ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1734/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: I. Prin cererea înregistrată la 27 iulie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. 29533/3/2012, reclamanții C.M. și C.C.E. au chemat-o în judecată pe pârâta SC V.R. SA București, solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor referitoare la "comisionul de risc" prevăzute în Convenția de credit din 12 decembrie 2007 (art. 5. lit. a) din Condiții speciale și art. 3.5 din Condiții generale) și să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 43.218 CHF (franci elvețieni), reprezentând comision de risc nedatorat, achitat băncii până la formulării cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

În ședința publică din 13 decembrie 2012 reclamanții au precizat valoarea pretențiilor solicitate prin capătul 2 de cerere ca fiind în cuantum de 41.794,97 CHF, conform extraselor de cont atașate la dosar. Pârâta SC V.R. SA a formulat întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt și în drept, față de cererea introductivă de instanță, invocând excepția inadmisibilității acțiunii ca urmare a neefectuării de către reclamanți a procedurii prealabile a concilierii directe reglementate de art. 720 1 C. proc. civ. și excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc pentru perioada 21 ianuarie 2008 - 21 iulie 2009. Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

La 07 februarie 2013 reclamanții și-au majorat câtimea pretențiilor solicitate prin capătul 2 de cerere la suma de 45.236,76 CHF. În ședința publică din 07 februarie 2013, pârâta a învederat instanței că nu mai susține excepția inadmisibilității acțiunii. Prin Sentința civilă nr. 1323 din 21 februarie 2013, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, a admis acțiunea astfel cum a fost precizată, a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5 lit. a) din condițiile speciale și art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit din 12 decembrie 2007 privind comisionul de risc, a obligat-o pe pârâtă să restituire reclamanților suma de 43.218 CHF, reprezentând comision de risc și să le plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 1.500 lei.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la data de 08 aprilie 2013, prima instanță a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Sentinței civile nr. 1323 din 21 februarie 2013, în sensul că suma la plata căreia a fost obligată pârâta SC V.R. SA cu titlu de comision de risc este de 45.236,76 CHF și nu suma de 43.218 CHF, cum din eroare s-a menționat.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, referitor la excepția prescripției dreptului reclamanților de a solicita restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc în perioada 21 ianuarie 2008 - 21 iulie 2009, că acțiunea în restituirea prestațiilor, întemeiată pe plată nedatorată, este asimilabilă din punct de vedere al începutului curgerii prescripției extinctive cu acțiunea în răspundere civilă delictuală, fiind incidente dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât termenul de prescripție a dreptului de a solicita restituirea sumelor începe să curgă din momentul constatării caracterului abuziv al clauzelor și, implicit, al declarării nulității absolute a acestora prin hotărâre judecătorească definitivă, operând o distincție între restituirea prestațiilor ca urmare a desființării actului juridic și executarea prestațiilor în temeiul acestuia.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că între reclamanții C.M. și C.C.E., în calitate de împrumutați, și pârâta SC V.R. S.A., în calitate de împrumutător, s-a încheiat convenția de credit din 12 decembrie 2007, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 377.000 CHF, pentru o perioadă de 300 luni. Analizând cererea prin prisma dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, tribunalul a verificat îndeplinirea în speță a condițiilor prevăzute pentru a se constata caracterului abuziv al unor clauze, respectiv: clauza contractuală contestată să nu fi fost negociată; clauza să creeze prin ea însăși un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.

Referitor la prima condiție, a apreciat că este îndeplinită, deoarece contractul dedus judecății este unul standard, preformulat, iar caracterul nenegociat al lui este prezumat de art. 4 alin. (2), nerezultând dovada contrară din probele administrate în cauză. De asemenea, în raport de conținutul convenției încheiate între părți, a reținut că o eventuală negociere ar fi putut privi cel mult cuantumul comisionului, aspectul fiind însă lipsit de relevanță, în condițiile în care reclamanții nu au contestat cuantumul comisionului, ci existenta lui.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, prima instanță a reținut că cele două clauze deduse judecății creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și că pârâtei îi revenea obligația, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, să definească în temeni fără echivoc și ușor de înțeles pentru o persoană care nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar noțiunea de "risc" care justifică perceperea comisionului. De asemenea, deoarece noțiunea de "comision" presupune acordarea unei remunerații în schimbul prestării unui serviciu, a reținut că se impunea ca clauza privind dreptul pârâtei la perceperea acestui comision să fie dublată de stipulația corespunzătoare a contraprestației, care să justifice plata sumei de bani de către împrumutați.

Or, având în vedere că, potrivit contractului, comisionul de risc în cuantum de 0,22% aplicabil la soldul creditului a fost perceput "în vederea acordării creditului", dezechilibrul contractual între drepturile și obligațiile părților este evident. Dezechilibrul a fost apreciat ca fiind și semnificativ, deoarece comisionul de risc, astfel cum a fost stabilit de pârâtă (prin raportare la soldul creditului și plătibil lunar), are o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului.

Tribunalul a apreciat ca fiind îndeplinită și ultima dintre condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reținând că prin inserarea în contract la capitolul "Comisioane" a obligației lunare de plată a unei sume considerabile prin raportare la soldul creditului, în lipsa unei contraprestații, pârâta a urmărit în realitate perceperea unei sume de bani cu titlu de dobândă - preț al creditului - fără ca obligația să fie inclusă în capitolul "Dobânda". Relativ la comportamentul pârâtei, tribunalul a apreciat că acesta este contrar exigențelor bunei-credințe și că rezultă chiar din modalitatea în care a conceput redactarea și conținutul clauzelor contractuale.

Apărarea pârâtei, întemeiată pe dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că verificarea caracterului abuziv al clauzelor nu poate viza obiectul principal al contractului, calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată sau produsele și serviciile oferite în schimb, în măsura în care clauzele sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, a fost înlăturată, tribunalul reținând că reglementarea din dreptul național este în consens cu cea din dreptul european (art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE), raportându-se la interpretarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că este permis controlul jurisdicțional al caracterului abuziv și că pot fi declarate ca abuzive și clauzele contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, chiar dacă clauzele sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Ca efect al nulității, în aplicarea principiului quod nullum est, nullum producit effectum, prima instanță a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc, în cauză neoperând excepția de la principiul restitutio in integrum pentru cazul contractelor cu executare succesivă, căci aceasta este fundamentată pe imposibilitatea obiectivă de restabilire a situației anterioare, ceea ce nu este cazul în speță, restituirea prestației efectuate în baza clauzei nule, constând în plata unei sume de bani, fiind posibilă prin raportare la caracterul fungibil al banilor. În ceea ce privește acțiunea în restituirea prestațiilor, a apreciat că este întemeiată pe plata nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației reclamanților, prin declararea nulității clauzelor contractuale în baza cărora aceștia au executat obligațiile.

Față de toate considerentele expuse, tribunalul a admis cererea de chemare în judecată și a constatat nulitatea absolută a cauzelor 5.a) din condițiile speciale și 3.5 din condițiile generale, clauze existente în convenția de credit din 12 decembrie 2007 privind comisionul de risc, dispunând și obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumei de 45.236,76 CHF reprezentând comision de risc perceput până în februarie 2013. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că pârâtei îi aparține culpa procesuală pentru declanșarea litigiului, tribunalul a dispus obligarea acesteia la plata către reclamanți a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

II. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC V.R. SA, acesta fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub același număr unic de dosar. În motivarea apelului, pârâta și-a structurat criticile formulate asupra soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material de a cere restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc și asupra soluției de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de risc. Astfel, în ceea ce privește excepția prescripției acțiunii în restituire a susținut că soluția tribunalului este una eronată, având în vedere că cererea are caracterul unei acțiuni personale patrimoniale, ce se încadrează lato sensu în categoria acțiunilor bazate pe îmbogățirea fără justă cauză sau în acțiunile întemeiate pe plata nedatorată, guvernate de art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În raport de norma legală invocată, pârâta a arătat că, întrucât reclamanții aveau posibilitatea și trebuiau să cunoască pretinsul prejudiciu încă de la momentul perceperii comisionului de risc și au promovat acțiunea la 27 iulie 2012, tribunalul în mod greșit a respins excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc în perioada 21 ianuarie 2008 - 21 iulie 2009. Sub acest aspectul greșitei soluționări a petitului privind restituirea sumelor încasate de bancă cu titlu de comision de risc, pârâta a arătat că respectivele sume nu pot fi restituite, deoarece contractul de credit este un act juridic cu executare succesivă, a cărui sancțiune specifică este rezilierea, nu rezoluțiunea.

În atare situație, a susținut că anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive, datorită imposibilității părții de a returna folosința asigurată de cealaltă parte. A mai apreciat că excepția de la principiul restitutio in integrum este aplicabilă în cauză, deoarece reclamanții nu pot restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție în schimbul clauzelor referitoare la comisionul de risc ce constituie prețul contractului, iar în situația în care doar banca ar fi obligată la restituirea sumelor încasate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză a clientului.

De asemenea, a susținut că, întrucât reclamanții nu au solicitat desființarea contractului, iar efectul sancțiunilor prevăzute de art. 13 Legea nr. 193/2000 vizează doar modificarea clauzelor contractuale sau desființarea contractului, cu daune-interese, singurul efect pe care instanța îl putea da eventualei constatări a caracterului abuziv al clauzelor contestate ar fi fost modificarea acestora pentru viitor. Prin cea de-a treia categorie de critici dezvoltate, pârâta a susținut că clauzele contestate nu sunt abuzive în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000 și că analiza primei instanțe este una eronată.

Din această perspectivă, a arătat că clauzele privind comisionul de au fost redactate clar și inteligibil pentru consumator; că reclamanții au cunoscut existența comisionului la momentul încheierii contractului, fiind prevăzute expres atât cuantumul procentual, cât și suma pe care aceștia urmau să o achite pe parcursul perioadei contractuale, fiind evidențiate distinct și clar în graficul de rambursare, semnat de clienți la momentul contractării creditului; că s-a precizat că acest comision de risc este parte importantă a prețului creditului alături de dobândă, prestație cuvenită băncii în schimbul acordării creditului și care a fost avută în vedere de ambele părți la momentul încheierii contractului; că nu creează în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, situația reprezentând un caz tipic în care cumpărătorul acceptă prețul contractului propus de către vânzător, element căruia instanța nu îi poate aduce atingere prin invocarea legii clauzelor abuzive, indiferent de denumirea sau structura prețului contractului - dobândă, comision de risc, de administrare etc -, cât timp acesta a fost cunoscut și acceptat de către cumpărător la momentul încheierii contractului; că atât dobânda, cât și comisionul de risc (alături de alte comisioane) determină prețul contractului,

care se regăsește identificat în mod expres în graficul de rambursare, fiind exclus de la controlul de excesivitate prin articolul 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, text prin care au fost preluate dispozițiile art. 4 par. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE. Față de motivele invocate, apelanta-pârâtă a solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată formulate de intimații-reclamanți, cu cheltuieli de judecată. În drept, a invocat dispozițiile art. 282 și următoarele C. proc. civ., O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 193/2000, Directiva 2008/48 și Directiva 93/13/CEE. Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care s-au apărat în fapt și în drept, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Prin Decizia civilă nr. 274/2013 din 2 iulie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul formulat de pârâta SC V.R. SA împotriva Sentinței civile nr. 1323 din 21 februarie 2013 a secției a VI-a civile, a Tribunalului București, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea precizată formulată de reclamanții C.M. și C.C.E., ca nefondată; a păstrat dispoziția privind respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și i-a obligat pe intimați către apelantă la plata sumei de 2.402,84 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar achitate în apel.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de prim control judiciar a reținut următoarele: Referitor la critica asupra soluției de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiunea în restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, a apreciat că este nefondată, interpretarea dată de pârâtă art. 8 din Decretul nr. 167/1958 fiind greșită, practica și doctrina în materie fiind unanime în aprecierea acțiunii în restituirea prestațiilor executate în baza unui act juridic anulat ca fiind asimilabilă acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, caz în care momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este cel de la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel răspunzător de producerea ei, în speță acesta fiind data la care actul juridic a fost desființat ori, după caz, s-a constatat desființarea lui.

Cum restituirea prestațiilor achitate în baza clauzelor privind comisionul de risc este consecința constatării eventualului caracter abuziv al acestor clauze contractuale, curtea a reținut că până la momentul pronunțării instanței în sensul anulării clauzelor nu există "pagubă", ci doar plăți efectuate conform convenției părților. A mai avut în vedere instanța de apel că este atributul exclusiv al instanței să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale și să aplice sancțiunea anulării acestora, reținând că până la acest moment consumatorul nu poate invoca plata nedatorată și nu poate solicita restituirea prestațiilor executate, astfel că nu se poate aprecia ca fiind născut dreptul său la acțiune, de natură să atragă începutul curgerii prescripției extinctive.

Criticile vizând caracterul abuziv reținut de prima instanță referitor la clauzele contestate de reclamanți au fost apreciate de instanța de control ca fiind fondate, după cum urmează: Curtea a reținut că, potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, două categorii de clauze contractuale sunt exceptate de la verificarea caracterului abuziv, respectiv: cele referitoare la definirea obiectului contractului și cele referitoare la caracterul adecvat al prețului sau a remunerației. În ultima categorie, reglementată în legislația națională de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a apreciat că se încadrează clauzele privind comisionul de risc, situație în raport de care a înlăturat ca lipsite de relevanță susținerile reclamanților referitoare la clauzele ce definesc obiectul principal al contractului.

A apreciat, de asemenea, că nu pot fi primite susținerile reclamanților potrivit cărora comisionul de risc nu ar face parte din categoria clauzelor ce satisfac cerințele de preț, deoarece nu există o contraprestație din partea băncii, având în vedere că, la momentul încheierii contractului (12 decembrie 2007) nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui asemenea comision, iar contraprestația băncii pentru dobânda și comisionul încasat (deci pentru costul creditului pe care îl percepe) era chiar punerea la dispoziția consumatorului a creditului acordat pe perioada de timp determinată, fapt precizat și în cuprinsul articolul 3.5 din condițiile generale.

Astfel, curtea a apreciat că, pentru serviciul de a pune la dispoziția reclamanților-consumatori a unui credit de o anumită valoare și pentru o anumită perioadă de timp, banca avea dreptul la contraprestația acestora, constând în plata dobânzii anuale efective (DAE), a cărei valoare este prevăzută expres în convenția părților și nu a fost contestată sub niciun aspect. împrejurarea că banca a propus consumatorilor, iar aceștia au fost de acord cu formula ca DAE să fie constituită dintr-o dobândă curentă mai mică și o serie de comisioane nu înseamnă că nu există contraprestația băncii pentru comisioanele convenite și menționate în convenția de credit, acest aspect ținând de politica de marketing a fiecărei bănci.

Așadar, a conchis curte că respectivele clauze cu privire la comisionul de risc sunt clauze ce au calitatea de a satisface cerințele de preț și, ca atare, sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv reglementat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu condiția ca ele să fie "exprimate într-un limbaj ușor inteligibil", conform art. 4 alin. (6) din același act normativ.

Din modul de redactare al celor două clauze, respectiv pct. 5 lit. a) din condițiile speciale și articolul 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit, curtea a constatat că acestea sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, fiind clare și fără echivoc, din conținutul lor rezultând că acest cost - comisionul de risc - a fost stabilit încă de la data încheierii convenției, este clar precizat, este dimensionat în funcție de o valoare concretă (soldul creditului), are stabilită scadența și este trecut în planul de rambursare, consumatorii având posibilitatea reală de a lua cunoștință, la data încheierii convenției de credit, de toate condițiile contractuale, fiind în posesia tuturor elementelor care puteau avea efect asupra întinderii obligațiilor lor.

Curtea a înlăturat susținerea reclamanților potrivit căreia și aceste clauze sunt supuse controlului din perspectiva jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene - C- 484/08), căci respectiva hotărâre nu stabilește că și acest tip de clauze se analizează sub aspectul caracterului abuziv, ci stabilește că Directiva 93/13/CEE, prin art. 4 alin. (2) și art. 8, nu se opune unei reglementări naționale în acest sens (al analizării caracterului abuziv inclusiv al clauzelor clar exprimate și care se referă la prețul contractului). Or, reglementarea națională (Legea nr. 193/2000), prin art. 4 alin. (6), exceptează de la analizarea caracterului abuziv acest tip de clauze (referitoare la preț), dacă sunt clar exprimate.

Curtea a mai precizat că, în cauză, nu sunt îndeplinite nici condițiile impuse de art. 4 alin. (1) din actul normativ anterior evocat întrucât din susținerile ambelor părți rezultă că împrumutaților li s-a prezentat oferta băncii, că aceștia nu au înțeles să formuleze o contraofertă, ci au acceptat-o pe cea propusă de apelanta-pârâtă, considerând probabil că respectivele condiții îi avantajează, astfel că nu se poate aprecia ca fiind îndeplinită condiția nenegocierii clauzelor contractuale. În ceea ce privește condiția creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, și această cerință a fost apreciată ca nefiind îndeplinită.

În motivarea acestei concluzii, s-a reținut că dezechilibrul contractual nu trebuie privit prin raportare la valoarea creditului (377.000 CHF) și valoarea totală a comisionului de risc care s-ar achita de reclamanți (circa 38% din valoarea creditului), ci prin raportare la procentul lunar (0,22% din sold), la perioada lungă de timp pentru care s-a acordat creditul (300 luni) și nu în ultimul rând prin prisma faptului că prestația reclamanților este una cu executare succesivă, în timp ce prestația pârâtei s-a executat uno ictu, aspect ce trebuie luat în considerare la aprecierea echilibrului prestațiilor asumate prin contract. Față de toate aceste considerente, în baza art. 296 C. proc. civ. curtea a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea precizată formulată de reclamanți ca nefondată, păstrând dispozițiile privind respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În baza articolul 274 C. proc. civ., au fost obligați intimații-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2.402,84 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar achitate în apel. III. Împotriva Deciziei civile nr. 274/2013 din 2 iulie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în termen legal reclamanții C.C.E. și C.M. au declarat recurs, indicând în memoriul depus la dosar dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Fără să structureze criticile formulate subsumat motivelor de nelegalitate invocate, reclamanții au susținut că instanța de apel, distingând între Condițiile generale și cele speciale pentru a înlătura caracterul standard, preformulat, nenegociat al clauzelor referitoare la comisionul de risc, a schimbat sarcina probei și a încălcat prevederile art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, au arătat că în raționamentul făcut instanța de apel a ignorat nu doar norma legală care nu distinge între clauze care vizează condițiile generale și cele care se referă la condiții speciale, respectiv între clauze prin care se stipulează asupra cadrului general al drepturilor și obligațiilor părților și cele care particularizează raportul juridic, ci a trecut chiar peste recunoașterea pârâtei înseși, care, atât în întâmpinarea depusă în prima instanță, cât și în motivele de apel a susținut caracterul standardizat al părții din contract denumită Condiții Generale.

Au mai susținut că, reținând că reclamanților le revenea formularea unei contraoferte și că, în contextul în care nu au făcut-o, înseamnă că au agreat oferta băncii, instanța de prim control a inversat practic sarcina probei, trecând peste prevederile exprese ale art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. O altă serie de critici dezvoltate de reclamanți vizează argumentele pentru care instanța de apel a apreciat clauzele contestate ca fiind exceptate de la verificarea caracterului abuziv în condițiile Legii nr. 93/2000, respectiv pentru că privesc prețul contractului și au fost exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

În acest sens, au criticat raționamentul potrivit căruia comisionul de risc, făcând parte din DAE, din costul total al creditului, nu poate forma obiectul controlului instanței în baza Legii nr. 193/2000, motivat de următoarele: Comisionul de risc stipulat la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și art. 3.5 din Condiții generale ale convenției de credit din 12 decembrie 2007 este nelegal, întrucât nu se datorează în schimbul unei contraprestații a băncii, valorând îmbogățire fără justă cauză a acesteia. La art. 3.5 din Secțiunea 3, intitulată "Costuri" din Condițiile generale ale convenției de credit, se definește comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, definiție identică în substanța ei cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă.

În consecință, reclamanții au susținut că pentru același serviciu (acordarea creditului), banca percepe două costuri, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum prevede art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Au mai arătat reclamanții că în mod greșit a apreciat instanța de apel că, fiind determinat sub forma unui procent din soldul creditului, comisionul de risc, respectiv clauzele care stipulează privitor la acesta, au o exprimare clară și inteligibilă, întrucât scindarea costului contractului - dobândă și comision de risc - induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant în mod transparent, această condiție nefiind îndeplinită în speță.

În același sens, au susținut că riscul pentru care banca percepe comisionul nu este nici determinat și nici determinabil, în condițiile în care convenția de credit este un contract comutativ, nu unul aleatoriu. De asemenea, au arătat că termenul de risc bancar nu este folosit nici măcar o dată în cuprinsul contractului, în care nu se regăsește nicio referire la normele BNR invocate de pârâtă la fond și în apel. Sintagma comision de risc nu a fost raportată la un indicator precis și individualizat, nefiind descrisă nici în Condițiile speciale și nici în cele generale, astfel încât reclamanții nu au cunoscut motivele pentru care banca percepe acest comision.

Având în vedere faptul că nicăieri în convenția de credit nu au fost precizate elementele care să le fi permis înțelegerea noțiunii de risc, așa cum pârâta a explicitat în întâmpinarea de la fond, în motivele de apel și în considerentele deciziei atacate, reclamanții au apreciat clauzele contestate ca fiind echivoce și că pentru înțelegerea acestora sunt necesare cunoștințe de specialitate, în sensul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Reclamanții au criticat și raționamentul în baza căruia instanța de apel a apreciat ca nefiind îndeplinită condiția creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, susținând următoarele: Prin impunerea comisionului de risc, care nu corespunde exigențelor de previzibilitate, s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, deoarece clauza în dispută acoperă o asigurare pe care banca și-o ia împotriva unui risc eventual, cel al intrării consumatorului în incapacitate de plată, fără ca la finalul perioadei de creditare sumele încasate cu acest titlu să fie restituite, în ipoteza în care împrumutații ar fi buni platnici. În speță, au arătat că valoarea totală a comisionului de risc este de circa 38% din valoarea creditului, iar lipsa unei proceduri de restituire atunci când riscul nu se produce echivalează cu intenția clară a băncii de a se îmbogăți nejustificat cu aceste sume.

De asemenea, au susținut că în contractul de credit sunt cuprinse numeroase clauze menite să asigure banca împotriva riscului neplății, respectiv garanția ipotecară, asigurarea obligatorie a imobilelor cesionată în favoarea băncii, dobânda penalizatoare și posibilitatea declarării exigibilității anticipate a creditului. În cauză, intimata-pârâtă a depus concluzii scrise, prin care s-a apărat în fapt și în drept, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, în raport de actele dosarului și de dispozițiile legale incidente, instanța supremă reține următoarele: Recurenții au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., texte legale potrivit cărora modificarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, respectiv atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii. În concret, recurenții au criticat dezlegările date de instanța de apel sub aspectul reținerii caracterului nenegociat al clauzei privind comisionul de risc, sub aspectul lipsei creării unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, dar și în ceea ce privește statuarea faptului că respectivul comision reprezintă o parte a prețului contractului.

Având în vedere că recurenții nu au formulat în concret critici care să poată fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aceștia nesusținând că instanța apel ar fi interpretat greșit convenția de credit, ca act dedus judecății, Înalta Curte va cenzura decizia atacată exclusiv din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 din același cod. În speță, disputa poartă asupra clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit din 12 decembrie 2007 privind comisionul de risc. Înalta Curte reține că, dacă prima instanță a dat o interpretare corectă art. 4 alin. (1) și (5) din Legea nr. 193/2000, care a transpus Directiva nr. 93/13/CEE și a făcut în mod judicios aplicarea acestora în cauză în raport de situația de fapt stabilită prin interpretarea coroborată a probelor administrate, nu aceeași este situația în cazul deciziei de apel.

Astfel, prin art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, s-a instituit o prezumție a lipsei negocierii în cazul clauzelor preformulate. Clauza referitoare la comisionul de risc are caracter preformulat, așa încât lipsa negocierii din acest punct de vedere este prezumată. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că în mod nelegal a reținut curtea de apel că reclamanții ar fi trebuit să dovedească caracterul nenegociat al clauzei, deoarece nu se poate pretinde unei părți să probeze faptul negativ. Într-o asemenea situație, sarcina probei se răstoarnă către partea adversă, care este astfel ținută să facă dovada faptului pozitiv contrar, așa încât revenea intimatei obligația de a proba existența unei negocieri.

Cunoașterea de către împrumutați a clauzei contestate la momentul încheierii contractului nu este suficientă pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care aceștia, neavând posibilitatea de a influența conținutul respectivei clauze, puteau doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situație de abuz de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse de profesionist a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului. În plus, instanța supremă apreciază întemeiat și argumentul adus de recurenți în legătură cu neexplicitarea rolului comisionului de risc și reține că simpla inserare în contractul de credit a clauzei privitoare la comisionul de risc și a cuantumului acestui comision nu echivalează cu negocierea clauzei, câtă vreme în convenție nu sunt detaliate funcțiunea acestui comision și prestația băncii care ar îndritui-o să îl încaseze.

Sub acest aspect, se cuvine subliniat faptul că, pentru a detalia semnificația acestui comision, intimata a alocat 8 pagini de întâmpinare și 14 pagini de apel, ceea ce infirmă la modul evident susținerea despre faptul că simpla inserare a clauzei și a cuantumului comisionului oferea împrumutatului o imagine clară a obligației asumate și a prestației împrumutătorului. Este îndeplinită și condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Curtea de apel a reținut că interpretarea art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1998 conduce la concluzia că prețul contractului de credit include și comisionul de risc și, ca atare, că sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv reglementat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu condiția ca ele să fie "exprimate într-un limbaj ușor inteligibil", conform art. 4 alin. (6) din același act normativ.

Instanța de prim control judiciar a mai apreciat că art. 3.5 din Condițiile generale din convenția de credit prevede că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutații datorează băncii un comision de risc aplicabil la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată durata creditului, în cuantum de 0, 22% conform pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale, reținând astfel că acest cost a fost stabilit încă de la data încheierii convenției, că este clar precizat, este dimensionat în funcție de o valoare concretă (soldul creditului), are stabilită scadența și este trecut în planul de rambursare.

Pe de o parte, instanța supremă subliniază că sintagma "exprimate într-un limbaj ușor inteligibil" folosită de legiuitorul național și cea utilizată de norma comunitară ("exprimate în mod clar și inteligibil") nu pot fi reduse la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi de prisos să se fi făcut această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ele vizând definirea clauzei astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor care privesc conținutul și efectele sale asupra contractului în ansamblu. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că stabilirea unui comision lunar, cu o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului - 0,22% -, are aptitudinea de a crea o sarcină în plus în detrimentul consumatorilor și, astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

După cum în mod judicios au apreciat recurenții, prin impunerea acestui comision, care nu corespunde exigențelor de previzibilitate, s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, deoarece clauza în dispută acoperă o asigurare pe care banca și-o ia împotriva unui risc eventual, cel al intrării consumatorilor în incapacitate de plată, fără ca la finalul perioadei de creditare, sumele încasate cu acest titlu, reprezentând aproximativ 38% din valoarea creditului (pondere necontestată de intimată), să fie restituite, în ipoteza în care împrumutatul ar fi bun platnic. Mai mult, în contractul de împrumut, restituirea creditului a fost garantată și prin instituirea unei ipoteci, așa încât riscul acoperit de comisionul în dispută este chiar mai dificil de conturat.

Exigențele bunei-credințe sunt analizate din perspectiva vătămării intereselor legitime ale recurenților, prin majorarea considerabilă a ratei lunare, ca urmare a înserării unui comision de risc. Potrivit considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE "la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului, întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor, dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia considerare". Or, prin inserarea comisionului de risc, practic intimata a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul recurenților, astfel încât echilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerința bunei-credințe.

Odată ce funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în convențiile de credit, consumatorii s-au aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a-l negocia, așa încât în mod eronat a reținut instanța de apel că în cauză nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, pentru a se putea reține caracterul abuziv al clauzei. De aceea, părților li se va impune concluzia că sunt îndeplinite cerințele art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar clauza privind comisionul de risc din contractul încheiat între recurenții C.C.E. și C.M. și intimată este una abuzivă.

În considerarea argumentelor expuse mai sus și, cum în materia protecției consumatorilor, prin adoptarea Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, atât legiuitorul european, cât și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a anula clauzele din contractele de furnizare de servicii financiare, în măsura caracterului lor abuziv, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate sunt întemeiate, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1), (2) și (3), raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, va admite recursul declarat de recurenții C.C.E.

și C.M. și va modifica în parte decizia atacată, în sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat. În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., cum intimata a căzut în pretenții, fiind în culpă procesuală și având în vedere cererea dovedită cu înscrisurile depuse la dosar de către recurenți, urmează a fi obligată intimata V.R. SA București la plata sumei de 8.500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimatei recurenților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții C.C.E. și C.M. împotriva Deciziei civile nr. 274/2013 din 2 iulie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Modifică decizia atacată în sensul că: Respinge apelul declarat de pârâta V.R. SA București împotriva Sentinței nr. 1323 din 21 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. Obligă intimata-pârâtă V.R. SA București în favoarea recurenților-reclamanți C.C.E. și C.M. la plata sumei de 8.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 mai 2014. Procesat de GGC - NN