ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1734/2014
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1734/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față, constată următoarele:
I. Prin cererea înregistrată la 27 iulie 2012
pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. 29533/3/2012,
reclamanții C.M. și C.C.E. au chemat-o în judecată pe pârâta SC V.R. SA
București, solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor referitoare
la "comisionul de risc" prevăzute în Convenția de credit din 12
decembrie 2007 (art. 5. lit. a) din Condiții speciale și art. 3.5 din Condiții
generale) și să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 43.218 CHF
(franci elvețieni), reprezentând comision de risc nedatorat, achitat băncii
până la formulării cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În ședința publică
din 13 decembrie 2012 reclamanții au precizat valoarea pretențiilor solicitate
prin capătul 2 de cerere ca fiind în cuantum de 41.794,97 CHF, conform
extraselor de cont atașate la dosar.
Pârâta SC V.R. SA a
formulat întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt și în drept, față de cererea
introductivă de instanță, invocând excepția inadmisibilității acțiunii ca
urmare a neefectuării de către reclamanți a procedurii prealabile a concilierii
directe reglementate de art. 720
1
C. proc. civ. și excepția
prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor încasate cu titlu de
comision de risc pentru perioada 21 ianuarie 2008 - 21 iulie 2009. Pe fond,
pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de
judecată.
La 07 februarie 2013
reclamanții și-au majorat câtimea pretențiilor solicitate prin capătul 2 de
cerere la suma de 45.236,76 CHF.
În ședința publică
din 07 februarie 2013, pârâta a învederat instanței că nu mai susține excepția
inadmisibilității acțiunii.
Prin Sentința civilă
nr. 1323 din 21 februarie 2013, tribunalul a respins excepția prescripției
dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, a admis acțiunea astfel cum a
fost precizată, a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5
lit. a) din condițiile speciale și art. 3.5 din condițiile generale ale
convenției de credit din 12 decembrie 2007 privind comisionul de risc, a
obligat-o pe pârâtă să restituire reclamanților suma de 43.218 CHF,
reprezentând comision de risc și să le plătească reclamanților cheltuieli de
judecată în cuantum de 1.500 lei.
Prin încheierea din
Camera de Consiliu de la data de 08 aprilie 2013, prima instanță a dispus
îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Sentinței civile nr.
1323 din 21 februarie 2013, în sensul că suma la plata căreia a fost obligată
pârâta SC V.R. SA cu titlu de comision de risc este de 45.236,76 CHF și nu suma
de 43.218 CHF, cum din eroare s-a menționat.
Pentru a pronunța
această hotărâre, tribunalul a reținut, referitor la excepția prescripției
dreptului reclamanților de a solicita restituirea sumelor încasate cu titlu de
comision de risc în perioada 21 ianuarie 2008 - 21 iulie 2009, că acțiunea în
restituirea prestațiilor, întemeiată pe plată nedatorată, este asimilabilă din
punct de vedere al începutului curgerii prescripției extinctive cu acțiunea în
răspundere civilă delictuală, fiind incidente dispozițiile art. 8 din Decretul
nr. 167/1958, astfel încât termenul de prescripție a dreptului de a solicita
restituirea sumelor începe să curgă din momentul constatării caracterului
abuziv al clauzelor și, implicit, al declarării nulității absolute a acestora
prin hotărâre judecătorească definitivă, operând o distincție între restituirea
prestațiilor ca urmare a desființării actului juridic și executarea
prestațiilor în temeiul acestuia.
Pe fondul cauzei,
tribunalul a reținut că între reclamanții C.M. și C.C.E., în calitate de
împrumutați, și pârâta SC V.R. S.A., în calitate de împrumutător, s-a încheiat
convenția de credit din 12 decembrie 2007, având ca obiect acordarea unui
împrumut în cuantum de 377.000 CHF, pentru o perioadă de 300 luni.
Analizând cererea
prin prisma dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000,
tribunalul a verificat îndeplinirea în speță a condițiilor prevăzute pentru a
se constata caracterului abuziv al unor clauze, respectiv: clauza contractuală
contestată să nu fi fost negociată; clauza să creeze prin ea însăși un dezechilibru
semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul creat să
fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.
Referitor la prima
condiție, a apreciat că este îndeplinită, deoarece contractul dedus judecății
este unul standard, preformulat, iar caracterul nenegociat al lui este prezumat
de art. 4 alin. (2), nerezultând dovada contrară din probele administrate în
cauză.
De asemenea, în
raport de conținutul convenției încheiate între părți, a reținut că o eventuală
negociere ar fi putut privi cel mult cuantumul comisionului, aspectul fiind
însă lipsit de relevanță, în condițiile în care reclamanții nu au contestat
cuantumul comisionului, ci existenta lui.
În ceea ce privește
cea de-a doua condiție, prima instanță a reținut că cele două clauze deduse
judecății creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile
părților și că pârâtei îi revenea obligația, conform art. 1 alin. (1) din Legea
nr. 193/2000, să definească în temeni fără echivoc și ușor de înțeles pentru o
persoană care nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar
noțiunea de "risc" care justifică perceperea comisionului.
De asemenea, deoarece
noțiunea de "comision" presupune acordarea unei remunerații în
schimbul prestării unui serviciu, a reținut că se impunea ca clauza privind
dreptul pârâtei la perceperea acestui comision să fie dublată de stipulația
corespunzătoare a contraprestației, care să justifice plata sumei de bani de
către împrumutați. Or, având în vedere că, potrivit contractului, comisionul de
risc în cuantum de 0,22% aplicabil la soldul creditului a fost perceput
"în vederea acordării creditului", dezechilibrul contractual între
drepturile și obligațiile părților este evident.
Dezechilibrul a fost
apreciat ca fiind și semnificativ, deoarece comisionul de risc, astfel cum a
fost stabilit de pârâtă (prin raportare la soldul creditului și plătibil
lunar), are o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului.
Tribunalul a apreciat
ca fiind îndeplinită și ultima dintre condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1)
din Legea nr. 193/2000, reținând că prin inserarea în contract la capitolul
"Comisioane" a obligației lunare de plată a unei sume considerabile
prin raportare la soldul creditului, în lipsa unei contraprestații, pârâta a
urmărit în realitate perceperea unei sume de bani cu titlu de dobândă - preț al
creditului - fără ca obligația să fie inclusă în capitolul "Dobânda".
Relativ la comportamentul pârâtei, tribunalul a apreciat că acesta este contrar
exigențelor bunei-credințe și că rezultă chiar din modalitatea în care a
conceput redactarea și conținutul clauzelor contractuale.
Apărarea pârâtei,
întemeiată pe dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul
că verificarea caracterului abuziv al clauzelor nu poate viza obiectul
principal al contractului, calitatea de a satisface cerințele de preț și de
plată sau produsele și serviciile oferite în schimb, în măsura în care clauzele
sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, a fost înlăturată, tribunalul
reținând că reglementarea din dreptul național este în consens cu cea din
dreptul european (art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE), raportându-se
la interpretarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că este
permis controlul jurisdicțional al caracterului abuziv și că pot fi declarate
ca abuzive și clauzele contractuale privind definirea obiectului principal al
contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, chiar dacă
clauzele sunt redactate în mod clar și inteligibil.
Ca efect al
nulității, în aplicarea principiului quod nullum est, nullum producit effectum,
prima instanță a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea
sumelor plătite cu titlu de comision de risc, în cauză neoperând excepția de la
principiul restitutio in integrum pentru cazul contractelor cu executare
succesivă, căci aceasta este fundamentată pe imposibilitatea obiectivă de
restabilire a situației anterioare, ceea ce nu este cazul în speță, restituirea
prestației efectuate în baza clauzei nule, constând în plata unei sume de bani,
fiind posibilă prin raportare la caracterul fungibil al banilor.
În ceea ce privește
acțiunea în restituirea prestațiilor, a apreciat că este întemeiată pe plata
nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației
reclamanților, prin declararea nulității clauzelor contractuale în baza cărora
aceștia au executat obligațiile.
Față de toate
considerentele expuse, tribunalul a admis cererea de chemare în judecată și a
constatat nulitatea absolută a cauzelor 5.a) din condițiile speciale și 3.5 din
condițiile generale, clauze existente în convenția de credit din 12 decembrie
2007 privind comisionul de risc, dispunând și obligarea pârâtei la restituirea
către reclamanți a sumei de 45.236,76 CHF reprezentând comision de risc
perceput până în februarie 2013.
În baza art. 274
alin. (1) C. proc. civ., apreciind că pârâtei îi aparține culpa procesuală
pentru declanșarea litigiului, tribunalul a dispus obligarea acesteia la plata
către reclamanți a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată
(onorariu de avocat).
II. Împotriva acestei
sentințe a declarat apel pârâta SC V.R. SA, acesta fiind înregistrat pe rolul
Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub același număr unic de dosar.
În motivarea
apelului, pârâta și-a structurat criticile formulate asupra soluției de
respingere a excepției prescripției dreptului material de a cere restituirea
sumelor încasate cu titlu de comision de risc și asupra soluției de constatare
a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de risc.
Astfel, în ceea ce
privește excepția prescripției acțiunii în restituire a susținut că soluția
tribunalului este una eronată, având în vedere că cererea are caracterul unei
acțiuni personale patrimoniale, ce se încadrează lato sensu în categoria
acțiunilor bazate pe îmbogățirea fără justă cauză sau în acțiunile întemeiate
pe plata nedatorată, guvernate de art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
În raport de norma
legală invocată, pârâta a arătat că, întrucât reclamanții aveau posibilitatea
și trebuiau să cunoască pretinsul prejudiciu încă de la momentul perceperii
comisionului de risc și au promovat acțiunea la 27 iulie 2012, tribunalul în
mod greșit a respins excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea
sumelor plătite cu titlu de comision de risc în perioada 21 ianuarie 2008 - 21
iulie 2009.
Sub acest aspectul
greșitei soluționări a petitului privind restituirea sumelor încasate de bancă
cu titlu de comision de risc, pârâta a arătat că respectivele sume nu pot fi
restituite, deoarece contractul de credit este un act juridic cu executare
succesivă, a cărui sancțiune specifică este rezilierea, nu rezoluțiunea.
În atare situație, a
susținut că anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu
poate produce efecte retroactive, datorită imposibilității părții de a returna
folosința asigurată de cealaltă parte. A mai apreciat că excepția de la
principiul restitutio in integrum este aplicabilă în cauză, deoarece reclamanții
nu pot restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție în
schimbul clauzelor referitoare la comisionul de risc ce constituie prețul
contractului, iar în situația în care doar banca ar fi obligată la restituirea
sumelor încasate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic de
îmbogățirea fără justă cauză a clientului.
De asemenea, a
susținut că, întrucât reclamanții nu au solicitat desființarea contractului,
iar efectul sancțiunilor prevăzute de art. 13 Legea nr. 193/2000 vizează doar
modificarea clauzelor contractuale sau desființarea contractului, cu
daune-interese, singurul efect pe care instanța îl putea da eventualei
constatări a caracterului abuziv al clauzelor contestate ar fi fost modificarea
acestora pentru viitor.
Prin cea de-a treia
categorie de critici dezvoltate, pârâta a susținut că clauzele contestate nu
sunt abuzive în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000 și că analiza primei
instanțe este una eronată.
Din această
perspectivă, a arătat că clauzele privind comisionul de au fost redactate clar
și inteligibil pentru consumator; că reclamanții au cunoscut existența
comisionului la momentul încheierii contractului, fiind prevăzute expres atât
cuantumul procentual, cât și suma pe care aceștia urmau să o achite pe
parcursul perioadei contractuale, fiind evidențiate distinct și clar în
graficul de rambursare, semnat de clienți la momentul contractării creditului;
că s-a precizat că acest comision de risc este parte importantă a prețului
creditului alături de dobândă, prestație cuvenită băncii în schimbul acordării
creditului și care a fost avută în vedere de ambele părți la momentul
încheierii contractului; că nu creează în detrimentul consumatorilor și contrar
cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și
obligațiile părților, situația reprezentând un caz tipic în care cumpărătorul
acceptă prețul contractului propus de către vânzător, element căruia instanța
nu îi poate aduce atingere prin invocarea legii clauzelor abuzive, indiferent de
denumirea sau structura prețului contractului - dobândă, comision de risc, de
administrare etc -, cât timp acesta a fost cunoscut și acceptat de către
cumpărător la momentul încheierii contractului; că atât dobânda, cât și
comisionul de risc (alături de alte comisioane) determină prețul contractului,
care se regăsește identificat în mod expres în graficul de rambursare, fiind
exclus de la controlul de excesivitate prin articolul 4 alin. (6) din Legea nr.
193/2000, text prin care au fost preluate dispozițiile art. 4 par. 1 din
Directiva nr. 93/13/CEE.
Față de motivele
invocate, apelanta-pârâtă a solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte
a sentinței atacate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în
judecată formulate de intimații-reclamanți, cu cheltuieli de judecată.
În drept, a invocat
dispozițiile art. 282 și următoarele C. proc. civ., O.U.G. nr. 50/2010, Legea
nr. 193/2000, Directiva 2008/48 și Directiva 93/13/CEE.
Intimații-reclamanți
au formulat întâmpinare, prin care s-au apărat în fapt și în drept, solicitând
respingerea apelului ca nefondat.
Prin Decizia civilă
nr. 274/2013 din 2 iulie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a
admis apelul formulat de pârâta SC V.R. SA împotriva Sentinței civile nr. 1323
din 21 februarie 2013 a secției a VI-a civile, a Tribunalului București, pe
care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea precizată formulată
de reclamanții C.M. și C.C.E., ca nefondată; a păstrat dispoziția privind
respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și i-a obligat
pe intimați către apelantă la plata sumei de 2.402,84 lei reprezentând taxă
judiciară de timbru și timbru judiciar achitate în apel.
Pentru a pronunța
această soluție, instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:
Referitor la critica
asupra soluției de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiunea în
restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, a apreciat că este
nefondată, interpretarea dată de pârâtă art. 8 din Decretul nr. 167/1958 fiind
greșită, practica și doctrina în materie fiind unanime în aprecierea acțiunii
în restituirea prestațiilor executate în baza unui act juridic anulat ca fiind
asimilabilă acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, caz în care
momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este cel de la care
păgubitul a cunoscut paguba și pe cel răspunzător de producerea ei, în speță
acesta fiind data la care actul juridic a fost desființat ori, după caz, s-a
constatat desființarea lui.
Cum restituirea
prestațiilor achitate în baza clauzelor privind comisionul de risc este
consecința constatării eventualului caracter abuziv al acestor clauze
contractuale, curtea a reținut că până la momentul pronunțării instanței în
sensul anulării clauzelor nu există "pagubă", ci doar plăți efectuate
conform convenției părților.
A mai avut în vedere
instanța de apel că este atributul exclusiv al instanței să constate caracterul
abuziv al unor clauze contractuale și să aplice sancțiunea anulării acestora,
reținând că până la acest moment consumatorul nu poate invoca plata nedatorată
și nu poate solicita restituirea prestațiilor executate, astfel că nu se poate
aprecia ca fiind născut dreptul său la acțiune, de natură să atragă începutul
curgerii prescripției extinctive.
Criticile vizând
caracterul abuziv reținut de prima instanță referitor la clauzele contestate de
reclamanți au fost apreciate de instanța de control ca fiind fondate, după cum
urmează:
Curtea a reținut că,
potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, două categorii de clauze
contractuale sunt exceptate de la verificarea caracterului abuziv, respectiv:
cele referitoare la definirea obiectului contractului și cele referitoare la
caracterul adecvat al prețului sau a remunerației.
În ultima categorie,
reglementată în legislația națională de art. 4 alin. (6) din Legea nr.
193/2000, a apreciat că se încadrează clauzele privind comisionul de risc,
situație în raport de care a înlăturat ca lipsite de relevanță susținerile
reclamanților referitoare la clauzele ce definesc obiectul principal al
contractului.
A apreciat, de
asemenea, că nu pot fi primite susținerile reclamanților potrivit cărora
comisionul de risc nu ar face parte din categoria clauzelor ce satisfac
cerințele de preț, deoarece nu există o contraprestație din partea băncii,
având în vedere că, la momentul încheierii contractului (12 decembrie 2007) nu
exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui asemenea
comision, iar contraprestația băncii pentru dobânda și comisionul încasat (deci
pentru costul creditului pe care îl percepe) era chiar punerea la dispoziția
consumatorului a creditului acordat pe perioada de timp determinată, fapt
precizat și în cuprinsul articolul 3.5 din condițiile generale.
Astfel, curtea a
apreciat că, pentru serviciul de a pune la dispoziția reclamanților-consumatori
a unui credit de o anumită valoare și pentru o anumită perioadă de timp, banca
avea dreptul la contraprestația acestora, constând în plata dobânzii anuale
efective (DAE), a cărei valoare este prevăzută expres în convenția părților și
nu a fost contestată sub niciun aspect. împrejurarea că banca a propus
consumatorilor, iar aceștia au fost de acord cu formula ca DAE să fie
constituită dintr-o dobândă curentă mai mică și o serie de comisioane nu
înseamnă că nu există contraprestația băncii pentru comisioanele convenite și
menționate în convenția de credit, acest aspect ținând de politica de marketing
a fiecărei bănci.
Așadar, a conchis
curte că respectivele clauze cu privire la comisionul de risc sunt clauze ce au
calitatea de a satisface cerințele de preț și, ca atare, sunt exceptate de la
analiza caracterului abuziv reglementat de art. 4 alin. (1) din Legea nr.
193/2000, cu condiția ca ele să fie "exprimate într-un limbaj ușor inteligibil",
conform art. 4 alin. (6) din același act normativ.
Din modul de
redactare al celor două clauze, respectiv pct. 5 lit. a) din condițiile
speciale și articolul 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit,
curtea a constatat că acestea sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil,
fiind clare și fără echivoc, din conținutul lor rezultând că acest cost -
comisionul de risc - a fost stabilit încă de la data încheierii convenției,
este clar precizat, este dimensionat în funcție de o valoare concretă (soldul
creditului), are stabilită scadența și este trecut în planul de rambursare,
consumatorii având posibilitatea reală de a lua cunoștință, la data încheierii
convenției de credit, de toate condițiile contractuale, fiind în posesia
tuturor elementelor care puteau avea efect asupra întinderii obligațiilor lor.
Curtea a înlăturat
susținerea reclamanților potrivit căreia și aceste clauze sunt supuse
controlului din perspectiva jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii
Europene (hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene - C- 484/08), căci
respectiva hotărâre nu stabilește că și acest tip de clauze se analizează sub
aspectul caracterului abuziv, ci stabilește că Directiva 93/13/CEE, prin art. 4
alin. (2) și art. 8, nu se opune unei reglementări naționale în acest sens (al
analizării caracterului abuziv inclusiv al clauzelor clar exprimate și care se
referă la prețul contractului). Or, reglementarea națională (Legea nr.
193/2000), prin art. 4 alin. (6), exceptează de la analizarea caracterului abuziv
acest tip de clauze (referitoare la preț), dacă sunt clar exprimate.
Curtea a mai precizat
că, în cauză, nu sunt îndeplinite nici condițiile impuse de art. 4 alin. (1)
din actul normativ anterior evocat întrucât din susținerile ambelor părți
rezultă că împrumutaților li s-a prezentat oferta băncii, că aceștia nu au
înțeles să formuleze o contraofertă, ci au acceptat-o pe cea propusă de
apelanta-pârâtă, considerând probabil că respectivele condiții îi avantajează,
astfel că nu se poate aprecia ca fiind îndeplinită condiția nenegocierii
clauzelor contractuale.
În ceea ce privește
condiția creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile
părților, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, și această
cerință a fost apreciată ca nefiind îndeplinită.
În motivarea acestei
concluzii, s-a reținut că dezechilibrul contractual nu trebuie privit prin
raportare la valoarea creditului (377.000 CHF) și valoarea totală a
comisionului de risc care s-ar achita de reclamanți (circa 38% din valoarea
creditului), ci prin raportare la procentul lunar (0,22% din sold), la perioada
lungă de timp pentru care s-a acordat creditul (300 luni) și nu în ultimul rând
prin prisma faptului că prestația reclamanților este una cu executare
succesivă, în timp ce prestația pârâtei s-a executat uno ictu, aspect ce
trebuie luat în considerare la aprecierea echilibrului prestațiilor asumate
prin contract.
Față de toate aceste
considerente, în baza art. 296 C. proc. civ. curtea a admis apelul și a
schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea precizată
formulată de reclamanți ca nefondată, păstrând dispozițiile privind respingerea
excepției prescripției dreptului material la acțiune.
În baza articolul 274
C. proc. civ., au fost obligați intimații-reclamanți la plata către
apelanta-pârâtă a sumei de 2.402,84 lei reprezentând taxă judiciară de timbru
și timbru judiciar achitate în apel.
III. Împotriva
Deciziei civile nr. 274/2013 din 2 iulie 2013, pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a V-a civilă, în termen legal reclamanții C.C.E. și C.M. au
declarat recurs, indicând în memoriul depus la dosar dispozițiile art. 304 pct.
8 și 9 C. proc. civ.
Fără să structureze
criticile formulate subsumat motivelor de nelegalitate invocate, reclamanții au
susținut că instanța de apel, distingând între Condițiile generale și cele
speciale pentru a înlătura caracterul standard, preformulat, nenegociat al
clauzelor referitoare la comisionul de risc, a schimbat sarcina probei și a
încălcat prevederile art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000.
În acest sens, au
arătat că în raționamentul făcut instanța de apel a ignorat nu doar norma
legală care nu distinge între clauze care vizează condițiile generale și cele
care se referă la condiții speciale, respectiv între clauze prin care se
stipulează asupra cadrului general al drepturilor și obligațiilor părților și
cele care particularizează raportul juridic, ci a trecut chiar peste
recunoașterea pârâtei înseși, care, atât în întâmpinarea depusă în prima instanță,
cât și în motivele de apel a susținut caracterul standardizat al părții din
contract denumită Condiții Generale.
Au mai susținut că,
reținând că reclamanților le revenea formularea unei contraoferte și că, în
contextul în care nu au făcut-o, înseamnă că au agreat oferta băncii, instanța
de prim control a inversat practic sarcina probei, trecând peste prevederile
exprese ale art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, potrivit
cărora, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost
negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în
acest sens.
O altă serie de
critici dezvoltate de reclamanți vizează argumentele pentru care instanța de
apel a apreciat clauzele contestate ca fiind exceptate de la verificarea
caracterului abuziv în condițiile Legii nr. 93/2000, respectiv pentru că
privesc prețul contractului și au fost exprimate într-un limbaj clar și
inteligibil.
În acest sens, au
criticat raționamentul potrivit căruia comisionul de risc, făcând parte din
DAE, din costul total al creditului, nu poate forma obiectul controlului
instanței în baza Legii nr. 193/2000, motivat de următoarele:
Comisionul de risc
stipulat la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și art. 3.5 din Condiții
generale ale convenției de credit din 12 decembrie 2007 este nelegal, întrucât
nu se datorează în schimbul unei contraprestații a băncii, valorând îmbogățire
fără justă cauză a acesteia.
La art. 3.5 din
Secțiunea 3, intitulată "Costuri" din Condițiile generale ale
convenției de credit, se definește comisionul de risc ca fiind acel comision
perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, definiție identică în
substanța ei cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă. În
consecință, reclamanții au susținut că pentru același serviciu (acordarea
creditului), banca percepe două costuri, fără ca distincția dintre acestea să
fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum prevede art. 4 alin. (2) din
Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Au mai arătat
reclamanții că în mod greșit a apreciat instanța de apel că, fiind determinat
sub forma unui procent din soldul creditului, comisionul de risc, respectiv
clauzele care stipulează privitor la acesta, au o exprimare clară și
inteligibilă, întrucât scindarea costului contractului - dobândă și comision de
risc - induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor
prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant în mod transparent, această
condiție nefiind îndeplinită în speță.
În același sens, au
susținut că riscul pentru care banca percepe comisionul nu este nici determinat
și nici determinabil, în condițiile în care convenția de credit este un
contract comutativ, nu unul aleatoriu. De asemenea, au arătat că termenul de
risc bancar nu este folosit nici măcar o dată în cuprinsul contractului, în
care nu se regăsește nicio referire la normele BNR invocate de pârâtă la fond
și în apel. Sintagma comision de risc nu a fost raportată la un indicator
precis și individualizat, nefiind descrisă nici în Condițiile speciale și nici
în cele generale, astfel încât reclamanții nu au cunoscut motivele pentru care
banca percepe acest comision.
Având în vedere
faptul că nicăieri în convenția de credit nu au fost precizate elementele care
să le fi permis înțelegerea noțiunii de risc, așa cum pârâta a explicitat în
întâmpinarea de la fond, în motivele de apel și în considerentele deciziei
atacate, reclamanții au apreciat clauzele contestate ca fiind echivoce și că
pentru înțelegerea acestora sunt necesare cunoștințe de specialitate, în sensul
dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000.
Reclamanții au
criticat și raționamentul în baza căruia instanța de apel a apreciat ca nefiind
îndeplinită condiția creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și
obligațiile părților, susținând următoarele:
Prin impunerea
comisionului de risc, care nu corespunde exigențelor de previzibilitate, s-a
creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, deoarece clauza
în dispută acoperă o asigurare pe care banca și-o ia împotriva unui risc
eventual, cel al intrării consumatorului în incapacitate de plată, fără ca la
finalul perioadei de creditare sumele încasate cu acest titlu să fie
restituite, în ipoteza în care împrumutații ar fi buni platnici.
În speță, au arătat
că valoarea totală a comisionului de risc este de circa 38% din valoarea
creditului, iar lipsa unei proceduri de restituire atunci când riscul nu se
produce echivalează cu intenția clară a băncii de a se îmbogăți nejustificat cu
aceste sume.
De asemenea, au
susținut că în contractul de credit sunt cuprinse numeroase clauze menite să
asigure banca împotriva riscului neplății, respectiv garanția ipotecară,
asigurarea obligatorie a imobilelor cesionată în favoarea băncii, dobânda
penalizatoare și posibilitatea declarării exigibilității anticipate a
creditului.
În cauză,
intimata-pârâtă a depus concluzii scrise, prin care s-a apărat în fapt și în
drept, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia
atacată prin prisma criticilor invocate, în raport de actele dosarului și de
dispozițiile legale incidente, instanța supremă reține următoarele:
Recurenții au invocat
motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., texte
legale potrivit cărora modificarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când
instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura
ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, respectiv atunci când
hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea ori aplicarea
greșită a legii.
În concret,
recurenții au criticat dezlegările date de instanța de apel sub aspectul
reținerii caracterului nenegociat al clauzei privind comisionul de risc, sub
aspectul lipsei creării unui dezechilibru între drepturile și obligațiile
părților, dar și în ceea ce privește statuarea faptului că respectivul comision
reprezintă o parte a prețului contractului.
Având în vedere că
recurenții nu au formulat în concret critici care să poată fi subsumate
motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aceștia
nesusținând că instanța apel ar fi interpretat greșit convenția de credit, ca
act dedus judecății, Înalta Curte va cenzura decizia atacată exclusiv din
perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 din același cod.
În speță, disputa
poartă asupra clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și
art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit din 12 decembrie 2007
privind comisionul de risc.
Înalta Curte reține
că, dacă prima instanță a dat o interpretare corectă art. 4 alin. (1) și (5)
din Legea nr. 193/2000, care a transpus Directiva nr. 93/13/CEE și a făcut în
mod judicios aplicarea acestora în cauză în raport de situația de fapt
stabilită prin interpretarea coroborată a probelor administrate, nu aceeași
este situația în cazul deciziei de apel.
Astfel, prin art. 4
alin. (2) din Legea nr. 193/2000, s-a instituit o prezumție a lipsei negocierii
în cazul clauzelor preformulate.
Clauza referitoare la
comisionul de risc are caracter preformulat, așa încât lipsa negocierii din
acest punct de vedere este prezumată.
În aceste condiții,
Înalta Curte apreciază că în mod nelegal a reținut curtea de apel că
reclamanții ar fi trebuit să dovedească caracterul nenegociat al clauzei,
deoarece nu se poate pretinde unei părți să probeze faptul negativ. Într-o
asemenea situație, sarcina probei se răstoarnă către partea adversă, care este
astfel ținută să facă dovada faptului pozitiv contrar, așa încât revenea
intimatei obligația de a proba existența unei negocieri.
Cunoașterea de către
împrumutați a clauzei contestate la momentul încheierii contractului nu este
suficientă pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care aceștia,
neavând posibilitatea de a influența conținutul respectivei clauze, puteau doar
să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situație de abuz de
putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile
impuse de profesionist a impus adoptarea legislației în materia protecției
consumatorului.
În plus, instanța
supremă apreciază întemeiat și argumentul adus de recurenți în legătură cu
neexplicitarea rolului comisionului de risc și reține că simpla inserare în
contractul de credit a clauzei privitoare la comisionul de risc și a
cuantumului acestui comision nu echivalează cu negocierea clauzei, câtă vreme
în convenție nu sunt detaliate funcțiunea acestui comision și prestația băncii
care ar îndritui-o să îl încaseze. Sub acest aspect, se cuvine subliniat faptul
că, pentru a detalia semnificația acestui comision, intimata a alocat 8 pagini
de întâmpinare și 14 pagini de apel, ceea ce infirmă la modul evident
susținerea despre faptul că simpla inserare a clauzei și a cuantumului
comisionului oferea împrumutatului o imagine clară a obligației asumate și a
prestației împrumutătorului.
Este îndeplinită și
condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Curtea de apel a
reținut că interpretarea art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1998 conduce la
concluzia că prețul contractului de credit include și comisionul de risc și, ca
atare, că sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv reglementat de art.
4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu condiția ca ele să fie "exprimate
într-un limbaj ușor inteligibil", conform art. 4 alin. (6) din același act
normativ.
Instanța de prim
control judiciar a mai apreciat că art. 3.5 din Condițiile generale din
convenția de credit prevede că, pentru punerea la dispoziție a creditului,
împrumutații datorează băncii un comision de risc aplicabil la soldul
creditului, care se plătește lunar, pe toată durata creditului, în cuantum de
0, 22% conform pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale, reținând astfel că acest
cost a fost stabilit încă de la data încheierii convenției, că este clar
precizat, este dimensionat în funcție de o valoare concretă (soldul
creditului), are stabilită scadența și este trecut în planul de rambursare.
Pe de o parte,
instanța supremă subliniază că sintagma "exprimate într-un limbaj ușor
inteligibil" folosită de legiuitorul național și cea utilizată de norma
comunitară ("exprimate în mod clar și inteligibil") nu pot fi reduse
la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau
literal, pentru că altfel ar fi de prisos să se fi făcut această mențiune în
cuprinsul unui act normativ, ele vizând definirea clauzei astfel încât
consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor care
privesc conținutul și efectele sale asupra contractului în ansamblu.
Pe de altă parte,
Înalta Curte reține că stabilirea unui comision lunar, cu o valoare deloc
neglijabilă în raport de costurile creditului - 0,22% -, are aptitudinea de a
crea o sarcină în plus în detrimentul consumatorilor și, astfel, un
dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
După cum în mod
judicios au apreciat recurenții, prin impunerea acestui comision, care nu
corespunde exigențelor de previzibilitate, s-a creat un dezechilibru între
drepturile și obligațiile părților, deoarece clauza în dispută acoperă o
asigurare pe care banca și-o ia împotriva unui risc eventual, cel al intrării
consumatorilor în incapacitate de plată, fără ca la finalul perioadei de
creditare, sumele încasate cu acest titlu, reprezentând aproximativ 38% din
valoarea creditului (pondere necontestată de intimată), să fie restituite, în
ipoteza în care împrumutatul ar fi bun platnic.
Mai mult, în
contractul de împrumut, restituirea creditului a fost garantată și prin
instituirea unei ipoteci, așa încât riscul acoperit de comisionul în dispută
este chiar mai dificil de conturat.
Exigențele
bunei-credințe sunt analizate din perspectiva vătămării intereselor legitime
ale recurenților, prin majorarea considerabilă a ratei lunare, ca urmare a
înserării unui comision de risc.
Potrivit
considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE "la evaluarea bunei
credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de
negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu
condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate
la cererea expresă a consumatorului, întrucât condiția de bună credință poate
fi îndeplinită de vânzător sau furnizor, dacă acesta acționează corect și
echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia
considerare".
Or, prin inserarea
comisionului de risc, practic intimata a urmărit să obțină un avantaj
disproporționat în detrimentul recurenților, astfel încât echilibrul
contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerința bunei-credințe.
Odată ce funcția și
destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în convențiile de
credit, consumatorii s-au aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă și
într-o imposibilitate reală de a-l negocia, așa încât în mod eronat a reținut
instanța de apel că în cauză nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile
prevăzute de Legea nr. 193/2000, pentru a se putea reține caracterul abuziv al
clauzei.
De aceea, părților li
se va impune concluzia că sunt îndeplinite cerințele art. 4 din Legea nr.
193/2000, iar clauza privind comisionul de risc din contractul încheiat între
recurenții C.C.E. și C.M. și intimată este una abuzivă.
În considerarea
argumentelor expuse mai sus și, cum în materia protecției consumatorilor, prin
adoptarea Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația
națională prin Legea nr. 193/2000, atât legiuitorul european, cât și cel
național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt
servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a anula clauzele din
contractele de furnizare de servicii financiare, în măsura caracterului lor
abuziv, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate sunt întemeiate,
motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1), (2) și (3), raportat la art.
304 pct. 9 C. proc. civ. și la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, va
admite recursul declarat de recurenții C.C.E. și C.M. și va modifica în parte
decizia atacată, în sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat.
În baza dispozițiilor
art. 274 C. proc. civ., cum intimata a căzut în pretenții, fiind în culpă
procesuală și având în vedere cererea dovedită cu înscrisurile depuse la dosar
de către recurenți, urmează a fi obligată intimata V.R. SA București la plata
sumei de 8.500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în
favoarea intimatei recurenților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de reclamanții C.C.E. și C.M. împotriva Deciziei civile nr. 274/2013
din 2 iulie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
Modifică decizia
atacată în sensul că:
Respinge apelul
declarat de pârâta V.R. SA București împotriva Sentinței nr. 1323 din 21
februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.
Obligă
intimata-pârâtă V.R. SA București în favoarea recurenților-reclamanți C.C.E. și
C.M. la plata sumei de 8.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică astăzi, 16 mai 2014.
Procesat
de GGC - NN