ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4343/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 879 din 5 iunie 2012 Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului reclamanților de a solicita restituirea sumelor achitate, invocată de pârâtă prin întâmpinare. A admis acțiunea reclamanților T.D.D. și T.E.D., în contradictoriu cu pârâta SC V.R.

SA, București, și, în consecință: A constatat caracterul abuziv la clauzei inserate în art. 5 lit. a) din convenția de credit nr. AA din 19 mai 2008 privind aplicarea comisionului de risc și a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 7.605,05 CHF, în echivalent RON reprezentând suma de 27.637,51 RON, comision de risc încasat de pârâtă până la data introducerii acțiunii, și în continuare de la data 26 iulie 2011 până la cea a pronunțării Sentinței nr. 879 din 5 iunie 2012. A obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente sumei de 27.637,51 RON, calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective. A dispus derularea convenției de credit cu excluderea clauzei înscrise la pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2.850 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția prescripției instanța a reținut că reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în constatarea nulității absolute a unor clauze din convenția de credit încheiată cu pârâta, că din această perspectivă acțiunea este imprescriptibilă extinctiv, constatarea caracterului abuziv al unei clauze neputând avea drept consecință juridică decât constatarea nulității absolute a acesteia; cu privire la capătul de cerere accesoriu vizând sumele achitate cu titlu de comision de risc, acesta este un capăt de cerere prescriptibil extinctiv, termenul fiind de 3 ani, calculat însă de la data nașterii dreptului la acțiune, adică de la data constatării caracterului abuziv al clauzei.

În ceea ce privește fondul cauzei, raporturile contractuale dintre părți au intrat sub incidența Legii nr. 193/2000, care a transpus în dreptul național cerințele Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în mod corespunzător, art. 4 alin. (6) din actul normativ național a transpus prevederile art. 4 alin. (2) din Directivă care menționează că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Totodată, la art. 5 lit. a) din partea Condiții generale ale convenției, părțile au prevăzut comisionul de risc de 0,26% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit. Pentru a stabili caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 5 lit. a) și art. 3 lit. d) din partea Condiții speciale instanța a reținut că, în cauză, respectivele clauze nu au fost negociate cu consumatorul, că acestea nu au fost exprimate suficient de clar având în vedere formularea generică folosită de bancă, schimbări semnificative pe piața monetară, pe care a apreciat-o ca nefiind fundamentată obiectiv și rezonabil de natură a crea în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, pârâta neparticularizând aceste clauze la situația concretă.

Apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 2 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, tribunalul a admis acțiunea formulată de T.D.D. și T.E.D., dispunând anularea clauzei inserate la art. 5 lit. a) referitoare la comisionul de risc din convenția încheiată între părți nr. AA din 19 mai 2008, dispunând restituirea comisionului și continuarea derulării convenției cu excluderea acestei clauze din contract. În baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată. Prin Decizia civilă nr. 218/2012 din 29 noiembrie 2012, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins apelul declarat de SC V.R. SA împotriva Sentinței civile nr. 879 din 5 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, și a obligat pârâta să plătească intimaților suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale, instanța de apel a constatat următoarele: S-a reținut că, deși instanța de fond nu a fost sesizată cu o cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 3 lit. d) din convenția de credit, aceasta a făcut o asemenea analiză în considerentele sentinței, urmând ca această parte să fie înlăturată și că judecătorul fondului a făcut o delimitare între clauzele ce nu pot formula obiect al controlului, sub aspectul caracterului lor abuziv, corelând dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cu prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Contrar celor invocate de pârâtă, prima instanță a reținut în mod legitim că, în speță, sunt întrunite cumulativ cele trei condiții a căror îndeplinire relevă caracterul abuziv al clauzelor incluse în condițiile speciale și generale la contractul de credit încheiat cu intimații-reclamanți și anume că aceasta nu a fost negociată cu reclamanții, iar prin impunerea ei s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și că, clauza prevăzută la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale este o clauză abuzivă, întrucât aceasta a permis băncii ca în mod unilateral și discreționar să modifice comisionul de risc fără a institui criterii clare ce pot fi verificate și de către consumatori, în contextul în care s-au perceput de către bancă o serie de comisioane și garanții, că, cuantumul acesteia este evident o contraprestație împovărătoare prin raportare la valoarea creditului.

Curtea a respins ca nefondată și critica referitoare la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, avându-se în vedere faptul că nulitatea ca sancțiune a unui act juridic este definită ca mijlocul prevăzut de lege pentru a nu permite ca voința individuală să treacă peste îngrădirile ce-i sunt impuse prin normele dreptului pozitiv și întrucât obligația are ca obiect o sumă de bani, repunerea în situația anterioară este posibilă și constă în restituirea a ceea ce s-a încasat necuvenit de pârâtă urmare constatării caracterului abuziv și al nulității clauzei înscrise în art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit.

Faptul că reclamanții și-au asumat obligația de a restitui creditul în rate, conform planului de rambursare nu înlătură obligația de restituire a sumelor încasate în baza clauzei abuzive pentru care s-a constatat nulitatea, fiind incident art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori care prevede că, clauzele abuzive cuprinse în contract și contestate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate de lege nu vor produce efecte asupra consumatorului. În speță, sintagma a nu produce efecte constă în repunerea părților în situația anterioară, a obligării pârâtei să restituie ceea ce a încasat necuvenit. În temeiul art. 274 C. proc.

civ., pârâta a fost obligată la plata către intimați a sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată. Împotriva Deciziei civile nr. 218/2012 din 29 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a declarat recurs pârâta SC V.R. SA București, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii reclamanților. În criticile formulate, recurenta-pârâtă, după o prezentare a situației de fapt, a susținut în esență următoarele: 1. Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reținut faptul că, clauza înscrisă la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit, referitoare la variația comisionului de risc, nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenta a susținut că, comisionul de risc face parte din prețul contractului, prețul contractului fiind o componentă a obiectului contractului, astfel că, clauzele cuprinse în convenția de credit încheiată între societatea sa și reclamanți, art. 5 lit. a), sunt exprimate clar și inteligibil astfel că nu pot face obiectul controlului instanței de judecată cu privire la caracterul abuziv. Prin urmare, clauza referitoare la comisionul de risc sau alte costuri sunt elemente ce formează costul total al creditului. Acest cost împreună cu masa de profit a băncii formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a contractului creditului de consum.

Clauza reglementată la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit a fost negociată, susținând în acest sens că la încheierea convenției de credit, clienților băncii li se comunică Condițiile generale și se discută și negociază Condițiile speciale, care conțin și obligațiile cele mai importante ale acestora, fapt confirmat prin semnătura lor, clauze ce sunt obligatorii pentru părți. Conținutul acestor condiții standard este elaborat de bancă, clientul putând să le accepte și să intre într-un raport juridic contractual cu instituția de credit sau să le refuze și să nu încheie contractul. Recurenta a susținut că numai condițiile generale din convenție ridică din perspectiva dreptului consumatorului problema clauzelor abuzive, justificat de caracterul nenegociabil al acestora, legată practic de imposibilitatea obiectivă a clientului de a influența conținutul acestora.

Prin urmare, legislația reține prezumția inexistenței negocierii clauzelor numai în ceea ce privește condițiile standard preformulate, nu și în cazul condițiilor speciale, față de care eventuala probă a inexistenței negocierii cade în sarcina consumatorului. 2. Clauza contractuală ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc, respectiv art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000. În acest sens recurenta a arătat faptul că perceperea comisionului de risc de către bancă este perfect legală, avându-se în vedere că, la data încheierii convenției de credit perceperea unui astfel de comision de risc nu era interzisă de nicio dispoziție legală în vigoare la acel moment.

Totodată, menționează faptul că art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, ce reglementează comisionul de risc nu poate fi calificat ca fiind o clauză abuzivă, întrucât acesta a fost negociat și a fost clar exprimat, cuantumul comisionului fiind determinat, și nu depinde de voința unilaterală a pârâtelor, deoarece a fost stabilit de ambele părți la data încheierii convențiilor de credit și nu sunt prevăzute în contract clauze de modificare unilaterală a acestui comision. Recurenta a susținut că în speță nu s-a probat că articolul care reglementează comisionul de risc ar fi fost inserat cu rea-credință de către pârâtă și cu atât mai puțin că determină caracterul nevalabil al cauzei actului juridic și implicit că ar compromite echilibrul acestuia.

Prevederea perceperii comisionului de risc este clară și fără echivoc și a fost însușită de consumatori, ca urmare a semnării convenției, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 C. civ., că comisionul de risc a fost avut în vedere de pârâtă la data acordării creditului, constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta. Recurenta a apreciat că nu se poate pretinde și proba niciun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în lipsa probării existenței unui prejudiciu în speță. Comisionul de risc a fost consfințit contractual de părți, conform art. 969 C. civ. 3. S-a mai susținut că anularea clauzelor privind perceperea comisionului de risc/administrare nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor.

Chiar și în ipoteza stabilirii caracterului abuziv al comisionului de risc, anularea acestei clauze nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate, contractul de credit fiind un contract cu executare succesivă. Or, conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de bancă. În situația în care numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată prin îmbogățirea fără justă cauză a clienților.

Analizând recursul declarat de pârâta SC V.R. SA București împotriva Deciziei civile nr. 218/2012 din 29 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Critica recurentei-pârâte prin care a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reținut faptul că, clauza înscrisă la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit, referitoare la variația comisionului de risc nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv este nefondată.

Art. 4 alin. (6) din lege reprezintă transpunerea fidelă a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și are următorul conținut: "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil". Legat de aspectul supus analizei, acela al prețului ca și componentă a obiectului contractului, ce constă în contravaloarea achiziționării unui bun sau prestării unui serviciu, se constată că, atât în legea națională, cât și în cea comunitară, expresia "preț" este utilizată prin raportare la sintagma "raport calitate preț", precum și la produsele și serviciile oferite în schimb.

În raport de modul de reglementare, sensul normelor în discuție este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporționalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant și prețul plătit de consumator, situație ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plătește o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primește o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condițiile convenite prin contract.

Din Condițiile generale, la secțiunea Definiții, rezultă că, costul total al creditului este format din toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru creditul acordat, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli, costurile fiind enumerate în Secțiunea 3 Costuri, printre ele regăsindu-se atât dobânda, cât și comisionul de risc, rezultând în mod evident că noțiunea de cost total al creditului are o accepție mai largă decât aceea a prețului, comisionul de risc și dobânda curentă fiind parte din costul total, respectiv o componentă a acestuia.

Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/CEE), la art. 3 lit. g) definește costul total al creditului ca fiind format din toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul și care sunt cunoscute de către creditor. Această directivă a fost transpusă în legislația națională prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce nu se aplică contractelor în curs de derulare la data adoptării sale, cum este și cazul convenției în litigiu, conform art. 95 din ordonanță, situație în care, în condițiile art. 148 din Constituție, capătă aplicabilitate directiva.

Raportat la același art. 4 alin. (6) este de reținut că acesta nu exclude controlului un eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului, în condițiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă și exprimată într-un limbaj inteligibil și prevede posibilitatea exercitării unui asemenea control, cu titlu de excepție, numai în situația în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Sub acest aspect, atât instanța de fond, cât și cea de apel au făcut o delimitare clară între clauzele ce nu pot forma obiect al contractului, apreciind în mod corect că, în condițiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când este folosit un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizării din perspectiva unui eventual caracter abuziv.

În acest sens, deși dobânda și comisionul de risc fac parte din costul total al contractului, contrar susținerilor recurentei, astfel că, clauzele ce reglementează perceperea acestora pot fi analizate pentru argumentele anterior expuse, în condițiile în care ele nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, lăsând loc la echivoc. Astfel, în clauza a cărei nulitate s-a solicitat, art. 5 lit. a), comisionul de risc se stabilește la valoarea de 0,26% aplicabil la soldul creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a convenției, după ce la art. 3.5 este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziție a creditului.

Situația este aceeași și în cazul clauzei reglementate la art. 3.10 din convenția de credit unde se prevede că pentru acordarea (punerea la dispoziție) a creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a două costuri pentru același serviciu al băncii, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar. Or, scindarea prețului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut consumatorului la momentul perfectării convenției de credit, în lipsa unei exprimări clare și neechivoce. Or, tocmai aceasta este problema cu clauzele respective, că ele nu sunt clare și precise, dând posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict în interes propriu, aceste clauze, creând, astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Mai mult, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid) "dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterului adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil". Prin urmare, instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept, atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și precis, cum este cazul în cauza de față.

2. Înalta Curte constată că este nefondată și critica prin care recurenta consideră că, clauza contractului prevăzută la art. 5 lit. a) ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc nu este abuzivă. Pct. 3.5 din Secțiunea 3 Costuri, din Condițiile generale ale Convenției de credit prevede că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, pe toată perioada creditării și că modul de calcul și scadența acestuia se stabilesc în Condițiile speciale. În ceea ce privește criticile recurentei cu privire la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit încheiate între părți, clauza ce prevede obligația reclamanților de a achita comisionul de risc stabilit aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, acestea nu pot fi primite.

Pentru a se vedea dacă clauza înscrisă în art. 5 lit. a) din convenția părților este sau nu abuzivă, analiza va fi făcută tot în raport de prevederile art. 4 din aceeași lege. Potrivit recurentei, comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției exista posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment nesigur și viitor, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață.

Susținerea recurentei prin care se încearcă o lămurire a considerentelor perceperii comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere riscul bancar pe care este obligată să-l suporte și că de fapt, clauza nu se referă la rațiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere, fiind negociată nu poate fi primită câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate, în cadrul procesului, fără să fi fost evidențiate în convenția de credit.

- Atâta timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, se constată că orice consumator ar fi fost într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligație ce-i revenea în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza II din Legea nr. 193/2000, nereușind să răstoarne prezumția relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege. Totodată, se reține că potrivit Rezoluției Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator în mod corect și echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de consumator cu privire la acest comision nu este de natură a complini această obligație a băncii și nici de a imprima clauzei un caracter clar și inteligibil.

- În cauză, se constată că nici critica ce privește greșita reținere a existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe, nu poate fi reținută. Interpretarea legală a textului actului normativ este aceea că trebuie să existe un dezechilibru semnificativ, în situația dovedirii acestuia, lipsa bunei-credințe fiind prezumată și că în spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este interpretat ca fiind contrar bunei-credințe, tocmai pentru a evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scăpare pentru profesioniști, reducându-se astfel nivelul de protecție al consumatorilor.

Contrar susținerilor din cererea de recurs, instanța de apel a înțeles perfect explicațiile prin care recurenta a încercat să argumenteze rațiunea perceperii comisionului de risc, iar faptul că nu a îmbrățișat raționamentul acesteia, în sensul că perceperea comisionului ar fi de natură a asigura echilibrul contractual, pentru a-și acoperi riscurile de a nu mai primi sumele acordate, costurile sau profitul preconizat de această prestație, înseamnă că argumentele nu au fost convingătoare.

Înalta Curte constată că, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului și ca o garanție a îndeplinirii unei obligații de restituire a împrumutului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinației acestuia, însă nicio clauză a convenției nu prevede condițiile în care sumele depuse cu acest titlu pot fi reținute și nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării anticipate a creditului, ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o obligație corelativă a băncii.

Or, câtă vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții reglementate prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionate în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit. Cum clauza referitoare la comisionul de risc nu este exprimată în mod clar și inteligibil, în mod corect instanța de apel a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

3. Nici motivul de recurs prin care recurenta a susținut că este imposibilă restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc/administrare de reclamanți în raport de așa-zisul caracter succesiv al contractului de credit, nu poate fi primit. În acest sens, din motivarea deciziei din apel rezultă în mod just că, contractul de împrumut, ca varietate a contractului de credit, este prin natura lui un contract cu executare uno ictu, iar faptul că banca își asumă o obligație care se execută dintr-o dată, iar cealaltă parte își asumă o obligație de restituire succesivă nu face ca natura contractului să fie succesivă, știut fiind că, contractul nu poate să aibă natură dublă, cu executare dintr-o dată pentru o parte și cu executare succesivă pentru cealaltă parte.

Restituirea creditului cu dobânda în rate lunare nu este decât o modalitate de executare a obligației, obligația de restituire fiind unică, ratele succesive alcătuind prin natura lor un tot unitar. Susținerea recurentei că în materia împrumutului de folosință este imposibilă restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc, chiar nedatorate ori plătite în temeiul unei clauze nule, și că această prevedere este în fapt o aplicare a excepției de la principiul retroactivității nulității, aplicabilă în materia contractelor cu executare succesivă și că efectele produse de o astfel de clauză declarată nulă se mențin pentru trecut, nu poate fi reținută, avându-se în vedere că urmare a constatării nulității unei clauze, nulitate parțială, se naște și obligația de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul clauzei respective, nulitatea producând efecte retroactive de la data încheierii contractului.

În atare situație, este fără suport susținerea recurentei că dacă numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic prin îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților, astfel că în mod corect a fost obligată banca să restituie ceea ce a încasat fără just temei, în baza unei clauze nule, care nu produce niciun efect, astfel că împrumutații nu ajung la o îmbogățire fără justă cauză, știut fiind că banca pentru sumele acordate cu titlu de împrumut a încasat și încasează dobândă, care constituie echivalentul folosinței sumelor acordate prin contractul de credit. Nici susținerile ce țin de aplicarea principiului libertății contractuale nu pot fi primite, în condițiile în care dispozițiile art. 969 C. civ.

invocate de recurente prevăd că au putere de lege doar convențiile legal făcute și în care Legea nr. 193/2000 reglementează chiar acele situații în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive. În plus, în materia protecției consumatorilor, s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reține că acestea sunt abuzive și că o asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.

În consecință, pentru considerentele reținute, cum instanța de apel a pronunțat o decizie conformă cu textele legale incidente în cauză, aplicate corect la situația de fapt stabilită, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.R. SA București împotriva Deciziei civile nr. 218/2012 din 29 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 decembrie 2013. Procesat de GGC - AZ