cu cheltuieli de judecată în măsura în care pârâții se vor opune admiterii acțiunii.

Prin Sentința civilă nr. 484 din 4 octombrie 2013 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosarul nr. x/2010, s-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Consiliul local Mihai Viteazu, prin Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004.

S-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, și B. și, în consecință:

S-a constatat nulitatea parțială a Hotărârii de stabilire a despăgubirii nr. x din 23 aprilie 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului local al comunei Mihai Viteazu, în ceea de privește persoana aparent îndreptățită la despăgubiri, ca fiind pârâtul B., pentru o suprafață de 1.244 mp.

S-a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la despăgubiri pentru terenul ce face obiectul hotărârii menționate, respectiv suprafața de 1.244 mp, teren intravilan, cu nr. cad. x din tarlaua x, parcela x, conform raportului de expertiză întocmit de expert C.

S-a majorat cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea menționată la suma de 149.822 RON, pentru suprafața arătată.

Pârâtul B. a fost obligat să achite reclamantei 922,76 RON cheltuieli de judecată, iar pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, a fost obligat să achite reclamantei 3.725,76 RON cheltuieli de judecată.

S-a admis, în parte, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, împotriva pârâtului B. și, în consecință, s-a dispus eliberarea despăgubirilor aferente suprafeței de 1.244 mp, consemnate la dispoziția pârâtului B., în favoarea reclamantei, la rămânerea definitivă a sentinței.

S-a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Consiliul local al comunei Mihai Viteazu - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că, prin Hotărârea nr. x din 23 aprilie 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 de pe lângă Consiliul local Mihai Viteazu, s-a aprobat acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat, situat în localitatea Mihai Viteazu, arabil extravilan, din tarlaua x, parcela x, în suprafață de 2.485 mp, identificat prin nr. cad. x, despăgubire cuantificată la suma de 60.221,09 RON, reprezentând echivalentul a 16.898 euro, persoana aparent îndreptățită fiind B., raportat la Titlul de proprietate nr. x din 25 iunie 1997.

Între reclamantă și pârâtul B. s-au purtat mai multe litigii, iar, din motivarea hotărârilor judecătorești, a rezultat că terenul înscris în titlul de proprietate al pârâtului se suprapune peste terenul înscris în titlul de proprietate al antecesoarei reclamantei, pe o suprafață de 5.500 mp, ca urmare a modificării ulterioare a hărții cadastrale făcute în favoarea pârâtului, cu neglijarea titlurilor de proprietate eliberate anterior.

Pârâtul B. s-a prevalat de un alt dosar până la soluționarea căruia a cerut suspendarea prezentei cauze, respectiv Dosarul nr. x/2009, având ca obiect nulitatea absolută a planului de punere în posesie întocmit anterior anului 1997, privind tarlaua x din extravilanul localității Mihai Viteazu.

Acest dosar a fost soluționat în mod irevocabil, în sensul respingerii acțiunii, așa cum s-a constatat din verificările efectuate, din oficiu, în sistemul informatic ECRIS, situație în care nu se mai impunea suspendarea prezentei cauze.

În condițiile în care s-a stabilit îndreptățirea reclamantei asupra suprafeței de 5.500 mp în discuție, Tribunalul a apreciat necesară efectuarea unei expertize tehnice topografice de stabilire a împrejurării dacă terenul litigios este afectat de construirea autostrăzii. Expertul D. a arătat că terenul în proprietatea reclamantei, situat în extravilanul comunei Mihai Viteazu, tarla x, parcela x, înscris în CF x Mihai Viteazu, în suprafață de 5.500 mp, este afectat de expropriere potrivit documentației aprobate de H.G. nr. 245/2008, Hotărârea nr. x din 23 aprilie 2008, respectiv parțial de nr. cad. x, pe o suprafață de 1.244 mp.

Acest expert a răspuns obiecțiunilor formulate de către pârât, din perspectiva identificării imobilelor în litigiu în sistem de proiecție STEREO 70 și a arătat că terenul litigios nu se suprapune cu suprafața de 329 mp, expropriată, pentru care a fost emisă Hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii nr. x din 23 aprilie 2008, persoana aparent îndreptățită fiind antecesoarea reclamantei.

Urmare a întocmirii rapoartelor de expertiză, s-a constatat că valoarea celor două parcele rămase în proprietatea reclamantei, ca urmare a decupării terenului aferent autostrăzii, s-a depreciat la suma de 16.718 RON, respectiv 9.349 RON, pentru cele două parcele, aplicându-se un procent de 5% din valoarea parcelei rămase la nord și de 10,5% din cea rămasă la sud.

Acest răspuns a fost contestat de către reclamantă, însă expertul și-a menținut poziția, în sensul că, inițial, pentru parcela la nord, s-a luat în considerare doar diminuarea lățimii parcelei cu 9,45 m, aplicându-se procentul rezultat între lățimea inițială și lățimea după expropriere. După depunerea la dosar a suplimentului la expertiză privind dimensiunile parcelei rămase, s-au reanalizat caracteristicile parcelei, avându-se în vedere alte elemente.

Ulterior, la solicitarea reclamantei, comisia și-a detaliat răspunsul, în sensul că parcela rămasă la nord are, în continuare, acces la drumul național, prin reducerea lățimii parcelei nu se reduce semnificativ raportul laturilor, însă, se modifică forma parcelei, care devine, din trapezoidală, o parcelă cu formă neregulată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanta A. și pârâtul Statul Român, prin CNADNR.

Reclamanta A. a solicitat schimbarea sentinței în sensul majorării cuantumului despăgubirilor la suma de 70 euro/mp pentru terenul expropriat și constatarea unei deprecieri de 18% a valorii terenului rămas în proprietatea sa, care să se raporteze tot la valoarea de 70 euro/mp a terenului expropriat.

În motivarea apelului, reclamanta a arătat că instanța ar fi trebuit să țină seama de valorile la nivelul anului 2008, anul exproprierii, sau, cel puțin, raportat la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 21 mai 2010.

În Dosarul nr. x/2008, s-a stabilit o despăgubire de 42,9 euro/mp pentru același teren în favoarea pârâtului B., care nici măcar nu este persoană îndreptățită, titlul său fiind anulat la solicitarea reclamantei.

În ceea ce privește diminuarea valorii parcelei rămase în proprietatea reclamantei, experții au apreciat, inițial, că deprecierea este de 18%, însă, ulterior au revenit asupra acestei opinii.

Prima instanță a stabilit greșit cheltuielile de judecată, neobligând pârâții la plata către reclamantă a onorariului avocațial, precum și la plata sumei de 500 RON, onorariu achitat expertului E., în condițiile în care acesta a fost numit de instanță.

Pârâtul Statul Român, prin CNADNR, a solicitat schimbarea sentinței, în sensul respingerii, în totalitate, a acțiunii.

În motivarea apelului, pârâtul a învederat că petitul privind constatarea nulității hotărârii este inadmisibil, nefiind prevăzută de legiuitor posibilitatea atacării unei astfel de hotărâri, iar menționarea incorectă a persoanei îndreptățite nu este motiv de nulitate.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor, prima instanță nu a făcut decât să-și însușească, în întregime, raportul experților, fără a verifica amplasamentul real al terenului expropriat, categoria de folosință a acestuia și criteriile rezultând din dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât, în realitate, terenul este extravilan arabil, iar evaluarea s-a făcut raportat la un amplasament intravilan și a ținut seama doar de oferte de vânzare, nu și de contracte, așa cum cere jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, atunci când a oferit și o sumă pentru diminuarea valorii terenului rămas în proprietatea reclamantei, aceasta solicitându-se abia prin precizarea de acțiune depusă cu încălcarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. Această solicitare este și neîntemeiată, întrucât nu există un prejudiciu, în condițiile în care terenul are, în continuare, acces la drumul public, așa cum rezultă, inclusiv, din expertiza de evaluare.

Hotărârea nu este motivată, pentru că nu face decât să reproducă concluziile rapoartelor de expertiză.

Cheltuielile de judecată au fost greșit acordate, reclamanta fiind cea care ar fi trebuit să fie obligată la plata lor față de pârât.

În probațiune, s-a solicitat efectuarea unei noi expertize, care să țină seama de contracte autentice de vânzare-cumpărare pentru terenuri extravilane arabile, încheiate în anul 2013.

Pârâtul B., prin actul de procedură intitulat "întâmpinare", a solicitat respingerea apelului pârâtului și admiterea apelului reclamantei, solicitând să nu fie obligat la plata cheltuielilor de judecată, și a depus, în probațiune, un certificat de urbanism și o copie a PUG Mihai Viteazu, ca să susțină situarea terenului în intravilan.

Prin Decizia civilă nr. 387 din 5 martie 2015 a Curții de Apel Cluj, s-a admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 484 din 4 octombrie 2013 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosarul nr. x/2010, care a fost schimbată parțial, în sensul că s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 213.855 RON, menținându-se restul dispozițiilor.

S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România.

S-a respins aderarea la apelul reclamantei, formulată de pârâtul B., ca nefondată.

Pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, a fost obligat să le plătească experților F., G. și H. o diferență de onorariu de expert pentru completările de expertiză dispuse în apel în sumă totală de 2.100 RON, câte 700 RON fiecăruia. S-au compensat cheltuielile de judecată în apel.

Prin Decizia civilă nr. 1586 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 11 iunie 2015, în Dosarul nr. x/2010, s-a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, împotriva Deciziei civile nr. 387 din 5 martie 2015 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza, spre rejudecarea apelurilor, aceleiași instanțe.

A fost găsită întemeiată critica referitoare la soluționarea speței prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015, care a fost publicată în Monitorul Oficial, producând efecte din 3 martie 2015, deci, ulterior închiderii dezbaterilor în apel, 5 februarie 2015, dar înainte de pronunțarea deciziei definitive de către instanța de apel.

De la data publicării în Monitorul Oficial al României nr. 152 din 3 martie 2015, decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.

Instanța de control judiciar a apreciat că instanța de apel s-a raportat, în mod greșit, la Decizia Curții Constituționale nr. 12 din 15 ianuarie 2015, care nu era în vigoare la momentul închiderii dezbaterilor și care nu ar fi putut fi pusă, în aceste condiții, în discuția părților.

Instanța de apel nu putea pronunța hotărârea reținând aspecte pe care nu le-a pus în discuția părților, fără a încălca principiile procesului civil și fără a vătăma părțile în drepturile lor procesuale, iar această vătămare nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului de procedură pronunțat în aceste condiții, devenind incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., care atrag casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2010*, la 15 iulie 2015, pe rolul Curții de Apel Cluj.

În al doilea ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 2.026/A din 30 septembrie 2015 a Curții de Apel Cluj, s-a admis, în parte, apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, împotriva Sentinței civile nr. 484 din 4 octombrie 2013 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosarul nr. x/2010, care a fost schimbată în parte, cu privire la cuantumul despăgubirilor, care s-au stabilit la suma de 113.223 RON, în loc de suma de 149.822 RON, fiind menținut restul dispozițiilor din sentința apelată.

S-au respins, ca nefondate, apelul declarat de reclamanta A. și cererea de aderare la apel formulată de pârâtul B. împotriva aceleiași sentințe.

Pârâtul Statul Român, prin CNADNR, a fost obligat să plătească suma de 2.100 RON reprezentând diferență onorarii expert, pentru experții F., G. și H., câte 700 RON fiecăruia dintre experți.

Intimata A. a fost obligată să plătească apelantului Statul Român, prin CNADNR, suma de 1.500 RON cheltuieli de judecată în apel.

Hotărârea instanței de apel a fost atacată cu recurs, iar, prin Decizia nr. 781 din 31 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, împotriva Deciziei nr. 2026/A din 30 septembrie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a fost casată decizia recurată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

S-a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași decizii.

S-a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 6 ianuarie 2016 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, care a fost modificată, în sensul că s-a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de îndreptare a Deciziei nr. 2026/A din 30 septembrie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

În motivarea deciziei de casare, în ceea ce privește recursul reclamantei, Înalta Curte a reținut că reclamanta a contestat cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de apel, sens în care a reluat susținerile din cererea de îndreptare a erorilor materiale formulată în fața instanței de apel, soluționată prin încheierea din 6 ianuarie 2016.

Astfel, deși reclamanta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., aceasta a încercat să valorifice, pe această cale, pretinse erori materiale săvârșite de instanța de apel cu ocazia judecății pe fond a cauzei, aceleași pe care le-a invocat și prin cererea de îndreptare a erorilor materiale formulată în fața instanței de apel.

Față de dispozițiile art. 281

2a

C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei Curții de Apel a fost respins ca inadmisibil.

Cât privește recursul pârâtului, Înalta Curte a constatat ca fiind nefondată critica în ce privește soluția instanței de apel de menținere a soluției de anulare parțială a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii.

Astfel, acțiunea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 198/2004 este o cale de atac reglementată împotriva hotărârii emise de comisia constituită în baza art. 6 din lege.

Sesizată cu contestația împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, instanța trebuia să verifice temeinicia ei, iar faptul că hotărârea atacată este un act unilateral, ce poate fi revocat de organul emitent conform art. 10 alin. (3) din Norma Metodologică de aplicare a Legii nr. 198/2004, aprobată prin H.G. nr. 941/2004, nu exclude posibilitatea anulării (modificării) ei parțiale, în condițiile consacrării exprese a acestui drept la acțiune, conform art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Ca atare, constatând că, prin hotărârea emisă în procedura administrativă, au fost acordate despăgubiri pârâtului B., iar, ulterior, după finalizarea litigiilor purtate între părți, s-a stabilit îndreptățirea reclamantei cu privire la suprafața de 5.500 mp, instanța a dispus, în mod corect, anularea parțială a hotărârii de stabilire a despăgubirilor în ce privește persoana aparent îndreptățită, B., pentru o suprafață de 1.244 mp. Așa fiind, această critică a fost apreciată ca nefondată.

Înalta Curte a constatat a fi fondate criticile prin care recurentul - pârât a susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, deoarece expertiza pe care și-a fundamentat soluția nu s-ar fi raportat la criteriul prevăzut de acest text de lege, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor, respectiv prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data exproprierii.

Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994 "despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite".

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, "luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia...".

Prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în Monitorul Oficial nr. 152 din 3 martie 2015, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză", cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Din dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, astfel cum au fost interpretate prin decizia Curții Constituționale, rezultă cele două aspecte esențiale ce interesează obiectivele la care trebuie să răspundă experții desemnați de către instanța de judecată, respectiv prețul de piață al imobilelor, astfel cum rezultă din tranzacții încheiate în perioada relevantă și, eventual, din oferte de tranzacționare, iar, în al doilea rând, momentul de referință al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al exproprierii.

Valoarea de piață a imobilului expropriat se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului, prin raportare atât la amplasamentul acestuia, la destinația lui, cât și prin raportare la poziționarea acestuia față de alte localități și de căile de acces.

Sintagma "prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială" definește prețul de piață, anume prețul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piață concurențială, atunci când sunt întrunite toate condițiile unei vânzări oneste și în care cumpărătorul și vânzătorul acționează prudent, în cunoștință de cauză, în interesul propriu, presupunând că niciunul dintre aceștia nu este supus unor constrângeri exagerate.

În speță, instanța de apel nu a dispus efectuarea unei noi expertize, ci și-a însușit raportul de expertiză întocmit în primul ciclu procesual, iar în ce privește cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei, Curtea a apreciat că momentul la care a operat exproprierea efectivă coincide cu cel al emiterii hotărârii de expropriere, acesta fiind momentul în raport de care s-au calculat despăgubirile prin expertiza însușită de instanță.

Această interpretare contravine atât dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 12/2015, cât și celor ale Legii nr. 198/2004, aplicabile în speță.

Astfel, în Decizia nr. 12/2015, Curtea Constituțională a reținut că "stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă și indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic ce se naște între expropriat și expropriator, iar nu de vreun alt moment ulterior, stabilit aleatoriu. În consecință, în această privință, legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere, valoarea bunului expropriat neputând fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului".

Art. 15 din Legea nr. 198/2004 prevede:

"Transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului și în administrarea expropriatorului operează de drept la data plății despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora".

Din aceste dispoziții legale rezultă că momentul transferului dreptului de proprietate coincide cu momentul plătii/consemnării despăgubirilor stabilite pentru terenul preluat, contrar celor stabilite de instanța de apel, care a reținut ca fiind moment al exproprierii cel al emiterii hotărârii de expropriere (aprilie 2008) iar nu cel al consemnării despăgubirii (iunie 2008).

Pe de altă parte, art. 5 alin. (5) din Legea nr. 198/2004 prevede:

"În cazul în care despăgubirile referitoare la același imobil sunt cerute în concurs sau în contradictoriu de mai multe persoane aparent îndreptățite, despăgubirile se vor consemna pe numele tuturor, urmând să fie împărțite potrivit legii civile. Despăgubirea va fi eliberată numai titularilor drepturilor dovedite prin hotărâri definitive și irevocabile. Eventualele litigii amână plata despăgubirilor, dar nu suspendă transferul dreptului de proprietate către expropriator."

Față de aceste dispoziții legale, relativ la momentul transferului dreptului de proprietate, Înalta Curte a apreciat că nu prezintă relevanță împrejurarea că despăgubirea nu a fost consemnată pe numele reclamantei, atât timp cât suma de bani indisponibilizată nu putea fi eliberată decât celui care face dovada dreptului său real cu privire la imobilul expropriat, iar eventualele litigii nu suspendă transferul dreptului de proprietate către expropriator.

Stabilind cuantumul despăgubirii în funcție de prețul terenurilor la un alt moment decât cel al transferului dreptului de proprietate, contrar celor prevăzute de lege și statuate prin decizia Curții Constituționale, hotărârea recurată este nelegală.

Așa fiind, pentru stabilirea valorii despăgubirii, cu respectarea dispozițiilor legale menționate și a Deciziei Curții Constituționale nr. 12/2015, Înalta Curte a apreciat că se impune refacerea expertizei, probă incompatibilă cu structura recursului, potrivit dispozițiilor art. 305 din C. proc. civ., și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, în vederea refacerii probatoriului sub toate aspectele care au condus la încălcarea dispozițiilor legale menționate.

În egală măsură, instanța de apel va decide și cu privire la prejudiciu.

Totodată, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași decizii.

În ceea ce privește recursul exercitat de reclamantă împotriva încheierii din 6 ianuarie 2016 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, față de soluția de casare a deciziei instanței de apel, s-a admis recursul declarat împotriva acestei încheieri, s-a modificat încheierea recurată, în sensul că s-a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de îndreptare a Deciziei nr. 2.026/A din 30 septembrie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2010**, la 5 iulie 2016, pe rolul Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

În al treilea ciclu procesual, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin Decizia nr. 218A din 4 aprilie 2017, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 484 din 4 octombrie 2013 a Tribunalului Cluj, a admis, în parte, apelul declarat de către pârât împotriva aceleiași sentințe, pe care o schimbat-o în parte, cu privire la cuantumul despăgubirilor, pe care le-a stabilit la suma de 113.223 RON; a menținut restul dispozițiilor din sentință; l-a obligat pe pârât să achite experților F., G. și H. suma de 700 RON fiecăruia, cu titlu de onorarii experți, și a obligat-o pe reclamantă la plata, în favoarea pârâtului, a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, parțiale.

În fața acestei instanțe s-au administrat probe raportat la îndrumarul Deciziei de casare nr. 781 din 31 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, solicitându-se de către instanță contracte autentice de vânzare-cumpărare, încheiate într-un interval de timp apropiat lunii iunie 2008, privind imobile având caracteristici similare sau apropiate celui în litigiu, contracte care au fost anexate la dosar.

S-a administrat, de asemenea, proba cu expertiză judiciară în specialitatea evaluare imobiliară, raportul de expertiză întocmit de către comisia de experți compusă din experții F., G. și H. fiind depus la 27 ianuarie 2017, iar, ulterior, fiind anexat răspunsul la obiecțiunile încuviințate la acest raport.

Comisia de experți H., F. și G. a stabilit valoarea terenului expropriat, la momentul iunie 2008, ca fiind de 187.307 RON, iar valoarea prejudiciului cauzat ca urmare a exproprierii ca fiind de 39.453 RON, valoarea totală a despăgubirilor cuvenite reclamantei ca urmare a exproprierii fiind stabilite, prin acest raport, la suma de 226.760 RON.

Cu toate că valoarea stabilită de către experți în acest ciclu procesual a fost mai mare decât valoarea stabilită de prima instanță și, deși împotriva hotărârii pronunțate de tribunal au declarat apel ambele părți, Curtea a apreciat că sentința nu poate fi schimbată în sensul solicitat de către reclamantă prin cererea de apel, atât timp cât singurul recurs admis, care a determinat trimiterea cauzei spre rejudecare de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 781 din 31 martie 2016, a fost cel declarat de pârât.

Astfel, respectarea principiului neagravării situației în propria cale de atac, pus în discuție în ședința publică din 28 martie 2017, impune menținerea soluției pronunțate de către instanța de apel în ciclul procesual anterior, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei ca urmare a exproprierii imobilului în litigiu, nefiind posibil a fi avute în vedere despăgubirile stabilite de către experți în rejudecare, despăgubiri care sunt mult superioare celor acordate reclamantei prin Decizia civilă nr. 2026/2015 a Curții de Apel Cluj.

Prin urmare, Curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 484 din 4 octombrie 2013 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosarul nr. x/2010, și a admis, în parte, apelul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, împotriva aceleiași sentințe, pe care o a schimbat-o în parte, cu privire la cuantumul despăgubirilor, pe care le-a stabilit la suma de 113.223 RON, menținând restul dispozițiilor din sentință.

În ceea ce privește cererea de apel incident declarată de către pârâtul B., aceasta nu a mai fost analizată, Curtea apreciind că, din cuprinsul Deciziei nr. 781/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv din coroborarea dispozitivului și considerentelor acesteia, rezultă că s-a dispus numai rejudecarea apelurilor principale, în limitele stabilite prin considerentele deciziei, soluția pronunțată asupra apelului incident rămânând irevocabilă.

Deoarece nu s-a făcut dovada de către pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, a achitării diferențelor de onorarii experți, Curtea l-a obligat să achite experților F., G. și H. suma de 700 RON fiecăruia, sume neachitate încă din primul ciclu procesual, iar pe reclamantă a obligat-o la plata, în favoarea pârâtului, a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, parțiale, în apel, reprezentând onorarii experți dovedite a fi fost achitate în această fază procesuală.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

Reclamanta A. a solicitat să se caseze decizia atacată și, în principal, să se trimită cauza spre rejudecarea apelurilor către Curtea de Apel Cluj, iar, în subsidiar, să se rețină cauza spre soluționare, să se admită apelul, în sensul de a dispune schimbarea, în parte, a Sentinței civile nr. 484 din 4 octombrie 2013 a Tribunalului Cluj, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin la suma totală de 213.855 RON, și respingerea apelului formulat de Statul Român, reprezentat prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, ca fiind nefondat.

A susținut că decizia atacată este nelegală, întrucât, în mod greșit, instanța de apel nu a analizat toate consecințele juridice care se desprind din soluția instanței de recurs, cu atât mai mult cu cât aceasta avea o înrâurire esențială asupra aplicării normelor și principiilor de drept procesual civil în rejudecarea apelurilor părților.

Curtea de Apel Cluj a făcut o greșită aplicare a principiului "non reformatio in pejus", atunci când a limitat răspunderea pârâtului Statul Român la suma de 113.223 RON.

În ciclul procesual anterior, Înalta Curte a fost învestită cu soluționarea a trei cereri de recurs, care au vizat atât hotărârea pronunțată asupra fondului apelului, cât și încheierea privind soluționarea cererii de îndreptare a erorii materiale.

Analizând recursul reclamantei asupra deciziei din apel, instanța a reținut că sunt reiterate criticile vizând eroarea materială, astfel că l-a respins, ca inadmisibil.

Cât privește recursul pârâtului, instanța a constatat ca fiind nefondat motivul de recurs care viza soluția de anulare parțială a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, dar a admis motivul de recurs care viza aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, a casat cauza cu trimitere spre rejudecare, considerând necesar să se refacă expertiza pentru a fi stabilite din nou valorile despăgubirilor, cu respectarea dispozițiilor legale menționate și a Deciziei Curții Constituționale nr. 12/2015.

Analizând recursul reclamantei împotriva încheierii din 6 ianuarie 2016, prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, recurs pe care 1-a admis, instanța a reținut, în considerente, că prezintă relevanță, pentru soluția asupra acestui din urmă recurs, faptul că hotărârea pronunțată asupra fondului apelului a fost casată și s-a dispus rejudecarea apelurilor de către instanța de apel. Ca atare, instanța a admis recursul reclamantei și a modificat încheierea recurată, în sensul că a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de îndreptare a erorii din Decizia nr. 2026/A/2015.

Recurenta a susținut că, din această soluție, se desprind mai multe concluzii, și anume că încheierea prin care a fost respinsă cererea reclamantei de îndreptare eroare materială a fost modificată în întregime, fiind desființată; instanța de recurs nu a menținut soluția de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale ca neîntemeiată; criticile reclamantei cu privire la existența unei erori materiale nu au mai fost verificate pe fond de instanța de recurs.

În aceste condiții și față de faptul că instanța de recurs a dispus ca, în rejudecarea apelurilor, să se efectueze o nouă evaluare a despăgubirilor, prin soluția pronunțată, Înalta Curte a lăsat analiza temeiniciei argumentelor reclamantei referitoare la eroarea materială în sarcina instanței de apel, care, potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ., urma să rejudece pe fond ambele apeluri ale părților, tranșând, pe această cale, și chestiunea de fapt a sumei care reprezintă limita despăgubirilor pe care poate fi obligat să le plătească Statul Român.

Ca atare, pentru a aplica, în mod corect, principiul "non reformatio în pejus", instanța de apel trebuia să verifice, incidental, în ce măsură cifra despăgubirilor a fost sau nu corect menționată în Decizia civilă nr. 2026/2015, prin raportare la situația de fapt și de drept reținută și aplicată prin această hotărâre.

Ignorând soluția instanței de recurs, în rejudecarea apelului, instanța de apel a pronunțat o soluție vădit nelegală, întrucât a încălcat prevederile art. 296, 315 alin. (3) și (4) C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv, pentru că a lipsit de efecte juridice întregul demers litigios al reclamantei și hotărârea de admitere a recursului acesteia.

Numai dacă instanța de recurs ar fi respins recursul reclamantei asupra cererii de îndreptare eroare materială, ca nefondat, s-ar fi putut susține că despăgubirile la care Statul Român poate fi obligat sunt limitate la 113.223 RON.

Deși soluția de admitere a recursului trebuia să îi profite, aceasta a fost folosită de instanța de apel în defavoarea sa, fiind avute în vedere numai interesele procesuale ale pârâtului.

În concluzie, decizia de casare trebuia interpretată în sensul că toate criticile reclamantei cu privire la eroarea materială privind cifra despăgubirilor pe care reclamanta a indicat-o ca fiind corectă - de 213.855 RON, și nu cea de 113.223 RON - și care nu au mai fost analizate, pe fond, de instanța de recurs, ar fi trebuit verificate sub aspectul temeiniciei de instanța de apel, cu ocazia rejudecării apelurilor părților, în scopul aplicării corecte a principiului neagravării situației în calea de atac, cu atât mai mult cu cât motivele invocate de reclamantă vizau o chestiune de fapt, și nu una de drept.

Prin Decizia civilă nr. 218/A din 4 aprilie 2017, instanță de apel nu a procedat la rejudecarea apelurilor cu care a fost învestită, nestabilind situația de fapt și de drept din cauză, astfel cum s-a dispus prin hotărârea pronunțată în recurs, ci s-a limitat să mențină despăgubirile stabilite, anterior, prin decizia pronunțată în apel, în al doilea ciclu procesual, care a fost, însă, desființată.

Instanța de apel a reținut că se impune menținerea soluției pronunțate de către instanța de apel în ciclul procesual anterior, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei ca urmare a exproprierii imobilului în litigiu, prin raportare la o hotărâre care a fost casată și care nu mai produce efecte juridice. Au fost, astfel, înlăturate, în mod nejustificat, probele administrate, în mod legal, în rejudecarea apelului, în al treilea ciclu procesual.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel nu a analizat, pe fond, apelurile deduse judecății și nu a stabilit din ce sunt formate despăgubirile care i se cuvin, cu atât mai mult cu cât unul dintre motivele de recurs formulate de către Statul Român a vizat chiar faptul că prejudiciul solicitat de reclamantă nu ar fi fost datorat, iar instanța de casare a dispus ca analizarea acestui aspect să se realizeze cu ocazia rejudecării apelurilor, fiind, astfel, încălcate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5, 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ., motiv pentru care solicită admiterea recursului.

O altă critică vizează faptul că limitarea despăgubirilor datorate de Statul Român, în urma exproprierii, la suma de 113.223 RON constituie o încălcare a dreptului său de proprietate.

Potrivit art. 44 alin. (3) din Constituția României, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.

De asemenea, potrivit art. 1 din Legea nr. 33/1994, exproprierea de imobile se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, iar art. 26 din același act normativ face vorbire despre componentele despăgubirii, și anume valoarea reală a imobilului și prejudiciul cauzat proprietarului.

Scopul despăgubirilor este, deci, de a suplini, integral, lipsa bunului din patrimoniul proprietarului expropriat, pentru ca proprietarul să nu sufere niciun prejudiciu rezultat din lipsirea forțată de un drept fundamental cum este dreptul de proprietate.

Orice limitare pur formală a despăgubirilor nu asigură o reparație justă, completă și integrală pentru bunul expropriat, fapt ce duce, în mod direct, la încălcarea dreptului de proprietate al persoanei expropriate (prevăzut de art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale).

În concluzie, recurenta a susținut că are dreptul de a obține despăgubiri compuse din valoarea imobilului și din prejudiciul suferit ca urmare a exproprierii, iar, în virtutea acestui drept, despăgubirea la care este îndreptățită trebuie să acopere integral prejudiciul suferit.

Despăgubirile se compun din valoarea de piață a imobilului, care a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică judiciară depus la 27 ianuarie 2017. Astfel, pentru bunul imobil expropriat, constând în teren intravilan în suprafață de 1.244 mp din localitatea Mihai Viteazu, raportat la luna iunie a anului 2008, despăgubirile sunt în cuantum de 187.307 RON.

Despăgubirile mai cuprind și prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a exproprierii, aceasta fiind intenția fermă și limpede a legiuitorului. În acest sens, trebuie arătat ca terenul său a avut, inițial, o suprafață de 5.500 mp, cu acces la DN 1, din el fiind expropriată numai suprafața de 1.244 mp, care traversează parcela, de la nord spre sud, și, apoi, trece chiar prin mijlocul parcelei, de la vest spre est. Ca atare, în urma exproprierii, recurenta a rămas cu două loturi distincte de teren, unul la nord, în suprafață de 3.361 mp, care are o formă neregulată, și unul la sud, în suprafață de 895 mp, care nu mai are acces la DN 1.

Situația de fapt este pe deplin dovedită prin probele care au fost administrate în cauză, anume raportul de expertiză judiciară specialitatea topografie, care este însoțit de planuri de amplasament și delimitare, raportul de expertiză judiciară evaluatorie și răspunsul experților la obiecțiuni, depus la dosar la 21 martie 2017, precum și înscrisurile care au fost administrate în cauză.

Comisia de experți desemnată a stabilit, prin raportul de expertiză depus la 27 ianuarie 2017, că ambele loturi care au rămas în proprietatea recurentei după expropriere au suferit o depreciere de valoare: lotului de 3.361 mp i-a scăzut valoarea cu 5%, iar lotului de 895 mp i-a scăzut valoarea cu 10,5%.

Concluziile experților sunt susținute de normativele tehnice aplicabile, respectiv de Buletinul documentar Expertiză tehnică 97/2006 editat de Corpul experților tehnici din România, fiind rezultatul aplicării unor criterii obiective pentru determinarea deprecierii valorilor celor două loturi.

Deprecierea a fost cuantificată la suma de 25.303 RON pentru terenul de 3.361 mp și la suma de 14.150 RON pentru terenul de 895 mp, în total, experții au calculat un prejudiciu de 39.453 RON.

Acest prejudiciu este unul cert. Caracterul cert impune ca acesta să existe și să fie posibilă evaluarea lui. În cazul de fața, prejudiciul suferit există în mod indubitabil și constă în scăderea valorii celor două loturi de teren care au rămas în proprietatea recurentei: în ceea ce privește lotul de 3.361 mp, motivul deprecierii constă în faptul că terenul a dobândit o formă neregulată, iar, în ceea ce privește lotul de 895 mp, motivul deprecierii constă în faptul că terenul nu are acces la drumul național DN 1/E 81, singurul drum asfaltat din zonă, ci numai la un drum balastat, neamenajat.

Dispozițiile art. 26 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 reglementează, în mod expres, situația în care, în urma exproprierii parțiale, partea de imobil rămasă neexpropriată dobândește un spor de valoare.

Or, dacă sporul de valoare produce consecințe juridice, atunci și deprecierea de valoare a imobilului rămas neexpropriat trebuie, în egală măsură, să producă efecte juridice, pentru că numai în acest fel despăgubirea ce se datorează proprietarului expropriat ar fi una "dreaptă". În caz contrar, s-ar ajunge la concluzia că legea stabilește măsuri diferite pentru Stat și pentru proprietarul expropriat, ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului de proprietate astfel cum este acesta reglementat de Constituția României și de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Deși valoarea totală a despăgubirilor este de 226.760 RON, cuantumul despăgubirilor urmează a fi limitat la suma de 213.855 RON, având în vedere că, în primul ciclu procesual din apel, prin Decizia civilă nr. 387 din 5 martie 2015, Curtea de Apel Cluj a stabilit cuantumul despăgubirilor la 213.855 RON, iar, împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs numai Statul Român, care a fost admis prin Decizia civilă nr. 1586 din 11 iunie 2015, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - SA, a invocat, ca motiv de nelegalitate, dispozițiile art. 304 pct. 9 teza ultimă C. proc. civ., considerând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și ale art. 274 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor din recurs, a arătat că, deși instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 296 C. proc. civ. (principiul "non reformatio în pejus"), nu ar fi trebuit să se limiteze doar asupra acestui aspect odată cu soluționarea fondului cauzei.

Instanța de control judiciar a omologat, în mod eronat, raportul de evaluare realizat în primul ciclu procesual, încălcând, în acest fel, prevederile exprese ale art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Potrivit normei sus-menționate, "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia".

Instanța de apel ar fi trebuit să determine valoarea de despăgubire în funcție de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel, și anume prețul consfințit în contracte autentice de vânzare-cumpărare, perfectate la epoca exproprierii.

Or, instanța de apel a ignorat faptul ca justețea cuantumului despăgubirii propuse de expropriator (6,8 euro/mp) rezultă cu certitudine din multitudinea de tranzacții autentice de vânzare-cumpărare depuse la dosarul cauzei.

Instanța de control judiciar nu era obligată să omologheze valoarea nelegală de despăgubire propusă de experți, ci putea, în temeiul art. 27 din Legea nr. 33/1994, să înlăture concluziile raportului de evaluare și să dea întâietate prețurilor reale, consfințite de contractele autentice de vânzare-cumpărare.

Recurentul-pârât consideră că instanța de apel ar fi trebuit să îi admită apelul în întregime și să respingă cererea de majorare a cuantumului despăgubirii.

Norma juridică cuprinsă în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 este explicită și reglementează ipoteza prejudiciului cert și care, evident, nu a fost încă reparat. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare, neputând fi, însă, confundat cu prejudiciul eventual, care este lipsit de certitudine și, deci, nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

Prejudiciul, în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică, diferă, în mod fundamental, de daunele acordate în temeiul răspunderii civile delictuale - în materia exproprierii putând fi acoperite doar daunele certe, nu și cele posibile și viitoare.

Instanța de apel a stabilit, în sarcina pârâtului, obligația acoperirii unui prejudiciu care nu numai că nu are un caracter cert, dar care nu se încadrează nici măcar în categoria prejudiciului "eventual", fapt care echivalează cu interpretarea și cu aplicarea greșită a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, nu există niciun impediment pentru folosirea celor două terenuri care sunt situate de o parte și de alta a autostrăzii, conform destinației lor (sunt terenuri arabile, chiar dacă s-ar situa în intravilanul localității), și, prin urmare, nu se poate constata faptul ca exproprierea a condus la prejudicierea proprietarului terenului expropriat în sensul reținut de către instanța de apel.

În privința primei parcele de teren "prejudiciate", în suprafață de 3.361 mp, aceasta continuă să aibă acces la drumul public DN1, iar exproprierea nu a diminuat posibilitatea utilizării sale.

Pe cale de consecință, concluzia experților potrivit căreia reducerea lățimii parcelelor determină o pierdere de valoare de 5% este total nefondată. Din schița realizată de către expertul topograf rezultă că terenul continuă să aibă acces la drumul public, iar accesul nu este, sub nicio formă, îngreunat din cauza exproprierii.

Cât privește cea de-a doua parcelă, în suprafață de 895 mp, există acces la un drum local, iar afirmația potrivit căreia prejudiciul de 10,5% este determinat de faptul că terenul nu mai are acces la un drum asfaltat nu este dovedită.

Experții judiciari nu au justificat, în vreun fel, procentele negative de 5% și, respectiv 10,5%, cu care s-ar deprecia valoarea parcelelor rămase reclamantei.

Instanța de apel, în lipsa oricăror dovezi, a decis să îl oblige la plata unor sume de bani cu titlu de prejudiciu, exclusiv în baza simplelor afirmații ale experților judiciari, neprobate.

Nu în ultimul rând, experții nu au combătut niciuna dintre obiecțiunile pe care le-a formulat, ci s-au limitat să afirme că își mențin punctul de vedere din răspunsul la obiecțiuni datat 20 mai 2013, cu privire la deprecierea suferită de terenul rămas în proprietatea reclamantei, aceasta fiind de 5% din valoarea parcelei în suprafața de 3.361 mp, rămasă la nord, și de 10,5 % din valoarea parcelei în suprafața de 895 mp, rămasă la sud.

Soluția instanței de apel prejudiciază, în mod cert, bugetul consolidat al statului cu suma de 19.699 RON.

În concluzie, instanța de apel nu a cercetat teza prejudiciului, ci s-a limitat să omologheze concluziile nefundamentate ale experților.

În sprijinul criticii de nelegalitate a invocat jurisprudența constantă a Curții de Apel Oradea, care, în spețe similare, cu un probatoriu identic cu cel din cauza pendinte, a înlăturat pretențiile privind prejudiciul, reținând că nu a fost probat (Deciziile nr. 306/2015 și nr. 887/2015 ale Curții de Apel Oradea).

Instanța de apel a interpretat în mod greșit și nelegal prevederile art. 274 C. proc. civ.

Atât timp cât a fost dovedit (prin contractele de vânzare-cumpărare pertinente, comunicate la dosarul cauzei) că despăgubirile acordate de expropriator erau juste, instanța de control judiciar ar fi trebuit să admită, în întregime, apelul pârâtului și, pe cale de consecință, să respingă cererea privind majorarea despăgubirilor, formulată de reclamantă.

Potrivit art. 274 C. proc. civ., instanța de judecată dispune, la cerere, obligarea părții care a căzut în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, care se întemeiază pe ideea de culpă a uneia dintre părți, în condițiile în care atitudinea acesteia a determinat partea potrivnică să intenteze o acțiune în realizarea drepturilor.

Consideră că era îndreptățit să recupereze cheltuielile de judecată pe care le-a efectuat, reprezentând onorarii de expertiză.

Instanța de apel a reținut, în mod vădit eronat, că nu a plătit un onorariu de expertiză în cuantum de 2.100 RON, deși această sumă era achitată încă din luna aprilie 2015, conform Ordinului de plată electronic nr. 1275 din 23 aprilie 2015. Cu privire la dispoziția de obligare a recurentului la plata sumei de 2.100 RON, se impune modificarea deciziei recurate, în sensul înlăturării acestei dispoziții.

În concluzie, în temeiul prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și ale dispozițiilor Deciziei nr. 12/2015 a Curții Constituționale a României, a solicitat admiterea recursului, modificarea Deciziei nr. 218/A/2017 a Curții de Apel Cluj, în sensul admiterii, în întregime, a apelului pe care l-a formulat și respingerii petitului privind majorarea despăgubirilor.

A solicitat și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze, constând în onorariile de expertiză suportate de pârât la fond și în apel - în cuantum de 7.300 RON.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Soluția instanței de apel în ultima rejudecare, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă, s-a bazat pe o interpretare pur formală a Deciziei de casare nr. 781 din 31 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu consecința apl