ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3203/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3203/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Prin cererea înregistrată sub nr. 25783/245/2011 la

Judecătoria Iași, reclamanții N.I. și N.R. au chemat în judecată pe pârâta SC

V. România SA și au solicitat să se constate ca fiind abuzive, clauzele

înscrise la pct. 3 lit. d), pct. 5 lit. a), art. 8.1 lit. a, c, d, art. 10 și

10.2 din condițiile speciale/generale ale convenției de credit din 28 martie

2008, eliminarea acestor clauze din convenția anterior menționată și obligarea

pârâtei la restituirea sumei de 6594,75 CHF reprezentând contravaloarea

comisionului de risc aferent perioadei 30 august 2008 - 30 august 2010 și în continuare.

Prin Sentința civilă

nr. 19424 din 18 noiembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Iași s-a dispus

declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași,

față de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) raportat la art. 158 alin. (1) și

(3) C. proc. civ.

Tribunalul Iași, prin

Sentința civilă nr. 620 din 3 aprilie 2012, a respins excepția prescripției

dreptului la acțiune al reclamanților și excepția lipsei de obiect a acțiunii,

a respins acțiunea formulată de reclamanții N.I. și N.R. în contradictoriu cu

SC V.R. - Sucursala Iași, a admis acțiunea formulată de reclamanți în

contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, a constatat nulitatea clauzelor menționate

la pct. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției de credit din 28

martie 2008 privind "data ajustării dobânzii", la pct. 5, lit. a) din

Condițiile speciale ale convenției de credit din 28 martie 2008 privind

"comisionul de risc", respectiv comisionul de administrare, la art.

8.1 lit. a), c), d) din Condițiile generale ale convenției de credit din 28

martie 2008 privind "scadența anticipată" și art. 10.1, art. 10.2 din

Condițiile generale ale convenției de credit din 28 martie 2008 privind

"costurile suplimentare" și a obligat pârâta la eliminarea acestor

clauze din convenția de credit din 28 martie 2008 și la restituirea către

reclamanți a sumei de 6594,75 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de

risc achitat în perioada 30 iunie 2008 - 30 august 2008 și a comisionului de

administrare perceput începând cu data de 28 august 2010 până la data

pronunțării prezentei hotărâri.

În motivare, instanța

a reținut că acțiunea în restituirea prestațiilor efectuate în baza unui act

juridic anulat este prescriptibilă în toate cazurile, nu doar în situația

nulității relative, ci și a nulității absolute, dar termenul de prescripție de

3 ani pentru acțiunea în valorificarea dreptului de creanță al reclamantului

începe să curgă la data constatării de către instanță a caracterului abuziv al

clauzei și a anulării acestei clauze, cu consecința repunerii părților în

situația anterioară (acesta fiind momentul nașterii dreptului la acțiune,

potrivit art. 3 din D. nr. 187/1958), astfel încât excepția prescripției

dreptului la acțiune a fost respinsă ca neîntemeiată, iar, constatând că

raporturile juridice specifice convenției de credit au fost stabilite doar

între reclamanți și SC V.R. SA acțiunea formulată în contradictoriu cu

sucursala Iași a SC V.R. SA va fi respinsă.

În ceea ce privește

acțiunea formulată în contradictoriu cu SC V.R. SA, Tribunalul a dispus

admiterea acesteia, apreciind că, pentru același serviciu (acordarea

creditului), se percep două costuri dobânda la credit, la care se adaugă o

serie de comisioane, printre care și cel de risc, fără ca distincția dintre

aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum cer art. 4

alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000,

din prevederile contractuale rezultând că rolul comisionului de risc este

același cu cel al dobânzii. Totodată, s-a apreciat că perspectiva pârâtei

potrivit căreia, în cazul unor schimbări semnificative pe piața monetară, să

poată modifica unilateral rata dobânzii, nu poate fi primită, întrucât

scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere

a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie

transparente, condiție ce nu e îndeplinită în speță, termenul "schimbări

semnificative pe piața monetară" fiind extrem de generic, fără o

fundamentare obiectivă și rezonabilă lăsând loc arbitrariului băncii, iar

posibilitatea unilaterală și discreționară a băncii pârâte de a modifica rata

dobânzii bancare acordată reclamanților pentru creditul obținut de aceștia are

natura unei clauze abuzive, prin crearea, în detrimentul consumatorului-reclamant

și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților, dezechilibru reliefat de creșterea ratei

împrumutului de rambursat.

Curtea de Apel Iași,

secția civilă, prin Decizia nr. 196/2012 de la 5 noiembrie 2012, a respins

excepția inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale active și

a respins apelul SC V.R. SA ca nefondat, reținând că reclamanții, în calitate

de consumatori în înțelesul Legii nr. 193/2000, au deschisă calea formulării

acțiunii, astfel încât cele două excepții vor fi respinse, iar, pe fond, a

apreciat că apelanta nu a arătat în convenția de credit criteriile în raport de

care a fost stabilit comisionul de risc și motivul pentru care acesta nu se

rambursează persoanei împrumutate la finalul creditului, în situația

neproducerii riscului, ceea ce are ca efect îmbogățirea fără justă cauză a

comerciantului.

Împotriva acestei

decizii, pârâta SC V.R. SA a declarat recurs, solicitând admiterea recursului,

în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare, iar, în subsidiar,

modificarea deciziei recurate și, pe fond, respingerea în tot a acțiunii,

invocând drept temei dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea

motivului de casare, pârâta a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat cu

privire la motivul de apel referitor la imposibilitatea restituirii sumelor

plătite cu titlu de comision de risc având în vedere caracterul succesiv al

contractului de credit, iar, cu privire la motivul de modificare, a învederat

că dreptul reclamanților de a solicita restituirea sumelor încasate cu titlu de

comision de risc este prescris pentru perioada aprilie - iulie 2008, instanța

de apel a interpretat și a aplicat greșit Legea nr. 133/2000, reținând că art.

5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit este o clauză

abuzivă, întrucât comisionul de risc a fost cunoscut de părți la momentul

încheierii contractului, fiind prevăzut în mod expres atât cuantumul

procentual, cât și suma pe care reclamanții urmau să o achite pe parcursul

perioadei contractuale, a fost negociat de părțile semnatare ale convenției de

credit, nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților și

este parte a prețului contractului, iar eliminarea acestuia ar produce un dezechilibru

contractual în defavoarea societății bancare.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru

următoarele motive:

În ceea ce privește

motivul de casare invocat, Înalta Curte va înlătura susținerea pârâtei potrivit

căreia prestațiile ambelor părți, respectiv atât cele ale împrumutatului, cât

și cele ale împrumutătorului se execută în același timp, în mod succesiv,

deoarece obligațiile stipulate în contractul de credit sunt obligații

corelative, SC V.R. SA fiind debitor al obligației de plată a tranșei unice de

78.000 CHF în termen de 30 zile de la data aprobării creditului, respectiv 27

martie 2008, respectată de aceasta.

Excepția de la

principiul restitutio in integrum invocată de recurentă nu este incidentă în

speța dedusă judecății, întrucât, în reținerea caracterului abuziv al clauzei

privind comisionul de risc, instanța a avut în vedere faptul că pârâta a

urmărit un scop vădit ilicit, or nulitatea acestei clauze impune desființarea

retroactivă, urmând ca părțile să fie puse în situația anterioară. O

interpretare contrară ar însemna ca pârâta să se bazeze pe propria sa

turpitudine în susținerea punctului său de vedere, ceea ce nu trebuie admis.

Referitor la excepția

prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor încasate cu titlu de

comision de risc pentru perioada aprilie 2008 - iulie 2008, Înalta Curte va

analiza numai perioada iunie - iulie 2008, deoarece instanța de fond a dispus

restituirea către reclamanți a sumei de 6594,75 CHF, reprezentând

contravaloarea comisionului de risc, achitat în perioada 30 august 2008 - 30

august 2010 și nu pentru aprilie și mai 2008, reclamanții recunoscând prin

acțiunea introductivă faptul că a intervenit prescripția dreptului de a

solicita restituirea sumelor plătite în această perioadă (dosar Judecătoria

Iași).

Așadar, pentru

perioada iunie - iulie 2008, Înalta Curte are în vedere prevederile art. 13

lit. c) din Legea nr. 167/1958, care, pentru identitate de rațiune se aplică

proceselor și cererilor în materie comercială, deoarece, potrivit art. 720

1

C. proc. civ., înainte de introducerea cererii de chemare în judecată,

reclamantul va încerca soluționarea litigiului prin conciliere directă cu

cealaltă parte, suspendarea operând până la momentul semnării procesului-verbal,

dacă pârâta dă curs convocării, dar nu mai mult de 30 de zile, în cazul în care

pârâta nu dă curs convocării.

În speța dedusă

judecății, procesul-verbal de conciliere este încheiat de părți la data de 28

iunie 2008, astfel încât nu poate curge prescripția în timp ce persoana

îndreptățită a-și valorifica un drept nu rămâne în pasivitate, acțiunea

neputând fi introdusă fără această procedură prealabilă, motiv pentru care

Înalta Curte va respinge ca nefondată această susținere.

Referitor la motivul

de modificare invocat, reținând ca fiind întrunite cerințele prevăzute de art.

4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru ca art. 5 lit. a) din Condițiile

Speciale ale Convenției de Credit, în litigiu, să fie considerat clauză

abuzivă, instanța de apel a confirmat, cu justețe, aplicarea acestor prevederi

legale de către instanța de fond, având în vedere că art. 1 alin. (3) din

menționata lege interzice comercianților stipularea de clauze abuzive, inclusiv

în contractele standard preformulate sau de adeziune, cum este cazul de față.

Clauza abuzivă

privează contractul, parțial sau total, de cauză, privită ca și cauză mediată

și, implicit, compromite grav echilibrul contractual, un contract cu titlu

oneros sau anumite clauze ale acestuia fiind nule dacă nu există în

proporționalitate între contraprestații.

Pe de altă parte,

legea abilitează anumite instituții, respectiv instanțele de judecată să

cenzureze contractul, în jurisprudența comunitară fiind recunoscut dreptul

judecătorului de a se sesiza din oficiu cu privire la caracterul abuziv al unei

clauze contractuale, ceea ce întărește concluzia aplicării sancțiunii absolute

a clauzelor abuzive (Cauza Oceano Grupe Editorial SA c, Rocio Marciano

Quintero, CJCE - 27 iunie 2000).

În ce privește

clauzele referitoare la comisionul de risc, Înalta Curte reține că scopul

perceperii acestui comision este neclar, terminologia folosită nu este descrisă

în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat cu pârâta, pentru

ca împrumutații să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele

pentru care sunt percepute aceste sume, cu titlu de comision de risc.

Prin modul în care a

fost redactată această clauză, fără nicio posibilitate de negociere, aceasta

îmbracă forma clauzei abuzive, urmărindu-se, în fapt, perceperea unei alte

dobânzi.

Referitor la condiția

dezechilibrului semnificativ între drepturile și  obligațiile părților,

instanța apreciază că este vorba, în primul rând, de un  dezechilibru economic,

indiferent dacă acesta a produs sau nu efecte asupra patrimoniului

reclamanților.

Utilizând criteriul

echivalenței în aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual, s-a avut

în vedere faptul că echivalența prestațiilor presupune ca drepturile și

obligațiile reciproce să aibă, dacă nu o valoare identică, măcar una apropiată,

ceea ce nu e cazul în speță.

De asemenea, așa după

cum a arătat și instanța de apel, prețul contractului este acela prevăzut la

art. 1 din Convenția de credit, și anume valoarea creditului ce urmează a fi

restituit, or, clauzele declarate abuzive se referă la revizuirea ratei

dobânzii, la perceperea comisionului de risc, la dreptul băncii de a declara

scadența anticipată a creditului rambursabil imediat împreună cu dobânda

acumulată și cu toate celelalte costuri datorate băncii și la costurile

suplimentare, astfel încât nici critica referitoare la faptul că respectivele

clauze nu puteau fi considerate ca abuzive cât timp se refereau la obiectul

principal al contractului sau la prețul datorat pentru prestarea serviciului,

deoarece acestea erau clar definite, atât dobânda cât și celelalte comisioane

făcând parte din prețul contractului nu poate fi primită.

De altfel, potrivit

considerentelor de la pct. 44 al hotărârii CJUE - C -484/08 - Caja de Ahorros y

Monte de Piedad de Madrid Piedad "dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8

din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei

reglementări ... care autorizează un control jurisdicțional al caracterului

abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al

contractului sau caracterul adecvat al prețului, (...), chiar dacă aceste

clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil".

Cum jurisprudența

CJUE este obligatorie pentru instanțele românești rezultă că, oricum, acestea

aveau posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al acestor clauze, fapt ce

s-a și petrecut.

Întrucât principiul

forței obligatorii a contractului, consacrat de art. 369 C. civ., impune

condiția ca prevederile sale să nu fie contrare dispozițiilor prohibitive ale

legii, ordinii publice și bunelor moravuri, iar voința părților determină în

mod liber efectele contractului, care trebuie să fie conforme cu intenția lor

reală, superioară formei materiale și literale în care s-a exprimat, în acest

sens fiind și dispozițiile art. 970 C. civ., nu se poate reține critica

încălcării acestor dispoziții legale prin înlăturarea în condițiile legii, a

clauzelor considerate abuzive, judecătorul fiind îndreptățit la o astfel de

intervenție în situația unor cauze determinate de lege, la cererea unei părți

contractante.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.R. SA București

împotriva Deciziei nr. 196/2012 din 5 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de

Apel Iași, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.R. SA București împotriva Deciziei

nr. 196/2012 din 5 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2013.

Procesat de GGC - CL