ÎCCJ, decizie (scj.ro #82868)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82868) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Contract
de credit. Cesiunea creanței. Acțiune în constatarea nulității absolute a
cesiunii. Condiții de admisibilitate din perspectiva dispozițiilor art.
1391-art. 1393 Cod civil
Cuprins
pe materii: Drept comercial. Contracte
Index
alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute
-
contract de credit bancar
-
contract de cesiune de creanță
-
creanță certă, lichidă și exigibilă
-
lipsa obiectului contractului
C.
civ., art. 948, art. 1391 - art. 1393
Legea
nr.193/2000, art. 4
C. proc.
civ., art. 304 pct. 6
Declararea prematură și ilegală a scadenței
anticipate a creditului bancar acordat nu echivalează cu lipsa obiectului
contractului de cesiune de creanță încheiat de bancă, ca și motiv de nulitate
absolută a acestuia, dreptul de creanță al băncii și dreptul de cesiune al
acestei creanțe către un terț fiind convenite de părțile contractului de credit
bancar, conform art. 969 C. civ.
Astfel, este nelegală hotărârea prin care
instanța constată că actul de cesiune încheiat de bancă este lovit de nulitate
datorită lipsei obiectului acestuia,
deoarece
lipsa obiectului cesiunii echivalează doar cu lipsa creanței, or, dreptul de
creanță al băncii există chiar de la data încheierii contractului de credit
bancar.
Secția
a II-a civilă, Decizia nr. 3911 din 13 noiembrie 2013
Notă
:
În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil
Prin sentința nr. 131/COM din 16 octombrie 2012, Tribunalul
Alba, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis
acțiunea reclamantului C.M.B. și a constatat nulitatea absolută parțială a
contractului de credit bancar nr. 855/PF/29 iunie 2007, încheiat între
reclamant și pârâta B.C.R. și pârâta C.T., în ceea ce privește clauza în
temeiul căreia pârâta B.C.R. poate cesiona drepturile și obligațiile sale din
contract – art. 10 din condițiile generale de creditare. Totodată, tribunalul a
constatat nulitatea absolută parțială a contractului de cesiune de creanță nr.
J 962/27 octombrie 2010, încheiat între pârâta B.C.R. și pârâta SC S.C. SRL, cu
privire la creanța rezultată din contractul de credit bancar nr. 855/PF/29
iunie 2007.
Tribunalul a reținut că, prin cererea introductivă, reclamantul
a solicitat și obligarea B.C.R. la plata prejudiciului provocat prin
nerespectarea clauzelor contractuale, capăt de cerere disjuns de instanță prin
încheierea din 2 octombrie 2012.
Pentru
a pronunța soluția pe fond menționată, tribunalul a reținut că
art. 10
din contractul de credit bancar este o clauză abuzivă, conform
legislației
naționale și comunitare, întrucât nu a fost negociată direct cu consumatorul,
este contrară bunei-credințe și creează un dezechilibru semnificativ între
drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.
Tribunalul a apreciat că pârâta B.C.R.
nu a făcut dovada că
a negociat clauza respectivă, conform art. 1169 C. civ., însăși existența celor două categorii de Condiții - speciale și generale - dovedind că
nu toate clauzele contractului se negociază, ci, odată agreate Condițiile speciale,
consumatorii, aderă, practic, la Condițiile generale. De altfel, noțiunile de
negociere și de aderare se exclud reciproc.
Caracterul abuziv al clauzei 10 din contractul de credit bancar
este relevat și de dezechilibrul creat între drepturile și obligațiile
părților, întrucât, deși nu a notificat declararea scadenței anticipate a
creditului, banca a procedat la cesionarea creanței. Acest dezechilibru este
evident, atâta timp cât cesionarea creanței s-a făcut către o societate
nebancară, care nu este supusă normelor speciale din domeniul bancar, ci
normelor generale, reclamantul nemaifiind la adăpostul legislației speciale a
consumatorului.
Prin urmare, tribunalul a reținut că art. 10 din contractul de
credit este o clauză abuzivă și, pe cale de consecință, sancțiunea este
nulitatea acesteia.
Tribunalul a apreciat că și al doilea capăt de cerere, relativ
la constatarea nulității absolute parțiale a contractului de cesiune din 27
octombrie 2010, cu privire la creanța rezultată din contractul nr. 855/PF/2007
este întemeiat.
Sub acest aspect, prima instanță a apreciat că al doilea
contract este fondat pe cauză ilicită. Tribunalul a apreciat că cesiunea are o
cauză imorală, întrucât în contractul de credit bancar exista un coplătitor,
iar pârâta B.C.R. nu a încercat în niciun fel să-și îndestuleze creanța prin
urmărirea acestui coplătitor sau a garanției imobiliare. Prin urmare, a reținut
instanța, apare întrebarea privind rostul acestor garanții dacă nu sunt
uzitate, în caz de neîndeplinire a obligațiilor contractuale.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel, pârâtele B.C.R. și
SC S.C. SRL.
În motivarea apelului declarat, apelanta-pârâtă SC S.C. SRL
a arătat că reclamantul a solicitat, prin acțiune, anularea a două acte
distincte, contractul de cesiune de creanță fiind anulat întrucât pârâta B.C.R.
nu l-a notificat pe reclamant cu privire la declararea scadenței anticipate,
astfel încât, anularea contractului de cesiune nu se încadrează în dispozițiile
art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997 nefiind scutit de la plata taxei de
timbru.
Cu privire la obligația de
notificare a băncii, apelanta-pârâtă a arătat că prin art. 8.3 din contractul
de credit banca și-a asumat obligația de notificare a împrumutatului ca
obligație
de
diligență, iar nu de rezultat, neasumându-și obligația de predare efectivă a
notificării, ci doar obligația de
notificare în scris a
debitorului.
Apelanta-pârâtă
B.C.R.
a declarat apel împotriva
încheierii din 12
iunie 2012, prin care
tribunalul a
respins excepțiile invocate de pârâte, respectiv,
excepția netimbrării, întrucât în speță, nu se aplică
art. 15
lit. j) din Legea nr. 146/1997, republicată, pentru anularea contractului de
cesiune de creanță, întrucât cele două capete de cerere au finalități
distincte.
Apelanta-pârâtă a
arătat că prima instanță a respins greșit și excepția lipsei calității
procesuale pasive a B.C.R., întrucât creanța a fost cesionată pârâtei SC S.C.
SRL.
Apelanta-pârâtă
B.C.R. a învederat că în mod greșit s-a reținut caracterul abuziv al clauzei 10
din contractul de credit, lipsa cunoștințelor juridice ale clientului nu poate
constitui motiv pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor
contractuale, în condițiile în care în dreptul român este reglementată
instituția reprezentării și asistării juridice, orice
persoană putând apela la serviciile unui specialist cu cunoștințe juridice
.
În ceea ce privește
obligația de notificare asumată de apelanta-pârâtă B.C.R., aceasta a arătat că
și-a respectat obligația de notificare prevăzută de art. 8.3 din contractul
bancar, iar cât privește dovada primirii efective a notificării de către
debitor, apelanta-pârâtă a arătat că reclamantul debitor a adresat băncii la 4
noiembrie 2010 o cerere de rezolvare pe cale amiabilă a problemelor, ceea ce
confirmă pe deplin primirea notificării de către reclamant.
Ca atare, a arătat
apelanta-pârâtă, contractul de cesiune de creanță este perfect legal respectând
pe deplin condițiile de validitate ale art. 948, 969 și 1391-1398 C. civ.
Prin
decizia nr.16 din 10 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția a II-a
civilă, a admis apelul B.C.R. și a schimbat în parte sentința atacată, în
sensul admiterii în parte a acțiunii de fond, respectiv cu privire la capătul
al doilea de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de
cesiune de creanță, încheiat între pârâtele B.C.R. și SC S.C. SRL. Curtea de
apel a respins ca nefondat primul capăt de cerere din acțiunea introductivă
relativ la constatarea nulității absolute parțiale a contractului de credit
bancar nr. 855/PF/2007.
Totodată,
instanța de apel a respins apelul declarat de pârâta B.C.R. împotriva
încheierii din 12 iunie 2012 și apelul SC S.C. SRL împotriva sentinței nr.
131/2012, obligând intimatul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că
în mod greșit a apreciat tribunalul că în speță sunt aplicabile dispozițiile
art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât această clauză nu poate fi
constatată abuzivă, întrucât dezechilibrul contractual nu rezultă în mod
obiectiv din stipularea unei astfel de clauze care-i conferă băncii
posibilitatea de a proceda la cesiune.
Cu privire la cesiunea de creanță, încheiată de pârâtele B.C.R.
și SC S.C. SRL, instanța de apel a reținut că această cesiune i-a fost
notificată debitorului, care, de altfel, a depus-o odată cu acțiunea
introductivă și, a apreciat instanța de apel, respectă toate dispozițiile art. 1393 C. civ., întrucât nu se impunea transmiterea notificării prin intermediul executorului
judecătoresc și nici acordul debitorului, cum în mod nelegal susține
reclamantul.
Analizând, însă, condițiile generale pentru încheierea unui
contract, prevăzute de art. 948 C. civ., instanța de apel a reținut că nu este
îndeplinită condiția existenței unui obiect valabil, nefiind cesionată o
creanță certă, lichidă și exigibilă, concluzie ce rezultă din considerarea
declarării premature a creditului scadent, în măsura în care nu au fost
parcurse etapele acestei proceduri, prevăzute de clauzele contractului de
credit.
Instanța de apel a mai reținut că primirea notificării cesiunii
de către debitor nu echivalează cu notificarea anterioară prin care B.C.R. SA
îl soma să achite ratele scadente. Or, în speță, nu pot fi primite, a apreciat
curtea de apel, susținerile apelantelor în sensul că depunerea notificării la
societatea de curierat este suficientă. Ca atare, contractului de cesiune i-a
lipsit, la data încheierii, obiectul valabil, iar nu cauza imorală cum a
reținut prima instanță, banca cedentă nejustificând la momentul cesionării o
creanță rezultată din scadența creditului cu respectarea clauzelor contractului
de credit.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B.C.R.,
criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304
pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate,
recurenta-pârâtă a arătat că încheierea din 12 iunie 2012 este nelegală,
întrucât soluția de respingere a excepției netimbrării a fost dată cu
încălcarea art. 14 și art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997, atâta timp cât
reclamantul a formulat mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită,
astfel încât devin incidente dispozițiile art. 14 din Legea nr. 146/1997,
republicată, iar capătul de cerere relativ la anularea contractului de cesiune
de creanță trebuia timbrat la valoarea creanței cesionate, cu atât mai mult cu
cât temeiul constatării nulității contractului de cesiune nu îl constituie
legislația specială a contractului.
În plus, reclamantul nu este
parte în contractul de cesiune de creanță, fiind un terț față de acest act
juridic.
Recurenta-pârâtă a arătat că decizia curții de apel este
nelegală întrucât instanța s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut. Astfel, a
arătat recurenta-pârâtă, instanța de apel s-a pronunțat, printr-o motivare
detaliată, asupra prematurității și lipsei de legalitate a declarării
exigibilității anticipate a creditului, pentru a putea concluziona cu privire
la lipsa de obiect a contractului de cesiune de creanță, însă instanța nu a
fost învestită cu o atare cerere. Ca atare, curtea de apel a depășit limitele
învestirii sale, care sunt date exclusiv de cererea introductivă și care nu
cuprinde o astfel de solicitare.
Recurenta-pârâtă a mai arătat că decizia recurată este nelegală
și din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind dată cu interpretarea greșită a art. 948 pct. 3, 963, 964, 965, 1311 și 1391 C. civ. Recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a constatat că actul de cesiune este
lovit de nulitate întrucât obiectul său este lipsit de valabilitate, nefiind
cesionată o creanță certă, lichidă și exigibilă, iar banca nu a justificat la
data cesiunii o creanță rezultată din declararea scadenței creditului cu
respectarea contractului de credit.
Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că au fost încălcate
dispozițiile art. 1391 C. civ., care prevăd la obiectul cesiunii că aceasta
trebuie să fie o creanță fără să impună condițiile ca aceasta să fie certă,
lichidă și exigibilă. Ca atare, obiect al cesiunii poate să fie orice creanță,
deci, inclusiv, creanța afectată de modalități sau creanțe viitoare, astfel
încât lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanței cesionate nu
poate afecta valabilitatea cesiunii. Lipsa obiectului cesiunii echivalează doar
cu lipsa creanței, or, dreptul de creanță al băncii există chiar de la data
încheierii contractului de credit bancar.
Recurenta-pârâtă a mai arătat că, și pe fond, societatea bancară
a respectat dispozițiile art. 8 din condițiile generale ale contractului de
credit privind declararea scadenței creditului, intimatul-reclamant fiind
notificat cu respectarea clauzelor contractuale.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin raportare la
motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține că recursul declarat
este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Din analiza acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost
precizată, se reține că intimatul-reclamant a invocat nulitatea contractului de
cesiune încheiat de cele două pârâte, atât pentru că art. 10 din contractul de
credit bancar este o clauză abuzivă, prin raportare la dispozițiile art. 4 din
Legea nr.193/2000, astfel încât pârâta B.C.R. nu putea să cesioneze creanța
născută din contractul de credit bancar către un terț, un atare act nefiind
permis de convenția părților, cât și pentru nerespectarea condițiilor de
valabilitate a contractului de cesiune în sine, pentru absența notificării
cesiunii și lipsa acordului debitului cedat.
Se reține că ambele capete de cerere au, practic, aceeași
finalitate – respectiv, constatarea inexistenței dreptului pârâtei B.C.R. de a
cesiona creanța născută din contractul de credit, ambele fiind supuse
legislației speciale a consumatorului, atâta timp cât se invocă o creanță
născută dintr-un contract de credit bancar pentru consum, care este supus Legii
nr. 193/2000. Prin urmare, Înalta Curte va respinge susținerile
recurentei-pârâte privind greșita soluționare de către instanțele de fond, a
excepției netimbrării acțiunii întrucât în speță se aplică dispozițiile legii
speciale care se completează cu dreptul comun pe aspectul condițiilor de
valabilitate a convențiilor, reglementate de art. 948 C. civ., reclamantul fiind scutit de la plata taxelor de timbru, în virtutea art. 15 lit. j) din
Legea nr. 146/1997, republicată.
Înalta Curte reține că primul capăt de cerere relativ la
constatarea caracterului abuziv al art. 10 din contractul de credit bancar,
prin raportare la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 192/2000 și, pe cale de
consecință, constatarea inexistenței dreptului pârâtei de a cesiona creanța
către un terț și, implicit nulitatea contractului de cesiune încheiat între
pârâte pentru aceste motive, a intrat în puterea lucrului judecat prin
nerecurarea soluției instanței de apel, de către intimatul-reclamant. În speță,
s-a statuat, astfel, în mod irevocabil că art. 10 din contractul de credit care
instituie dreptul pârâtei B.C.R. de a cesiona creanța nu este o clauză abuzivă
din perspectiva art. 4 prevăzut de Legea nr. 193/2000 și, implicit, a fost irevocabil
soluționată, prin nerecurare, și cererea de constatare a nulității contractului
de cesiune, ca urmare a inexistenței dreptului recurentei de a cesiona creanța,
aspect ce ar eluda dispozițiile speciale din Legea nr. 193/2000 și legislația
bancară.
Singurele aspecte ce pot fi analizate în această fază procesuală
și care au fost, practic, criticate prin motivele de recurs privesc nulitatea
contractului de cesiune încheiat între cele două pârâte, pentru nerespectarea
condițiilor de valabilitate ale convențiilor, prevăzute de art. 948 C. civ. prin raportare la dispozițiile art. 1391-1993 C. civ.
Prin cererea de chemare în judecată precizată,
intimatul-reclamant a invocat nulitatea contractului de cesiune de creanță
pentru absența notificării cesiunii într-o anumită formă, respectiv, prin
executor judecătoresc și lipsa acordului reclamantului, în calitate de debitor
cedat, la încheierea contractului de cesiune de creanță.
Și aceste aspecte au fost irevocabil tranșate de curtea de apel,
care, analizând condițiile de validitate ale contractului de cesiune de creanță
prin raportare la art. 1391 C. civ., a respins susținerile reclamantului
relative la absența notificării prin intermediul executorului judecătoresc și
lipsa acordului debitorului cedat ca nefondate, soluție ce nu a fost recurată.
Înalta Curte reține ca fondat primul motiv de recurs invocat de
recurenta-pârâtă întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., relativ la depășirea limitelor învestirii de către instanța de apel, întrucât curtea
de apel a analizat condiția existenței obiectului contractului de cesiune de
creanță prin raportare la absența caracterului cert, lichid și exigibil al
creanței cesionate. Or, un atare aspect nu a fost invocat de reclamant nici
prin cererea introductivă de instanță, nici prin precizarea acțiunii făcută în
termenul legal, astfel încât, instanța de apel a încălcat principiul
disponibilității pe aspectul limitelor învestirii instanței de judecată, iar în
ipoteza în care instanțele de fond apreciau că un atare aspect transpare din
cererea introductivă de instanță erau obligate să califice acțiunea în
justiție, conform art. 94 C. proc. civ., și să pună în discuția părților
această calificare pentru respectarea dreptului la apărare al tuturor părților
în proces. Prin urmare, prin raportare la cele reținute de prima instanță de
fond și în lipsa unei solicitări a reclamantului, făcută în fața primei
instanțe, o atare motivare schimbă cauza actului juridic dedus judecății.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că, sub aspect de drept
substanțial, o atare interpretare adaugă la lege, întrucât dispozițiile art.
1391-1393 C. civ. nu impun condiția existenței caracterului cert, lichid și
exigibil al creanței ce face obiectul contractului de cesiune de creanță. Mai
mult, instanța de apel a reținut lipsa caracterului lichid, cert și exigibil al
creanței cesionate, ca urmare a nerespectării clauzelor contractului de credit
bancar, privind procedura notificării scadenței anticipate a creditului
acordat. Or, dincolo de faptul că nici acest aspect nu a fost invocat de
reclamant, în susținerea acțiunii de fond, declararea prematură și ilegală a
scadenței anticipate a creditului bancar acordat nu echivalează cu lipsa
obiectului contractului de cesiune de creanță, ca și motiv de nulitate absolută
a contractului de cesiune încheiat de cele două pârâte, dreptul de creanță al
băncii și dreptul de cesiune al acestei creanțe către un terț, fiind convenite
de părțile contractului de credit bancar, conform art. 969 C. civ.
Ca atare, Înalta Curte reține că și al doilea motiv de recurs
întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este întemeiat, instanța de apel făcând o greșită interpretare a dispozițiilor art. 1391-1393 C. civ. relative la condițiile de valabilitate ale contractului de cesiune de creanță și a art. 948 C. civ., privind condiția existenței obiectului unui contract, ca și condiție de valabilitate a
acestuia.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul
declarat de recurenta-pârâtă și a modificat decizia atacată, în sensul
admiterii apelului declarat de apelanta-pârâtă B.C.R. și schimbării în tot a
sentinței atacate, iar, pe fond, a respins acțiunea reclamantului ca nefondată.
În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte a obligat reclamanții la plata
integrală a cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 5.606 lei.
În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte a obligat
intimații-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în recurs, reprezentând
onorariu de avocat.