ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1283/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1283/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 1283/2015

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1692 din 23

noiembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. x/320/2010, Tribunalul Specializat

Mureș a admis acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu

pârâta C. SA și C. SA - Sucursala Târgu-Mureș și, în consecință, a constatat

caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 lit. a) din secțiunea

"condiții speciale" a Convenției de credit din 8 aprilie 2008

încheiată între reclamanți și pârâtă; a anulat clauza menționată și a obligat

pârâta să restituie reclamanților suma de 12.021 CHF în echivalentul în RON la

data plății, reprezentând comisionul de risc plătit de reclamanți până la data

introducerii acțiunii - 21 septembrie 2010, precum și comisionul de risc

achitat ulterior acestei date. De asemenea, a dispus obligarea pârâtei să nu

mai perceapă în viitor de la reclamanți comisionul de risc, precum și să

plătească reclamanților suma de 4.734 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că părțile au încheiat Convenția de credit la

8 aprilie 2008, prin care reclamanții au fost împrumutați cu suma de 196.700

CHF, modificat ulterior, la 14 aprilie 2010, prin Actul adițional din 14

aprilie 2010.

La pct. 5 lit. a) din

Condițiile speciale ale convenției și la pct. 3.5 din Condițiile generale ale

aceluiași contract, a fost stabilit un comision de risc de 0,15% aplicabil

soldului creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de

derulare a convenției.

Tribunalul a mai

reținut că, în mod tacit, banca pârâtă a transformat contractul de credit

într-unul de adeziune, constând într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu

au putut fi negociate de reclamanți, fiind impuse acestora în forma agreată de

bancă. Totodată a menționat că, în cauză, pârâta nu a făcut dovada negocierii

clauzei respective.

Faptul că ambele

părți au cunoscut la încheierea convenției de credit întinderea obligațiilor

asumate prin clauza denunțată ca abuzivă, a fost apreciat de prima instanță ca

nefiind de natură să conducă la concluzia că respectivul contract a fost

negociat, din moment ce reclamanții-consumatori nu au avut posibilitatea reală

să negocieze conținutul acesteia.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâta C. SA, criticând-o pentru netemeinicie și

nelegalitate.

Curtea de Apel

Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin

Decizia nr. 34/A din 17 iunie 2013 a admis apelul declarat de pârâtă împotriva

sentinței pronunțate de prima instanță, pe care a schimbat-o în tot, în sensul

că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de

reclamanții A. și B. și i-a obligat pe reclamanți, în solidar, la plata către

pârâtă a sumei de 9.775,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă

instanță și în apel.

Pentru a decide

astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că clauza stipulată la pct.

5 lit. a) din Condițiile speciale ale Convenției de credit din 8 aprilie 2008,

încheiată între părți, a fost pusă în discuția părților odată cu prezentarea

ofertei de creditare.

Astfel, instanța de

apel reținând că reclamanții au consimțit la încheierea contractului, au

acceptat plata comisionului de risc, pe care l-au și achitat, fiind inclus în

cuantumul ratei lunare, a impus concluzia că clauza vizând comisionul de risc

este clară și fără echivoc, convenită și însușită de părți, inclusiv de

reclamanți, ca urmare a semnării convenției și actului adițional.

Împotriva acestei

decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând în principal, casarea în întregime a

hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar

în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii, cu consecința respingerii

apelului pârâtei și menținerii, ca legală și temeinică a sentinței pronunțate

de Tribunalul Specializat Mureș.

Prin Decizia nr. 1640

din 13 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a

admis recursul declarat de reclamanți împotriva Deciziei nr. 34/A din 17 iunie

2013 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide

astfel, instanța supremă, din verificarea considerentelor hotărârii atacate, a

reținut că aceasta cuprinde doar sumar argumentele care au format convingerea

instanței de apel în sensul soluției pronunțate și că aceasta a analizat clauza

clamată ca fiind abuzivă doar din perspectiva, a trei dintre condițiile impuse

de legiuitor pentru aprecierea asupra caracterului abuziv al unei clauze,

omițând să verifice dacă aceasta se referă sau nu la obiectul principal al

contractului.

Față de aceste

concluzii, a apreciat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, sens în

care a indicat instanței de trimitere să verifice dacă clauza stipulată la pct.

5 lit. a) din convenția părților îndeplinește sau nu cerința de a nu viza

obiectul principal al contractului.

Prin Decizia nr.

604/A din 4 noiembrie 2014, pronunțată în rejudecare după casarea cu trimitere,

Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal a respins apelul declarat de pârâta C. SA, prin Filiala Târgu-Mureș,

împotriva Sentinței nr. 1692 din 23 noiembrie 2011 a Tribunalul Specializat

Mureș, pronunțată în Dosarul nr. x/320/2010 și a obligat pârâta către

reclamanți la plata sumei de 7.280 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide în

acest sens, instanța de prim control judiciar a analizat clauza stipulată la

pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale Convenției de credit din 8 aprilie

2008, încheiată între reclamanți și pârâtă sub aspectul îndeplinirii cumulative

a fiecăreia dintre condițiile statuate de legiuitor în acest sens, verificând

dacă a fost negociată direct cu consumatorii, dacă creează un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dacă dezechilibrul este

în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, precum și

dacă clauza se referă la obiectul principal al contractului.

În ceea ce privește

prima cerință, cea vizând caracterul nenegociat, Curtea, prin prisma dispozițiilor

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, a reținut că, în speță, clauza

defăimată ca abuzivă este inclusă într-un contract standard preformulat,

întocmit de bancă, astfel că reclamanții-consumatori au luat act de conținutul

acesteia odată cu semnarea convenției.

De asemenea, a

reținut că pârâta nu a probat contrariul, respectiv negocierea directă a

clauzei cu reclamanții, deși sarcina probei îi revenea potrivit art. 4 alin.

(3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Referitor la cerința

ca prin clauza pretins abuzivă să se creeze un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților, curtea a apreciat că în cauză este

îndeplinită, sens în care a reținut că procentul de 22% aplicat la soldul

creditului și plătibil lunar, pe toată durata de derulare a contractului,

constituie un comision în cuantum total de 60.278,91 CHF, respectiv circa 30%

din valoarea sumei împrumutate, situație în care existența dezechilibrului

semnificativ între prestațiile părților apare ca fiind evidentă, pârâta obținând

o treime din valoarea creditului acordat inițial, fără să-i incumbe vreo

obligație corelativă acestui comision.

Relativ la existența

dezechilibrului semnificativ în detrimentul consumatorului, instanța de apel a

apreciat ca fiind îndeplinită și această condiție, în considerarea faptului că

riscul eventualei neexecutări a contractului de către consumatori a revenit

integral acestora, pârâta neasumându-și vreun risc, dimpotrivă, beneficiind de

garanții reale și de cesiunea poliței de asigurare a creditului.

În ceea ce privește

cerința potrivit căreia clauza nu trebuie să se refere la obiectul principal al

contractului, Curtea a reținut că clauza contestată nu vizează obiectul

convenției de credit, în contextul în care obiectul contractului de credit,

astfel cum rezultă din conținutul pct. 1 din Condițiile speciale îl constituie

acoperirea cheltuielilor personale curente și refinanțarea unui credit, prin

acordarea unui credit de 196.700 CHF, pe durata de 231 luni de la data

încheierii convenției.

Pentru aceste

argumente, instanța de prim control judiciar, în rejudecare, a respins apelul

pârâtei și a menținut ca fiind temeinică și legală sentința primei instanțe.

Împotriva acestei

decizii, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., solicitând modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii

apelului său și schimbării sentinței primei instanțe, cu consecința respingerii

acțiunii introductive ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În motivare,

recurenta a invocat împotriva deciziei atacate, următoarele critici:

instanța de apel a intervenit în mod nepermis în raporturile juridice dintre

părți și a fixat un preț al contractului care nu este rezultatul acordului

părților, încălcând astfel principiul pacta sunt servanda.

greșit instanța de apel a apreciat că poate proceda la controlul caracterului

abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 5 lit. a) din contractul de

credit dedus judecății, în condițiile în care aceasta vizează prețul, ca obiect

propriu-zis al contractului, opinia recurentei fiind că evocata clauză nu poate

fi cenzurată din perspectiva Legii nr. 193/2000.

susținut că, și în eventualitatea în care s-ar aprecia că clauza contestată

poate face obiectul controlului caracterului abuziv din perspectiva Legii nr.

193/2000, această clauză nu îndeplinește condițiile prevăzute de acest act

normativ pentru a putea fi calificată ca abuzivă.

criticile formulate, recurenta a reproșat instanței de apel aplicarea

legislației consumeriste în speță, cu ignorarea pregătirii economice a

intimatei-reclamante B., în raport cu care ar fi trebuit exceptată de la

protecția oferită prin Legea nr. 193/2000.

primei critici, autoarea căii de atac a arătat că reclamanții nu sunt

îndreptățiți să obțină pe calea acțiunii în justiție, prin intervenția

instanței de judecată, modificarea prețului convenției de credit, în condițiile

în care acesta are caracter convențional, orice manifestare de voință a

instanțelor în sensul modificării acestuia reprezentând un exces de putere, în

afara cazului în care judecătorul este învestit cu o cerere în constatarea

caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

În speță a arătat că

intervenția instanței în modul de calcul al dobânzii contractuale, deci a

prețului contractului, echivalează cu suplinirea consimțământului băncii, ceea

ce contravine principiului libertății contractuale, reglementat de C. civ.,

principiului ocrotirii proprietății private reglementat de art. 44 și

principiului libertății economice prevăzut de art. 45 din Constituția României.

vizând eronata apreciere a instanțelor de fond asupra posibilității că clauza

contestată să facă obiectul controlului caracterului abuziv, recurenta a opinat

că instanța de apel ar fi trebuit să excludă analiza acestei clauze din sfera

posibilului caracter abuziv.

În susținerea acestei

ipoteze, a invocat dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care

impun pentru verificarea caracterului abuziv al unei clauze condiția ca ea să

nu se refere la conținutul obiectului contractului propriu-zis.

A specificat că norma

legală menționată constituie transpunerea în dreptul național a art. 4 al

Directivei nr. 93/13 care a fost detaliat prin Considerentul 19 al Directivei

93/13, în sensul că aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra

clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra

raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; (...) acestea

pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze

(...)".

În continuare, a

arătat că doctrina în materie a stabilit că debitorul băncii, suportând costul

creditului, în realitate se obligă să plătească cele două componente ale

acestuia, dobânda și comisionul, la care se poate adăuga penalizarea pentru

întârzierea rambursării creditului și a plaților dobânzii.

Cum în speță, clauza

contestată privește comisionul de risc, recurenta afirmă că aceasta vizează în

mod direct și exclusiv unul dintre elementele constitutive ale prețului

contractului și ca atare trebuia exclusă de la verificarea caracterului abuziv.

În acest sens a făcut trimitere la jurisprudența instanței supreme și a Curții

de Justiție a Uniunii Europene, subliniind că exceptarea de principiu de la

controlul caracterului abuziv include clauza privind comisionul contestat,

întrucât el reprezintă contravaloarea/prețul unor servicii prestate de bancă și

ca atare, face parte din preț - obiectul principal al contractului.

Totodată, recurenta a

conchis că din interpretarea jurisprudenței comunitare în materie, rezultă că

elementele care configurează întinderea obligației consumatorului reprezintă

costul creditului, cost ce trebuie adus la cunoștința consumatorului și care intră

sub incidența excluderii prevăzute la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE,

în condițiile în care clauza referitoare la acest cost este redactată într-un

mod clar și inteligibil.

criticii privind greșita aprecierea a instanțelor de fond asupra caracterului

abuziv al clauzei stipulate la pct. 5 lit. a) din condițiile speciale a

Convenției de credit din 8 aprilie 2008, recurenta a arătat că judecătorul nu

trebuie să-și propună să realizeze un echilibru perfect între prestații, ci o

cale de mijloc, prin care să se concilieze interesele opuse ale părților,

profesionist și consumator, astfel cum aceste categorii sunt definite de art. 2

din Legea nr. 193/2000.

A mai susținut că

judecătorul nu poate dispune anularea ca abuzivă a unei clauze contractuale,

decât în situația în care, prin aceasta, se creează un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 din actul

normativ menționat și a precizat că nu a fost de rea credință și nu s-a creat

un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin

inserarea în contract a clauzei privind dobânda deoarece:

- costul creditului

compus din D.A.E. (care cuprinde și comisionul de risc) a fost stabilită în

acord cu normele BNR și legislația europeană aplicabilă, iar perceperea

comisionului, ca parte a prețului contractului, este justificată de scopul

economic al băncilor, constând în obținerea de profit;

- cuantumul

comisionului, a fost adus la cunoștința părților, prin prezentarea costurilor

contractului de credit;

- obligația de plată

a acestui comision a fost stabilită încă de la data încheierii contractelor de

credit, atât sub aspectul valoric - procentual, cât și sub aspectul perioadei -

pe toată durata creditului, astfel încât intimații-reclamanți au avut

reprezentarea clară a acestei obligații, pe care și-au asumat-o prin semnarea

contractului de credit;

- riscurile pe care

și le-a asumat vizează imposibilitatea returnării creditului, devalorizarea

garanțiilor, imposibilitatea de executare a garanțiilor, diminuarea valorii

creanțelor, riscul valutar, care nu puteau fi acoperite integral prin

constituirea garanțiilor imobiliare.

În raport de cele

anterior expuse, autoarea căii de atac a susținut că argumentele reținute de

instanța de apel în calificarea clauzei în litigiu ca fiind abuzivă sunt

nelegale și a cerut instanței supreme să le înlăture.

criticile formulate de autoarea căii de atac a vizat aplicarea în speță a

legislației consumeriste, în contextul în care reclamanta B

.

nu este

consumator profan.

În acest sens,

recurenta a arătat că din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamanta

nu este un consumator protejat de legislația specifică, aceasta profesând ca

economist în cadrul Curții de Conturi a României, având astfel o pregătire care

îi permitea mai mult decât oricărui alt consumator cunoașterea aprofundată a

clauzelor contractuale și a înțelesului acestora.

Din acest punct de

vedere a criticat faptul că instanța de apel nici nu a analizat apărările sale

privind excluderea de la protecția Legii nr. 193/2000 a unui "avocat"

ale cărui cunoștințe tehnice și instruire nu justifică măsuri de protecție.

De asemenea, a

susținut că nivelul de informare a reclamantei B., care prin semnarea

contractului în litigiu a refinanțat mai multe credite contractate anterior,

i-a permis acesteia să înțeleagă corect și complet conținutul clauzelor

contractului pe care îl semna, câtă vreme a acceptat aceste clauze, în

cunoștință de cauză.

În final, recurenta a

solicitat instanței supreme să constate că reclamanta în speță prin activitatea

profesională desfășurată se îndepărtează de la conceptul de consumator/debitor

profan, ceea ce impune exceptarea acesteia de la beneficiul protecției oferite

de actele normative în materia protecției consumatorilor citate și invocate ca

temei al cererii de chemare în judecată.

În considerarea celor

anterior expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea

deciziei atacate în sensul admiterii apelului, cu consecința schimbării

hotărârii primei instanțe și respingerea acțiunii introductive ca neîntemeiată,

cu cheltuieli de judecată în apel și recurs.

La 4 mai 2015

intimații-reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea

recursului ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de

judecată efectuate în această fază procesuală, constând în onorariu de avocat.

Analizând decizia

atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, urmând a fi respins în considerarea următoarelor argumente:

În speță, disputa se

poartă asupra clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale

Convenției de credit din 8 aprilie 2008.

privește critica recurentei privind intervenția în mod nepermis a instanței de

apel în raporturile juridice dintre părți, cu încălcarea principiul pacta sunt

servanda, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată, având în vedere că

argumentele dezvoltate de parte în susținerea acesteia vizează clauza

referitoare la dobânda contractuală, care nu face obiectul litigiului dedus

judecății, nefiind contestată în speță de reclamanți ca abuzivă.

celei de-a doua critici formulate de recurentă, prin care aceasta a susținut că

clauza prevăzută la pct. 5 lit. a) din Convenția de credit din 8 aprilie 2008

este exceptată de la controlul caracterului abuziv, întrucât vizează comisionul

de risc care constituie parte componentă a prețului, Înalta Curte reține că

într-adevăr potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii

abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al

contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată,

pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă

parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor

inteligibil.

Reglementarea din

dreptul național este în consens cu cea din dreptul comunitar, Directiva nr.

13/93/CEE prevăzând două excepții de la controlul caracterului abuziv al

clauzelor contractuale, statuând că acesta nu privește nici definirea

obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a

remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în

schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt

exprimate în mod clar și inteligibil.

De asemenea, Înalta

Curte reține că interpretarea art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 și a

art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1998 conduce la concluzia că prețul contractului

de credit include și comisionul de risc.

Aceasta nu exclude

însă clauza contestată în speță de la controlul caracterului abuziv, de plano,

ci impune analiza acesteia prin raportare la modul de redactare, care trebuie să

fie clar și inteligibil, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În speță, instanța de

prim control judiciar a precizat că clauză contestată nu ar putea fi apreciată

ca fiind una lipsită de claritate, echivocă, sau că pentru înțelegerea ei ar fi

necesare cunoștințe de specialitate, raportat la art. 1 din Lege, astfel că a

apreciat că prevederile acesteia nu lasă loc la interpretări,

reclamanții-consumatori având opțiunea de a adera sau nu la contractul

preformulat în care clauza este inclusă la art. 5 lit. a) din condițiile

speciale.

Însă, instanța

supremă subliniază că sintagma "exprimate într-un limbaj ușor

inteligibil" folosită de legiuitorul național și cea utilizată de norma

comunitară ("exprimate în mod clar și inteligibil") nu pot fi reduse

la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau

literal pentru că altfel ar fi de prisos să se fi făcut această mențiune în

cuprinsul unui act normativ, ele vizând definirea clauzei astfel încât

consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor care

privesc conținutul și efectele sale asupra contractului în ansamblu.

Având în vedere că

funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract,

orice consumator ar fi fost într-o poziție dezavantajată față de bancă și

într-o imposibilitate reală de a aprecia asupra acestuia.

În același sens

consemnează și Rezoluția Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, potrivit

căreia, profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator în mod corect

și echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de către

consumatori cu privire la acest comision nu este de natură a complini această

obligație a băncii și nici de a imprima clauzei un caracter clar și

inteligibil.

Astfel, Înalta Curte

reține că critica menționată este nefondată și că în ceea ce privește clauză

stipulată la art. 5 lit. a) din condițiile speciale din Convenția de credit din

8 aprilie 2008 nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 4 alin. 6 din Legea

nr. 193/2000 pentru a fi exceptată de la verificarea caracterului abuziv.

privește cea de-a treia dintre criticile formulate de recurentă, respectiv cea

potrivit căreia în cauză nu ar fi îndeplinite condițiile impuse pentru

constatarea caracterului abuziv al clauzei contestate, Înalta Curte o apreciază

de asemenea ca fiind nefondată, reținând că autoarea căii de atac, din această

perspectivă, a formulat doar o serie de susțineri cu caracter general fără să

se raporteze în concret la considerentele deciziei atacate.

Totodată, instanța

supremă urmează să înlăture aprecierile formal făcute de recurentă în sensul că

riscul creditului nu a fost asumat integral de intimații consumatori, întrucât

acesta are o natură complexă, iar recurenta însăși și-a asumat riscul

imposibilității returnării creditului, al devalorizării garanțiilor, al

imposibilității de executare a garanțiilor, de diminuare a valorii creanțelor

și riscul valutar, despre care a susținut că nu puteau fi acoperite integral

prin constituirea garanțiilor imobiliare de către consumatori.

În acest sens, Înalta

Curte reține că stabilirea unui comision lunar, cu o valoare deloc neglijabilă

în raport de costurile creditului - în cotă de 0,15%, în cuantum total de

60.278,91 CHF, reprezentând circa 30% din valoarea sumei împrumutate, are

aptitudinea de a crea o sarcină în plus în detrimentul consumatorului și,

astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, prin

impunerea acestui comision, care nu corespunde exigențelor de predictibilitate,

s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, deoarece

clauza în dispută acoperă o asigurare pe care banca și-o ia împotriva unui risc

eventual, cel al neplății creditului, fără ca la finalul perioadei de creditare,

sumele încasate cu acest titlu să fie restituite consumatorilor, în ipoteza în

care aceștia ar fi buni platnici.

De asemenea,

comisionul de risc este nejustificat de bancă, în condițiile în care

restituirea împrumutului a fost garantată de consumatori prin aducerea de

garanții reale, dar și printr-o poliță de asigurare pentru acoperirea tuturor

riscurilor.

În raport cu cele

anterior expuse, Înalta Curte apreciază că și această critică este nefondată.

Ultima critică

formulată de recurentă, privind aplicarea eronată în cauză a dispozițiilor

Legii nr. 193/2000, în condițiile în care, față de profesia de economist și

calitatea de angajat al Curții de Conturi a reclamantei, litigiul se impunea a

fi fost exceptat de la incidența legislației consumeriste, Înalta Curte, reține

că această critică a fost formulată, omisso medio, direct în recurs, astfel că,

nefăcând obiectul analizei instanței de apel, nu poate forma obiectul cenzurii

instanței de recurs.

În considerarea celor

ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. SA prin Filiala

Târgu-Mureș.

În baza dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ. raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 din același

cod, cum recurenta-pârâtă a căzut în pretenții, fiind în culpă procesuală și,

având în vedere cererea dovedită cu înscrisurile depuse la dosar de către

intimații-reclamanți, urmează a fi obligată recurenta-pârâtă la plata sumei de

1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat,

în favoarea intimaților-reclamanți A. și B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de recurenta-pârâtă C. SA prin Filiala Târgu-Mureș împotriva

Deciziei nr. 604/A din 4 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel

Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă

recurenta-pârâtă la plata către intimații-reclamanți A. și B. a sumei de 1.000

RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 8 mai 2015.

Procesat de GGC - MI