ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1595/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 198 din 7 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția prematurității pentru neîndeplinirea procedurii prealabile a concilierii, excepția nulității pentru lipsa obiectului determinat; s-a admis excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtei SC V.R. SA - Sucursala Iași și s-a respins acțiunea formulată de reclamanții P.C.A. și P.E. în contradictoriu cu acest pârât; s-a admis acțiunea formulată de reclamanții P.C.A. și P.E. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA; s-au constatat abuzive clauzele menționate în convenția de credit din 2 noiembrie 2007: art. 3 lit. d) din condițiile speciale privind data ajustării dobânzii și art. 5 lit. a) din condițiile speciale privind comisionul de risc; s-a obligat pârâta SC V.R.

SA la plata sumei de 7.328,87 CHF echivalentul în RON al sumei de 23.452,38 RON la cursul B.N.R. din 17 noiembrie 2010, comision de risc calculat de la data primei anuități și până la data introducerii acțiunii, precum și la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc în perioada cuprinsă între momentul introducerii acțiunii - 17 noiembrie 2010 - și până la pronunțarea prezentei sentințe; obligat pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente sumei de 23.452,38 RON pentru perioada cuprinsă între momentul promovării cererii de chemare în judecată - 17 noiembrie 2010 - până la momentul plății efective; s-a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că: Între reclamanți în calitate de împrumutați și SC V.R. SA în calitate de creditor a fost semnată convenția de credit din 2 noiembrie 2007 pentru suma de 95.900 CHF cu o perioadă de rambursare de 300 de luni cu o dobândă de 4,25% pe an. Totodată a fost instituit dreptul de ipotecă de rang I asupra imobilului apartament situat în Fălticeni, str. G., garanții cesionând în favoarea pârâtei și polița de asigurare a imobilului ipotecat. Potrivit dispozițiilor art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției împrumutații datorează un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului plătibil lunar în ziua de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Potrivit art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit, banca și-a rezervat dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară comunicând împrumutaților noua rată a dobânzii. Analizând conținutul contractului încheiat de părți, instanța constată că nu sunt menționate destinația comisionului de risc și nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă și comision fără evidențierea distincției dintre acestea, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. În conformitate cu dispozițiile art. 3 lit. d) din condițiile speciale pârâta și-a rezervat dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul întocmirii unor schimburi semnificative pe piața monetară.

Având în vedere însă și valoarea semnificativă a comisionului de risc ce trebuie achitat de reclamanți dat și valoarea totală a contractului, instanța apreciază că inserarea clauzei privind obligarea achitării unui comision de risc este de natură a genera un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului. Împotriva acestei sentințe a formulat apel SC V.R. SA criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie motivat de faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei procedurii concilierii prealabile în conformitate cu art. 720 1 alin. (1) C. proc. civ.

iar pe fondul litigiului, consideră că în mod greșit s-a constatat nulitatea absolută a celor două clauze deși acestea nu se încadrează în categoria celor ce pot fi considerate ca având caracter abuziv prin raportare la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, argumentând-se în mod nefondat că s-ar crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, defavorizând astfel consumatorul deși acesta în deplină cunoștință de cauză a acceptat și semnat convenția de credit, hotărârea astfel pronunțată fiind nelegală și netemeinică. Prin Decizia nr. 83 din 30 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, s-a respins apelul declarat de V.R. SA, fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON.

Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut în principal că ambele clauze prevăzute în art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale Convenției sunt abuzive ab initio, întrucât prin modul de formulare și redactare se exclude de plano vreo negociere cu consumatorul, care pentru punerea la dispoziție a împrumutului solicitat este obligat să accepte și, ca atare nu există egalitate între părțile contractante, cu atât mai mult cu cât creditul acordat a fost garantat prin instituirea unui drept de ipotecă de rang 1 asupra unui imobil proprietatea reclamanților în favoarea băncii. Împotriva Deciziei nr. 83 din 30 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a declarat recurs V.R.

SA invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. În motivarea cererii recurenta arată că instanța de apel prin decizia pe care a pronunțat-o nu a respectat prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că nu a prezentat în mod clar și convingător considerentele hotărârii încălcând dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. (5) C. proc. civ., întrucât dispozitivul hotărârii nu cuprinde argumentele pentru care a respins excepția lipsei procedurii prealabile. Recurenta mai arată că instanța de apel a interpretat greșit că dispozițiile contractuale în discuție se pot încadra în categoria clauzelor care pot face obiectul cercetării sub aspectul caracterului abuziv, încălcând astfel dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Intimații au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de recurs formulată de SC V.R. SA și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de criticile recurentei Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Recurenta a criticat decizia recurată arătând că instanța de apel nu a motivat critica referitoare la respingerea excepției lipsei procedurii prealabile. Din această perspectivă Înalta Curte reține că decizia instanței de apel este nemotivată arătând generic că "sentința instanței de fond fiind legală și temeinică în ceea ce privește atât soluționarea excepțiilor invocate cât și pe fondul litigiului". Potrivit art. 295 C. proc.

civ., instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Pe de altă parte, dispozițiile art. 261 C. proc. civ. obligă instanțele să arate motivele de fapt și de drept care au format conducerea instanței în sensul pronunțării soluției respective. Rolul art. 261 alin. (1) pct. (5) C. proc. civ. fiind acela de a asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare. Plecând de la realitatea că motivarea unei hotărâri judecătorești presupune stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt, precum și încadrarea acesteia în prevederile generale și abstracte a unei dispoziții legale Înalta Curte apreciază că simpla afirmație a unui fapt constituie o nemotivare și în consecință o necercetare a fondului.

În acest sens și doctrina juridică a statuat că obligația judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, este o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii. Având în vedere considerentele arătate precum și faptul că din cuprinsul deciziei recurate reiese că instanța de apel s-a limitat la a face doar o simplă afirmație în ceea ce privește critica referitoare la respingerea excepției privind neîndeplinirea procedurii prealabile ("sentința instanței de fond fiind legală și temeinică în ceea ce privește atât soluționarea excepțiilor invocate cât și fondul litigiului") Înalta Curte apreciază că aceasta echivalează cu o nemotivare și în necercetare a fondului.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe cu recomandarea de a stabili cu exactitate conținutul raportului juridic dintre părțile litigante în limitele cererii de apel și în funcție de acesta normele juridice aplicabile. În temeiul art. 315 alin. (3) C. proc. civ. după casare, instanța va judeca din nou ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta V.R. SA împotriva Deciziei nr. 83/2012 din 30 mai 2012 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2013. Procesat de GGC - AS