ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1595/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 198 din 7 februarie 2012

pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, contencios administrativ

și fiscal, s-a respins excepția prematurității pentru neîndeplinirea procedurii

prealabile a concilierii, excepția nulității pentru lipsa obiectului

determinat; s-a admis excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtei

SC V.R. SA - Sucursala Iași și s-a respins acțiunea formulată de reclamanții

P.C.A. și P.E. în contradictoriu cu acest pârât; s-a admis acțiunea formulată

de reclamanții P.C.A. și P.E. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA; s-au

constatat abuzive clauzele menționate în convenția de credit din 2 noiembrie

2007: art. 3 lit. d) din condițiile speciale privind data ajustării dobânzii și

art. 5 lit. a) din condițiile speciale privind comisionul de risc; s-a obligat

pârâta SC V.R. SA la plata sumei de 7.328,87 CHF echivalentul în RON al sumei

de 23.452,38 RON la cursul B.N.R. din 17 noiembrie 2010, comision de risc

calculat de la data primei anuități și până la data introducerii acțiunii,

precum și la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc în

perioada cuprinsă între momentul introducerii acțiunii - 17 noiembrie 2010 - și

până la pronunțarea prezentei sentințe; obligat pârâta la plata către

reclamanți a dobânzii legale aferente sumei de 23.452,38 RON pentru perioada

cuprinsă între momentul promovării cererii de chemare în judecată - 17

noiembrie 2010 - până la momentul plății efective; s-a obligat pârâta la plata

către reclamanți a sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că:

Între reclamanți în

calitate de împrumutați și SC V.R. SA în calitate de creditor a fost semnată

convenția de credit din 2 noiembrie 2007 pentru suma de 95.900 CHF cu o

perioadă de

rambursare de 300 de luni cu o dobândă de 4,25% pe an. Totodată a fost

instituit dreptul de ipotecă de rang I asupra imobilului apartament situat în

Fălticeni, str. G., garanții cesionând în favoarea pârâtei și polița de

asigurare a imobilului ipotecat. Potrivit dispozițiilor art. 5 lit. a) din

condițiile speciale ale convenției împrumutații datorează un comision de risc

de 0,22% aplicat la soldul creditului plătibil lunar în ziua de scadență pe

toată perioada de derulare a convenției de credit. Potrivit art. 3 lit. d) din

condițiile speciale ale convenției de credit, banca și-a rezervat dreptul de a

revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări

semnificative pe piața monetară comunicând împrumutaților noua rată a dobânzii.

Analizând conținutul

contractului încheiat de părți, instanța constată că nu sunt menționate

destinația comisionului de risc și nici justificarea perceperii acestuia,

astfel încât pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă și

comision fără evidențierea distincției dintre acestea, fiind astfel încălcate

dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În conformitate cu

dispozițiile art. 3 lit. d) din condițiile speciale pârâta și-a rezervat

dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul întocmirii unor schimburi

semnificative pe piața monetară.

Având în vedere însă

și valoarea semnificativă a comisionului de risc ce trebuie achitat de

reclamanți dat și valoarea totală a contractului, instanța apreciază că

inserarea clauzei privind obligarea achitării unui comision de risc este de

natură a genera un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților, în defavoarea consumatorului.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel SC V.R. SA criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie motivat de faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra excepției

lipsei procedurii concilierii prealabile în conformitate cu art. 720

1

alin. (1) C. proc. civ. iar pe fondul litigiului, consideră că în mod greșit

s-a constatat nulitatea absolută a celor două clauze deși acestea nu se

încadrează în categoria celor ce pot fi considerate ca având caracter abuziv

prin raportare la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, argumentând-se în

mod nefondat că s-ar crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile

părților, defavorizând astfel consumatorul deși acesta în deplină cunoștință de

cauză a acceptat și semnat convenția de credit, hotărârea astfel pronunțată

fiind nelegală și netemeinică.

Prin Decizia nr. 83

din 30 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, s-a respins

apelul declarat de V.R. SA, fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată

în cuantum de 3.000 RON.

Pentru a se pronunța

astfel instanța de apel a reținut în principal că ambele clauze prevăzute în

art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale Convenției sunt

abuzive ab initio, întrucât prin modul de formulare și redactare se exclude de

plano vreo negociere cu consumatorul, care pentru punerea la dispoziție a

împrumutului solicitat este obligat să accepte și, ca atare nu există egalitate

între părțile contractante, cu atât mai mult cu cât creditul acordat a fost

garantat prin instituirea unui drept de ipotecă de rang 1 asupra unui imobil

proprietatea reclamanților în favoarea băncii.

Împotriva Deciziei

nr. 83 din 30 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a

declarat recurs V.R. SA invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

În motivarea cererii

recurenta arată că instanța de apel prin decizia pe care a pronunțat-o nu a

respectat prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că nu a prezentat

în mod clar și convingător considerentele hotărârii încălcând dispozițiile art.

261 alin. (1) pct. (5) C. proc. civ., întrucât dispozitivul hotărârii nu

cuprinde argumentele pentru care a respins excepția lipsei procedurii

prealabile.

Recurenta mai arată

că instanța de apel a interpretat greșit că dispozițiile contractuale în

discuție se pot încadra în categoria clauzelor care pot face obiectul cercetării

sub aspectul caracterului abuziv, încălcând astfel dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Intimații au formulat

întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de recurs formulată de

SC V.R. SA și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând actele și

lucrările dosarului în funcție de criticile recurentei Înalta Curte de Casație

și Justiție reține următoarele:

Recurenta a criticat

decizia recurată arătând că instanța de apel nu a motivat critica referitoare

la respingerea excepției lipsei procedurii prealabile.

Din această

perspectivă Înalta Curte reține că decizia instanței de apel este nemotivată

arătând generic că "sentința instanței de fond fiind legală și temeinică

în ceea ce privește atât soluționarea excepțiilor invocate cât și pe fondul

litigiului".

Potrivit art. 295 C.

proc. civ., instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel,

stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 261 C. proc. civ. obligă instanțele să arate motivele de fapt

și de drept care au format conducerea instanței în sensul pronunțării soluției

respective.

Rolul art. 261 alin.

(1) pct. (5) C. proc. civ. fiind acela de a asigura o bună administrare a

justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele

superioare.

Plecând de la

realitatea că motivarea unei hotărâri judecătorești presupune stabilirea în

concret, clar și concis a stării de fapt, precum și încadrarea acesteia în

prevederile generale și abstracte a unei dispoziții legale Înalta Curte

apreciază că simpla afirmație a unui fapt constituie o nemotivare și în

consecință o necercetare a fondului.

În acest sens și

doctrina juridică a statuat că obligația judecătorului de a demonstra în scris

de ce s-a oprit la soluția dată, este o obligație esențială, a cărei încălcare

duce la desființarea hotărârii.

Având în vedere

considerentele arătate precum și faptul că din cuprinsul deciziei recurate

reiese că instanța de apel s-a limitat la a face doar o simplă afirmație în

ceea ce privește critica referitoare la respingerea excepției privind

neîndeplinirea procedurii prealabile ("sentința instanței de fond fiind

legală și temeinică în ceea ce privește atât soluționarea excepțiilor invocate

cât și fondul litigiului") Înalta Curte apreciază că aceasta echivalează

cu o nemotivare și în necercetare a fondului.

Având în vedere

considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 312

alin. (3) și (5) C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia recurată și

va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe cu recomandarea de a

stabili cu exactitate conținutul raportului juridic dintre părțile litigante în

limitele cererii de apel și în funcție de acesta normele juridice aplicabile.

În temeiul art. 315

alin. (3) C. proc. civ. după casare, instanța va judeca din nou ținând seama de

toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta V.R. SA împotriva Deciziei nr. 83/2012 din 30 mai 2012 a

Curții de Apel Iași, secția civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AS