ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1768/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1768/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul Iași, prin sentința

civilă nr. 2937 din 20 decembrie 2011, a admis acțiunea formulată de

reclamanții G.R. și G.L.N. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA București și

a constatat nulitatea clauzei menționate la pct. 5 lit. a) din condițiile

speciale ale convenției de credit din 19 septembrie 2008 privind „comisionul de

risc”, a obligat pârâta Ia eliminarea acestor clauze din convenția de credit din

19 septembrie 2008 și restituirea către reclamanți a sumei de 8.677,21 CHF,

reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat în perioada 19

septembrie 2008-20 iulie 2011 și dobânda legală aferentă acestei sume,

calculată începând cu data de 22 iulie 2011 și până la plata efectivă a acestei

sume și a obligat pârâta să achite reclamanților suma de 4.250 RON cu titlul de

cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța hotărârea instanța de fond a constatat că art. 5 lit. a) din condițiile

speciale ale convenției de credit stabilește valoarea de „0,26%” aplicat la

soldul creditului, credit plătibil lunar, în zile de scadență, pe toată

perioada de derulare a prezentei convenții de credit, clauza ce nu a fost

negociată direct cu reclamanții, deoarece face parte dintr-un contract

standard, preformulat, utilizat de pârâtă. Perceperea comisionului de risc este

prevăzută pe toată durata convenției de credit, iar cuantumul comisionului este

ridicat.

Se arată în

considerentele sentinței de către tribunal că acest comision nu prezintă nici o

justificare rezonabilă pentru a fi perceput, în contextul în care pârâta,

pentru creditul acordat percepe dobândă, iar prin cuantumul său creează un

dezechilibru între prestațiile părților.

Tribunalul a

reținut însă că, față de valoarea comisionului de risc pe toată perioada

convenției, perceperea acestuia rămâne nejustificată obiectiv, având în vedere

că nu reprezintă costul unui anume serviciu prestat de pârâtă și nici nu se

poate impune premisa că reclamanții vor fi la un moment dat de rea-credință și

nu vor mai achita ratele, având în vedere și faptul câ pârâta și-a luat măsuri

suplimentare de a preîntâmpina riscul neplății prin instituirea unei garanții

reale asupra imobilelor aflate în proprietatea reclamanților indicate Ia pct. 7

din condițiile speciale,

A mai reținut

tribunalul că sunt întrunite condițiile cerute de art. 4 din Legea nr. 193/2000

pentru a se declara abuzivă clauza ce servește doar interesele pârâtei

încălcând principiile previzibilității, a bunei-credințe și corectei informări

ce guvernează raporturile contractuale.

Urmare a

constatării nulității clauzei din pct. 5 lit. a) tribunalul a apreciat că sunt

întemeiate și celelalte capete de cerere formulate.

Împotriva

hotărârii Tribunalului lași a declarat apel pârâta SC V.R. SA București

formulând următoarele critici.

- actul

juridic fiind cu executare succesivă, prin aplicarea greșită a legii instanța a

dispus restituirea sumelor plătite cu titlu cu comision de risc până la

anularea clauzei care se stipulează;

- ignorarea

probatorului administrat și anume a interogatorului, fiind dovedit că

reclamanții sunt cunoscători ai instrumentelor de credit, că au prospectat

piața și s-au prezentat Ia mai multe unități bancare pentru a consulta

ofertele;

- clientul nu

face dovada unor vicii de consimțământ și nici a unei cauze de nulitate care să

fie contemporană cu încheierea convenției; O.U.G. nr. 50/2010, act normativ

ulterior semnării contractului, nu se aplică contractelor în derulare, în

dezvoltarea motivelor de recurs sunt redate și analizele dispozițiilor art. 989

C. civ.; se susține că riscul a fost anticipat de părți și se arată că

judecătorul nu poate interveni decât în cauze excepționale.

A susținut apelanta

că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește definirea obiectului

contractului, justețea prețului sau a renumerației față de serviciile sau de

bunurile furnizate în schimbul acestora, clauzele fiind exprimate în mod clar

și inteligibil și însușite de consumator.

Împotriva

aceleiași sentințe au declarat apel și reclamanții G.L.N. și G.R. formulând critici

cu privire la admiterea în parte a acțiunii și faptului că se impunea obligarea

pârâtei la restituirea tuturor sumelor achitate, și de la introducerea acțiunii

până la data comunicării sentinței, pentru a

se preîntâmpina un alt litigiu. Obligația de plată este cu executare

succesivă în timp, lunar, ce se majorează până Ia comunicarea hotărârii, urmare

constatării caracterului abuziv al clauzei.

Într-o altă

critică se susține că tribunalul trebuia să se pronunțe asupra menținerii

contractului cu eliminarea clauzei abuzive, întrucât se poate derula în

continuare.

Curtea de

Apel lași, secția civilă, prin decizia nr. 87 din 6 iunie 2012 a respins apelul

pârâtei SC V.R. SA și a admis apelul declarat de G.R. și G.L.N., a modificat în

parte sentința apelată în sensul că, în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000,

a dispus derularea convenției de credit din 19 septembrie 2008 în continuare,

cu excepția clauzelor pentru care s-a constatat nulitatea și a menținut

celelalte dispoziții ale sentinței, a obligat apelanta să plătească intimaților

G.R și G.L.N. cheltuieli de judecată în apel 2.100 RON.

În

fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în

esență, cu privire la apelul pârâtei că nulitatea, ca sancțiune a unui act

juridic, este definită ca mijlocul prevăzut de lege pentru a nu permite ca voința

individuală să treacă peste îngrădirile ce-i sunt impuse prin normele dreptului

pozitiv, constatarea nulității unei clauze contractuale având ca efect

repunerea părților în situația anterioară care implică restituirea reciprocă a

prestațiilor ce s-au făcut în temeiul acesteia, repunerea în situația

anterioară fiind posibilă și constând în restituirea a ceea ce s-a încasat

necuvenit de pârâtă urmare constatării caracterului abuziv și al nulității

clauzei înscrise în art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de

credit din 19 septembrie 2008. Faptul că reclamanții și-au asumat obligația de

a restitui creditul în rate, conform „Planului de rambursare” nu înlătură

obligația de restituire a sumelor încasate în baza clauzei abuzive pentru care

s-a constatat nulitatea, fiind incident art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind

clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori

care prevăd: „Clauzele abuzive cuprinse în contract și contestate fie personal

fie prin intermediul organelor abilitate de lege nu vor produce efecte asupra

consumatorului”.

A mai reținut

instanța de control judiciar că motivarea în drept a tribunalului cuprinde aplicarea

și interpretarea Ia situația de fapt probată a Legii nr. 193/2000 republicată, conform

art. V lit. m) Titlul III din Legea nr. 367/2007, a textului în vigoare la data

încheierii convenției de credit din 19 septembrie 2008 și nu a actului normativ

adoptat ulterior O.U.G. nr. 50/2010, că reclamanții, ca motiv de nulitate, nu au

invocat vicii de consimțământ ca o condiție de validitate a actului juridic conform

dreptului comun, a C. civ. de Ia 1864 (art. 948), ci încălcarea dispozițiilor legii

speciale ce definesc clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți

și consumatori, calitate pe care o au părțile în proces, așa cum este definită prin

art. 2 din Legea nr. 193/2000 și Lista anexă cuprinzând clauzele considerate a fi

abuzive, reclamanții având numai obligația de a dovedi îndeplinirea condițiilor

impuse de legea specială, pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei ceea

ce au probat, în speță, că alăturat celorlalte clauze, între care alte comisioane,

garanții, penalități, dobânda curentă (pct. 3) a creat un dezechilibru între prestațiile

părților, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Curtea a avut

în vedere și faptul că acest comision a fost impus fără să se arate în funcție de

ce a fost stabilit și concret, când se produce, în ce constă, de ce s-a impus aplicarea

Iui deși existau garanții imobiliare de ce este nerambursabil la finalul creditului

în situația reproducerii riscului sau dacă se poate restitui și în ce situații,

instanța reținând și că prin modul în care a fost formulat și perceput comisionul

de risc fără nici o posibilitate de negociere s-a urmărit perceperea sub altă formă

a unui nou comision, cu același efect ca și dobândă.

În apelul declarat

de reclamanți Curtea a reținut ca întemeiată critica în ce privește derularea contractului

în raport de art. 8 din Legea nr. 193/2000 conform căruia clauzele abuzive cuprinse

în contract nu vor mai produce efecte asupra consumatorului „iar contractul se va

derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora

mai poate continua”.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC V.R. SA solicitând admiterea recursului, modificarea

deciziei recurate și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind nelegală

și netemeinică.

Recurenta-pârâtă

își subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., aducând în susținere următoarele argumente:

Conform art. 4

alin. (5) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu poate

fi asociată cu cuvintele de preț și plată, iar conform Directivei nr. 93/13/CEE,

caracterul abuziv nu privește caracterul adecvat al prețului în măsura în care clauzele

sunt exprimate clar și inteligibil.

Intrarea explicită

a noțiunii de clauze abuzive în contractele încheiate de comercianți cu consumatorii

în legislația română s-a produs odată cu preluarea aquis-ului comunitar, prin transpunerea

Directivei nr. 93/13/CEE a consiliului din 5 aprilie 1993 introdusă pe calea Legii

nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți

și consumatori, pe un teren juridic construit pe soclul autonomiei de voință și

pe o ordine juridică fidelă aceleiași dogme. Autonomia de voință este principiul

unic al tuturor legilor morale și al îndatoririlor conforme acestor legi.

Libertatea contractuală

alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor

reprezintă corolare ale autonomiei de voință, noțiuni și principii extrem de caracterizate

în ordinea de drept continentală. De aici s-a dedus că o persoană nu poate fi supusă

niciunei alte legi decât aceea pe care și-a dat-o sieși, iar unica sursă a obligației

contractuale este voința părților.

Consacrat prin

dispozițiile art. 969 C. civ., principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea

în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra

într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de

a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.

Prin inserarea

în sistemul de drept român a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 i-a fost conferită

judecătorului, puterea de a interveni să corecteze dezechilibrele excesive în defavoarea

consumatorului, dar nu să distrugă total conceptul libertății contractuale și a

forței juridice a unui contract semnat și asumat de către părți. Astfel, judecătorul

nu poate interveni decât în cazurile excepționale, când aplicarea legii contractuale

ar deveni injustă. Imixtiunea judecătorului în legea părților trebuie să fie marginală,

iar utilizarea puterilor sale, trebuie să fie caracterizată de moderație și cumpătare,

prudență, pentru a reda sensul veritabil al operei sale.

Legea nr. 193/2000

prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între

comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va

cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt

necesare cunoștințe de specialitate” iar alin. (3) al aceluiași articol dispune:

„Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate

cu consumatorii”.

Conform art. 4

din Legea nr. 193/2000:

care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă,

prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul

consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ

între drepturile și obligațiile părților.

va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost

stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar

fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate

de comercianți pe piața produsului sau serviciul respectiv.

Prin textul de

lege mai sus citat au fost implementate dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE ca

fiind o copie fidelă a dispozițiilor art. 3 din directivă, identificându-se cu ușurință

condițiile cumulative pe care o clauză trebuie să le îndeplinească pentru a putea

fi apreciată în concret de la caz Ia caz de către judecător ca fiind abuzivă:

- să nu fi fost

negociată și

- să creeze un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință

a abuzului.

O altă condiție

pe care o clauză trebuie să o îndeplinească pentru a putea face obiectul unei analize

privind caracterul abuziv al ei, condiție ce reiese din art. 4 atât ale Legii nr.

193/2000, cât și a Directivei nr. 93/13/CEE este să nu se referă la obiectul principal

al contractului sau la prețul datorat pentru prestarea serviciului.

Pentru ca instanța

să poată sancționa conform dispozițiilor legale o clauză ca fiind abuzivă, aceasta

trebuie pe de o parte să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune, și

de altă parte, să fie excesivă, ținând cont că nici clauzele abuzive la rândul lor

nu reprezintă instituții inovatoare, ci pot fi circumscrise noțiunii de clauze excesive

amintite și descrise anterior.

Clauza cuprinsă

în contractul de credit încheiat între recurentă și reclamant reglementând perceperea

comisionului de risc nu îndeplinește două din cele trei condiții cumulative, după

cum urmează:

a.- Clauza reglementată

Ia art. 5 din convenția de credit nu creează un dezechilibru între drepturile și

obligațiile părților.

Se arată, sub

acest aspect că, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și

obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei contra prestații pentru

dreptul corelativ al uneia dintre părți. În situația dedusă judecății, reclamantul

invocă tocmai lipsa unei obligații/prestații corelative recurentei față de obligațiile

acestora de a achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale

agreate de părți.

Nu se pot reține

afirmațiile conform cărora toate riscurile recurentei sunt acoperite de garanțiile

reale mobiliare, deoarece noțiunea de risc în înțelesul economiei reglementărilor

din cuprinsul contractului de credit este atât de complexă și cu incidențe atât

de diverse încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfășurarea de

către recurentă a unei activități aflate sub auspiciile hazardului (alea) și nicidecum

o activitate menită a produce profit, precum ar fi în dezacord și cu normele Băncii

Naționale a României ce reglementează desfășurarea activității de bancă.

Riscul de credit

este asumat în urma analizei economico-financiară a solicitantului de credit și

a solidității garanțiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu

al creanței principale, aflându-se totodată în strânsă corelație cu riscul de diminuare

a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare,

riscul valutar, riscul de marfa, riscul reputațional și riscul operațional, astfel

cum sunt acestea reglementate de dispozițiile art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006

privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Având în vedere

că aceste dispoziții care reglementează activitatea bancară, impun practic, gestionarea

acestor riscuri, gestionarea se regăsește ulterior în prețui creditului. Pentru

administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de risc,

în context bancar, administrarea riscului este vitală, astfel că acest efort suplimentar

depus de creditor prin departamentele sale a făcut ca el să se regăsească într-un

cost transparent și asumat de către consumator sub forma comisionului de risc.

b - Comisionul

de risc, parte a prețului contractului,

Precizează recurenta,

sub acest aspect, că debitorul băncii, suportând costul creditului este dator în

realitate să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv dobânda și comisionul

la care se poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului și

a plăților dobânzii.

Ca și alte comisioane,

și comisionul de risc este un element al prețului băncii, costurile aferente gestionării

riscului urmând a fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client. Prin

acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte

importantă a prețului contractului.

Preluându-se într-un

mod trunchiat dispozițiile art. 4 parag. 1 ale Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul

român a reglementat la rândul său excluderea clauzelor privind prețul contractului

de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6), după cum urmează:

„Evaluarea naturii

abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului,

nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici

cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care

aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

Aprecierea caracterului

abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea

prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate

în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate

în mod clar și inteligibil.

Prin această dispoziție

se urmărește evitarea ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive

pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu

determinat.

Excluderea se

explică prin faptul că, pe de o parte controlul prețului este o chestiune ce ține

de dreptul concurenței și de aceea nu ar trebui să-și găsească locul într-o reglementare

privind protecția consumatorului, iar pe de altă parte, prețul este elementul cel

mai bine înțeles de către consumator.

Clauza contractuală

privind dreptul recurentei de a percepe comisionul de risc reprezentând parte integrantă

a prețului contractului de credit nu poate fi, prin urmare, anulată de către instanța

de judecată ca fiind clauză abuzivă în lipsa unui temei legal care să-i confere

instanței de judecată autoritatea de a interveni în această sferă.

Cu privire la

pct. 5 lit. a) recurenta evidențiază următoarele:

- comisionul de

risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare-ipotecă. Aceste două noțiuni

nu se pot confunda, sunt distincte, astfel comisionul de risc fiind perceput pentru

gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată, și anume: riscul de neexecutare

a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției,

de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care exista în legătură

cu un credit acordat;

- convenția de

credit încheiată între părți nu are caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părți,

iar asumarea riscului de către bancă a șanselor unui câștig sau pierderi contravine

chiar esenței unui astfel de contract de împrumut, care este un contract comutativ.

Astfel, ambele părți cunosc de la data încheierii convenției întinderea obligațiilor

sale, chiar dacă obligația împrumutatului este una cu executare succesivă;

- prevederea perceperii

comisionului de risc este clară și fără echivoc și a fost însușită de consumator,

ca urmare a semnării convenției/convențiilor, devenind astfel lege între părțile

contractante potrivit art. 969 C. civ. și comisionul de risc a fost avut în vedere

de recurentă la data acordării creditelor, constituind un element determinant Ia

formarea voinței de a contracta.

Perceperea acestui

comision de risc reglementată și consimțită contractual de către ambele părți, fără

existența unei constrângeri, se realizează potrivit principiului consfințit de art.

989 C. civ. conform căruia „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante”. De asemenea, banca a acordat creditul în baza unei structuri de costuri

predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul acesteia (acționând

în baza principiilor aplicabile, potrivit Decretului-lege nr. 31/1954, persoanele

juridice) cât și solvabilitatea acesteia comisionul de risc a fost inclus încă de

Ia momentul acordării creditulu, în calculul dobânzii anuale afective („D.A.E.”).

Posibilitatea

negocierii contractului rezultă fără echivoc atât timp cât la art. 13 din convenție

se menționează expres că „la cererea împrumutatului, banca poate aproba modificarea

clauzelor contractului. Orice modificare a clauzelor convenției se va efectua exclusiv

în baza acordului părților (...)”.

Instanța de apel,

nesocotind principiile enunțate în doctrină, apreciază că deși în cazul contractelor

cu executare succesivă prestațiile nu se restituie, banca, nefiind în imposibilitate

obiectivă de a restitui sumele plătite, nu poate fi beneficiara unei astfel de interpretări.

În cazul actelor juridice cu executare succesivă, deși efectele nulității se

produc retroactiv în general, prin excepție, nulitatea nu produce efecte pentru

trecut. Prin urmare, nu se poate dispune restituirea sumelor plătite cu titlu de

comision de risc până Ia anularea clauzei care le stipulează.

Împrumutații au

semnat de bună voie și fără existența vreunei constrângeri convenția. Susținerea

reclamanților că nu au fost negociate clauzele contractuale nu poate fi primită

atât timp cât aceștia sunt consumatori ai acestui tip de produs, cunoscând ofertele

existente pe piață. Reclamanții, în analiza efectuată au avut în vedere cuantumul

lunar al ratei și posibilitățile lor materiale de a o suporta și, nicidecum comisioanele

ce întră în componența acesteia.

Admiterea acțiunii

echivalează cu încălcarea gravă a dreptului recurentei Ia proprietate și libertate

economică, dat fiind faptul că art. 969 C. civ. statuează principiul libertății

contractuale, asumat de ambele părți la semnarea contractului și a anexelor sale

(condiții și grafic de rambursare) neputându-se reține că nu a fost negociată clauza,

mai ales că intimatul nu a făcut dovada încercării de a negocia un alt comision

de risc.

Clientul nu face

nici dovada unor vicii de consimțământ și nici a vreunei cauze de nulitate care

să fie contemporană cu încheierea convenției, ci din contră, invocă prevederile

O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ulterior semnării contractului ce nu se aplică

contractele în derulare.

Riscul a fost

anticipat și acceptat de părți și se referă la posibilitatea băncii de a recupera

debitul în orice condiții. Faptul că există o garanție instituită asupra unor bunuri

nu acoperă integral riscul la care se expune creditorul în condițiile fluctuațiilor

pieței și căderii actuale a pieței imobiliare, condiții în care nu se poate vorbi

nici despre dezechilibru contractual întrucât un bun evaluat la nivelul anilor

2006-2008 se vinde în prezent cu mai puțin de 50 din prețul respectiv.

Intimații-reclamanți

au formulat întâmpinare prin care au invocat în principal excepția nulității recursului

pentru nemotivare în drept iar, în subsidiar au solicitat respingerea recursului

ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Excepția nulității

recursului va fi respinsă întrucât criticile formulate de recurentă (care vor fi

examinate în cele ce urmează) permit o examinare din perspectiva motivului de nelegalitate

reglementat de art. 304 pct. 9, deși în cuprinsul cererii se regăsesc reiterate

în proporție covârșitoare criticile parțiale din apel și o serie de aspecte pur

teoretice.

Așadar,

Înalta Curte examinând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate

formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

- Critica prin

care se susține aplicarea greșită a art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 este

nefondată întrucât dispozițiile acestuia reprezintă transpunerea fidelă a art. 4

alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și are următorul conținut: „evaluarea naturii

abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal ai contractului,

nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici

cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care

aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

În prezentul recurs

obiectul criticilor este reprezentat de aplicarea  și interpretarea eronată de către

instanțe de apel a art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit

din 25  septembrie 2008, privind comisionul de risc din două perspective: aceea

a aplicării dispozițiilor art. 4 alin. (8) din Legea nr. 193/2000, considerându-se

că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu poate fi asociată prețului ca parte

a obiectului contractului, comisionul de risc făcând parte din acesta și cea referitoare

la aplicarea prevederilor din lege ce reglementează convine ce se impun a fi îndeplinite

pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, apreciindu-se că

nu sunt îndeplinite două dintre acestea ce urmează fi examinate în cele ce urmează.

Ca și componentă

a obiectului contractului, ce constă în contravaloarea achiziționării unui bun sau

prestării unui serviciu, se constată că, atât în legea națională cât și în cea comunitară

expresia „preț” este utilizată prin raportare la sintagma „raport calitate preț”,

precum și la produsele și serviciile oferite în schimb.

Dată fiind particularitatea

de reglementare, sensul normelor în discuție este acela că sunt excluse de la evaluarea

caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporționalitatea dintre calitatea

bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant și prețul plătit de consumator,

situație ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul

nu plătește o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat,

ci primește o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condițiile convenite

prin contract.

Astfel cum rezultă

din contractul de credit, condițiile generale, secțiunea „Definiții”, costul total

al creditului este format din toate costurile pe care împrumutatul trebuie să Ie

plătească pentru creditul acordat, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli, costurile

fiind enumerate în secțiunea 3 „Costuri”, printre ele regăsindu-se și comisionul

de risc, aspect ce conferă noțiunii de „cost total al creditului” o accepțiune mai

largă decât aceea a „prețului”, comisionul de risc fiind o componentă a costului

total.

În același sens,

Directiva nr. 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie

2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva

nr.  87/102/CEE), la art 3 lit. g) definește „costul total al creditului” ca fiind

format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt

tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul și

care sunt cunoscute de către creditor (...)”.

Această directivă

a fost transpusă în legislația națională prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce

nu se aplică contractelor în curs de derulare la data adoptării sale, cum este și

cazul convenției în litigiu, conform art. 96 din ordonanță, situație în care, în

condițiile art. 148 din Constituție, capătă aplicabilitate directiva.

Textul art. 4

alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclude „ab initio” controlul unui eventual

caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin

raportare Ia preț ca parte a obiectului contractului, în condițiile în care acea

clauză care le determină este clară, neechivocă și exprimată într-un limbaj inteligibil,

același text prevăzând posibilitatea exercitării unui asemenea control, cu titlu

de excepție, doar în situația în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod

clar și inteligibil.

Din acest punct

de vedere se constată că instanța de control judiciar a realizat, în mod judicios

distincția, între clauzele ce nu pot forma obiect al contractului, apreciind în

mod corect că, în condițiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând

loc la echivoc, ori când este folosit un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizării

din perspectiva unui eventual caracter abuziv.

Sintagma „(...)exprimate

într-un limbaj ușor inteligibil” folosită de legiuitorul național cât și cea folosită

în norma comunitară „(...)exprimate în mod clar și inteligibil” are în vedere situația

în care clauza este clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea

clară a rațiunilor și fundamentelor relative Ia conținutul clauzelor și efectelor

acestora asupra contractului în ansamblu.

Pe acest aspect,

deși acest comision, denumit de risc, face parte din costul total al contractului,

contrar susținerilor recurentei, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate

fi analizată pentru argumentele arătate, în condițiile în care ea nu este exprimată

în mod clar și inteligibil, lăsând loc Ia echivoc.

Astfel, în clauza

a cărei nulitate s-a solicitat, se stabilește la valoarea de „0,28%” a comisionului

de risc aplicat la soldul creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a convenției,

după ce în condițiile generale este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision

de risc pentru punerea la dispoziție a creditului, situația fiind aceeași și în

cazul clauzei reglementate în convenția de credit unde se prevede că pentru acordarea

a creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a două

costuri pentru același serviciu al băncii, fără ca distinctiv dintre acestea să

fie exprimată în mod clar.

Or, scindarea

prețului în aceste componente poate duce Ia ideea că, pentru aceeași prestație s-au

avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii

acestora nefiind cunoscut într-o manieră neechivocă consumatorului, la momentul

perfectării convenției de credit, astfel că față de caracterul neclar și echivoc

al clauzei în discuție, aceasta poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului

abuziv.

Curtea de Justiție

a Uniunii Europene a statuat asupra dreptului statelor de a aplica o protecție mai

mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă, permițând instanțelor naționale

constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului

principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe

de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de

altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil [hotărârea

din 3 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva

Asocîatiacîon de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc)].

În ce privește

condițiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi apreciată

ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din evocata lege

potrivit căruia o clauză poate fi calificată drept abuzivă dacă nu a fost negociată

direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract,

creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Or, odată ce funcția

și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în convenția de credit,

orice consumator s-ar fi aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o

imposibilitate reală de a negocia acest comision, neputând fi primite, așadar, aserțiunile

recurentei sub acest aspect.

Argumentația recurentei

privind faptul că instanța de apel a confundat comisionul de risc cu garanția imobiliară

nu pot fi, de asemenea, primite întrucât instanța de control a făcut o corectă evaluare

a comisionului de risc, constatând în mod judicios existența unui dezechilibru între

contraprestații și nereglementarea situației restituirii, fie și în parte, la finele

perioadei de rambursare a acestui comision, în situația în care acest risc nu se

produce.

Critica recurentei

privind efectele nulității nu poate fi, de asemenea, primită raportat la temeiul

legal al invocării acesteia, respectiv cel vizând încălcarea dispozițiilor cu caracter

derogatoriu, ce definesc sintagma „clauze abuzive” în reglementarea art. 2 din Legea

nr. 193/2000.

Nici critica privind

încălcarea principiului libertății contractuale nu pot fi primită, în condițiile

în care art. 969 C. civ. prevede că au putere de lege doar convențiile legal făcute,

Legea nr. 193/2000 configurând situațiile în care clauzele contractuale sunt considerate

ca fiind abuzive, deci neconforme cu legea.

Motivarea recurentei

în sensul căreia clauzele convenției de credit au fost negociate și acceptate de

părți în cunoștință de cauză este lipsită de suport, câtă vreme, băncii îi incumba

sarcina probării negocierii, aspect nerelevat de situația de fapt reținută de instanțe.

În materia protecției

consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 5 aprilie

1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, atât legiuitorul

european cât și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului

pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a anula acele clauze,

în măsura în care se reține că acestea sunt abuzive și că o asemenea intervenție

nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 989

alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau

discreționară de a contracta.

În considerarea

celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art.

312

C. proc. civ. constatând că decizia recurentei nu este susceptibilă de a fi cenzurată

din perspectiva criticilor formulate va respinge ca nefondat recursul pârâtei și

în raport de art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta să plătească intimaților

2.000 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimații-reclamanți prin întâmpinare.

Respinge recursul

declarat de recurenta-pârâtă SC V.R. SA București împotriva deciziei nr. 87 din

8 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă

să plătească intimaților-reclamanți 2.000 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi, 23 aprilie 2013.