ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1283/2015

Decizia nr. 1283/2015 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1692 din 23 noiembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. x/320/2010, Tribunalul Specializat Mureș a admis acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. SA și C. SA - Sucursala Târgu-Mureș și, în consecință, a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 lit. a) din secțiunea "condiții speciale" a Convenției de credit din 8 aprilie 2008 încheiată între reclamanți și pârâtă; a anulat clauza menționată și a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 12.021 CHF în echivalentul în RON la data plății, reprezentând comisionul de risc plătit de reclamanți până la data introducerii acțiunii - 21 septembrie 2010, precum și comisionul de risc achitat ulterior acestei date.

De asemenea, a dispus obligarea pârâtei să nu mai perceapă în viitor de la reclamanți comisionul de risc, precum și să plătească reclamanților suma de 4.734 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că părțile au încheiat Convenția de credit la 8 aprilie 2008, prin care reclamanții au fost împrumutați cu suma de 196.700 CHF, modificat ulterior, la 14 aprilie 2010, prin Actul adițional din 14 aprilie 2010. La pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției și la pct. 3.5 din Condițiile generale ale aceluiași contract, a fost stabilit un comision de risc de 0,15% aplicabil soldului creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției.

Tribunalul a mai reținut că, în mod tacit, banca pârâtă a transformat contractul de credit într-unul de adeziune, constând într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, fiind impuse acestora în forma agreată de bancă. Totodată a menționat că, în cauză, pârâta nu a făcut dovada negocierii clauzei respective. Faptul că ambele părți au cunoscut la încheierea convenției de credit întinderea obligațiilor asumate prin clauza denunțată ca abuzivă, a fost apreciat de prima instanță ca nefiind de natură să conducă la concluzia că respectivul contract a fost negociat, din moment ce reclamanții-consumatori nu au avut posibilitatea reală să negocieze conținutul acesteia.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta C. SA, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 34/A din 17 iunie 2013 a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. și i-a obligat pe reclamanți, în solidar, la plata către pârâtă a sumei de 9.775,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel. Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că clauza stipulată la pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale Convenției de credit din 8 aprilie 2008, încheiată între părți, a fost pusă în discuția părților odată cu prezentarea ofertei de creditare.

Astfel, instanța de apel reținând că reclamanții au consimțit la încheierea contractului, au acceptat plata comisionului de risc, pe care l-au și achitat, fiind inclus în cuantumul ratei lunare, a impus concluzia că clauza vizând comisionul de risc este clară și fără echivoc, convenită și însușită de părți, inclusiv de reclamanți, ca urmare a semnării convenției și actului adițional. Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând în principal, casarea în întregime a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii, cu consecința respingerii apelului pârâtei și menținerii, ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de Tribunalul Specializat Mureș.

Prin Decizia nr. 1640 din 13 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanți împotriva Deciziei nr. 34/A din 17 iunie 2013 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, instanța supremă, din verificarea considerentelor hotărârii atacate, a reținut că aceasta cuprinde doar sumar argumentele care au format convingerea instanței de apel în sensul soluției pronunțate și că aceasta a analizat clauza clamată ca fiind abuzivă doar din perspectiva, a trei dintre condițiile impuse de legiuitor pentru aprecierea asupra caracterului abuziv al unei clauze, omițând să verifice dacă aceasta se referă sau nu la obiectul principal al contractului.

Față de aceste concluzii, a apreciat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, sens în care a indicat instanței de trimitere să verifice dacă clauza stipulată la pct. 5 lit. a) din convenția părților îndeplinește sau nu cerința de a nu viza obiectul principal al contractului. Prin Decizia nr. 604/A din 4 noiembrie 2014, pronunțată în rejudecare după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul declarat de pârâta C. SA, prin Filiala Târgu-Mureș, împotriva Sentinței nr. 1692 din 23 noiembrie 2011 a Tribunalul Specializat Mureș, pronunțată în Dosarul nr. x/320/2010 și a obligat pârâta către reclamanți la plata sumei de 7.280 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide în acest sens, instanța de prim control judiciar a analizat clauza stipulată la pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale Convenției de credit din 8 aprilie 2008, încheiată între reclamanți și pârâtă sub aspectul îndeplinirii cumulative a fiecăreia dintre condițiile statuate de legiuitor în acest sens, verificând dacă a fost negociată direct cu consumatorii, dacă creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dacă dezechilibrul este în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, precum și dacă clauza se referă la obiectul principal al contractului.

În ceea ce privește prima cerință, cea vizând caracterul nenegociat, Curtea, prin prisma dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, a reținut că, în speță, clauza defăimată ca abuzivă este inclusă într-un contract standard preformulat, întocmit de bancă, astfel că reclamanții-consumatori au luat act de conținutul acesteia odată cu semnarea convenției. De asemenea, a reținut că pârâta nu a probat contrariul, respectiv negocierea directă a clauzei cu reclamanții, deși sarcina probei îi revenea potrivit art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Referitor la cerința ca prin clauza pretins abuzivă să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, curtea a apreciat că în cauză este îndeplinită, sens în care a reținut că procentul de 22% aplicat la soldul creditului și plătibil lunar, pe toată durata de derulare a contractului, constituie un comision în cuantum total de 60.278,91 CHF, respectiv circa 30% din valoarea sumei împrumutate, situație în care existența dezechilibrului semnificativ între prestațiile părților apare ca fiind evidentă, pârâta obținând o treime din valoarea creditului acordat inițial, fără să-i incumbe vreo obligație corelativă acestui comision.

Relativ la existența dezechilibrului semnificativ în detrimentul consumatorului, instanța de apel a apreciat ca fiind îndeplinită și această condiție, în considerarea faptului că riscul eventualei neexecutări a contractului de către consumatori a revenit integral acestora, pârâta neasumându-și vreun risc, dimpotrivă, beneficiind de garanții reale și de cesiunea poliței de asigurare a creditului. În ceea ce privește cerința potrivit căreia clauza nu trebuie să se refere la obiectul principal al contractului, Curtea a reținut că clauza contestată nu vizează obiectul convenției de credit, în contextul în care obiectul contractului de credit, astfel cum rezultă din conținutul pct. 1 din Condițiile speciale îl constituie acoperirea cheltuielilor personale curente și refinanțarea unui credit, prin acordarea unui credit de 196.700 CHF, pe durata de 231 luni de la data încheierii convenției.

Pentru aceste argumente, instanța de prim control judiciar, în rejudecare, a respins apelul pârâtei și a menținut ca fiind temeinică și legală sentința primei instanțe. Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului său și schimbării sentinței primei instanțe, cu consecința respingerii acțiunii introductive ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată. În motivare, recurenta a invocat împotriva deciziei atacate, următoarele critici: 1. A susținut că instanța de apel a intervenit în mod nepermis în raporturile juridice dintre părți și a fixat un preț al contractului care nu este rezultatul acordului părților, încălcând astfel principiul pacta sunt servanda.

2. A arătat că în mod greșit instanța de apel a apreciat că poate proceda la controlul caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 5 lit. a) din contractul de credit dedus judecății, în condițiile în care aceasta vizează prețul, ca obiect propriu-zis al contractului, opinia recurentei fiind că evocata clauză nu poate fi cenzurată din perspectiva Legii nr. 193/2000. 3. În subsidiar, a susținut că, și în eventualitatea în care s-ar aprecia că clauza contestată poate face obiectul controlului caracterului abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000, această clauză nu îndeplinește condițiile prevăzute de acest act normativ pentru a putea fi calificată ca abuzivă. 4. Prin ultima dintre criticile formulate, recurenta a reproșat instanței de apel aplicarea legislației consumeriste în speță, cu ignorarea pregătirii economice a intimatei-reclamante B., în raport cu care ar fi trebuit exceptată de la protecția oferită prin Legea nr. 193/2000.

1. În dezvoltarea primei critici, autoarea căii de atac a arătat că reclamanții nu sunt îndreptățiți să obțină pe calea acțiunii în justiție, prin intervenția instanței de judecată, modificarea prețului convenției de credit, în condițiile în care acesta are caracter convențional, orice manifestare de voință a instanțelor în sensul modificării acestuia reprezentând un exces de putere, în afara cazului în care judecătorul este învestit cu o cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. În speță a arătat că intervenția instanței în modul de calcul al dobânzii contractuale, deci a prețului contractului, echivalează cu suplinirea consimțământului băncii, ceea ce contravine principiului libertății contractuale, reglementat de C. civ., principiului ocrotirii proprietății private reglementat de art. 44 și principiului libertății economice prevăzut de art. 45 din Constituția României.

2. Subsumat criticii vizând eronata apreciere a instanțelor de fond asupra posibilității că clauza contestată să facă obiectul controlului caracterului abuziv, recurenta a opinat că instanța de apel ar fi trebuit să excludă analiza acestei clauze din sfera posibilului caracter abuziv. În susținerea acestei ipoteze, a invocat dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care impun pentru verificarea caracterului abuziv al unei clauze condiția ca ea să nu se refere la conținutul obiectului contractului propriu-zis.

A specificat că norma legală menționată constituie transpunerea în dreptul național a art. 4 al Directivei nr. 93/13 care a fost detaliat prin Considerentul 19 al Directivei 93/13, în sensul că aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; (...) acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze (...)". În continuare, a arătat că doctrina în materie a stabilit că debitorul băncii, suportând costul creditului, în realitate se obligă să plătească cele două componente ale acestuia, dobânda și comisionul, la care se poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului și a plaților dobânzii.

Cum în speță, clauza contestată privește comisionul de risc, recurenta afirmă că aceasta vizează în mod direct și exclusiv unul dintre elementele constitutive ale prețului contractului și ca atare trebuia exclusă de la verificarea caracterului abuziv. În acest sens a făcut trimitere la jurisprudența instanței supreme și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, subliniind că exceptarea de principiu de la controlul caracterului abuziv include clauza privind comisionul contestat, întrucât el reprezintă contravaloarea/prețul unor servicii prestate de bancă și ca atare, face parte din preț - obiectul principal al contractului.

Totodată, recurenta a conchis că din interpretarea jurisprudenței comunitare în materie, rezultă că elementele care configurează întinderea obligației consumatorului reprezintă costul creditului, cost ce trebuie adus la cunoștința consumatorului și care intră sub incidența excluderii prevăzute la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, în condițiile în care clauza referitoare la acest cost este redactată într-un mod clar și inteligibil. 3. În susținerea criticii privind greșita aprecierea a instanțelor de fond asupra caracterului abuziv al clauzei stipulate la pct. 5 lit. a) din condițiile speciale a Convenției de credit din 8 aprilie 2008, recurenta a arătat că judecătorul nu trebuie să-și propună să realizeze un echilibru perfect între prestații, ci o cale de mijloc, prin care să se concilieze interesele opuse ale părților, profesionist și consumator, astfel cum aceste categorii sunt definite de art. 2 din Legea nr. 193/2000.

A mai susținut că judecătorul nu poate dispune anularea ca abuzivă a unei clauze contractuale, decât în situația în care, prin aceasta, se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 din actul normativ menționat și a precizat că nu a fost de rea credință și nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin inserarea în contract a clauzei privind dobânda deoarece: - costul creditului compus din D.A.E.

(care cuprinde și comisionul de risc) a fost stabilită în acord cu normele BNR și legislația europeană aplicabilă, iar perceperea comisionului, ca parte a prețului contractului, este justificată de scopul economic al băncilor, constând în obținerea de profit; - cuantumul comisionului, a fost adus la cunoștința părților, prin prezentarea costurilor contractului de credit; - obligația de plată a acestui comision a fost stabilită încă de la data încheierii contractelor de credit, atât sub aspectul valoric - procentual, cât și sub aspectul perioadei - pe toată durata creditului, astfel încât intimații-reclamanți au avut reprezentarea clară a acestei obligații, pe care și-au asumat-o prin semnarea contractului de credit; - riscurile pe care și le-a asumat vizează imposibilitatea returnării creditului, devalorizarea garanțiilor, imposibilitatea de executare a garanțiilor, diminuarea valorii creanțelor, riscul valutar, care nu puteau fi acoperite integral prin constituirea garanțiilor imobiliare.

În raport de cele anterior expuse, autoarea căii de atac a susținut că argumentele reținute de instanța de apel în calificarea clauzei în litigiu ca fiind abuzivă sunt nelegale și a cerut instanței supreme să le înlăture. 4. Ultima dintre criticile formulate de autoarea căii de atac a vizat aplicarea în speță a legislației consumeriste, în contextul în care reclamanta B . nu este consumator profan. În acest sens, recurenta a arătat că din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamanta nu este un consumator protejat de legislația specifică, aceasta profesând ca economist în cadrul Curții de Conturi a României, având astfel o pregătire care îi permitea mai mult decât oricărui alt consumator cunoașterea aprofundată a clauzelor contractuale și a înțelesului acestora.

Din acest punct de vedere a criticat faptul că instanța de apel nici nu a analizat apărările sale privind excluderea de la protecția Legii nr. 193/2000 a unui "avocat" ale cărui cunoștințe tehnice și instruire nu justifică măsuri de protecție. De asemenea, a susținut că nivelul de informare a reclamantei B., care prin semnarea contractului în litigiu a refinanțat mai multe credite contractate anterior, i-a permis acesteia să înțeleagă corect și complet conținutul clauzelor contractului pe care îl semna, câtă vreme a acceptat aceste clauze, în cunoștință de cauză. În final, recurenta a solicitat instanței supreme să constate că reclamanta în speță prin activitatea profesională desfășurată se îndepărtează de la conceptul de consumator/debitor profan, ceea ce impune exceptarea acesteia de la beneficiul protecției oferite de actele normative în materia protecției consumatorilor citate și invocate ca temei al cererii de chemare în judecată.

În considerarea celor anterior expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, cu consecința schimbării hotărârii primei instanțe și respingerea acțiunii introductive ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată în apel și recurs. La 4 mai 2015 intimații-reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală, constând în onorariu de avocat.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins în considerarea următoarelor argumente: În speță, disputa se poartă asupra clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale Convenției de credit din 8 aprilie 2008. 1. În ceea ce privește critica recurentei privind intervenția în mod nepermis a instanței de apel în raporturile juridice dintre părți, cu încălcarea principiul pacta sunt servanda, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată, având în vedere că argumentele dezvoltate de parte în susținerea acesteia vizează clauza referitoare la dobânda contractuală, care nu face obiectul litigiului dedus judecății, nefiind contestată în speță de reclamanți ca abuzivă.

2. Din perspectiva celei de-a doua critici formulate de recurentă, prin care aceasta a susținut că clauza prevăzută la pct. 5 lit. a) din Convenția de credit din 8 aprilie 2008 este exceptată de la controlul caracterului abuziv, întrucât vizează comisionul de risc care constituie parte componentă a prețului, Înalta Curte reține că într-adevăr potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Reglementarea din dreptul național este în consens cu cea din dreptul comunitar, Directiva nr. 13/93/CEE prevăzând două excepții de la controlul caracterului abuziv al clauzelor contractuale, statuând că acesta nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. De asemenea, Înalta Curte reține că interpretarea art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 și a art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1998 conduce la concluzia că prețul contractului de credit include și comisionul de risc.

Aceasta nu exclude însă clauza contestată în speță de la controlul caracterului abuziv, de plano, ci impune analiza acesteia prin raportare la modul de redactare, care trebuie să fie clar și inteligibil, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. În speță, instanța de prim control judiciar a precizat că clauză contestată nu ar putea fi apreciată ca fiind una lipsită de claritate, echivocă, sau că pentru înțelegerea ei ar fi necesare cunoștințe de specialitate, raportat la art. 1 din Lege, astfel că a apreciat că prevederile acesteia nu lasă loc la interpretări, reclamanții-consumatori având opțiunea de a adera sau nu la contractul preformulat în care clauza este inclusă la art. 5 lit. a) din condițiile speciale.

Însă, instanța supremă subliniază că sintagma "exprimate într-un limbaj ușor inteligibil" folosită de legiuitorul național și cea utilizată de norma comunitară ("exprimate în mod clar și inteligibil") nu pot fi reduse la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal pentru că altfel ar fi de prisos să se fi făcut această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ele vizând definirea clauzei astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor care privesc conținutul și efectele sale asupra contractului în ansamblu. Având în vedere că funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, orice consumator ar fi fost într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a aprecia asupra acestuia.

În același sens consemnează și Rezoluția Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, potrivit căreia, profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator în mod corect și echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de către consumatori cu privire la acest comision nu este de natură a complini această obligație a băncii și nici de a imprima clauzei un caracter clar și inteligibil. Astfel, Înalta Curte reține că critica menționată este nefondată și că în ceea ce privește clauză stipulată la art. 5 lit. a) din condițiile speciale din Convenția de credit din 8 aprilie 2008 nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 pentru a fi exceptată de la verificarea caracterului abuziv.

3. În ceea ce privește cea de-a treia dintre criticile formulate de recurentă, respectiv cea potrivit căreia în cauză nu ar fi îndeplinite condițiile impuse pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei contestate, Înalta Curte o apreciază de asemenea ca fiind nefondată, reținând că autoarea căii de atac, din această perspectivă, a formulat doar o serie de susțineri cu caracter general fără să se raporteze în concret la considerentele deciziei atacate.

Totodată, instanța supremă urmează să înlăture aprecierile formal făcute de recurentă în sensul că riscul creditului nu a fost asumat integral de intimații consumatori, întrucât acesta are o natură complexă, iar recurenta însăși și-a asumat riscul imposibilității returnării creditului, al devalorizării garanțiilor, al imposibilității de executare a garanțiilor, de diminuare a valorii creanțelor și riscul valutar, despre care a susținut că nu puteau fi acoperite integral prin constituirea garanțiilor imobiliare de către consumatori. În acest sens, Înalta Curte reține că stabilirea unui comision lunar, cu o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului - în cotă de 0,15%, în cuantum total de 60.278,91 CHF, reprezentând circa 30% din valoarea sumei împrumutate, are aptitudinea de a crea o sarcină în plus în detrimentul consumatorului și, astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, prin impunerea acestui comision, care nu corespunde exigențelor de predictibilitate, s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, deoarece clauza în dispută acoperă o asigurare pe care banca și-o ia împotriva unui risc eventual, cel al neplății creditului, fără ca la finalul perioadei de creditare, sumele încasate cu acest titlu să fie restituite consumatorilor, în ipoteza în care aceștia ar fi buni platnici. De asemenea, comisionul de risc este nejustificat de bancă, în condițiile în care restituirea împrumutului a fost garantată de consumatori prin aducerea de garanții reale, dar și printr-o poliță de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor. În raport cu cele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că și această critică este nefondată.

Ultima critică formulată de recurentă, privind aplicarea eronată în cauză a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, în condițiile în care, față de profesia de economist și calitatea de angajat al Curții de Conturi a reclamantei, litigiul se impunea a fi fost exceptat de la incidența legislației consumeriste, Înalta Curte, reține că această critică a fost formulată, omisso medio, direct în recurs, astfel că, nefăcând obiectul analizei instanței de apel, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de recurs. În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. SA prin Filiala Târgu-Mureș. În baza dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ. raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 din același cod, cum recurenta-pârâtă a căzut în pretenții, fiind în culpă procesuală și, având în vedere cererea dovedită cu înscrisurile depuse la dosar de către intimații-reclamanți, urmează a fi obligată recurenta-pârâtă la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, în favoarea intimaților-reclamanți A. și B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. SA prin Filiala Târgu-Mureș împotriva Deciziei nr. 604/A din 4 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimații-reclamanți A. și B. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 mai 2015. Procesat de GGC - MI