ÎCCJ, decizie (scj.ro #82868)

Contract de credit. Cesiunea creanței. Acțiune în constatarea nulității absolute a cesiunii. Condiții de admisibilitate din perspectiva dispozițiilor art. 1391-art. 1393 Cod civil Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute - contract de credit bancar - contract de cesiune de creanță - creanță certă, lichidă și exigibilă - lipsa obiectului contractului C. civ., art. 948, art. 1391 - art. 1393 Legea nr.193/2000, art. 4 C. proc. civ., art. 304 pct. 6 Declararea prematură și ilegală a scadenței anticipate a creditului bancar acordat nu echivalează cu lipsa obiectului contractului de cesiune de creanță încheiat de bancă, ca și motiv de nulitate absolută a acestuia, dreptul de creanță al băncii și dreptul de cesiune al acestei creanțe către un terț fiind convenite de părțile contractului de credit bancar, conform art. 969 C. civ.

Astfel, este nelegală hotărârea prin care instanța constată că actul de cesiune încheiat de bancă este lovit de nulitate datorită lipsei obiectului acestuia, deoarece lipsa obiectului cesiunii echivalează doar cu lipsa creanței, or, dreptul de creanță al băncii există chiar de la data încheierii contractului de credit bancar. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3911 din 13 noiembrie 2013 Notă : În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil Prin sentința nr. 131/COM din 16 octombrie 2012, Tribunalul Alba, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului C.M.B. și a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de credit bancar nr. 855/PF/29 iunie 2007, încheiat între reclamant și pârâta B.C.R.

și pârâta C.T., în ceea ce privește clauza în temeiul căreia pârâta B.C.R. poate cesiona drepturile și obligațiile sale din contract – art. 10 din condițiile generale de creditare. Totodată, tribunalul a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de cesiune de creanță nr. J 962/27 octombrie 2010, încheiat între pârâta B.C.R. și pârâta SC S.C. SRL, cu privire la creanța rezultată din contractul de credit bancar nr. 855/PF/29 iunie 2007. Tribunalul a reținut că, prin cererea introductivă, reclamantul a solicitat și obligarea B.C.R.

la plata prejudiciului provocat prin nerespectarea clauzelor contractuale, capăt de cerere disjuns de instanță prin încheierea din 2 octombrie 2012. Pentru a pronunța soluția pe fond menționată, tribunalul a reținut că art. 10 din contractul de credit bancar este o clauză abuzivă, conform legislației naționale și comunitare, întrucât nu a fost negociată direct cu consumatorul, este contrară bunei-credințe și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Tribunalul a apreciat că pârâta B.C.R. nu a făcut dovada că a negociat clauza respectivă, conform art. 1169 C. civ., însăși existența celor două categorii de Condiții - speciale și generale - dovedind că nu toate clauzele contractului se negociază, ci, odată agreate Condițiile speciale, consumatorii, aderă, practic, la Condițiile generale.

De altfel, noțiunile de negociere și de aderare se exclud reciproc. Caracterul abuziv al clauzei 10 din contractul de credit bancar este relevat și de dezechilibrul creat între drepturile și obligațiile părților, întrucât, deși nu a notificat declararea scadenței anticipate a creditului, banca a procedat la cesionarea creanței. Acest dezechilibru este evident, atâta timp cât cesionarea creanței s-a făcut către o societate nebancară, care nu este supusă normelor speciale din domeniul bancar, ci normelor generale, reclamantul nemaifiind la adăpostul legislației speciale a consumatorului. Prin urmare, tribunalul a reținut că art. 10 din contractul de credit este o clauză abuzivă și, pe cale de consecință, sancțiunea este nulitatea acesteia.

Tribunalul a apreciat că și al doilea capăt de cerere, relativ la constatarea nulității absolute parțiale a contractului de cesiune din 27 octombrie 2010, cu privire la creanța rezultată din contractul nr. 855/PF/2007 este întemeiat. Sub acest aspect, prima instanță a apreciat că al doilea contract este fondat pe cauză ilicită. Tribunalul a apreciat că cesiunea are o cauză imorală, întrucât în contractul de credit bancar exista un coplătitor, iar pârâta B.C.R. nu a încercat în niciun fel să-și îndestuleze creanța prin urmărirea acestui coplătitor sau a garanției imobiliare. Prin urmare, a reținut instanța, apare întrebarea privind rostul acestor garanții dacă nu sunt uzitate, în caz de neîndeplinire a obligațiilor contractuale.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, pârâtele B.C.R. și SC S.C. SRL. În motivarea apelului declarat, apelanta-pârâtă SC S.C. SRL a arătat că reclamantul a solicitat, prin acțiune, anularea a două acte distincte, contractul de cesiune de creanță fiind anulat întrucât pârâta B.C.R. nu l-a notificat pe reclamant cu privire la declararea scadenței anticipate, astfel încât, anularea contractului de cesiune nu se încadrează în dispozițiile art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997 nefiind scutit de la plata taxei de timbru. Cu privire la obligația de notificare a băncii, apelanta-pârâtă a arătat că prin art. 8.3 din contractul de credit banca și-a asumat obligația de notificare a împrumutatului ca obligație de diligență, iar nu de rezultat, neasumându-și obligația de predare efectivă a notificării, ci doar obligația de notificare în scris a debitorului.

Apelanta-pârâtă B.C.R. a declarat apel împotriva încheierii din 12 iunie 2012, prin care tribunalul a respins excepțiile invocate de pârâte, respectiv, excepția netimbrării, întrucât în speță, nu se aplică art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997, republicată, pentru anularea contractului de cesiune de creanță, întrucât cele două capete de cerere au finalități distincte. Apelanta-pârâtă a arătat că prima instanță a respins greșit și excepția lipsei calității procesuale pasive a B.C.R., întrucât creanța a fost cesionată pârâtei SC S.C. SRL. Apelanta-pârâtă B.C.R.

a învederat că în mod greșit s-a reținut caracterul abuziv al clauzei 10 din contractul de credit, lipsa cunoștințelor juridice ale clientului nu poate constitui motiv pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, în condițiile în care în dreptul român este reglementată instituția reprezentării și asistării juridice, orice persoană putând apela la serviciile unui specialist cu cunoștințe juridice . În ceea ce privește obligația de notificare asumată de apelanta-pârâtă B.C.R., aceasta a arătat că și-a respectat obligația de notificare prevăzută de art. 8.3 din contractul bancar, iar cât privește dovada primirii efective a notificării de către debitor, apelanta-pârâtă a arătat că reclamantul debitor a adresat băncii la 4 noiembrie 2010 o cerere de rezolvare pe cale amiabilă a problemelor, ceea ce confirmă pe deplin primirea notificării de către reclamant.

Ca atare, a arătat apelanta-pârâtă, contractul de cesiune de creanță este perfect legal respectând pe deplin condițiile de validitate ale art. 948, 969 și 1391-1398 C. civ. Prin decizia nr.16 din 10 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția a II-a civilă, a admis apelul B.C.R. și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul admiterii în parte a acțiunii de fond, respectiv cu privire la capătul al doilea de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță, încheiat între pârâtele B.C.R. și SC S.C. SRL. Curtea de apel a respins ca nefondat primul capăt de cerere din acțiunea introductivă relativ la constatarea nulității absolute parțiale a contractului de credit bancar nr. 855/PF/2007.

Totodată, instanța de apel a respins apelul declarat de pârâta B.C.R. împotriva încheierii din 12 iunie 2012 și apelul SC S.C. SRL împotriva sentinței nr. 131/2012, obligând intimatul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că în mod greșit a apreciat tribunalul că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât această clauză nu poate fi constatată abuzivă, întrucât dezechilibrul contractual nu rezultă în mod obiectiv din stipularea unei astfel de clauze care-i conferă băncii posibilitatea de a proceda la cesiune. Cu privire la cesiunea de creanță, încheiată de pârâtele B.C.R. și SC S.C.

SRL, instanța de apel a reținut că această cesiune i-a fost notificată debitorului, care, de altfel, a depus-o odată cu acțiunea introductivă și, a apreciat instanța de apel, respectă toate dispozițiile art. 1393 C. civ., întrucât nu se impunea transmiterea notificării prin intermediul executorului judecătoresc și nici acordul debitorului, cum în mod nelegal susține reclamantul. Analizând, însă, condițiile generale pentru încheierea unui contract, prevăzute de art. 948 C. civ., instanța de apel a reținut că nu este îndeplinită condiția existenței unui obiect valabil, nefiind cesionată o creanță certă, lichidă și exigibilă, concluzie ce rezultă din considerarea declarării premature a creditului scadent, în măsura în care nu au fost parcurse etapele acestei proceduri, prevăzute de clauzele contractului de credit.

Instanța de apel a mai reținut că primirea notificării cesiunii de către debitor nu echivalează cu notificarea anterioară prin care B.C.R. SA îl soma să achite ratele scadente. Or, în speță, nu pot fi primite, a apreciat curtea de apel, susținerile apelantelor în sensul că depunerea notificării la societatea de curierat este suficientă. Ca atare, contractului de cesiune i-a lipsit, la data încheierii, obiectul valabil, iar nu cauza imorală cum a reținut prima instanță, banca cedentă nejustificând la momentul cesionării o creanță rezultată din scadența creditului cu respectarea clauzelor contractului de credit. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B.C.R., criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta-pârâtă a arătat că încheierea din 12 iunie 2012 este nelegală, întrucât soluția de respingere a excepției netimbrării a fost dată cu încălcarea art. 14 și art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997, atâta timp cât reclamantul a formulat mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, astfel încât devin incidente dispozițiile art. 14 din Legea nr. 146/1997, republicată, iar capătul de cerere relativ la anularea contractului de cesiune de creanță trebuia timbrat la valoarea creanței cesionate, cu atât mai mult cu cât temeiul constatării nulității contractului de cesiune nu îl constituie legislația specială a contractului. În plus, reclamantul nu este parte în contractul de cesiune de creanță, fiind un terț față de acest act juridic.

Recurenta-pârâtă a arătat că decizia curții de apel este nelegală întrucât instanța s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut. Astfel, a arătat recurenta-pârâtă, instanța de apel s-a pronunțat, printr-o motivare detaliată, asupra prematurității și lipsei de legalitate a declarării exigibilității anticipate a creditului, pentru a putea concluziona cu privire la lipsa de obiect a contractului de cesiune de creanță, însă instanța nu a fost învestită cu o atare cerere. Ca atare, curtea de apel a depășit limitele învestirii sale, care sunt date exclusiv de cererea introductivă și care nu cuprinde o astfel de solicitare. Recurenta-pârâtă a mai arătat că decizia recurată este nelegală și din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., fiind dată cu interpretarea greșită a art. 948 pct. 3, 963, 964, 965, 1311 și 1391 C. civ. Recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a constatat că actul de cesiune este lovit de nulitate întrucât obiectul său este lipsit de valabilitate, nefiind cesionată o creanță certă, lichidă și exigibilă, iar banca nu a justificat la data cesiunii o creanță rezultată din declararea scadenței creditului cu respectarea contractului de credit. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 1391 C. civ., care prevăd la obiectul cesiunii că aceasta trebuie să fie o creanță fără să impună condițiile ca aceasta să fie certă, lichidă și exigibilă. Ca atare, obiect al cesiunii poate să fie orice creanță, deci, inclusiv, creanța afectată de modalități sau creanțe viitoare, astfel încât lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanței cesionate nu poate afecta valabilitatea cesiunii.

Lipsa obiectului cesiunii echivalează doar cu lipsa creanței, or, dreptul de creanță al băncii există chiar de la data încheierii contractului de credit bancar. Recurenta-pârâtă a mai arătat că, și pe fond, societatea bancară a respectat dispozițiile art. 8 din condițiile generale ale contractului de credit privind declararea scadenței creditului, intimatul-reclamant fiind notificat cu respectarea clauzelor contractuale. Examinând actele și lucrările dosarului, prin raportare la motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține că recursul declarat este întemeiat, pentru următoarele considerente: Din analiza acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost precizată, se reține că intimatul-reclamant a invocat nulitatea contractului de cesiune încheiat de cele două pârâte, atât pentru că art. 10 din contractul de credit bancar este o clauză abuzivă, prin raportare la dispozițiile art. 4 din Legea nr.193/2000, astfel încât pârâta B.C.R.

nu putea să cesioneze creanța născută din contractul de credit bancar către un terț, un atare act nefiind permis de convenția părților, cât și pentru nerespectarea condițiilor de valabilitate a contractului de cesiune în sine, pentru absența notificării cesiunii și lipsa acordului debitului cedat. Se reține că ambele capete de cerere au, practic, aceeași finalitate – respectiv, constatarea inexistenței dreptului pârâtei B.C.R. de a cesiona creanța născută din contractul de credit, ambele fiind supuse legislației speciale a consumatorului, atâta timp cât se invocă o creanță născută dintr-un contract de credit bancar pentru consum, care este supus Legii nr. 193/2000.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge susținerile recurentei-pârâte privind greșita soluționare de către instanțele de fond, a excepției netimbrării acțiunii întrucât în speță se aplică dispozițiile legii speciale care se completează cu dreptul comun pe aspectul condițiilor de valabilitate a convențiilor, reglementate de art. 948 C. civ., reclamantul fiind scutit de la plata taxelor de timbru, în virtutea art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997, republicată. Înalta Curte reține că primul capăt de cerere relativ la constatarea caracterului abuziv al art. 10 din contractul de credit bancar, prin raportare la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 192/2000 și, pe cale de consecință, constatarea inexistenței dreptului pârâtei de a cesiona creanța către un terț și, implicit nulitatea contractului de cesiune încheiat între pârâte pentru aceste motive, a intrat în puterea lucrului judecat prin nerecurarea soluției instanței de apel, de către intimatul-reclamant.

În speță, s-a statuat, astfel, în mod irevocabil că art. 10 din contractul de credit care instituie dreptul pârâtei B.C.R. de a cesiona creanța nu este o clauză abuzivă din perspectiva art. 4 prevăzut de Legea nr. 193/2000 și, implicit, a fost irevocabil soluționată, prin nerecurare, și cererea de constatare a nulității contractului de cesiune, ca urmare a inexistenței dreptului recurentei de a cesiona creanța, aspect ce ar eluda dispozițiile speciale din Legea nr. 193/2000 și legislația bancară. Singurele aspecte ce pot fi analizate în această fază procesuală și care au fost, practic, criticate prin motivele de recurs privesc nulitatea contractului de cesiune încheiat între cele două pârâte, pentru nerespectarea condițiilor de valabilitate ale convențiilor, prevăzute de art. 948 C. civ.

prin raportare la dispozițiile art. 1391-1993 C. civ. Prin cererea de chemare în judecată precizată, intimatul-reclamant a invocat nulitatea contractului de cesiune de creanță pentru absența notificării cesiunii într-o anumită formă, respectiv, prin executor judecătoresc și lipsa acordului reclamantului, în calitate de debitor cedat, la încheierea contractului de cesiune de creanță. Și aceste aspecte au fost irevocabil tranșate de curtea de apel, care, analizând condițiile de validitate ale contractului de cesiune de creanță prin raportare la art. 1391 C. civ., a respins susținerile reclamantului relative la absența notificării prin intermediul executorului judecătoresc și lipsa acordului debitorului cedat ca nefondate, soluție ce nu a fost recurată.

Înalta Curte reține ca fondat primul motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., relativ la depășirea limitelor învestirii de către instanța de apel, întrucât curtea de apel a analizat condiția existenței obiectului contractului de cesiune de creanță prin raportare la absența caracterului cert, lichid și exigibil al creanței cesionate. Or, un atare aspect nu a fost invocat de reclamant nici prin cererea introductivă de instanță, nici prin precizarea acțiunii făcută în termenul legal, astfel încât, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității pe aspectul limitelor învestirii instanței de judecată, iar în ipoteza în care instanțele de fond apreciau că un atare aspect transpare din cererea introductivă de instanță erau obligate să califice acțiunea în justiție, conform art. 94 C. proc.

civ., și să pună în discuția părților această calificare pentru respectarea dreptului la apărare al tuturor părților în proces. Prin urmare, prin raportare la cele reținute de prima instanță de fond și în lipsa unei solicitări a reclamantului, făcută în fața primei instanțe, o atare motivare schimbă cauza actului juridic dedus judecății. Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că, sub aspect de drept substanțial, o atare interpretare adaugă la lege, întrucât dispozițiile art. 1391-1393 C. civ. nu impun condiția existenței caracterului cert, lichid și exigibil al creanței ce face obiectul contractului de cesiune de creanță. Mai mult, instanța de apel a reținut lipsa caracterului lichid, cert și exigibil al creanței cesionate, ca urmare a nerespectării clauzelor contractului de credit bancar, privind procedura notificării scadenței anticipate a creditului acordat.

Or, dincolo de faptul că nici acest aspect nu a fost invocat de reclamant, în susținerea acțiunii de fond, declararea prematură și ilegală a scadenței anticipate a creditului bancar acordat nu echivalează cu lipsa obiectului contractului de cesiune de creanță, ca și motiv de nulitate absolută a contractului de cesiune încheiat de cele două pârâte, dreptul de creanță al băncii și dreptul de cesiune al acestei creanțe către un terț, fiind convenite de părțile contractului de credit bancar, conform art. 969 C. civ. Ca atare, Înalta Curte reține că și al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este întemeiat, instanța de apel făcând o greșită interpretare a dispozițiilor art. 1391-1393 C. civ.

relative la condițiile de valabilitate ale contractului de cesiune de creanță și a art. 948 C. civ., privind condiția existenței obiectului unui contract, ca și condiție de valabilitate a acestuia. Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă și a modificat decizia atacată, în sensul admiterii apelului declarat de apelanta-pârâtă B.C.R. și schimbării în tot a sentinței atacate, iar, pe fond, a respins acțiunea reclamantului ca nefondată. În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte a obligat reclamanții la plata integrală a cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 5.606 lei.

În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte a obligat intimații-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.