ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2585/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2585/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 385 din

28 februarie 2012, Tribunalul lași a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a V. Bank România SA - Sucursala Iași și a respins acțiunea formulată de

D.G.S. și D.A.I. în contradictoriu cu V. Bank România SA Iași, ca fiind

formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a

admis acțiunea formulată și precizată de D.G.S. și D.A.I. în contradictoriu cu

V. Bank România SA; a constatat abuzive clauzele menționate în convenția de

credit din 22 august 2007: art. 3 lit. d) „Condiții speciale” privind „data

ajustării dobânzii”; art. 5 lit. a) din Condițiile speciale privind „comisionul

de risc”; a obligat pârâta V. Bank România SA la plata sumei de 2.448,22 CHF,

echivalent în RON al sumei de 7.834,3 RON (cursul Băncii Naționale a României

al CHF la data de 17 noiembrie 2010 comision de risc rămas de achitat); a

obligat pâârâta V. Bank România SA la plata către reclamanți a dobânzii legale

aferente sumei de 7.834 RON, pentru perioada cuprinsă între momentul promovării

cererii de chemare în judecată, 17 noiembrie 2010, până la momentul plății

efective; a obligat pârâta V. Bank România SA la plata către reclamanți a sumei

de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această soluție, Tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Sucursala nu

are calitate procesuală pasivă, nefiind parte în contract.

Pe fond,

instanța a constatat că raporturile contractuale dintre părți intră sub

incidența Legii nr. 193/2000, acestea decurgând dintr-un contract comercial, în

care părți sunt un comerciant și consumatorii, categorii care sunt definite

prin lege.

Clauza

contractuală în ceea ce privește dobânda vine în contradicție nu numai cu

dispozițiile legislației invocate, ci și cu prev. art. 948 pct. 3 și art. 964

C. civ.

Astfel,

clauza permite băncii modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii, fără a

informa consumatorul, schimbările pe piața monetară fiind un indicator generic,

insuficient determinat.

Referitor la

comisionul de risc, instanța a reținut că nu s-a menționat clar și precis care

este scopul încasării, definiția din „Condițiile generale ale convenției” este

identică în substanță cu aceea a dobânzii curente, a fost inclus într-un

contract standard preformulat, nu a fost negociată direct cu consumatorul ce nu

îl poate influența.

Tribunalul a

reținut că s-a probat dezechilibrul semnificativ în detrimentul consumatorului,

fiind imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoștințe de

specialitate a negocia clauzele contestate, nu a fost informat despre prețul

final al produsului, creditului acordat.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâta V. Bank România SA, criticând-o în

sensul că, în ceea ce privesc clauzele referitoare la modificarea dobânzii

curente și comisionul de risc, acestea nu se încadrează în categoria clauzelor

care pot face obiectul cercetării sub aspectul caracterului abuziv.

Se susține că

instanța are obligația de a aplica prevederile Directivei 93/12/CE în

detrimentul dreptului național contrar.

Apelanta

susține că, percepute anticipat sau la termen, clauzele referitoare la dobândă,

comisioane sau la costuri sunt elemente care formează costul total al

creditului, care împreună cu marja de profit a sa (reliefată de o fracțiune din

rata dobânzii) formează prețul contractului de credit și această din urmă

componentă esențială a obiectului contractului de credit de consum.

Redactarea

clauzelor convenției referitoare la dobândă și comisionul de risc prin

exprimarea adoptată îndeplinesc condițiile unor clauze clar și inteligibil

exprimate.

Prin decizia

nr. 131 din 12 septembrie 2012, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins

apelul formulat de pârâta V. Bank România SA și a obligat apelanta să plătească

intimatului D.G.S. suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această soluție, Curtea a reținut în esență următoarele:

Clauzele

referitoare la dobândă pot constitui obiect al cercetării judecătorești și

intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind incluse în lista anexă a legii ce

cuprinde clauzele considerate ca fiind abuzive - alin. (1) lit. a).

Clauza prin

care împrumutătorul are dreptul de a modifica unilateral dobânda fără a fi

raportată la un indicator precis individualizat face ca respectiva clauză să

fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului. Consecința este aceea că

servește doar intereselor „comerciantului” fără a da posibilitatea

consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era

necesară sau proporțională scopului urmărit.

Art. 4 alin.

(6) din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu

se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu

calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată pe de o parte, nici cu

produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care

aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Potrivit

disp. art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză este considerată ca

fiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da

posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele

standard performante sau condițiile generale de vânzare practicate de

comerciant.

Comisionul de

risc a creat un dezechilibru între prestațiile părților, acest comision a fost

impus fără să se arate în funcție și de ce a fost stabilit și concret, când se

produce și în ce constă, de ce s-a impus aplicarea lui deși existau și alte

garanții. În același sens, de ce nu este rambursabil la finalul creditului, în

situația neproducerii riscului ce are ca efect îmbogățirea fără justă cauză a

comerciantului și nici dacă se poate restitui și în ce condiții.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs în termen legal pârâta V. Bank România SA,

criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Aplicând

greșit dispozițiile legale incidente, instanța a ajuns la concluzia că

dispozițiile contracțiile în discuție se pot încadra în categoria clauzelor

care pot face obiectul cercetării sub aspectul caracterului abuziv, încălcând

astfel dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Prețul unui

serviciu, așa cum sunt dobânda și comisionale percepute de către bancă, nu pot

face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv. Interpretarea

contrară contravine dreptului comunitar.

Odată efectul

direct al unei directive deja stabilit, instanța are obligația de a aplica

prevederile directivei, în detrimentul dreptului național contrar.

În sensul

Directivei 1993/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra

clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra

raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor facturate.

Clauzele

analizate nu pot fi considerate abuzive nici prin raportare strict la disp.

art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prevederea națională,

în acord cu cea comunitară, stabilește trei condiții a căror îndeplinire

cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract

încheiat cu comisionul: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul,

clauza să fie contrară bunei-credințe și prin ea însăși sau împreună cu alte

prevederi din contract, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Nîciuna din aceste

condiții nu este îndeplinită în opinia recurentei.

Aplicând greșit

dispozițiile legale incidente și schimbând natura clauzei în discuție, instanța

în mod greșit a apreciat că prevederea contractuală ce reglementează dreptul V.

Bank de a percepe comisionul de risc ar fi o clauză abuzivă în înțelesul art. 4

din Legea nr. 193/2000, încălcând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

În speță, s-a

prevăzut în mod expres că perceperea comisionului se face pentru punerea la dispoziție

a creditului, coeficientul fiind în concret stabilit, sens în care nu se poate reține

caracterul abuziv al clauzei, cu atât mai mult cu cât nicio normă legală nu interzicea

un astfel de comision, până la adoptarea O.U.G. nr. 50/2010, act normativ care nu

este incident în cauză.

Costul creditului

suportat de împrumutat este format din două componente: dobânda și comisionul. Comisionul

de risc este un element al prețului creditului.

Perceperea comisionului

de risc a fost reglementată și consimțită contractual de către părțile convenției

de credit, fără existența vreunei constrângeri.

Clauza privind

comisionul de risc nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților.

Administrarea

riscului este esențială în contractele de credit, astfel că acest efort suplimentar

depus de creditor se regăsește într-un cost transparent asumat de consumator sub

forma comisionului de risc.

Aplicând greșit

dispozițiile legale incidente și schimbând natura clauzei în discuție, instanța

a apreciat eronat că prevederea contractuală privind ajustarea dobânzii curente

ar fi o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000, încălcând dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Din perspectiva

contractului de credit, dobânda reprezintă acea parte a prețului creditului care

reprezintă cea mai mare parte a costului creditului. Pentru acordarea oricărui credit

și în funcție de perioada pentru care acesta este stabilit banca este nevoită să

facă anumite cheltuieli.

În cauza de față

sunt îndeplinite condițiile excepționale menționate în Legea nr. 193/2000, pentru

a constata că art. 3 lit. d) din convenția de credit, în baza căreia rata dobânzii

plătibile de către consumatori poate fi modificată de către V. Bank nu este o clauză

abuzivă.

Câta vreme posibilitatea

ajustării dobânzii este prevăzută în contractul dintre părți și deci asumată prin

semnarea contractului, nu se poate vorbi de o modificare realizată fără acordul

consumatorului.

Prin semnarea

contractului, împrumutatul și-a dat acordul cu privire la modificările ce pot fi

aduse procentului de dobândă, nefiind vorba de o modificare unilaterală abuzivă,

în sensul reglementat de Legea nr. 193/2000.

În cauză, intimații

D.G.S. și D.A.O. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul

prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

În cadrul dreptului

comunitar, aplicabilitatea directă operează diferit în funcție de tipul actului

normativ.

În speță nu se

pune problema efectului direct al Directivei 93/13/CEE, ci se pune problema „efectului

indirect” al Directivei, care presupune obligația instanței de judecată de a interpreta

dreptul național, atât cel anterior transpunerii Directivei, cât și cel ulterior,

în litera și spiritul Directivei astfel încât să se asigure atingerea obiectivelor

actului normativ comunitar.

Pentru o interpretare

corectă a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care transpun dispozițiile

art. 4 alin. (2) din Directivă, instanța trebuie să aibă în vedere jurisprudența

Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Directiva pleacă

de la premisa situației de inferioritate în care se găsește consumatorul în raport

cu comerciantul, iar scopul actului european este de a suplini acest dezechilibru

și de a garanta că libertatea consumatorilor de a contracta este una reală, efectivă

și nu doar teoretică.

Voința legiuitorului

european nu a fost să excludă de la controlul de fond al naturii abuzive toate clauzele

referitoare la prețul contractului, ci doar să sublinieze faptul că aprecierea caracterului

abuziv nu se efectuează asupra caracterului adecvat al prețului sau asupra raportului

preț/calitate în ipoteza în care a fost respectată obligația de transparență, respectiv

clauzele să fie exprimate în mod clar și inteligibil pentru consumator.

Potrivit dispozițiilor

pct. 1 din Anexa la Directivă, transpus în Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate

abuzive „clauzele care au ca obiect sau ca efect autorizarea vânzătorului sau furnizorului

să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care

să fie precizat în contract”.

Legiuitorul european

a prevăzut în mod expres că acele clauze care dau dreptul comerciantului de a modifica

unilateral prețul contractului sunt supuse întotdeauna controlului de fond al naturii

abuzive. Pentru contractele încheiate de furnizorii de servicii financiare, legiuitorul

european a prevăzut în mod expres și criteriile pe care trebuie să Ie aibă în vedere

instanța de judecată la stabilirea naturii abuzive,

Potrivit jurispruderiței

C.J.U.E., excluderile prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 sunt

inaplicabile în cazul clauzei de la pct. 3 lit. d) din convenția de creditare care

dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii.

Clauza privind

comisionul de risc nu este o clauză exprimată clar și inteligibil.

În lipsa unei

definiții a acestui comision, distinctă de cea a dobânzii, nu se poate reține că

s-a respectat obligația de transparență și că împrumutații au avut posibilitatea

de a analiza această clauză.

Astfel, pentru

același serviciu - acordarea creditului, se percep două costuri, fără ca distincția

dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil. Perspectiva din

care simpla determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului,

ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu

poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului include ideea unor rațiuni

diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de co-contractant,

trebuie să fie transparentă, condiție ce nu e îndeplinită în speță.

Pe de o parte,

clauza privind comisionul de risc nu este o clauză clară și inteligibilă, iar pe

de altă parte dispozițiile art. 4 alin. (8) din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat

de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire

la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb.

Instanța de apel

a apreciat în mod corect că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de

art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a constatat caracterul abuziv și nul absolut al

celor două clauze contractuale.

Clauza abuzivă

este, în accepțiunea art. 4 din Legea nr. 193/2000, acea clauză înserată în contract

care, nefiind negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși sau împreună cu alte

prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor

bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților.

Conform prescripțiilor legale, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată

abuzivă, este necesar ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul,

să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților și să fi

încălcat cerințele bunei-credințe.

Potrivit dispozițiilor

art. 3 alin. (2) din Directiva 13/93/CEE se consideră întotdeauna că o clauză nu

s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest

motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în

special în cazul unui contract de adeziune.

Directiva pleacă

de la premisa situației de inferioritate în care se găsește consumatorul în raport

cu comerciantul, situație care îl duce la aderarea Ia contracte stabilite în prealabil

și unilateral de către comercianți, iar scopul actului european este de a suplini

acest dezechilibru și de a garanta că profesioniștii nu abuzează de poziția lor

prin impunerea unor clauze contractuale ce prevăd obligații excesive pentru consumator,

respectiv drepturi excesive pentru comerciant.

Lipsa negocierii

directe/individuale cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod

unilateral de către comerciant, ceea ce atrage imposibilitatea consumatorului de

a influența natura clauzei.

Folosirea contractelor

standardizate este permisă de lege și reprezintă o necesitate practică.

Profesionistul

are anumite obligații legale precis determinate, în primul rând, o obligație de

informare corectă și completă a consumatorului, și, în al doilea rând, o obligație

de a nu crea dezechilibre semnificative între drepturile și obligațiile părților

contractuale în defavoarea consumatorului prin acele clauze contractuale pe care

nu le-a negociat în mod direct și individual cu acesta.

Profesionistul

este cel care trebuie să dovedească faptul că a existat în mod efectiv o negociere

între părți cu privire la existența și conținutul clauzei contractuale.

Acceptarea unei

oferte stabilite unilateral de comerciant nu echivalează cu o negociere a clauzelor

contractuale.

În ceea ce privește

comisionul de risc, în convenția de credit, după cum în mod corect a reținut instanța

de apel, nu există o definiție a acestui comision, nu sunt precizate rolul, funcțiile

sau criteriile de determinare a acestui comision, ce reprezintă, ce riscuri este

menit să acopere în ce condiții poate fi diminuat sau mărit, care este serviciul

pe care banca îl prestează în schimbul acestui comision, de ce nu se restituie total

sau parțial în cazul îndeplinirii întocmai a obligațiilor contractuale de către

împrumutați.

Dezechilibrul

este evident întrucât convenția de creditare nu prevede posibilitatea restituirii

comisionului de risc, în totalitate sau parțial, în situația în care împrumutații

își îndeplinesc întocmai obligațiile asumate și nu se produce niciun risc pe parcursul

derulării convenției de creditare.

Față de aceste

considerente, instanța de apel a apreciat ca fiind abuzive clauzele privind ajustarea

dobânzii și comisionul de risc.

Așa fiind,

Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună

casarea sau modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată

către intimați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGlI

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta V. Bank România SA București împotriva deciziei nr.

131 din 12 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Obligă recurenta-pârâtă

la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți

D.A.O. și D.G.S.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 iunie 2013.