ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2202/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1601 din data de 8 februarie 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta D.R., în contradictoriu cu pârâții Banca C.R. și D.A., s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de credit bancar pentru persoane fizice din 9 octombrie 2007 în privința coplătitorului D.R. S-a luat act că reclamanta a renunțat la judecarea cererii formulate în contradictoriu cu pârâții SC C.E.F.S. SRL și DDM E. AG, precum și la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a contractului de cesiune de creanțe din 30 ianuarie 2009. Au fost obligați pârâții Banca C.R.

și D.A. să plătească, în solidar, cheltuielile de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, la data de 9 octombrie 2007 s-a încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice prin care pârâta Banca C.R. a acordat pârâtului D.A. un împrumut în valoare de 1.700 RON pentru o perioadă de 120 de luni, că în cuprinsul acestui contract se menționează că reclamanta D.R. are calitatea de „coplătitor”, fiind aplicată la finalul contractului în dreptul numelui D.R. o semnătură care se regăsește în subsolul fiecărei pagini din contract, precum și pe fiecare pagină din „Condițiile generale de creditare-anexă la contractul de credit bancar din 9 octombrie 2007” depus la dosar, că din raportul de expertiză grafică întocmit în cauză de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice rezultă că semnăturile date pe numele reclamantei D.R.

pe contractul de credit din 9 octombrie 2007 și pe Condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit bancar din 9 octombrie 2007 nu aparțin reclamantei, că nici mențiunea „Am primit 2 ex.” de pe contractul de credit nu a fost executată de reclamantă, împrejurare față de care Tribunalul a apreciat că reclamanta nu și-a exprimat consimțământul la încheierea contractului de credit, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că la dosarul de credit există un certificat fiscal pentru dovedirea situației financiare a coplătitorului, certificat fiscal emis la cererea contribuabilului, consimțământul fiind o condiție esențială pentru validitatea unui contract, conform art. 948 C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului, lipsa consimțământului atrăgând nulitatea absolută a contractului.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii pronunțate la data de 8 septembrie 2010 prin care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, cu respectarea termenului prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. a declarat apel pârâta Banca C.R., solicitând schimbarea acestora în sensul respingerii acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În motivare, apelanta a arătat că având în vedere că prin contractul de cesiune din 30 ianuarie 2009 încheiat între Banca C.R. și DDM E. AG, banca a pierdut calitatea de creditor în contractul de credit, în poziția sa contractuală substituindu-se cesionarul, capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a contractului de credit din 9 octombrie 2007 pentru motivele invocate de reclamanta D.R.

trebuia în mod necesar să se soluționeze în contradictoriu cu cesionarul DDM E. AG. Curtea de Apel București, secția a ll-a civilă, prin decizia nr. 345 din 19 septembrie 2012, a respins ca nefondat apelul pârâtei. În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că în cauză, contractul de cesiune de creanță încheiat între Banca C.R. și DDM E. AG nu este opozabil intimatei reclamante, apelanta nefăcând dovada că acesteia i-a fost notificată cesiunea prin executor judecătoresc sau că a acceptat-o expres, prin înscris autentic în condițiile art. 1393 C. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Banca C.R. solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul admiterii apelului formulat de Banca C.R.

împotriva sentinței civile nr. 1601 din 8 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul București și schimbării acesteia în sensul respingerii pe fond a acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Recurenta-pârâtă își subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reproșând instanței de control judiciar soluționarea greșită a excepției lipsei calității procesuale pasive, aducând în susținere următoarele argumente: - Orice acțiune demarată având ca fundament juridic contractul de credit din 9 octombrie 2007, indiferent că este vorba de o acțiune în constatarea nulității absolute parțiale a actului juridic, urmează să se soluționeze în contradictoriu cu părțile care justifică legitimitatea în cadrul raportului juridic de împrumut, fie calitatea de creditor, fie pe cea de debitor, fără a avea relevanță că în istoria acestuia, la data încheierii altă persoană avea această calitate.

- Una dintre condițiile ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului dreptului de a acționa și, în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea. - Condiția calității procesuale prezintă o importanță considerabilă deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută dreptul litigios. - Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și respectiv al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății. - Calitatea procesuală este titlul legal care îndreptățește o persoană să fie parte în proces.

În privința reclamantului, instanța trebuie să constate că acesta este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății ori se poate prevala de interesul ce poate fi realizat pe calea justiției. În privința pârâtului trebuie verificat, pornind de la același raport juridic supus cercetării instanței, dacă el este obligat în acel raport. - Instanța de apel precizează în mod cu totul eronat că opozabilitatea contractului de cesiune operează numai din momentul în care i se notifică reclamantei cesiunea de creanță prin executor judecătoresc sau în care aceasta o acceptă expres prin înscris autentic.

- Pentru ca un act juridic să devină opozabil cuiva, este necesară aducerea la cunoștința acelei persoane faptul pentru care urmează să opereze opozabilitatea Dar, cu aceeași forță juridică de creare a opozabilității, funcționează și recunoașterea de către acea persoană a faptului juridic invocat, context în care afirmația reclamantei din cererea de chemare în judecată potrivit căreia face dovada luării la cunoștință de către reclamantă a cesiunii de creanță (cu atât mai mult cu cât reclamanta nu invocă inopozabilitatea cesiunii, ci nulitatea absolută parțială a contractului de credit pentru lipsa consimțământului), astfel încât nu se poate trage concluzia greșită astfel cum reține instanța de apel în sensul că debitorul cedat poate să ignore cesiunea, chiar dacă ar avea cunoștință despre cesiune, dacă nu s-au îndeplinit formalitățile pentru opozabilitate.

- Potrivit art. 1393 C. civ. cesiunea a devenit opozabilă față de pârâtul D.A. ca urmare a notificării realizată de cesionar, notificare despre care face vorbire reclamanta în acțiune. Prin cesiune operează o transmitere a obligațiilor în timp ce novația, la care face referire în mod nefondat, reclamanta, în întâmpinarea din apel, operează ca mod de transformare a obligației. - Din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă fără echivoc faptul că la momentul formulării acțiunii, reclamanta D.R. avea la cunoștință despre cesiunea creanței datorate de fiul său, împrumutatul D.A., rezultată din contractul de credit din 9 octombrie 2007, chiar de la acesta. Intimata-pârâtă D.R. a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta. Este de subliniat, cu titlu prealabil, caracterul predominant teoretic al argumentației adusă de recurentă în sprijinul criticii formulate și raportarea frecventă la apărările intimatei-reclamante din fața instanței de apel. Excepția lipsei calității procesuale pasive a primit o judicioasă dezlegare de către instanța de apel aceasta făcând o corectă analiză a opozabilității cesiunii din perspectiva cerințelor instituite de art. 1393 C. civ., datele speței nerelevând îndeplinirea față de intimata-reclamantă a formalităților prevăzute expres de legiuitor pentru validarea opozabilității cesiunii de creanță.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei ca nefondat iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei D.R. suma de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Banca C.R. împotriva deciziei civile nr. 345 din 19 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Obligă recurenta să plătească intimatei D.R. suma de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședjriță publică, astăzi 4 iunie 2013.