ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3521/2013

Decizia nr. 3521/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, a constatat următoarele:

Prin sentința civilă nr. 983/civ din 25 iulie 2012 Tribunalul lași, secția a ll-a civilă, contencios administrativ și fiscal, a admis excepția calității procesuale pasive a SC A. SA Sucursala Iași.

A respins acțiunea formulată de B. și C. în contradictoriu cu SC A. SA Sucursala Iași ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A respins excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în lunile martie, aprilie și mai 2008 și excepția prescripției dreptului Ia acțiune invocate de pârâtă prin întâmpinare.

A respins excepția rămânerii fără obiect a capătului de cerere vizând anularea clauzei inserate în art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convențiilor de credit încheiate intre părți.

A admis, în parte, acțiunea formulată de B. și C., în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, București, și a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 3 lit. d) din convenția de credit din 15 februarie 2008 și convenția de credit din 12 februarie 2008 privind data ajustării dobânzii și art. 5 lit. a) din aceleași convenții privind aplicarea comisionului de risc, precum și a art. 3.5 și 3.11 din condițiile speciale și a obligat pârâta să restituie reclamanților comisionul de risc încasat de la data primei anuități și până la data de 21 iulie 2010 în ce privește contractul din anul 2008 și 8721,28 CHF sau echivalentul în RON, precum în continuare din 14 august 2011 până la data pronunțării hotărârii, cu referire la contractul din 15 februarie 2008.

A respins cererea privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor înserate în secțiunile 8 și 10 din Condițiile generale ale convențiilor încheiate și a obligat pârâta Ia plata dobânzii legale aferente sumelor, calculată începând cu data introducerii acțiunii și până Ia data plății efective.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

În primul rând, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Sucursalei iași instanța având în vedere încheierea convențiilor cu SC A. SA, prin sucursală, a admis excepția și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu sucursala ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Cu privire la excepția prescripției dreptului Ia acțiune, invocată de pârâta tribunalul a reținut că cererea vizând constatarea nulității clauzei care este imprescriptibilă, în timp ce solicitarea de restituire a sumei încasate de bancă cu titlu de comision de risc este prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, dar termenul de la care curge prescripția este cel al constatării caracterului abuziv al clauzei și nu al încasării sumelor de bani.

Este adevărat că reclamanții tind Ia realizarea unui drept de creanță și cererea accesorie este prescriptibilă extinctiv, dar acest termen curge de Ia data momentului nașterii dreptului Ia acțiune, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, adică de Ia momentul constatării caracterului abuziv potențial al clauzei, anterior acestui moment reclamanții neavând deschisă calea acțiunii în justiție.

Față de cele indicate, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor de bani au fost respinse.

În ceea ce privește excepția lipsei de obiect a acțiunii, tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada de către pârâtă a semnării de către reclamanți a vreunui act adițional, sau a existenței unui astfel de act care să îi fi fost comunicat reclamantului, prin care art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convențiilor să fi fost eliminat, astfel încât excepția este neîntemeiată, fiind respinsă.

În ceea ce privește fondul, tribunalul a reținut următoarele:

În ceea ce privește caracterul potențial abuziv invocat de reclamanți al clauzei art. 5 lit. a), comisionul de risc, din condițiile speciale ale convențiilor de credit și 3.5 din condițiile generale încheiate, tribunalul a reținut următoarele:

Clauza de la pct. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convențiilor de credit prevede obligația reclamanților de a achita un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadentă, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Raporturile contractuale dintre părți intră sub incidența Legii nr. 193/2000 fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant - pârâta - și consumatori - reclamanții din cauză, astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din lege.

Legea nr. 193/2000 prevede însă, cum a invocat pârâta, și o serie de clauze care nu pot face obiectul controlului privind caracterul lor abuziv. Astfel, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în mod corespunzător, art. 4 alin. (6) din actul normativ național transpune prevederile art. 4 alin. (2) din Directivă care, de o manieră mai clară, menționează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Clauza de la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convențiilor de credit și 3.5 din condițiile generale au ca obiect stabilirea unui comision, așadar a unui element component al costului creditului, ceea ce, a constatat tribunalul, aparent, ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv. Trebuie însă observat faptul că nici art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestație corespunzătoare prețului perceput), precum și la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare Ia preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil. Or, în prezenta cauză, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt doar o parte a costului contractului; partea cea mai importantă a costului contractului este dată de dobânda la credit, la care se adaugă o serie de comisioane, printre care și cel de risc.

Secțiunea 3, intitulată „Costuri" din condițiile generale ale convenției de credit, la art. 3.5, definește comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, definiție care este identică în substanță cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă. Nici o altă prevedere contractuală, fie ea din Condițiile generale sau speciale, nu oferă alte informații cu privire la destinația comisionului de risc, justificarea acestuia.

În consecință, se constată că pentru același serviciu (acordarea creditului) se percep două costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum cer art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în speță.

De altfel, în preambulul Directivei 93/13/CEE se menționează că, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuși acest raport poate fi luat în considerare Ia aprecierea corectitudinii altor clauze. Această declarație a fost interpretată de tribunal, raportat la situația din prezenta cauză, în sensul că, întrucât, cel puțin aparent, pentru același serviciu sunt percepute două costuri, poate fi analizat caracterul eventual abuziv al unuia dintre ele, prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost. De asemenea, prevederea mai multor clauze având ca obiect costuri diferite percepute pentru același serviciu aduce în discuție problema existenței unei veritabile contraprestații pentru unele dintre aceste costuri, în speță comisionul de risc, aspect ce a fost analizat însă cu prilejul examinării cerinței bunei credințe în stipularea clauzei cenzurate.

Având în vedere ansamblul celor anterior expuse, tribunalul a procedat la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor de la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convențiilor de credit și 3.5 din condițiile generale prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Astfel, atât reclamanții, cât și pârâta, au învederat, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, faptul că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Alin. (2) al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilita fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Prin aceste prevederi s-a urmărit eliminarea elementului discreționar în relațiile contractuale dintre entitățile comerciale și persoanele fizice, având în vedere lipsa de echilibru și posibilitatea existenței unor abuzuri în materie.

Așadar, în primul rând, în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie să se analizeze dacă acea clauză a fost sau nu negociată cu consumatorul. Pârâta însăși, prin întâmpinarea depusă în fața Judecătoriei Iași, a arătat expres că aceste contracte de credit au fost asimilate în doctrină cu contractele de adeziune sau contracte standard preformulate, clientul, după informare, putând accepta sau nu încheierea contractelor, așadar se recunoaște în mod expres nenegocierea actului încheiat.

Este, de altfel, un fapt comun faptul că marea majoritate a contractelor de consum - și, deci, și contractele de credit încheiate cu consumatorii - sunt convenții de adeziune, unde voința consumatorului nu joacă nici un rol în „modelarea" corpului contractual: fixarea valorii dobânzii, inclusiv a dobânzii anuale efective (DAE), a cuantumului diferitor comisioane bancare (de risc, de analiză a dosarului, de administrare lunară/anuală a contului, de rambursare anticipată ș.a.), a penalităților de întârziere datorate etc. nu sunt apanajul consumatorului, nefiind el cel care creionează oferta de creditare. Ar fi absurd să considerăm societatea bancară ca fiind inițiatoarea unui apel la oferte, după cum la fel de hilară ar fi prezumarea existenței - din partea acesteia - a unei invitații la negociere adresate consumatorilor.

De altfel, art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulate a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria Iui să prezinte probe în acest sens. Or, clauza privind comisionul de risc a fost deja prevăzută în mod imperativ în Condițiile generale ale Convenției, iar pârâta nu a făcut o asemenea probă, astfel că Tribunalul a constatat că este îndeplinită condiția lipsei de negociere a clauzei privind comisionul de risc.

În condițiile în care nu se menționează în mod clar și precis care este scopul încasării acestui comision de risc (chiar dacă pârâtă invoca ulterior o serie de aspecte neîndicate în clar în contract) rezultând că el reprezintă sau are același rol ca și dobânda încasată (respectiv echivalentul remunerării pârâtei pentru acordarea creditului), era aproape imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoștințe de specialitate în domeniu să poatâ negocia acest comision, rolul și modul de funcționare ale acestuia nefiindu-i cunoscute.

Pentru aceste considerente, apreciind ca probat prin cele invocate dezechilibrul semnificativ creat între părți în detrimentul consumatorului, tribunalul a reținut că acea clauză înscrisă în art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, privind comisionul de risc, și 3.5 din Condițiile generale sunt nule, dispunând și restituirea sumelor încasate nelegal de bancă.

În ceea ce privește perioada pentru care s-a solicitat restituirea sumei din graficele anexate, s-a sesizat că în ce privește contractul din anul 2008 începând din 21 iulie 2010 comisionul de risc nu a mai fost încasat, fapt pentru care Tribunalul a admis în parte solicitarea de restituire a acestuia doar pentru perioada datei primei anuități -21 iulie 2010- respingând pentru cealaltă perioada solicitată.

În ceea ce privește data ajustării dobânzii, clauza prevăzută de art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convențiilor și 3.11 din condițiile generale, potrivit căreia: „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării", s-au menționat următoarele:

Aceasta este fără îndoială un element component al costului creditului, ceea ce ar putea plasa această clauză, ca și în situația comisionului de risc, sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv. Or, în prezenta cauză, clauza referitoare la posibilitatea unilaterală a băncii de a revizui rata dobânzii este doar o parte a costului contractului.

Clauza care permite băncii calculul dobânzii în funcție de schimbările semnificative de pe piața monetară, precum și clauza care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor acorda un drept discreționar băncii de a modifica acordul de voință format Ia momentul semnării contractelor de credit.

Art. 4, 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, referitoare la clauza prin care împrumutătorul are dreptul de a modifica unilateral dobânda fără a fi raportată Ia un indicator precis individualizat, face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

Corespondența băncii către client prin care a notificat împrumutaților modificarea dobânzii/comisioanelor prin raportarea la situația financiară națională și internațională nu este de natură a înlătura caracterul abuziv al clauzei, întrucât și acest indicator este genune și nu precis, individualizat, reținându-se că o astfel de adresă este în legătură cu derularea contractului de credit, dar în condițiile prestabilite anterior.

De fapt, această clauză contractuală vine în contradicție nu numai cu dispozițiile legislației invocate, ci și cu prevederile art. 948 pct. 3 și art. 984 C. civ.

Conform acestor texte legale, obiectul actului juridic (în cazul de față - dobânda) trebuie să fie determinat sau determinabil.

Astfel, contractele de credit cu dobândă variabilă trebuie să conțină clauze care să confere dobânzii caracter determinabil, iar acest caracter presupune ca părțile angrenate în contract să poată, la momentul exigibilității obligației ce reprezintă obiectul contractului, să determine în mod obiectiv întinderea acesteia (în cazul de fața cuantumul dobânzii).

Cu alte cuvinte, conform celor susținute și în doctrină, „actul juridic trebuie să precizeze toate elementele în funcție de care urmează să se individualizeze obiectul".

Or, în situația de față, clienților Ie este imposibil să determine modalitatea în care banca, lună de lună, calculează în mod discreționar cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil ai dobânzii.

În plus, clauza care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor, conține o condiție pur potestativă pentru bancă, în calitatea sa de debitor al obligației de a calcula corect și transparent cuantumul dobânzii. Conform dispozițiilor contractuale, banca s-a obligat să calculeze dobânda curentă care trebuie achitată cu titlu de preț al contractului, dar modalitatea în care banca a înțeles să își exercite această obligație a fost principiul și voluero - „dacă vreau dobânda crește/scade".

De altfel, această modalitate de cuantificare a dobânzii intră în contradicție flagrantă și cu alte prevederi legale.

Astfel, conform art. 54 Codul consumului (Legea nr. 296/2004), „vânzătorul (în cazul de față banca) trebuie să informeze consumatorii (adică împrumutatul) despre prețul final al produsului (creditul acordat) și să ofere toate informațiile și documentele tehnice care trebuie să însoțească produsul".

Acest articol trebuie interpretat prin raportare Ia definiția pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator.

Cu alte cuvinte, banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să informeze cocontractanții cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informații exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii, expresia utilizată fiind manifest ilegală.

Față de cele reținute, tribunalul a constatat că și aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fapt pentru care a constatat și nulitatea absolută a acesteia.

Alta este situația în cazul clauzelor înserate în cap. 8 și 10 din Condițiile generale ale convenției.

În ceea ce privește cap. 8 din Condițiile generale, instanța a constatat că prin înserarea acestor articole nu s-a creat un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților și nu s-a urmărit în nici un caz un transfer anormal al riscurilor din sarcina creditorului în sarcina consumatorului, ci doar garantarea corespunzătoare a restituirii integrale a debitului.

Posibilitatea declarării scadenței anticipate a creditului este stabilită doar în cazuri clar și strict determinate care afectează dreptul băncii intimate de a recupera suma împrumutată ori de a executa garanțiile constituite, ca urmare a unor fapte săvârșite de împrumutat sau garanți.

Astfel, în situația în care valoarea bunului adus drept garanție scade sau, s-au inițiat acțiuni sau proceduri prin care veniturile acestuia urmează să fie distribuite între creditorii săi, consumatorul suferă o primă pagubă, care poate avea fără îndoială efect asupra posibilității sale obiective de achitare a creditului, banca nefăcând decât să își stabilească pârghiile necesare pentru a-și acoperi riscurile viitoare.

În acest sens, s-a reținut că potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, este considerată clauză abuzivă aceea care dă dreptul comerciantului (în speță băncii) de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a declara scadenta anticipată a creditului în anumite situații, expres și limitativ indicate, când consideră că riscul său de a-și recupera debitul a devenit major. Or. în cauza de față suntem în prezența unui contract de servicii financiare (contract de credit bancar), există indicat temeiul declanșării acestei proceduri, există prevăzută obligația băncii de a notifica clientul, este, fără îndoială, subliniată culpa debitorului în declanșarea acestei proceduri (neplata în privința art. 8.1 liniuța a doua și a treia), sau fluctuațiile economice care pot genera scăderea garanțiilor solicitate de bancă, și care trebuie privite prin prisma timpului îndelungat de rambursare (300 luni). Așa fiind, nu s-a putut aprecia existența caracterului abuziv al acestor clauze.

Părțile contractante au prevăzut în mod rezonabil, ivirea unor situații de insolvabilitate a debitorului sau de modificare a echilibrului contractual, caz în care nu se poate reține încălcarea principiului consensualismului. S-a prevăzut existența acestor clauze ca un mijloc de drept eficient în rezolvarea unei situații juridice de origine contractuală, determinată de o posibilă schimbare a situației economice din țară sau a situației financiare a debitorului. A admite altfel, s-ar aduce atingere principiului pacta sunt servanda și teoria impreviziunii (rebus sie stand/bus) ajungându-se ca efectele actului să fie altele decât cele pe care părțile au înțeles să le stabilească și care să fie obligatorii pentru ele. Tribunalul a reținut că momentul dezechilibrului nu este cel al realizării acordului de voință, ci ulterior acestuia, astfel că nu este incident viciul de consimțământ reprezentat de lipsa cauzei. Faptul că s-au schimbat datele realității pe parcursul derulării contractului, cu duce la afectarea consimțământului părții dezavantajate. Timpul care se intercalează între momentul acordării creditului și cel al scadenței a adăugat relației un element caracteristic și anume, riscul de neplată care se acoperă prin garanție. Mobilul concret, cauza determinantă avută în vedere de reclamanți, a fost să obțină un credit, o sumă de bani (pe care a obținut-o), iar a băncii să presteze acest serviciu financiar pentru a obține un profit (banca câștigă din dobânzi și comisioane), și este normal să fie așa pentru că realizarea unui câștig este de esență.

Față de cele indicate, tribunalul a apreciat că în ce privește aceste capitole nu s-a făcut dovada dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Prin decizia nr. 182/2012 din 22 octombrie 2012, Curtea de Apel lași, secția civilă:

I. A respins excepțiile invocate de către pârâta SC A. SA și anume: excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.

II. A admis apelul declarat de reclamanții B. și C. împotriva sentinței nr. 963/civ din 25 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul lași, secția a ll-a civilă, contencios administrativ și fiscal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis acțiunea formulată de către reclamanții B. și C. în contradictoriu cu pârâta SC A. SA București, a obligat pârâta să restituie reclamanților comisionul de risc încasat de către aceasta în temeiul contractelor de credit din 15 februarie 2008 și din 12 februarie 2008, precum și comisionul de administrare încasat în perioada 23 august 2010 – 21 februarie 2011 în temeiul contractului de credit din 12 februarie 2008.

A constatat caracterul abuziv al clauzelor înserate în secțiunea 8 „scadența anticipată" și secțiunea 10 „costuri suplimentare" din convențiile de credit din 15 februarie 2008 și din 12 februarie 2008.

A dispus eliminarea clauzelor constatate ca fiind abuzive din cuprinsul celor două contracte de credit și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței care nu contravin prezentei decizii.

III. A respins apelul declarat de către pârâta SC A. SA împotriva aceleiași sentințe.

Examinând cu prioritate excepțiile invocate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., curtea Ie-a respins ca neîntemeiate.

Art. 14 din Legea nr. 193/2000 prevede că în cazul în care consumatorii sunt prejudiciați prin contractele încheiate cu încălcarea acestei legi, aceștia au dreptul de a se adresa instanțelor judecătorești în conformitate cu prevederile C. civ. și ale C. proc. civ.

Legea nr. 193/2000 conferă Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor dreptul de a efectua controale în leqătură cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000, din oficiu sau la sesizarea persoanelor prejudiciate, încheind procese-verbale pentru faptele constatate.

Art. 12 și 13 din Legea nr. 193/2000 abilitează aceste organe să sesizeze tribunalul solicitând obligarea profesioniștilor să modifice contractul ce cuprinde clauze abuzive.

Dispozițiile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 nu aduc atingere dreptului consumatorului (căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive) de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune și pe cale de excepții, în condițiile legii.

Din interpretarea art. 13 alin. (4) și art. 14 din Legea nr. 193/2000 rezultă că dreptul consumatorului de a se adresa instanței pentru constatarea nulității unor clauze abuzive este recunoscut separat și independent de procesul - verbal de constatare și de acțiunea pusă (a dispoziție organelor de control prin art. 9-13 alin. (1), (3) din Legea nr. 193/2000.

Reclamanții B. și C., consumatori în înțelesul Legii nr. 193/2000, au deschisă calea formulării acțiunii, astfel că cele două excepții invocate de apelanta SC A. SA vor fi respinse.

Din această perspectivă, constatarea caracterului abuziv al unei clauze de către instanța de judecată produce efecte juridice ce pot fi asimilate instituției juridice a nulității absolute, astfel că nu se poate reține regimul juridic al nulității relative invocat de către apelantă, supus dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, astfel că, dreptul la acțiune al reclamanților este imprescriptibil.

Cu privire la apelurile declarate în cauză, curtea a reținut că este fondat cel formulat de către reclamanții B. și C. și nefondat cel promovat de pârâta SC A. SA.

Cu privire la clauza prevăzută de art. 3 lit. d) din Condiții speciale - data ajustării dobânzii, curtea nu a primit criticile apelantei referitoare la faptul că este exclusă verificării clauza contestată din perspectiva caracterului abuziv întrucât componentele la care se referă fac parte din prețul contractului și nu au produs nici un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților.

Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Instanța a constatat că nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13/CEE nu exclud automat și nediferențiat de Ia controlul caracterului abuziv clauzele referitoare Ia preț, făcând referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și Ia necesitatea exprimării în mod clar și inteligibil a clauzei referitoare la preț.

Clauza contestată în cauză este doar o parte a costului contractului și nu a fost exprimată într-un mod clar și inteligibil, contrar susținerilor apelantei.

Modul de redactare a acesteia Iasă la libera apreciere a băncii modificarea dobânzii, fiind de natură a rupe echilibrul contractual.

În jurisprudența sa Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consfințit dreptul statuar de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea directului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C484/20QS, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociation de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), parag. 28-29, 40, 44).

În ceea ce privește negocierea cu consumatorii a clauzei contestate, curtea a observat că, deși sarcina probei revenea băncii în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanță și nici în apel nu s-a probat negocierea ei directă, contrar celor afirmate de apelante.

Simpla semnare a contractului nu are semnificația cunoașterii/negocierii acestei clauze.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 o clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți.

Din datele speței rezultă că pârâta a recurs la un contract tipizat, cuprinzând clauze nenegociabile, astfel că susținerile privitoare Ia negocierea clauzelor sunt vădit nefondate și vor fi respinse ca atare.

Instanța a constatat că sintagma „schimbări semnificative” nu este definită nici în condițiile generale și nici în condițiile speciale ale convenției de credit, neputând fi cenzurată interpretarea pe care banca o poate da clauzei, indicii la care se raportează, respectiv momentul și modul de aplicare al acesteia.

În consecință curtea a apreciat ca fiind corectă constatarea instanței de fond potrivit cu care consumatorul nu putea negocia o clauză al cărei înțeles nu a fost explicat nicăieri în cuprinsul contractului.

Instanța nu a primit nici justificările acestei clauze, făcute prin întâmpinare sau prin apel, necuprinse în convenția de credit încheiată cu reclamantul.

Împrejurarea invocată de apelantă potrivit cu care reclamanții au avut cunoștință de existența și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, atât sub aspectul valorii cât și sub cel al perioadei (cuprinse în graficul de rambursare) șt au fost de acord, prin semnarea convenției, cu această clauză nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu neaplicarea, în mare parte, a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care au încheiat deja contracte ce au putea conține clauze abuzive.

C. civ. consacră principiul libertății contractuale, însă art. 989 precizează expres că au putere de lege doar convențiile legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai acele situații în care clauzele contractuale consimțite de parte nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

În ce privește condiția că respectiva clauză să fi creat, în detrimentul reclamanților și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și aceasta este îndeplinită în cauză, instanța având în vedere considerentele arătate mai sus, referitoare la libera apreciere a băncii de a modifica dobânda, în detrimentul consumatorului, dar și poziția de recunoaștere a băncii, cuprinsă în întâmpinarea aflată Ia dosarul de fond.

Instanța a constatat că, clauza prevăzută Ia art. 3 lit. d) din convenția de credit vizând data ajustării dobânzii, potrivit cu care „banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii" pune sub semnul întrebării echilibrul contractual, deoarece oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente fără ca noul nivel al dobânzii să fie negociat cu consumatorul.

Conform art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 în principiu o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut în contract și totodată cu condiția informării clientului, care să aibă libertatea de a continua sau rezilia imediat contractul. Prin „motiv prevăzut în contract" în sensul legii se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, va trebui sa suporte o dobândă mărită. Mai mult, în eventualitatea unui litigiu, ea trebuie să poată fi verificată de către instanță.

Corect a apreciat prima instanță că motivul unei „schimbări semnificative pe piața monetară" nu îndeplinește cerințele susmenționate, o schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară o apreciază ca fiind semnificativă putând fi apreciată de o alta ca nefiind semnificativă.

Dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția motivului întemeiat, ar trebui ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, posibilitate neprevăzută în contract.

Prin urmare apelanta nu poate invoca în mod valabil în apărarea sa prevederile art. 1 din Anexa Legii nr. 193/2000, nefiind îndeplinită nici condiția prevederii în convenție a posibilității de reziliere a contractului.

În opinia instanței de apel, deteriorarea echilibrului contractual are loc atunci când comerciantul impune, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează avantaj în detrimentul consumatorului, ca de exemplu clauza prin care banca își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii fără a fi prevăzute motivele obiective care determină o asemenea modificare sau fără a indica, de o manieră precisă, astfel de motive.

Contractul de credit este un contract comutativ. Dacă în cazul creditelor cu dobândă fixă drepturile și obligațiile părților sunt determinate, în cele cu dobândă variabilă acestea sunt determinabile, în funcție de oscilațiile în orice sens a anumitor factori concreți, fără a fi implicată în vreun fel voința unei dintre părți.

Modalitatea în care apelanta și-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii transformă contractul de credit într-unul aleatoriu, nefiind cunoscută (și nici posibil de determinat ulterior) întinderea prestațiilor părților.

Dacă în cazul creditului cu dobândă fixă părțile, stabilind o rată unică a dobânzii anuale și cunoscând suma creditului acordat cunosc de Ia început întinderea exactă a prestațiilor, în cazul creditului cu dobândă variabilă suma totală de rambursat nu este cunoscută la semnarea contractului, dar se determină în funcție de evoluția indicilor specificați în contract.

În speță, deși părțile au stabilit inițial rata fixă a dobânzii, prin voința exclusivă a băncii aceasta a fost transformată într-o dobândă variabilă.

O astfel de clauză este abuzivă întrucât transformă convenția de credit într-un contract aleatoriu doar pentru împrumutat. Cu alte cuvinte, obligația creditorului de a respecta nivelul ratei dobânzii este sub condiție pur potestativă, fiind sancționată potrivit și dispozițiilor de drept comun cu nulitatea absolută (art. 1010 C. civ., în vigoare la data încheierii convenției).

Referitor la comisionul de risc, curtea a apreciat că acesta a creat un dezechilibru între prestațiile părților, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În speță, din modul în care este definit comisionul de risc (art. 3.5 din secțiunea 3 intitulată „Costuri" din condițiile generale) și anume acel comision perceput pentru punerea Ia dispoziție a creditului (dar și din lipsa oricăror alte informări, justificări cu privire la perceperea acestui comision) rezultă că definiția sa este identică cu cea a dobânzii curente, oferită de art. 3.1, respectiv că pentru același serviciu se percep două costuri, fără a se face distincție între ele - într-un mod clar și inteligibil, cum prevede dispoziția comunitară, precum și legea de transpunere a acesteia.

S-a reținut că tribunalul a interpretat corect declarația cuprinsă, în preambulul Directivei 93/13/CEE, potrivit cu care, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuși acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze, în sensul în care instanța poate analiza eventualul caracter abuziv al unuia dintre cele două costuri prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost.

Comisionul de risc a fost impus în convenția de creditare fără ca apelanta să arate criteriile în raport de care a fost stabilit, momentul în care se produce și în ce constă, de ce s-a impus aplicarea lui deși existau și alte garanții. Tot astfel, nu s-a stabilit motivul pentru care acest comision nu se rambursează persoanei împrumutate Ia finalul creditului, în situația neproducerii riscului, ceea ce are ca efect îmbogățirea făra justă cauză a comerciantului.

Curtea a reținut că, prin modul în care a fost formulat și perceput comisionul de risc, fără nicio posibilitate de negociere și determinare, s-a urmărit nejustificat majorarea „costurilor" creditului ceea ce are ca efect prestații disproporționate și dezechilibru între drepturile și obligațiile părților contractante, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește susținerea apelantei referitoare la negocierea cu consumatorii a clauzei contestate, curtea a constatat că, deși sarcina probei revenea băncii în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanță și nici în apel nu s-a probat negocierea lor directă, astfel că simpla semnare a contractului nu are semnificația cunoașterii/negocierii acestor clauze.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 o clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți.

Instanța a constatat că acest comision nu este definit nici în condițiile generale și nici în condițiile speciale ale convenției de credit, neputând fi verificată destinația și funcția acestuia.

In consecință, curtea a apreciat ca fiind corectă constatarea instanței de fond potrivit cu care consumatorul nu putea negocia un comision al cărui rol și mod de funcționare nu a fost explicat nicăieri în cuprinsul contractului.

Ori, în speță, nu s-a contestat împrejurarea că executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor a fost garantată prin constituirea, în favoarea băncii, a unei ipoteci asupra unui imobil.

Instanța de apel - ca și cea de fond - nu poate ignora nici cuantumul acestui comision care, la sfârșitul perioadei de rambursare însumează 52.232,02 CHF, valoarea creditelor fiind de 135.305 CHF.

Instanța notează că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanța apreciază că, prin stipularea comisionului de risc în acest context, s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind astfel îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește perioada pentru care s-a dispus restituirea comisionului de risc, curtea a reținut următoarele:

Potrivit extraselor de cont depuse Ia dosar până la data de 21 iulie 2010, banca a încasat comision de risc aferent contractului de împrumut din 12 februarie 2008, iar începând cu data de 23 august 2010 comision de administrare. Acest comision de administrare a fost încasat până la data de 21 februarie 2011, când - începând cu 21 martie 2011 - comisionul încasat poartă denumirea de comision de risc.

Cu adresa din 18 septembrie 2010, banca a propus reclamanților perceperea unui comision de administrare de 0,22% pe lună aplicat la soldul creditului pentru administrarea creditului, din perspectiva riscurilor asumate de către bancă pentru punerea la dispoziție a creditului, comision înserat și în actul adițional la contractul din 12 februarie 2008, dar nesemnat de către reclamanți.

Curtea a constatat că scopul perceperii comisionului de administrare și cuantumul acestuia este același cu cel al comisionului de risc, astfel că banca a procedat, pentru perioada 23 august 2010-21 februarie 2011, la perceperea aceluiași comision de risc, dar redenumit comision de administrare.

Cum clauza privind comisionul de risc a fost găsită abuzivă, urmează ca întreaga sumă ce a fost încasată în temeiul acesteia, inclusiv pentru perioada redenumirii în comision de administrare, să fie restituită reclamanților.

În ceea ce privește clauzele referitoare la „scadența anticipată" prevăzute la secțiunea 8) art. 8.1. lit. a) liniuța 2 și 3 și lit. c) și d) din contractul de credit „condiții generale", în mod corect au fost considerate abuzive având în vedere că, în cazul neîndeplinirii unor obligații rezultând din alte contracte (încheiate fie cu banca, fie cu alte societăți financiare/de credit), în cazul unor situații neprevăzute care în opinia băncii face să devină improbabil ca reclamanții să-și poată îndeplini obligațiile asumate din prezentul contract, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și cu toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției.

Curtea a constatat că formulările cuprinse în convenția de credit precum: conform altei convenții încheiate de împrumutat cu banca sau alte instituții financiare/de credit, situații neprevăzute, în opinia băncii să devină improbabil, garantat necorespunzător - nu oferă posibilitatea reală ca un observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze.

În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanța să aibă la îndemână un criterui pentru verificarea unei astfel de măsuri.

În ceea ce privește clauza cuprinsă la secțiunea 10, art. 10.1 și 10.2 și întitulată „costuri suplimentare", curtea a reținut că este abuzivă deoarece perceperea acestor sume este legată de apariția unor impozite și taxe Ia care este supusă banca urmare a activității specifice ce o desfășoară ori de modificări, inclusiv de interpretare, a actelor normative aplicabile - toate aceste evenimente neavând legătura cu conduita reclamanților în calitate de consumatori.

În ceea ce privește critica apelantei SC A. SA referitoare la ignorarea probatoriului administrat în cauză, cu referire Ia interogatoriul reclamantului, curtea a constatat că este neîntemeiată. Răspunsurile date de reclamantul B. la interogatoriu nu au relevanță sub aspectul dovedirii caracterului abuziv al clauzelor contestate, respectiv sub aspectul dovedirii dezechilibrului dintre prestațiile părților.

Nefondată este și critica referitoare la rămânerea fără obiect a clauzei prevăzute de art. 3 lit. d), deoarece actul adițional invocat este doar o propunere, nesemnată și neacceptată de către reclamanți.

Împotriva deciziei nr. 182/2012 din 22 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a declarat recurs pârâta SC A. SA București, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la motivul de apel referitor la imposibilitatea restituirii sumelor plătite cu titlu de comision de risc având caracterul succesiv al contractului de credit, iar în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamanților.

În criticile formulate, recurenta pârâtă a susținut în esență următoarele:

Că potrivit art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958, termenul prescripției este de 3 ani, că art. 7 alin. (1) din același act normativ dispune că prescripția începe să curgă de Ia data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar conform art. 8 alin. (1) prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, iar alin. (2) prevede că dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei. Că în speță este aplicabil art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, fiind esențială identificarea momentului de la care prescripția dreptului subiectiv personal dedus judecății (privind restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare) începe să curgă, fiind de notorietate aspectul că acțiunea în restituire are caracterul unei acțiuni patrimoniale și personale (și prescriptibile extinctiv) care se încadrează în acțiunile bazate pe îmbogățirea fără justă cauză sau uneori, în acțiunile întemeiate pe plata nedatorată.

Recurenta susține că regula instituită de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabilește în ceea ce privește acțiunea în răspundere civilă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită și cazurile asimilate, că prescripția extinctivă începe să curgă, în principiu, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia ori putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Or, în speța de față este de necontestat că reclamanții aveau posibilitatea și trebuiau să cunoască pretinsul prejudiciu și, implicit, „micșorarea patrimoniului" acestora, precum și beneficiarul acestei măriri, respectiv A., încă de la momentul perceperii comisionului de risc.

În acest sens a susținut că, având în vedere că acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 26 iulie 2011, rezultă fără echivoc faptul că dreptul de a cere restituirea sumelor încasate de societatea sa cu titlu de comision de risc în perioada 20 martie 2008-21 iulie 2008 este prescris (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Conform teoriei generale a obligațiilor, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu produce efecte retroactive, fapt ce se explică prin imposibilitatea uneia din părți de a restitui folosința asigurată de cealaltă parte.

Această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de bancă.

În situația în care numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată prin îmbogățirea fără justă cauză a clienților.

Recurenta susține că dobânda și comisionul de risc fac parte din prețul contractului, prețul contractului fiind o componentă a obiectului contractului, astfel că, clauzele cuprinse în convenția de credit 15 februarie 2008 și convenția de credit din 12 februarie 2008, încheiate între societatea sa și reclamanți, art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a), sunt exprimate clar și inteligibil astfel că nu pot face obiectul controlului instanței de judecată cu privire Ia caracterul abuziv, neîndeplinind niciuna dintre cele trei condiții cumulative, după cum urmează:

Clauzele reglementate la art. 3 lit. d) și 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit au fost negociate, susținând în acest sens, că la încheierea convenției de credit, clienților băncii ii se comunica Condițiile generale și se discută și negociază Condițiile speciale, care conțin și obligațiile cele mai importante ale acestora, fapt confirmat prin semnătura lor, clauze ce sunt obligatorii pentru părți. Recurenta a susținut că, contractele încheiate de instituțiile de credit sunt formate din mai multe documente, printre care Condițiile speciale, care se negociază și se discută cu fiecare client în parte și Condițiile generale, standardizate, și că în toate cazurile numai condițiile generale bancare au natura juridică a unor contracte de adeziune, nu și condițiile speciale, care se discută și se negociază cu fiecare client în parte, situație ce este explicată în special prin rațiuni de eficiență economică, cu consecința st