ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2585/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 385 din 28 februarie 2012, Tribunalul lași a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a V. Bank România SA - Sucursala Iași și a respins acțiunea formulată de D.G.S. și D.A.I. în contradictoriu cu V. Bank România SA Iași, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis acțiunea formulată și precizată de D.G.S. și D.A.I.

în contradictoriu cu V. Bank România SA; a constatat abuzive clauzele menționate în convenția de credit din 22 august 2007: art. 3 lit. d) „Condiții speciale” privind „data ajustării dobânzii”; art. 5 lit. a) din Condițiile speciale privind „comisionul de risc”; a obligat pârâta V. Bank România SA la plata sumei de 2.448,22 CHF, echivalent în RON al sumei de 7.834,3 RON (cursul Băncii Naționale a României al CHF la data de 17 noiembrie 2010 comision de risc rămas de achitat); a obligat pâârâta V. Bank România SA la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente sumei de 7.834 RON, pentru perioada cuprinsă între momentul promovării cererii de chemare în judecată, 17 noiembrie 2010, până la momentul plății efective; a obligat pârâta V. Bank România SA la plata către reclamanți a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Sucursala nu are calitate procesuală pasivă, nefiind parte în contract. Pe fond, instanța a constatat că raporturile contractuale dintre părți intră sub incidența Legii nr. 193/2000, acestea decurgând dintr-un contract comercial, în care părți sunt un comerciant și consumatorii, categorii care sunt definite prin lege. Clauza contractuală în ceea ce privește dobânda vine în contradicție nu numai cu dispozițiile legislației invocate, ci și cu prev. art. 948 pct. 3 și art. 964 C. civ. Astfel, clauza permite băncii modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii, fără a informa consumatorul, schimbările pe piața monetară fiind un indicator generic, insuficient determinat.

Referitor la comisionul de risc, instanța a reținut că nu s-a menționat clar și precis care este scopul încasării, definiția din „Condițiile generale ale convenției” este identică în substanță cu aceea a dobânzii curente, a fost inclus într-un contract standard preformulat, nu a fost negociată direct cu consumatorul ce nu îl poate influența. Tribunalul a reținut că s-a probat dezechilibrul semnificativ în detrimentul consumatorului, fiind imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoștințe de specialitate a negocia clauzele contestate, nu a fost informat despre prețul final al produsului, creditului acordat. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta V. Bank România SA, criticând-o în sensul că, în ceea ce privesc clauzele referitoare la modificarea dobânzii curente și comisionul de risc, acestea nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cercetării sub aspectul caracterului abuziv.

Se susține că instanța are obligația de a aplica prevederile Directivei 93/12/CE în detrimentul dreptului național contrar. Apelanta susține că, percepute anticipat sau la termen, clauzele referitoare la dobândă, comisioane sau la costuri sunt elemente care formează costul total al creditului, care împreună cu marja de profit a sa (reliefată de o fracțiune din rata dobânzii) formează prețul contractului de credit și această din urmă componentă esențială a obiectului contractului de credit de consum. Redactarea clauzelor convenției referitoare la dobândă și comisionul de risc prin exprimarea adoptată îndeplinesc condițiile unor clauze clar și inteligibil exprimate. Prin decizia nr. 131 din 12 septembrie 2012, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins apelul formulat de pârâta V. Bank România SA și a obligat apelanta să plătească intimatului D.G.S.

suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut în esență următoarele: Clauzele referitoare la dobândă pot constitui obiect al cercetării judecătorești și intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind incluse în lista anexă a legii ce cuprinde clauzele considerate ca fiind abuzive - alin. (1) lit. a). Clauza prin care împrumutătorul are dreptul de a modifica unilateral dobânda fără a fi raportată la un indicator precis individualizat face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului. Consecința este aceea că servește doar intereselor „comerciantului” fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară sau proporțională scopului urmărit.

Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Potrivit disp. art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză este considerată ca fiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard performante sau condițiile generale de vânzare practicate de comerciant.

Comisionul de risc a creat un dezechilibru între prestațiile părților, acest comision a fost impus fără să se arate în funcție și de ce a fost stabilit și concret, când se produce și în ce constă, de ce s-a impus aplicarea lui deși existau și alte garanții. În același sens, de ce nu este rambursabil la finalul creditului, în situația neproducerii riscului ce are ca efect îmbogățirea fără justă cauză a comerciantului și nici dacă se poate restitui și în ce condiții. Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal pârâta V. Bank România SA, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate: Aplicând greșit dispozițiile legale incidente, instanța a ajuns la concluzia că dispozițiile contracțiile în discuție se pot încadra în categoria clauzelor care pot face obiectul cercetării sub aspectul caracterului abuziv, încălcând astfel dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Prețul unui serviciu, așa cum sunt dobânda și comisionale percepute de către bancă, nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv. Interpretarea contrară contravine dreptului comunitar. Odată efectul direct al unei directive deja stabilit, instanța are obligația de a aplica prevederile directivei, în detrimentul dreptului național contrar. În sensul Directivei 1993/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor facturate. Clauzele analizate nu pot fi considerate abuzive nici prin raportare strict la disp. art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prevederea națională, în acord cu cea comunitară, stabilește trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu comisionul: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza să fie contrară bunei-credințe și prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Nîciuna din aceste condiții nu este îndeplinită în opinia recurentei. Aplicând greșit dispozițiile legale incidente și schimbând natura clauzei în discuție, instanța în mod greșit a apreciat că prevederea contractuală ce reglementează dreptul V. Bank de a percepe comisionul de risc ar fi o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000, încălcând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. În speță, s-a prevăzut în mod expres că perceperea comisionului se face pentru punerea la dispoziție a creditului, coeficientul fiind în concret stabilit, sens în care nu se poate reține caracterul abuziv al clauzei, cu atât mai mult cu cât nicio normă legală nu interzicea un astfel de comision, până la adoptarea O.U.G. nr. 50/2010, act normativ care nu este incident în cauză. Costul creditului suportat de împrumutat este format din două componente: dobânda și comisionul. Comisionul de risc este un element al prețului creditului. Perceperea comisionului de risc a fost reglementată și consimțită contractual de către părțile convenției de credit, fără existența vreunei constrângeri. Clauza privind comisionul de risc nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Administrarea riscului este esențială în contractele de credit, astfel că acest efort suplimentar depus de creditor se regăsește într-un cost transparent asumat de consumator sub forma comisionului de risc. Aplicând greșit dispozițiile legale incidente și schimbând natura clauzei în discuție, instanța a apreciat eronat că prevederea contractuală privind ajustarea dobânzii curente ar fi o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000, încălcând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Din perspectiva contractului de credit, dobânda reprezintă acea parte a prețului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului. Pentru acordarea oricărui credit și în funcție de perioada pentru care acesta este stabilit banca este nevoită să facă anumite cheltuieli.

În cauza de față sunt îndeplinite condițiile excepționale menționate în Legea nr. 193/2000, pentru a constata că art. 3 lit. d) din convenția de credit, în baza căreia rata dobânzii plătibile de către consumatori poate fi modificată de către V. Bank nu este o clauză abuzivă. Câta vreme posibilitatea ajustării dobânzii este prevăzută în contractul dintre părți și deci asumată prin semnarea contractului, nu se poate vorbi de o modificare realizată fără acordul consumatorului. Prin semnarea contractului, împrumutatul și-a dat acordul cu privire la modificările ce pot fi aduse procentului de dobândă, nefiind vorba de o modificare unilaterală abuzivă, în sensul reglementat de Legea nr. 193/2000. În cauză, intimații D.G.S.

și D.A.O. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente: În cadrul dreptului comunitar, aplicabilitatea directă operează diferit în funcție de tipul actului normativ. În speță nu se pune problema efectului direct al Directivei 93/13/CEE, ci se pune problema „efectului indirect” al Directivei, care presupune obligația instanței de judecată de a interpreta dreptul național, atât cel anterior transpunerii Directivei, cât și cel ulterior, în litera și spiritul Directivei astfel încât să se asigure atingerea obiectivelor actului normativ comunitar.

Pentru o interpretare corectă a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care transpun dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directivă, instanța trebuie să aibă în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Directiva pleacă de la premisa situației de inferioritate în care se găsește consumatorul în raport cu comerciantul, iar scopul actului european este de a suplini acest dezechilibru și de a garanta că libertatea consumatorilor de a contracta este una reală, efectivă și nu doar teoretică. Voința legiuitorului european nu a fost să excludă de la controlul de fond al naturii abuzive toate clauzele referitoare la prețul contractului, ci doar să sublinieze faptul că aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra caracterului adecvat al prețului sau asupra raportului preț/calitate în ipoteza în care a fost respectată obligația de transparență, respectiv clauzele să fie exprimate în mod clar și inteligibil pentru consumator.

Potrivit dispozițiilor pct. 1 din Anexa la Directivă, transpus în Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate abuzive „clauzele care au ca obiect sau ca efect autorizarea vânzătorului sau furnizorului să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract”. Legiuitorul european a prevăzut în mod expres că acele clauze care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral prețul contractului sunt supuse întotdeauna controlului de fond al naturii abuzive. Pentru contractele încheiate de furnizorii de servicii financiare, legiuitorul european a prevăzut în mod expres și criteriile pe care trebuie să Ie aibă în vedere instanța de judecată la stabilirea naturii abuzive, Potrivit jurispruderiței C.J.U.E., excluderile prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 sunt inaplicabile în cazul clauzei de la pct. 3 lit. d) din convenția de creditare care dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii.

Clauza privind comisionul de risc nu este o clauză exprimată clar și inteligibil. În lipsa unei definiții a acestui comision, distinctă de cea a dobânzii, nu se poate reține că s-a respectat obligația de transparență și că împrumutații au avut posibilitatea de a analiza această clauză. Astfel, pentru același serviciu - acordarea creditului, se percep două costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil. Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului include ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de co-contractant, trebuie să fie transparentă, condiție ce nu e îndeplinită în speță.

Pe de o parte, clauza privind comisionul de risc nu este o clauză clară și inteligibilă, iar pe de altă parte dispozițiile art. 4 alin. (8) din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb. Instanța de apel a apreciat în mod corect că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a constatat caracterul abuziv și nul absolut al celor două clauze contractuale. Clauza abuzivă este, în accepțiunea art. 4 din Legea nr. 193/2000, acea clauză înserată în contract care, nefiind negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților.

Conform prescripțiilor legale, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă, este necesar ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților și să fi încălcat cerințele bunei-credințe. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Directiva 13/93/CEE se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.

Directiva pleacă de la premisa situației de inferioritate în care se găsește consumatorul în raport cu comerciantul, situație care îl duce la aderarea Ia contracte stabilite în prealabil și unilateral de către comercianți, iar scopul actului european este de a suplini acest dezechilibru și de a garanta că profesioniștii nu abuzează de poziția lor prin impunerea unor clauze contractuale ce prevăd obligații excesive pentru consumator, respectiv drepturi excesive pentru comerciant. Lipsa negocierii directe/individuale cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către comerciant, ceea ce atrage imposibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei. Folosirea contractelor standardizate este permisă de lege și reprezintă o necesitate practică.

Profesionistul are anumite obligații legale precis determinate, în primul rând, o obligație de informare corectă și completă a consumatorului, și, în al doilea rând, o obligație de a nu crea dezechilibre semnificative între drepturile și obligațiile părților contractuale în defavoarea consumatorului prin acele clauze contractuale pe care nu le-a negociat în mod direct și individual cu acesta. Profesionistul este cel care trebuie să dovedească faptul că a existat în mod efectiv o negociere între părți cu privire la existența și conținutul clauzei contractuale. Acceptarea unei oferte stabilite unilateral de comerciant nu echivalează cu o negociere a clauzelor contractuale.

În ceea ce privește comisionul de risc, în convenția de credit, după cum în mod corect a reținut instanța de apel, nu există o definiție a acestui comision, nu sunt precizate rolul, funcțiile sau criteriile de determinare a acestui comision, ce reprezintă, ce riscuri este menit să acopere în ce condiții poate fi diminuat sau mărit, care este serviciul pe care banca îl prestează în schimbul acestui comision, de ce nu se restituie total sau parțial în cazul îndeplinirii întocmai a obligațiilor contractuale de către împrumutați. Dezechilibrul este evident întrucât convenția de creditare nu prevede posibilitatea restituirii comisionului de risc, în totalitate sau parțial, în situația în care împrumutații își îndeplinesc întocmai obligațiile asumate și nu se produce niciun risc pe parcursul derulării convenției de creditare.

Față de aceste considerente, instanța de apel a apreciat ca fiind abuzive clauzele privind ajustarea dobânzii și comisionul de risc. Așa fiind, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGlI D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta V. Bank România SA București împotriva deciziei nr. 131 din 12 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă. Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți D.A.O. și D.G.S. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2013.