ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1768/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 2937 din 20 decembrie 2011, a admis acțiunea formulată de reclamanții G.R. și G.L.N. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA București și a constatat nulitatea clauzei menționate la pct. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit din 19 septembrie 2008 privind „comisionul de risc”, a obligat pârâta Ia eliminarea acestor clauze din convenția de credit din 19 septembrie 2008 și restituirea către reclamanți a sumei de 8.677,21 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat în perioada 19 septembrie 2008-20 iulie 2011 și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată începând cu data de 22 iulie 2011 și până la plata efectivă a acestei sume și a obligat pârâta să achite reclamanților suma de 4.250 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța hotărârea instanța de fond a constatat că art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit stabilește valoarea de „0,26%” aplicat la soldul creditului, credit plătibil lunar, în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a prezentei convenții de credit, clauza ce nu a fost negociată direct cu reclamanții, deoarece face parte dintr-un contract standard, preformulat, utilizat de pârâtă. Perceperea comisionului de risc este prevăzută pe toată durata convenției de credit, iar cuantumul comisionului este ridicat. Se arată în considerentele sentinței de către tribunal că acest comision nu prezintă nici o justificare rezonabilă pentru a fi perceput, în contextul în care pârâta, pentru creditul acordat percepe dobândă, iar prin cuantumul său creează un dezechilibru între prestațiile părților.

Tribunalul a reținut însă că, față de valoarea comisionului de risc pe toată perioada convenției, perceperea acestuia rămâne nejustificată obiectiv, având în vedere că nu reprezintă costul unui anume serviciu prestat de pârâtă și nici nu se poate impune premisa că reclamanții vor fi la un moment dat de rea-credință și nu vor mai achita ratele, având în vedere și faptul câ pârâta și-a luat măsuri suplimentare de a preîntâmpina riscul neplății prin instituirea unei garanții reale asupra imobilelor aflate în proprietatea reclamanților indicate Ia pct. 7 din condițiile speciale, A mai reținut tribunalul că sunt întrunite condițiile cerute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a se declara abuzivă clauza ce servește doar interesele pârâtei încălcând principiile previzibilității, a bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.

Urmare a constatării nulității clauzei din pct. 5 lit. a) tribunalul a apreciat că sunt întemeiate și celelalte capete de cerere formulate. Împotriva hotărârii Tribunalului lași a declarat apel pârâta SC V.R. SA București formulând următoarele critici. - actul juridic fiind cu executare succesivă, prin aplicarea greșită a legii instanța a dispus restituirea sumelor plătite cu titlu cu comision de risc până la anularea clauzei care se stipulează; - ignorarea probatorului administrat și anume a interogatorului, fiind dovedit că reclamanții sunt cunoscători ai instrumentelor de credit, că au prospectat piața și s-au prezentat Ia mai multe unități bancare pentru a consulta ofertele; - clientul nu face dovada unor vicii de consimțământ și nici a unei cauze de nulitate care să fie contemporană cu încheierea convenției; O.U.G.

nr. 50/2010, act normativ ulterior semnării contractului, nu se aplică contractelor în derulare, în dezvoltarea motivelor de recurs sunt redate și analizele dispozițiilor art. 989 C. civ.; se susține că riscul a fost anticipat de părți și se arată că judecătorul nu poate interveni decât în cauze excepționale. A susținut apelanta că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește definirea obiectului contractului, justețea prețului sau a renumerației față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, clauzele fiind exprimate în mod clar și inteligibil și însușite de consumator. Împotriva aceleiași sentințe au declarat apel și reclamanții G.L.N. și G.R. formulând critici cu privire la admiterea în parte a acțiunii și faptului că se impunea obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor achitate, și de la introducerea acțiunii până la data comunicării sentinței, pentru a se preîntâmpina un alt litigiu.

Obligația de plată este cu executare succesivă în timp, lunar, ce se majorează până Ia comunicarea hotărârii, urmare constatării caracterului abuziv al clauzei. Într-o altă critică se susține că tribunalul trebuia să se pronunțe asupra menținerii contractului cu eliminarea clauzei abuzive, întrucât se poate derula în continuare. Curtea de Apel lași, secția civilă, prin decizia nr. 87 din 6 iunie 2012 a respins apelul pârâtei SC V.R. SA și a admis apelul declarat de G.R. și G.L.N., a modificat în parte sentința apelată în sensul că, în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, a dispus derularea convenției de credit din 19 septembrie 2008 în continuare, cu excepția clauzelor pentru care s-a constatat nulitatea și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, a obligat apelanta să plătească intimaților G.R și G.L.N.

cheltuieli de judecată în apel 2.100 RON.

În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, cu privire la apelul pârâtei că nulitatea, ca sancțiune a unui act juridic, este definită ca mijlocul prevăzut de lege pentru a nu permite ca voința individuală să treacă peste îngrădirile ce-i sunt impuse prin normele dreptului pozitiv, constatarea nulității unei clauze contractuale având ca efect repunerea părților în situația anterioară care implică restituirea reciprocă a prestațiilor ce s-au făcut în temeiul acesteia, repunerea în situația anterioară fiind posibilă și constând în restituirea a ceea ce s-a încasat necuvenit de pârâtă urmare constatării caracterului abuziv și al nulității clauzei înscrise în art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit din 19 septembrie 2008. Faptul că reclamanții și-au asumat obligația de a restitui creditul în rate, conform „Planului de rambursare” nu înlătură obligația de restituire a sumelor încasate în baza clauzei abuzive pentru care s-a constatat nulitatea, fiind incident art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori care prevăd: „Clauzele abuzive cuprinse în contract și contestate fie personal fie prin intermediul organelor abilitate de lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”.

A mai reținut instanța de control judiciar că motivarea în drept a tribunalului cuprinde aplicarea și interpretarea Ia situația de fapt probată a Legii nr. 193/2000 republicată, conform art. V lit. m) Titlul III din Legea nr. 367/2007, a textului în vigoare la data încheierii convenției de credit din 19 septembrie 2008 și nu a actului normativ adoptat ulterior O.U.G. nr. 50/2010, că reclamanții, ca motiv de nulitate, nu au invocat vicii de consimțământ ca o condiție de validitate a actului juridic conform dreptului comun, a C. civ.

de Ia 1864 (art. 948), ci încălcarea dispozițiilor legii speciale ce definesc clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, calitate pe care o au părțile în proces, așa cum este definită prin art. 2 din Legea nr. 193/2000 și Lista anexă cuprinzând clauzele considerate a fi abuzive, reclamanții având numai obligația de a dovedi îndeplinirea condițiilor impuse de legea specială, pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei ceea ce au probat, în speță, că alăturat celorlalte clauze, între care alte comisioane, garanții, penalități, dobânda curentă (pct. 3) a creat un dezechilibru între prestațiile părților, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Curtea a avut în vedere și faptul că acest comision a fost impus fără să se arate în funcție de ce a fost stabilit și concret, când se produce, în ce constă, de ce s-a impus aplicarea Iui deși existau garanții imobiliare de ce este nerambursabil la finalul creditului în situația reproducerii riscului sau dacă se poate restitui și în ce situații, instanța reținând și că prin modul în care a fost formulat și perceput comisionul de risc fără nici o posibilitate de negociere s-a urmărit perceperea sub altă formă a unui nou comision, cu același efect ca și dobândă. În apelul declarat de reclamanți Curtea a reținut ca întemeiată critica în ce privește derularea contractului în raport de art. 8 din Legea nr. 193/2000 conform căruia clauzele abuzive cuprinse în contract nu vor mai produce efecte asupra consumatorului „iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua”.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC V.R. SA solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind nelegală și netemeinică. Recurenta-pârâtă își subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aducând în susținere următoarele argumente: Conform art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu poate fi asociată cu cuvintele de preț și plată, iar conform Directivei nr. 93/13/CEE, caracterul abuziv nu privește caracterul adecvat al prețului în măsura în care clauzele sunt exprimate clar și inteligibil.

Intrarea explicită a noțiunii de clauze abuzive în contractele încheiate de comercianți cu consumatorii în legislația română s-a produs odată cu preluarea aquis-ului comunitar, prin transpunerea Directivei nr. 93/13/CEE a consiliului din 5 aprilie 1993 introdusă pe calea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, pe un teren juridic construit pe soclul autonomiei de voință și pe o ordine juridică fidelă aceleiași dogme. Autonomia de voință este principiul unic al tuturor legilor morale și al îndatoririlor conforme acestor legi. Libertatea contractuală alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor reprezintă corolare ale autonomiei de voință, noțiuni și principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentală.

De aici s-a dedus că o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care și-a dat-o sieși, iar unica sursă a obligației contractuale este voința părților. Consacrat prin dispozițiile art. 969 C. civ., principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului. Prin inserarea în sistemul de drept român a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 i-a fost conferită judecătorului, puterea de a interveni să corecteze dezechilibrele excesive în defavoarea consumatorului, dar nu să distrugă total conceptul libertății contractuale și a forței juridice a unui contract semnat și asumat de către părți.

Astfel, judecătorul nu poate interveni decât în cazurile excepționale, când aplicarea legii contractuale ar deveni injustă. Imixtiunea judecătorului în legea părților trebuie să fie marginală, iar utilizarea puterilor sale, trebuie să fie caracterizată de moderație și cumpătare, prudență, pentru a reda sensul veritabil al operei sale. Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate” iar alin. (3) al aceluiași articol dispune: „Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

Conform art. 4 din Legea nr. 193/2000: 1. O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. 2. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciul respectiv.

Prin textul de lege mai sus citat au fost implementate dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE ca fiind o copie fidelă a dispozițiilor art. 3 din directivă, identificându-se cu ușurință condițiile cumulative pe care o clauză trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi apreciată în concret de la caz Ia caz de către judecător ca fiind abuzivă: - să nu fi fost negociată și - să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului. O altă condiție pe care o clauză trebuie să o îndeplinească pentru a putea face obiectul unei analize privind caracterul abuziv al ei, condiție ce reiese din art. 4 atât ale Legii nr. 193/2000, cât și a Directivei nr. 93/13/CEE este să nu se referă la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru prestarea serviciului.

Pentru ca instanța să poată sancționa conform dispozițiilor legale o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie pe de o parte să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune, și de altă parte, să fie excesivă, ținând cont că nici clauzele abuzive la rândul lor nu reprezintă instituții inovatoare, ci pot fi circumscrise noțiunii de clauze excesive amintite și descrise anterior. Clauza cuprinsă în contractul de credit încheiat între recurentă și reclamant reglementând perceperea comisionului de risc nu îndeplinește două din cele trei condiții cumulative, după cum urmează: a.- Clauza reglementată Ia art. 5 din convenția de credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Se arată, sub acest aspect că, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei contra prestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. În situația dedusă judecății, reclamantul invocă tocmai lipsa unei obligații/prestații corelative recurentei față de obligațiile acestora de a achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părți.

Nu se pot reține afirmațiile conform cărora toate riscurile recurentei sunt acoperite de garanțiile reale mobiliare, deoarece noțiunea de risc în înțelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit este atât de complexă și cu incidențe atât de diverse încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfășurarea de către recurentă a unei activități aflate sub auspiciile hazardului (alea) și nicidecum o activitate menită a produce profit, precum ar fi în dezacord și cu normele Băncii Naționale a României ce reglementează desfășurarea activității de bancă.

Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiară a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanței principale, aflându-se totodată în strânsă corelație cu riscul de diminuare a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfa, riscul reputațional și riscul operațional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozițiile art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului. Având în vedere că aceste dispoziții care reglementează activitatea bancară, impun practic, gestionarea acestor riscuri, gestionarea se regăsește ulterior în prețui creditului.

Pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de risc, în context bancar, administrarea riscului este vitală, astfel că acest efort suplimentar depus de creditor prin departamentele sale a făcut ca el să se regăsească într-un cost transparent și asumat de către consumator sub forma comisionului de risc. b - Comisionul de risc, parte a prețului contractului, Precizează recurenta, sub acest aspect, că debitorul băncii, suportând costul creditului este dator în realitate să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv dobânda și comisionul la care se poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului și a plăților dobânzii. Ca și alte comisioane, și comisionul de risc este un element al prețului băncii, costurile aferente gestionării riscului urmând a fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client.

Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului. Preluându-se într-un mod trunchiat dispozițiile art. 4 parag. 1 ale Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat la rândul său excluderea clauzelor privind prețul contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6), după cum urmează: „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Prin această dispoziție se urmărește evitarea ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat. Excluderea se explică prin faptul că, pe de o parte controlul prețului este o chestiune ce ține de dreptul concurenței și de aceea nu ar trebui să-și găsească locul într-o reglementare privind protecția consumatorului, iar pe de altă parte, prețul este elementul cel mai bine înțeles de către consumator.

Clauza contractuală privind dreptul recurentei de a percepe comisionul de risc reprezentând parte integrantă a prețului contractului de credit nu poate fi, prin urmare, anulată de către instanța de judecată ca fiind clauză abuzivă în lipsa unui temei legal care să-i confere instanței de judecată autoritatea de a interveni în această sferă. Cu privire la pct. 5 lit. a) recurenta evidențiază următoarele: - comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare-ipotecă.

Aceste două noțiuni nu se pot confunda, sunt distincte, astfel comisionul de risc fiind perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată, și anume: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care exista în legătură cu un credit acordat; - convenția de credit încheiată între părți nu are caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părți, iar asumarea riscului de către bancă a șanselor unui câștig sau pierderi contravine chiar esenței unui astfel de contract de împrumut, care este un contract comutativ.

Astfel, ambele părți cunosc de la data încheierii convenției întinderea obligațiilor sale, chiar dacă obligația împrumutatului este una cu executare succesivă; - prevederea perceperii comisionului de risc este clară și fără echivoc și a fost însușită de consumator, ca urmare a semnării convenției/convențiilor, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 C. civ. și comisionul de risc a fost avut în vedere de recurentă la data acordării creditelor, constituind un element determinant Ia formarea voinței de a contracta. Perceperea acestui comision de risc reglementată și consimțită contractual de către ambele părți, fără existența unei constrângeri, se realizează potrivit principiului consfințit de art. 989 C. civ.

conform căruia „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”. De asemenea, banca a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul acesteia (acționând în baza principiilor aplicabile, potrivit Decretului-lege nr. 31/1954, persoanele juridice) cât și solvabilitatea acesteia comisionul de risc a fost inclus încă de Ia momentul acordării creditulu, în calculul dobânzii anuale afective („D.A.E.”). Posibilitatea negocierii contractului rezultă fără echivoc atât timp cât la art. 13 din convenție se menționează expres că „la cererea împrumutatului, banca poate aproba modificarea clauzelor contractului. Orice modificare a clauzelor convenției se va efectua exclusiv în baza acordului părților (...)”.

Instanța de apel, nesocotind principiile enunțate în doctrină, apreciază că deși în cazul contractelor cu executare succesivă prestațiile nu se restituie, banca, nefiind în imposibilitate obiectivă de a restitui sumele plătite, nu poate fi beneficiara unei astfel de interpretări. În cazul actelor juridice cu executare succesivă, deși efectele nulității se produc retroactiv în general, prin excepție, nulitatea nu produce efecte pentru trecut. Prin urmare, nu se poate dispune restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc până Ia anularea clauzei care le stipulează. Împrumutații au semnat de bună voie și fără existența vreunei constrângeri convenția. Susținerea reclamanților că nu au fost negociate clauzele contractuale nu poate fi primită atât timp cât aceștia sunt consumatori ai acestui tip de produs, cunoscând ofertele existente pe piață.

Reclamanții, în analiza efectuată au avut în vedere cuantumul lunar al ratei și posibilitățile lor materiale de a o suporta și, nicidecum comisioanele ce întră în componența acesteia. Admiterea acțiunii echivalează cu încălcarea gravă a dreptului recurentei Ia proprietate și libertate economică, dat fiind faptul că art. 969 C. civ. statuează principiul libertății contractuale, asumat de ambele părți la semnarea contractului și a anexelor sale (condiții și grafic de rambursare) neputându-se reține că nu a fost negociată clauza, mai ales că intimatul nu a făcut dovada încercării de a negocia un alt comision de risc. Clientul nu face nici dovada unor vicii de consimțământ și nici a vreunei cauze de nulitate care să fie contemporană cu încheierea convenției, ci din contră, invocă prevederile O.U.G.

nr. 50/2010, act normativ ulterior semnării contractului ce nu se aplică contractele în derulare. Riscul a fost anticipat și acceptat de părți și se referă la posibilitatea băncii de a recupera debitul în orice condiții. Faptul că există o garanție instituită asupra unor bunuri nu acoperă integral riscul la care se expune creditorul în condițiile fluctuațiilor pieței și căderii actuale a pieței imobiliare, condiții în care nu se poate vorbi nici despre dezechilibru contractual întrucât un bun evaluat la nivelul anilor 2006-2008 se vinde în prezent cu mai puțin de 50 din prețul respectiv. Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au invocat în principal excepția nulității recursului pentru nemotivare în drept iar, în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Excepția nulității recursului va fi respinsă întrucât criticile formulate de recurentă (care vor fi examinate în cele ce urmează) permit o examinare din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9, deși în cuprinsul cererii se regăsesc reiterate în proporție covârșitoare criticile parțiale din apel și o serie de aspecte pur teoretice. Așadar, Înalta Curte examinând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

- Critica prin care se susține aplicarea greșită a art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 este nefondată întrucât dispozițiile acestuia reprezintă transpunerea fidelă a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și are următorul conținut: „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal ai contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

În prezentul recurs obiectul criticilor este reprezentat de aplicarea și interpretarea eronată de către instanțe de apel a art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit din 25 septembrie 2008, privind comisionul de risc din două perspective: aceea a aplicării dispozițiilor art. 4 alin. (8) din Legea nr. 193/2000, considerându-se că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu poate fi asociată prețului ca parte a obiectului contractului, comisionul de risc făcând parte din acesta și cea referitoare la aplicarea prevederilor din lege ce reglementează convine ce se impun a fi îndeplinite pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite două dintre acestea ce urmează fi examinate în cele ce urmează.

Ca și componentă a obiectului contractului, ce constă în contravaloarea achiziționării unui bun sau prestării unui serviciu, se constată că, atât în legea națională cât și în cea comunitară expresia „preț” este utilizată prin raportare la sintagma „raport calitate preț”, precum și la produsele și serviciile oferite în schimb. Dată fiind particularitatea de reglementare, sensul normelor în discuție este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporționalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant și prețul plătit de consumator, situație ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plătește o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primește o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condițiile convenite prin contract.

Astfel cum rezultă din contractul de credit, condițiile generale, secțiunea „Definiții”, costul total al creditului este format din toate costurile pe care împrumutatul trebuie să Ie plătească pentru creditul acordat, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli, costurile fiind enumerate în secțiunea 3 „Costuri”, printre ele regăsindu-se și comisionul de risc, aspect ce conferă noțiunii de „cost total al creditului” o accepțiune mai largă decât aceea a „prețului”, comisionul de risc fiind o componentă a costului total.

În același sens, Directiva nr. 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva nr. 87/102/CEE), la art 3 lit. g) definește „costul total al creditului” ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul și care sunt cunoscute de către creditor (...)”. Această directivă a fost transpusă în legislația națională prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce nu se aplică contractelor în curs de derulare la data adoptării sale, cum este și cazul convenției în litigiu, conform art. 96 din ordonanță, situație în care, în condițiile art. 148 din Constituție, capătă aplicabilitate directiva.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclude „ab initio” controlul unui eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare Ia preț ca parte a obiectului contractului, în condițiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă și exprimată într-un limbaj inteligibil, același text prevăzând posibilitatea exercitării unui asemenea control, cu titlu de excepție, doar în situația în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Din acest punct de vedere se constată că instanța de control judiciar a realizat, în mod judicios distincția, între clauzele ce nu pot forma obiect al contractului, apreciind în mod corect că, în condițiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când este folosit un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizării din perspectiva unui eventual caracter abuziv.

Sintagma „(...)exprimate într-un limbaj ușor inteligibil” folosită de legiuitorul național cât și cea folosită în norma comunitară „(...)exprimate în mod clar și inteligibil” are în vedere situația în care clauza este clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative Ia conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu. Pe acest aspect, deși acest comision, denumit de risc, face parte din costul total al contractului, contrar susținerilor recurentei, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată pentru argumentele arătate, în condițiile în care ea nu este exprimată în mod clar și inteligibil, lăsând loc Ia echivoc.

Astfel, în clauza a cărei nulitate s-a solicitat, se stabilește la valoarea de „0,28%” a comisionului de risc aplicat la soldul creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a convenției, după ce în condițiile generale este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziție a creditului, situația fiind aceeași și în cazul clauzei reglementate în convenția de credit unde se prevede că pentru acordarea a creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a două costuri pentru același serviciu al băncii, fără ca distinctiv dintre acestea să fie exprimată în mod clar.

Or, scindarea prețului în aceste componente poate duce Ia ideea că, pentru aceeași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut într-o manieră neechivocă consumatorului, la momentul perfectării convenției de credit, astfel că față de caracterul neclar și echivoc al clauzei în discuție, aceasta poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat asupra dreptului statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă, permițând instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil [hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asocîatiacîon de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc)].

În ce privește condițiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din evocata lege potrivit căruia o clauză poate fi calificată drept abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Or, odată ce funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în convenția de credit, orice consumator s-ar fi aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, neputând fi primite, așadar, aserțiunile recurentei sub acest aspect.

Argumentația recurentei privind faptul că instanța de apel a confundat comisionul de risc cu garanția imobiliară nu pot fi, de asemenea, primite întrucât instanța de control a făcut o corectă evaluare a comisionului de risc, constatând în mod judicios existența unui dezechilibru între contraprestații și nereglementarea situației restituirii, fie și în parte, la finele perioadei de rambursare a acestui comision, în situația în care acest risc nu se produce. Critica recurentei privind efectele nulității nu poate fi, de asemenea, primită raportat la temeiul legal al invocării acesteia, respectiv cel vizând încălcarea dispozițiilor cu caracter derogatoriu, ce definesc sintagma „clauze abuzive” în reglementarea art. 2 din Legea nr. 193/2000.

Nici critica privind încălcarea principiului libertății contractuale nu pot fi primită, în condițiile în care art. 969 C. civ. prevede că au putere de lege doar convențiile legal făcute, Legea nr. 193/2000 configurând situațiile în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive, deci neconforme cu legea. Motivarea recurentei în sensul căreia clauzele convenției de credit au fost negociate și acceptate de părți în cunoștință de cauză este lipsită de suport, câtă vreme, băncii îi incumba sarcina probării negocierii, aspect nerelevat de situația de fapt reținută de instanțe.

În materia protecției consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, atât legiuitorul european cât și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reține că acestea sunt abuzive și că o asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 989 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. În considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ.

constatând că decizia recurentei nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate va respinge ca nefondat recursul pârâtei și în raport de art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta să plătească intimaților 2.000 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți prin întâmpinare. Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC V.R. SA București împotriva deciziei nr. 87 din 8 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimaților-reclamanți 2.000 RON cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 23 aprilie 2013.