ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4343/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4343/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 879 din 5 iunie 2012

Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, a respins excepția prescripției

dreptului reclamanților de a solicita restituirea sumelor achitate, invocată de

pârâtă prin întâmpinare.

A admis acțiunea

reclamanților T.D.D. și T.E.D., în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA,

București, și, în consecință:

A constatat

caracterul abuziv la clauzei inserate în art. 5 lit. a) din convenția de credit

nr. AA din 19 mai 2008 privind aplicarea comisionului de risc și a obligat

pârâta să restituie reclamanților suma de 7.605,05 CHF, în echivalent RON

reprezentând suma de 27.637,51 RON, comision de risc încasat de pârâtă până la

data introducerii acțiunii, și în continuare de la data 26 iulie 2011 până la

cea a pronunțării Sentinței nr. 879 din 5 iunie 2012.

A obligat pârâta la

plata dobânzii legale aferente sumei de 27.637,51 RON, calculată începând cu

data introducerii acțiunii și până la data plății efective.

A dispus derularea

convenției de credit cu excluderea clauzei înscrise la pct. 5 lit. a) din

Condițiile speciale ale convenției de credit și a obligat pârâta la plata către

reclamanți a sumei de 2.850 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu

avocat.

Pentru a pronunța

această sentință tribunalul a reținut următoarele:

În ceea ce privește

excepția prescripției instanța a reținut că reclamanții au învestit instanța cu

o acțiune în constatarea nulității absolute a unor clauze din convenția de

credit încheiată cu pârâta, că din această perspectivă acțiunea este

imprescriptibilă extinctiv, constatarea caracterului abuziv al unei clauze

neputând avea drept consecință juridică decât constatarea nulității absolute a

acesteia; cu privire la capătul de cerere accesoriu vizând sumele achitate cu

titlu de comision de risc, acesta este un capăt de cerere prescriptibil

extinctiv, termenul fiind de 3 ani, calculat însă de la data nașterii dreptului

la acțiune, adică de la data constatării caracterului abuziv al clauzei.

În ceea ce privește

fondul cauzei, raporturile contractuale dintre părți au intrat sub incidența

Legii nr. 193/2000, care a transpus în dreptul național cerințele Directivei

93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și,

în mod corespunzător, art. 4 alin. (6) din actul normativ național a transpus prevederile

art. 4 alin. (2) din Directivă care menționează că aprecierea caracterului

abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici

justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau

bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care

aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Totodată, la art. 5

lit. a) din partea Condiții generale ale convenției, părțile au prevăzut

comisionul de risc de 0,26% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în

zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Pentru a stabili

caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 5 lit. a) și art. 3 lit. d) din

partea Condiții speciale instanța a reținut că, în cauză, respectivele clauze

nu au fost negociate cu consumatorul, că acestea nu au fost exprimate suficient

de clar având în vedere formularea generică folosită de bancă, schimbări

semnificative pe piața monetară, pe care a apreciat-o ca nefiind fundamentată

obiectiv și rezonabil de natură a crea în detrimentul consumatorului și contrar

cerințelor bunei-credințe un dezechilibru între drepturile și obligațiile

părților, pârâta neparticularizând aceste clauze la situația concretă.

Apreciind că au fost

încălcate dispozițiile art. 2 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, tribunalul a

admis acțiunea formulată de T.D.D. și T.E.D., dispunând anularea clauzei

inserate la art. 5 lit. a) referitoare la comisionul de risc din convenția

încheiată între părți nr. AA din 19 mai 2008, dispunând restituirea

comisionului și continuarea derulării convenției cu excluderea acestei clauze

din contract.

În baza art. 274 C.

proc. civ., a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 3.000 RON

cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă

nr. 218/2012 din 29 noiembrie 2012, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a

respins apelul declarat de SC V.R. SA împotriva Sentinței civile nr. 879 din 5

iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, și a obligat

pârâta să plătească intimaților suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Analizând actele și

lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale,

instanța de apel a constatat următoarele:

S-a reținut că, deși

instanța de fond nu a fost sesizată cu o cerere privind constatarea

caracterului abuziv al clauzei de la art. 3 lit. d) din convenția de credit,

aceasta a făcut o asemenea analiză în considerentele sentinței, urmând ca

această parte să fie înlăturată și că judecătorul fondului a făcut o delimitare

între clauzele ce nu pot formula obiect al controlului, sub aspectul

caracterului lor abuziv, corelând dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr.

193/2000, cu prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE privind

clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Contrar celor

invocate de pârâtă, prima instanță a reținut în mod legitim că, în speță, sunt

întrunite cumulativ cele trei condiții a căror îndeplinire relevă caracterul

abuziv al clauzelor incluse în condițiile speciale și generale la contractul de

credit încheiat cu intimații-reclamanți și anume că aceasta nu a fost negociată

cu reclamanții, iar prin impunerea ei s-a creat un dezechilibru semnificativ

între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și că,

clauza prevăzută la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale este o clauză

abuzivă, întrucât aceasta a permis băncii ca în mod unilateral și discreționar

să modifice comisionul de risc fără a institui criterii clare ce pot fi

verificate și de către consumatori, în contextul în care s-au perceput de către

bancă o serie de comisioane și garanții, că, cuantumul acesteia este evident o

contraprestație împovărătoare prin raportare la valoarea creditului.

Curtea a respins ca

nefondată și critica referitoare la restituirea sumelor încasate cu titlu de

comision de risc, avându-se în vedere faptul că nulitatea ca sancțiune a unui

act juridic este definită ca mijlocul prevăzut de lege pentru a nu permite ca

voința individuală să treacă peste îngrădirile ce-i sunt impuse prin normele

dreptului pozitiv și întrucât obligația are ca obiect o sumă de bani, repunerea

în situația anterioară este posibilă și constă în restituirea a ceea ce s-a

încasat necuvenit de pârâtă urmare constatării caracterului abuziv și al nulității

clauzei înscrise în art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de

credit.

Faptul că reclamanții

și-au asumat obligația de a restitui creditul în rate, conform planului de

rambursare nu înlătură obligația de restituire a sumelor încasate în baza

clauzei abuzive pentru care s-a constatat nulitatea, fiind incident art. 6 din

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între

comercianți și consumatori care prevede că, clauzele abuzive cuprinse în

contract și contestate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate

de lege nu vor produce efecte asupra consumatorului.

În speță, sintagma a

nu produce efecte constă în repunerea părților în situația anterioară, a

obligării pârâtei să restituie ceea ce a încasat necuvenit.

În temeiul art. 274

C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata către intimați a sumei de 2.000

RON cheltuieli de judecată.

Împotriva Deciziei

civile nr. 218/2012 din 29 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași,

secția civilă, a declarat recurs pârâta SC V.R. SA București, întemeiat pe art.

304 pct. 9 C. proc. civ. criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în

concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, în sensul admiterii

apelului și respingerii acțiunii reclamanților.

În criticile

formulate, recurenta-pârâtă, după o prezentare a situației de fapt, a susținut

în esență următoarele:

interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr.

193/2000, în sensul că în mod nelegal a reținut faptul că, clauza înscrisă la

art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit, referitoare la

variația comisionului de risc, nu se încadrează în categoria clauzelor care pot

face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenta a susținut

că, comisionul de risc face parte din prețul contractului, prețul contractului

fiind o componentă a obiectului contractului, astfel că, clauzele cuprinse în

convenția de credit încheiată între societatea sa și reclamanți, art. 5 lit.

a), sunt exprimate clar și inteligibil astfel că nu pot face obiectul

controlului instanței de judecată cu privire la caracterul abuziv.

Prin urmare, clauza

referitoare la comisionul de risc sau alte costuri sunt elemente ce formează

costul total al creditului.

Acest cost împreună

cu masa de profit a băncii formează prețul contractului de credit, acesta din

urmă reprezentând componenta esențială a contractului creditului de consum.

Clauza reglementată

la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit a fost

negociată, susținând în acest sens că la încheierea convenției de credit,

clienților băncii li se comunică Condițiile generale și se discută și negociază

Condițiile speciale, care conțin și obligațiile cele mai importante ale

acestora, fapt confirmat prin semnătura lor, clauze ce sunt obligatorii pentru

părți.

Conținutul acestor

condiții standard este elaborat de bancă, clientul putând să le accepte și să

intre într-un raport juridic contractual cu instituția de credit sau să le

refuze și să nu încheie contractul.

Recurenta a susținut

că numai condițiile generale din convenție ridică din perspectiva dreptului

consumatorului problema clauzelor abuzive, justificat de caracterul

nenegociabil al acestora, legată practic de imposibilitatea obiectivă a clientului

de a influența conținutul acestora. Prin urmare, legislația reține prezumția

inexistenței negocierii clauzelor numai în ceea ce privește condițiile standard

preformulate, nu și în cazul condițiilor speciale, față de care eventuala probă

a inexistenței negocierii cade în sarcina consumatorului.

contractuală ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc,

respectiv art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, nu este o clauză abuzivă în

înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens

recurenta a arătat faptul că perceperea comisionului de risc de către bancă

este perfect legală, avându-se în vedere că, la data încheierii convenției de

credit perceperea unui astfel de comision de risc nu era interzisă de nicio

dispoziție legală în vigoare la acel moment.

Totodată, menționează

faptul că art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, ce reglementează comisionul

de risc nu poate fi calificat ca fiind o clauză abuzivă, întrucât acesta a fost

negociat și a fost clar exprimat, cuantumul comisionului fiind determinat, și

nu depinde de voința unilaterală a pârâtelor, deoarece a fost stabilit de

ambele părți la data încheierii convențiilor de credit și nu sunt prevăzute în

contract clauze de modificare unilaterală a acestui comision.

Recurenta a susținut

că în speță nu s-a probat că articolul care reglementează comisionul de risc ar

fi fost inserat cu rea-credință de către pârâtă și cu atât mai puțin că

determină caracterul nevalabil al cauzei actului juridic și implicit că ar

compromite echilibrul acestuia.

Prevederea perceperii

comisionului de risc este clară și fără echivoc și a fost însușită de

consumatori, ca urmare a semnării convenției, devenind astfel lege între

părțile contractante potrivit art. 969 C. civ., că comisionul de risc a fost avut

în vedere de pârâtă la data acordării creditului, constituind un element

determinant la formarea voinței de a contracta.

Recurenta a apreciat

că nu se poate pretinde și proba niciun dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților, în lipsa probării existenței unui

prejudiciu în speță.

Comisionul de risc a

fost consfințit contractual de părți, conform art. 969 C. civ.

că anularea clauzelor privind perceperea comisionului de risc/administrare nu

poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor.

Chiar și în ipoteza

stabilirii caracterului abuziv al comisionului de risc, anularea acestei clauze

nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate, contractul de

credit fiind un contract cu executare succesivă. Or, conform teoriei generale a

obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare

succesivă, nu poate produce efecte retroactive.

Această excepție de

la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul

contractelor de credit încheiate de bancă.

În situația în care

numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o

situație inechitabilă, caracterizată prin îmbogățirea fără justă cauză a

clienților.

Analizând recursul

declarat de pârâta SC V.R. SA București împotriva Deciziei civile nr. 218/2012

din 29 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, din

perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont

de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

recurentei-pârâte prin care a susținut că instanța de apel a interpretat și

aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în

sensul că în mod nelegal a reținut faptul că, clauza înscrisă la art. 5 lit. a)

din Condițiile speciale ale convenției de credit, referitoare la variația

comisionului de risc nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul

cererii sub aspectul caracterului abuziv este nefondată.

Art. 4 alin. (6) din

lege reprezintă transpunerea fidelă a art. 4 alin. (2) din Directiva nr.

93/13/CEE și are următorul conținut: "evaluarea naturii abuzive a

clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al

contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată,

pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă

parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor

inteligibil".

Legat de aspectul

supus analizei, acela al prețului ca și componentă a obiectului contractului,

ce constă în contravaloarea achiziționării unui bun sau prestării unui

serviciu, se constată că, atât în legea națională, cât și în cea comunitară,

expresia "preț" este utilizată prin raportare la sintagma

"raport calitate preț", precum și la produsele și serviciile oferite

în schimb.

În raport de modul de

reglementare, sensul normelor în discuție este acela că sunt excluse de la

evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporționalitatea dintre

calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant și prețul plătit

de consumator, situație ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit,

întrucât consumatorul nu plătește o anumită calitate a mărfii ori a serviciului

de care a beneficiat, ci primește o sumă de bani pe care se obligă să o

restituie în condițiile convenite prin contract.

Din Condițiile

generale, la secțiunea Definiții, rezultă că, costul total al creditului este

format din toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru

creditul acordat, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli, costurile fiind

enumerate în Secțiunea 3 Costuri, printre ele regăsindu-se atât dobânda, cât și

comisionul de risc, rezultând în mod evident că noțiunea de cost total al

creditului are o accepție mai largă decât aceea a prețului, comisionul de risc

și dobânda curentă fiind parte din costul total, respectiv o componentă a

acestuia.

Directiva 2008/48/CE

a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind

contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva

87/102/CEE), la art. 3 lit. g) definește costul total al creditului ca fiind

format din toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt

tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul și

care sunt cunoscute de către creditor.

Această directivă a

fost transpusă în legislația națională prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce

nu se aplică contractelor în curs de derulare la data adoptării sale, cum este

și cazul convenției în litigiu, conform art. 95 din ordonanță, situație în

care, în condițiile art. 148 din Constituție, capătă aplicabilitate directiva.

Raportat la același

art. 4 alin. (6) este de reținut că acesta nu exclude controlului un eventual

caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor

prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului, în condițiile în

care acea clauză care le determină este clară, neechivocă și exprimată într-un

limbaj inteligibil și prevede posibilitatea exercitării unui asemenea control,

cu titlu de excepție, numai în situația în care clauzele respective nu sunt

exprimate în mod clar și inteligibil.

Sub acest aspect,

atât instanța de fond, cât și cea de apel au făcut o delimitare clară între

clauzele ce nu pot forma obiect al contractului, apreciind în mod corect că, în

condițiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc,

ori când este folosit un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizării din

perspectiva unui eventual caracter abuziv.

În acest sens, deși

dobânda și comisionul de risc fac parte din costul total al contractului,

contrar susținerilor recurentei, astfel că, clauzele ce reglementează

perceperea acestora pot fi analizate pentru argumentele anterior expuse, în

condițiile în care ele nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, lăsând loc

la echivoc.

Astfel, în clauza a

cărei nulitate s-a solicitat, art. 5 lit. a), comisionul de risc se stabilește

la valoarea de 0,26% aplicabil la soldul creditului, lunar, pe toată perioada

de derulare a convenției, după ce la art. 3.5 este prevăzut dreptul băncii de a

percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziție a creditului.

Situația este aceeași

și în cazul clauzei reglementate la art. 3.10 din convenția de credit unde se

prevede că pentru acordarea (punerea la dispoziție) a creditului se percepe

dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a două costuri pentru același

serviciu al băncii, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod

clar.

Or, scindarea

prețului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeași prestație

s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul

perceperii acestora nefiind cunoscut consumatorului la momentul perfectării

convenției de credit, în lipsa unei exprimări clare și neechivoce.

Or, tocmai aceasta

este problema cu clauzele respective, că ele nu sunt clare și precise, dând

posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict în interes propriu, aceste

clauze, creând, astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților.

Mai mult, potrivit

jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-484/08-Caja de

Ahorros y Monte de Piedad de Madrid) "dispozițiile art. 4 alin. (2) și

art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun

unei reglementări care autorizează un control jurisdicțional al caracterului

abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al

contractului sau caracterului adecvat al prețului sau remunerației, pe de o

parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar

pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și

inteligibil".

Prin urmare,

instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind

prețul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât

mai mult având acest drept, atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un

limbaj clar și precis, cum este cazul în cauza de față.

constată că este nefondată și critica prin care recurenta consideră că, clauza

contractului prevăzută la art. 5 lit. a) ce reglementează dreptul băncii de a

percepe comisionul de risc nu este abuzivă.

Pct. 3.5 din

Secțiunea 3 Costuri, din Condițiile generale ale Convenției de credit prevede

că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un

comision de risc, aplicat la soldul creditului, pe toată perioada creditării și

că modul de calcul și scadența acestuia se stabilesc în Condițiile speciale.

În ceea ce privește

criticile recurentei cu privire la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale

convenției de credit încheiate între părți, clauza ce prevede obligația

reclamanților de a achita comisionul de risc stabilit aplicabil la soldul

creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată perioada de derulare a

convenției de credit, acestea nu pot fi primite.

Pentru a se vedea

dacă clauza înscrisă în art. 5 lit. a) din convenția părților este sau nu

abuzivă, analiza va fi făcută tot în raport de prevederile art. 4 din aceeași

lege.

Potrivit recurentei,

comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale

convenției de credit reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client

în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la

dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției exista

posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui

eveniment nesigur și viitor, constând în materializarea riscului de credit sau

a riscului de piață.

Susținerea recurentei

prin care se încearcă o lămurire a considerentelor perceperii comisionului de

risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere riscul

bancar pe care este obligată să-l suporte și că de fapt, clauza nu se referă la

rațiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere, fiind negociată

nu poate fi primită câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate, în

cadrul procesului, fără să fi fost evidențiate în convenția de credit.

- Atâta timp cât

funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract,

se constată că orice consumator ar fi fost într-o poziție dezavantajată față de

bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu atât mai

mult cu cât recurenta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate,

obligație ce-i revenea în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza II

din Legea nr. 193/2000, nereușind să răstoarne prezumția relativă instituită în

favoarea consumatorului prin acest text de lege.

Totodată, se reține

că potrivit Rezoluției Parlamentului European din 18 noiembrie 2008,

profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator în mod corect și

echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de

consumator cu privire la acest comision nu este de natură a complini această

obligație a băncii și nici de a imprima clauzei un caracter clar și

inteligibil.

- În cauză, se

constată că nici critica ce privește greșita reținere a existenței unui

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar

bunei-credințe, nu poate fi reținută.

Interpretarea legală

a textului actului normativ este aceea că trebuie să existe un dezechilibru

semnificativ, în situația dovedirii acestuia, lipsa bunei-credințe fiind

prezumată și că în spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este

interpretat ca fiind contrar bunei-credințe, tocmai pentru a evita folosirea acestui

criteriu ca o cale de scăpare pentru profesioniști, reducându-se astfel nivelul

de protecție al consumatorilor.

Contrar susținerilor

din cererea de recurs, instanța de apel a înțeles perfect explicațiile prin

care recurenta a încercat să argumenteze rațiunea perceperii comisionului de

risc, iar faptul că nu a îmbrățișat raționamentul acesteia, în sensul că

perceperea comisionului ar fi de natură a asigura echilibrul contractual,

pentru a-și acoperi riscurile de a nu mai primi sumele acordate, costurile sau

profitul preconizat de această prestație, înseamnă că argumentele nu au fost

convingătoare.

Înalta Curte constată

că, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului

și ca o garanție a îndeplinirii unei obligații de restituire a împrumutului,

fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul

perceperii acestui comision ori destinației acestuia, însă nicio clauză a

convenției nu prevede condițiile în care sumele depuse cu acest titlu pot fi

reținute și nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se

produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării

anticipate a creditului, ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o

obligație corelativă a băncii.

Or, câtă vreme riscul

contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi

suplimentată în anumite condiții reglementate prin contract, cât și prin

încheierea unei polițe de asigurare cesionate în favoarea băncii este evident

că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații

corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților,

contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al

convenției de credit.

Cum clauza

referitoare la comisionul de risc nu este exprimată în mod clar și inteligibil,

în mod corect instanța de apel a procedat la analizarea caracterului abuziv al

acestei clauze prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

recurs prin care recurenta a susținut că este imposibilă restituirea sumelor

plătite cu titlu de comision de risc/administrare de reclamanți în raport de

așa-zisul caracter succesiv al contractului de credit, nu poate fi primit.

În acest sens, din

motivarea deciziei din apel rezultă în mod just că, contractul de împrumut, ca

varietate a contractului de credit, este prin natura lui un contract cu

executare uno ictu, iar faptul că banca își asumă o obligație care se execută

dintr-o dată, iar cealaltă parte își asumă o obligație de restituire succesivă

nu face ca natura contractului să fie succesivă, știut fiind că, contractul nu

poate să aibă natură dublă, cu executare dintr-o dată pentru o parte și cu

executare succesivă pentru cealaltă parte.

Restituirea

creditului cu dobânda în rate lunare nu este decât o modalitate de executare a

obligației, obligația de restituire fiind unică, ratele succesive alcătuind

prin natura lor un tot unitar.

Susținerea recurentei

că în materia împrumutului de folosință este imposibilă restituirea sumelor plătite

cu titlu de comision de risc, chiar nedatorate ori plătite în temeiul unei

clauze nule, și că această prevedere este în fapt o aplicare a excepției de la

principiul retroactivității nulității, aplicabilă în materia contractelor cu

executare succesivă și că efectele produse de o astfel de clauză declarată nulă

se mențin pentru trecut, nu poate fi reținută, avându-se în vedere că urmare a

constatării nulității unei clauze, nulitate parțială, se naște și obligația de

restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul clauzei respective, nulitatea

producând efecte retroactive de la data încheierii contractului.

În atare situație,

este fără suport susținerea recurentei că dacă numai banca ar fi obligată la

restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă,

caracterizată juridic prin îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților, astfel

că în mod corect a fost obligată banca să restituie ceea ce a încasat fără just

temei, în baza unei clauze nule, care nu produce niciun efect, astfel că

împrumutații nu ajung la o îmbogățire fără justă cauză, știut fiind că banca

pentru sumele acordate cu titlu de împrumut a încasat și încasează dobândă,

care constituie echivalentul folosinței sumelor acordate prin contractul de

credit.

Nici susținerile ce

țin de aplicarea principiului libertății contractuale nu pot fi primite, în

condițiile în care dispozițiile art. 969 C. civ. invocate de recurente prevăd

că au putere de lege doar convențiile legal făcute și în care Legea nr.

193/2000 reglementează chiar acele situații în care clauzele contractuale sunt

considerate ca fiind abuzive.

În plus, în materia

protecției consumatorilor, s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei

Consiliului nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională

prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit în

anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de

judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reține că

acestea sunt abuzive și că o asemenea intervenție nu încalcă principiul forței

obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea

contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.

În consecință, pentru

considerentele reținute, cum instanța de apel a pronunțat o decizie conformă cu

textele legale incidente în cauză, aplicate corect la situația de fapt

stabilită, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, conform dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC V.R. SA București împotriva Deciziei civile nr.

218/2012 din 29 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 5 decembrie 2013.

Procesat

de GGC - AZ