ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2584/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2584/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

de față;

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului lași, prin declinare de competență de la Judecătoria

lași, urmare a sentinței civile nr. 5594 din 21 martie 2011, reclamanții D.V.T.

și C.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele V. Bank România SA și V.

Bank România SA - Sucursala lași, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună

anularea clauzelor de la art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din convenția încheiată

între părți, ca fiind abuzive, restituirea sumei de 17.152,73 CHF, plătită în virtutea

clauzei de la art. 5 lit. a) din contract, reprezentând comisionul de risc, calculat

de la data primei anuități și până la data introducerii acțiunii, precum și restituirea

comisionului de risc aplicat lunar la soldul creditului, calculat în continuare

de la data introducerii acțiunii și până la pronunțarea hotărârii judecătorești,

sume ce urmează a fi actualizate în funcție de indicele de inflație de la data restituirii;

obligarea la plata dobânzii legale aferente debitului, calculată începând cu data

introducerii acțiunii și până la data plații efective.

S-a mai criticat

și redenumirea comisionului de risc în comision de administrare, începând cu luna

septembrie 2010, în baza aceleiași clauze abuzive prevăzute de art. 5 lit. a) din

convenția de credit, solicitându-se și restituirea sumelor plătite cu acest titlu.

În drept, reclamanții

au invocat prevederile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 9/2000,

art. 43 C. com., art. 969 C. civ.

Pârâtele V.

Bank România SA și V. Bank România - Sucursala lași au depus întâmpinare, prin care

au solicitat respingerea acțiunii.

Pârâtele au invocat

excepția lipsei de obiect și excepția inadmisibilității.

Prima instanță

a respins, la termenul de judecată din data de 24 noiembrie 2011, cererea pârâtei

V. Bank România SA privind sesizarea C.J.U.E. și cererea de suspendare a judecății

și a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sucursalei.

În cauză s-a administrat

proba cu înscrisuri.

Tribunalul lași,

prin sentința nr. 231/2012 din 09 februarie 2012, a respins excepția lipsei de obiect

și excepția inadmisibilității.

A fost admisă

excepția lipsei calității procesuale pasive a V. Bank România SA - Sucursala lași,

și s-a respins, pe excepție, acțiunea formulată de reclamanții D.V.T. și C.C., în

contradictoriu cu această pârâtă.

A fost admisă

în parte acțiunea formulată de reclamanții D.V.T. și C.C. în contradictoriu cu pârâta

V. Bank România SA București.

S-au anulat clauzele

menționate la art. 3 lit. d) privind „data ajustării dobânzii” și la art. 5

lit. a) privind „comisionul de risc” din „Condițiile speciale” ale convenției de

credit din 18 ianuarie 2008 și a fost obligată pârâta V. Bank România SA la restituirea

către reclamanți a sumei de 14.315,91 CHF, în echivalent în RON la cursul Băncii

Naționale a României din data de 21 decembrie 2010, încasată cu titlu de comision

de risc pentru perioada februarie 2008 - iunie 2010, sumă actualizată cu indicele

de inflație.

A fost obligată

pârâta să plătească reclamanților dobânda legală aferentă sumei de restituit, calculată

de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective.

Au fost respinse

celelalte pretenții formulate de reclamanți și s-au compensat cheltuielile de judecată

efectuate de părți.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Sucursalei

lași, având în vedere faptul că aceasta nu se află în raporturi contractuale cu

reclamanții D.V.T. și C.C.

Astfel, convenția

de credit din 18 ianuarie 2008 a fost semnată de reclamanți cu pârâta V. Bank

România SA, prin reprezentanții Agenției lași, pârâta menționată asumându-și obligații

în nume propriu, fără ca din actele dosarului să rezulte implicarea Sucursalei lași

în privința efectelor convenției.

A fost respinsă

excepția lipsei de obiect, având în vedere că clauza prevăzută la art. 3 lit.

d) din „Condițiile speciale” nu a fost eliminată din convenția de credit.

Pârâta nu a făcut

dovada notificării către reclamanți a unui act adițional prin care să fie eliminată

clauza respectivă sau a implementării unui asemenea act în condițiile Legii nr.

288/2010.

A fost respinsă

și excepția inadmisibilității, având în vedere că, prin înscrisurile depuse la Dosar

nr. 39685/245/2010, reclamanții au făcut dovada parcurgerii procedurii concilierii

directe, conform art. 720

1

C. proc. civ.

Pe fondul cauzei,

referitor la pârâta V. Bank România SA, instanța a constatat că reclamanții, raportat

la obiectul convenției de credit și partea contractantă, se încadrează în prevederile

Legii nr. 193/2000 care, la art. 2 alin. (1), stabilește că prin consumator se înțelege

orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care,

în temeiul unui contract care intră sub incidența legii, acționează în scopuri din

afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori

liberale.

S-a apreciat ca

fiind relevantă și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene din care

reiese definiția consumatorului ca acea parte vulnerabilă din punct de vedere economic

și mai puțin experimentată în materie juridică.

În ceea ce privește

protecția consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 05

aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul

european și cel național au urmărit, în anumite ipoteze, atenuarea principiului

„pacta sunt servanda”, dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea

clauzelor unui contract sau de a-l anula, în măsura în care se reține că acesta

cuprinde clauze abuzive.

O asemenea intervenție

nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor, consacrat de art. 969

alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau

discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți, fiind

prezumat a fi guvernat de buna-credință și echilibru contractual al prestațiilor,

în caz contrar, el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.

Prin Legea

nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata

caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

Interpretând această

Directivă, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit în cauza „Oceano

Grupo Editorial SA versus Rocio Murciano Quintero” (C-240/98) că protecția acestui

act normativ conferă judecătorului național posibilitatea de a aprecia, din oficiu,

caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu

formularea unei cereri întemeiate pe aceasta. Întrucât o asemenea examinare presupune

existența, în prealabil, a unui contract semnat de către cele două părți, care și-a

produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un

anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica

verificarea conținutului său de către instanța de judecată.

Prima instanță

a mai reținut că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 interzice comercianților

stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

În cauză, o primă

clauză criticată de reclamanți ca având caracter abuziv este cea prevăzută la

pct. 3 lit. d) din „Condițiile speciale” ale convenției de credit.

Această clauză

se referă la „data ajustării dobânzii” și are următorul conținut: „Data ajustării

dobânzii: Banca își rezerva dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente

în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară comunicând împrumutatului

noua structură a ratei dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se aplică de la

data comunicării”.

Analizând această

clauză, prima instanță a constatat că pârâta, unilateral, fără a negocia direct

cu reclamanții, și-a rezervat dreptul de a revizui rata dobânzii curente, în cazul

unor schimbări pe piața monetară, printr-o clauză care instituie avantaje pentru

pârâtă, permițându-i să majoreze dobânda arbitrar, fapt ce determină o încălcare

evidentă a intereselor economice ale împrumutaților, aceștia fiind determinați să

achite o sumă diferită decât cea stabilită inițial, existând posibilitatea creșterii

ratei împrumutului de rambursat.

Nu au putut fi

primite susținerile pârâtei, în sensul că această clauză este exclusă controlului

privind caracterul abuziv.

Astfel, art. 4

alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu

înlătură de la controlul caracterului abuziv orice clauză privind prețul, ci fac

trimitere la adecvarea dintre preț și valoarea prestației, respectiv la serviciile

ori produsele oferite în schimb, precum și la condiția că, pentru a nu putea face

obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și

inteligibil.

Prima instanță

a reținut că, astfel cum a fost inserată în convenția de credit, clauza referitoare

la posibilitatea unilaterală a băncii de a revizui rata dobânzii este doar o parte

a costului contractului.

Posibilitatea

rezervată de pârâtă ca, în cazul unor schimbări semnificative pe piața monetară,

să poată modifica unilateral rata dobânzii nu poate fi acceptată, deoarece scindarea

costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor

prețului, ce ar fi trebuit aduse la cunoștința reclamanților la momentul încheierii

convenției, printr-o informare corectă, completă și precisă a împrumutaților cu

privire la data și modul de ajustare a dobânzii cunoscute.

Clauza care dă

dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda nu este raportată la un

indicator precis, individualizat, care să poată fi verificat de consumator. În convenția

de credit acest factor este menționat generic, fiind de netăgăduit că piața financiară

evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează.

Această modalitate

de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată exclusiv în favoarea

împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului

de a cunoaște, încă de la momentul încheierii contractului, dacă modificările sunt

judicios dispuse, necesare și proporționale prin raportare la obligațiile reciproce.

Prin necircumstanțierea,

în niciun mod, a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii

curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest

drept, lăsând, practic, la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză

încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze

pe consumator.

Potrivit art.

4 alin. (1), (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată

direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună

cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar

cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu

consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului

să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile

generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului

respectiv.

Art. 4 alin.

(3) teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede, de asemenea, că dacă un comerciant

pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul,

este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, pârâta însă nu a dovedit că

ar fi procedat la o informare completă și la o identificare, în funcție de elemente

obiective, a clauzei inserate la art. 3 lit. d) din condițiile speciale din contract.

Referitor la comisionul

de risc, instanța a reținut că art. 5 lit. a) din „Condiții speciale” ale convenției

de credit stabilește valoarea de „0,22%” aplicat la soldul creditului, credit plătibil

lunar, în zile de scadență, pe toata perioada de derulare a prezentei convenții

de credit”.

Instanța a reținut

că nici această clauză nu a fost negociată direct cu reclamanții, deoarece face

parte dintr-un contract standard, preformulat, utilizat de pârâtă.

Prima instanță

a mai constatat că perceperea comisionului de risc este prevăzută pe toată durata

convenției de credit, iar cuantumul comisionului este ridicat, fiind stabilit în

cuantum de 70.569,95 CHF pe durata convenției.

Acest comision

nu prezintă nici o justificare rezonabilă pentru a fi perceput, în contextul în

care pârâta, pentru creditul acordat percepe dobândă, iar prin cuantumul său creează

un dezechilibru între prestațiile părților.

S-a invocat de

către pârâtă că acest comision este unul determinat de existența riscului de credit,

respectiv riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate,

ca urmare a neîndeplinirii de către client a obligațiilor contractuale constând

în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia.

Instanța a reținut

însă, față de valoarea comisionului de risc pe toată perioada convenției, că perceperea

acestuia rămâne nejustificată obiectiv, având în vedere că nu reprezintă costul

unui anume serviciu prestat de pârâtă și nici nu se poate impune premisa că reclamanții

vor fi la un moment dat de rea-credință și nu vor mai achita ratele, având în vedere

și faptul că pârâta și-a luat măsuri suplimentare de a preîntâmpina riscul neplății

prin instituirea unei garanții reale asupra imobilelor aflate în proprietatea reclamanților,

indicate la pct. 7 din „Condițiile speciale”.

De asemenea, prin

contract, comisionului criticat de reclamanți nu i s-a dat expres destinația asigurării

rambursării creditului (garanție suplimentară).

Prin urmare, instanța

a constatat că, prin instituirea comisionului de risc, în condițiile menționate,

s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale

convenției de credit și, față de caracterul abuziv, s-a anulat această clauză, cu

consecința obligării pârâtei la restituirea sumei de 14.315,91 CHF, în echivalent

în RON la cursul Băncii Naționale a României din data de 22 decembrie 2010, încasată

cu titlu de comision de risc pentru perioada februarie 2008 - iunie 2010, sumă actualizată

cu indicele de inflație.

Reclamanții au

solicitat restituirea sumei de 17.152,73 CHF, reprezentând comisionul de risc calculat

până la data introducerii acțiunii, precum și sumele plătite în continuare cu titlu

de comision de risc/administrare până la pronunțarea sentinței.

Prima instanță

a constatat că, la data introducerii acțiunii, comisionul de risc stabilit prin

convenția de credit era de 16.660,79 CHF, conform scadențarului aflat la Dosar

nr. 39685/245/2010, iar până în luna iunie 2010, inclusiv, comisionul este în cuantum

de 14.315,91 CHF.

Referitor la aceste

pretenții, prima instanță a constatat că, prin extrasele de cont depuse la termenul

de judecată din data de 26 ianuarie 2012, reclamanții au făcut dovada achitării

comisionului de risc până în luna iunie 2010, aspect care se coroborează cu adresa

din 14 septembrie 2010, prin care notifică pârâtei refuzul achitării comisionului

de risc începând cu luna iulie 2010.

Prin urmare, s-a

apreciat că lipsește dovada achitării de către reclamanți, începând cu luna iulie

2010, a vreunei sume cu titlu de comision de risc/administrare.

În privința comisionului

de administrare, prima instanță a mai constatat că pârâta nu a depus un act adițional

referitor la introducerea acestui comision, din adresa menționată rezultând faptul

că a existat o corespondență între părți în urma căreia reclamanții au refuzat expres

semnarea oricărui act adițional.

În acest context,

teoretic, pârâta nu putea introduce în sarcina reclamanților comisionul de administrare,

pentru a cărui achitare nu există dovezi în acest sens la dosar, motiv pentru care

au fost respinse restul pretențiilor.

Pârâta a fost

obligată să plătească reclamanților dobânda legală aferentă sumei de restituit,

calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective.

S-a apreciat că,

prin restituirea comisionului de risc, nu se poate ridica problema privării pârâtei

de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, față de constatarea caracterului abuziv al clauzei, în temeiul căreia a

fost perceput comisionul, lipsind condiția încasării legitime.

Prima instanță

a mai avut în vedere faptul că restituirea sumelor achitate, cu titlu de comision

de risc, nu este inadmisibilă.

Deși convenția

de credit este un contract cu executare succesivă, restituirea prestațiilor este

admisibilă și nu reprezintă o excepție de la efectul retroactiv și de la principiul

repunerii părților în situația anterioară.

Astfel, raportat

la conținutul prestațiilor părților unui asemenea contract (privind plata unor sume

de bani) nulitatea produce efecte retroactiv, situația reclamanților nefiind similară

cu cea a părților altor contracte cu execuție succesivă în care nulitatea produce

efecte pentru viitor deoarece există o imposibilitate obiectivă a restabilirii în

natură a situației anterioare.

Prima instanță

a mai constatat că nu era necesar ca reclamanții să solicite anularea și a clauzei

prevăzute de art. 3 pct. 5 din „Condiții generale ale convenției - Comision de risc

- Pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision

de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada

creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc

în Condițiile speciale”, având în vedere că perceperea comisionului este individualizată

prin clauza anulată.

Prima instanță

a mai constatat că, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse

în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate

prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula

în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai

poate continua.

S-au apreciat

ca fiind irelevante apărările pârâtei privind bazele organizării activității de

creditare, deoarece aceasta invocă elemente economice, teoretice și practice, care

țin strict de îndeplinirea obiectului său de activitate și care depășesc cadrul

procesual impus de prezenta acțiune, neputând constitui drept temei pentru impunerea

unor clauze abuzive în sarcina consumatorilor.

După cum a arătat

chiar pârâta, creditul a fost acordat în baza unei structuri de costuri predefinite,

astfel încât să poată fi asigurat atât profitul acesteia, cât și solvabilitatea

sa, neexistând nici un proces-verbal de negociere, în formă scrisă, anterior încheierii

convenției de credit, din care să rezulte că reclamanții au avut posibilitatea influențării

naturii clauzelor ce fac obiectul acțiunii.

V. Bank România

SA București a declarat apel considerând că sentința Tribunalului este nelegală

și netemeinică.

Legal citați,

intimații nu au formulat întâmpinări în termen procedural, însă au depus la dosarul

cauzei concluzii scrise prin care au solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

În apel au fost

administrate probe cu interogatoriul apelantei și înscrisuri.

Prin decizia

nr. 137 din 14 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă,

s-a respins apelul formulat de V. Bank România SA împotriva sentinței nr. 231 din

09 februarie 2012 a Tribunalului lași, pe care a păstrat-o.

A obligat apelanta

să plătească intimatului D.V.T. suma de 4.000 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Motivul de apel

referitor la inadmisibilitatea acțiunii, ca urmare a neefectuării procedurii prealabile,

a fost găsit neîntemeiat, deoarece, prin adresele înregistrate la apelantă în 02

iulie 2010 și respectiv în 14 septembrie 2010 - anterior învestirii instanțelor

cu acțiunea dedusă prezentei judecăți - D.V.T. și C.C. au învederat băncii că nu

sunt de acord cu clauzele inserate în art. 3 lit. d) și în art. 5 lit. a) din Condițiile

speciale ale convenției de credit încheiate între părți și că refuză să mai achite

comisionul de risc, începând cu data de 28 iulie 2010, rezervându-și dreptul de

a recupera acest comision achitat până la data de 25 iunie 2010.

Chiar dacă adresele

în cauză nu îndeplinesc toate cerințele prevăzute de art. 720

1

C.

proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia comercială

nr. 348/2005 că prevederile art. 720

1

C. proc. civ. privind efectuarea

procedurii prealabile, în litigiile comerciale evaluabile în bani, sunt obligatorii,

în schimb termenele, condițiile, locul, mijloacele și modalitățile de manifestare

a voinței părților sunt recomandate în articolul menționat începând cu alin.

(2), dar nu reprezintă condiții imperios cerute de lege, astfel că nerespectarea

unora dintre acestea nu atrage, automat, nulitatea concilierii prealabile, ci numai

dacă partea dovedește o vătămare.

Cum, în cauză,

pârâta apelantă nu a invocat existența vreunei vătămări prin neindicarea în cuprinsul

adreselor înaintate de către intimați a temeiului de drept aplicabil și a înscrisurilor

doveditoare, prima instanță a procedat corect la respingerea excepției, fiind evidentă

încercarea de către reclamanți a soluționării litigiului pe cale amiabilă.

Criticile apelantei

referitoare la faptul că sunt excluse verificării, din perspectiva caracterului

abuziv, clauzele înscrise în art. 3 lit. d) și în art. 5 lit. a) din Condițiile

speciale ale convenției de creditare încheiate între părți, deoarece componentele

la care se referă fac parte din prețul contractului ce a fost negociat și nu au

produs niciun dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, nefiind incidente

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, nu au fost primite.

Art. 4 alin. (6)

din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază

nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface

cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite

în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un

limbaj ușor inteligibil.

Așa cum a afirmat

și apelanta, Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a

Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorul,

aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că „aprecierea caracterului

abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea

prețului sau a renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate

în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate

în mod clar și inteligibil”.

Instanța de apel

a constatat că nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva nr. 93/13/CEE nu exclud,

automat și nediferențiat, de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare

la preț, făcând referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite

în schimb.

În acest sens,

prima instanță a interpretat corect declarația expusă în preambulul Directivei 93/13/CEE,

potrivit căreia, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului

calitate/preț al bunurilor sau serviciilor prestate, totuși acest raport poate fi

luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze.

Curtea de Justiție

a Uniunii Europene a consfințit, în jurisprudența sa, dreptul statelor de a aplica

o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite

instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale

privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al

prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile prestate

în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate

în mod clar și inteligibil [Hotărârea din 03 iunie 2010, cauza C 484/2008, Caja

de Ahoros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociacion de Usuarios de Servicios

Bancarios (Ausbanc), parag. 28-29, 40, 44].

Nici criticile

vizând greșita considerare ca fiind abuzive a clauzelor reglementate la art. 3 lit.

d) din Condițiile speciale și la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale nu au fost

găsite fondate. Astfel, s-a apreciat că în mod corect prima instanță a stabilit

că aceste clauze sunt abuzive.

Clauza cuprinsă

în art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției de credit încheiate de

părți se referă la data ajustării dobânzii. Potrivit acestei clauze, banca își rezervă

dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări

semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii.

Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.

Această clauză

nu respectă echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui

rata dobânzii curente fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind

doar a fi înștiințat. Însă, conform art. 1 lit. a) din anexa legii, în principiu,

o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata

dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă

în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și cu condiția informării

grabnice a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Motivul întemeiat

prevăzut în contract este acela al „intervenirii unor schimbări semnificative pe

piața monetară”.

Prin motiv prevăzut

în contract, în sensul legii, se înțelege o situație clar descrisă, care să prevadă

că dobânda va fi mărită.

Totodată, motivul

trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, pentru ca în eventualitatea

unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica

dacă acea împrejurare, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs.

Așa cum un act

normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală

trebuie să fie astfel formulată, încât consumatorul să poată anticipa că dacă o

anumită situație intervine, o anumită consecință se produce. Motivul unei „schimbări

semnificative pe piața monetară” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în

eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat

sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă

s-a produs. O schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară o apreciază

ca fiind semnificativă poate fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă.

Un motiv întemeiat

ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat la fel, în mod obiectiv,

de orice persoană, inclusiv de către instanța investită cu verificarea legalității

acestei clauze și a aplicării ei.

Nu a fost primită

susținerea băncii, în sensul că aceste elemente sunt foarte greu de cuantificat

și din acest motiv nu pot fi prevăzute în contract.

În primul rând,

dificultatea stabilirii unor criterii obiective nu reprezintă un motiv suficient

pentru ca acestea să nu fie totuși arătate și, în al doilea rând, dacă banca ar

fi, totuși în imposibilitatea de a găsi un criteriu obiectiv, ar trebui să își asume

consecințele acestei imposibilități.

Or, în cauză,

dimpotrivă, cel care se află în poziția în care poate doar să ia act de modificarea

ratei dobânzii este clientul. Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind

îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie

abuzivă, ar trebui ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea

de a rezilia imediat contractul.

O astfel de posibilitate

nu este însă prevăzută în contractul dedus prezentei judecăți, astfel că, indiferent

de alte considerații, clauza analizată este abuzivă.

Instanța de apel

a apreciat că deteriorarea echilibrului contractual are loc și atunci când comerciantul

impune, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează avantaj în detrimentul

consumatorului, ca de exemplu clauzele prin care banca își rezervă dreptul de a

modifica rata dobânzii fără a fi prevăzute motivele obiective care determină o asemenea

modificare sau fără a indica, de o manieră precisă, astfel de motive.

Contractul de

credit este un contract comutativ. Dacă în cazul creditelor cu dobândă fixă drepturile

și obligațiile părților sunt determinate, în cele cu dobândă variabilă acestea sunt

determinabile, în funcție de oscilațiile în orice sens a anumitor factori concreți,

fără a fi implicată în vreun fel voința uneia dintre părți.

Modalitatea în

care apelanta și-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii transformă contractul

de credit într-unul aleatoriu, nefiind cunoscută (și nici posibil de determinat

ulterior) întinderea prestațiilor părților.

Dacă în cazul

creditului cu dobândă fixă, părțile, stabilind o rată unică a dobânzii anuale și

cunoscând suma creditului acordat cunosc de la început întinderea exactă a prestațiilor,

în cazul creditului cu dobândă variabilă suma totală de rambursat nu este cunoscută

la semnarea contractului, dar se determină în funcție de evoluția indicilor specificați

în contract.

În speță, deși

părțile au stabilit inițial rata fixă a dobânzii, prin voința exclusivă a băncii

aceasta a fost transformată într-o dobândă variabilă.

Instanța de apel

a apreciat că o astfel de clauză este abuzivă, întrucât transformă convenția de

credit într-un contract aleatoriu doar pentru împrumutat. Cu alte cuvinte, obligația

creditorului de a respecta nivelul ratei dobânzii este sub condiție pur potestativă,

fiind sancționată, potrivit și dispozițiilor de drept comun, cu nulitatea absolută

(art. 1010 C. civ.).

Referitor la comisionul

de risc, instanța de apel a apreciat că și acesta a creat un dezechilibru între

prestațiile părților, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În speță, din

modul în care este definit comisionul de risc (art. 3.5. din secțiunea 3 intitulată

„Costuri” din condițiile generale) și anume acel comision perceput pentru punerea

la dispoziție a creditului (dar și din lipsa oricăror alte informări, justificări

cu privire la perceperea acestui comision) rezultă că definiția sa este identică

cu cea a dobânzii curente, oferită de art. 3.1, respectiv că pentru același serviciu

se percep două costuri, fără a se face distincție între ele - într-un mod clar și

inteligibil -, cum prevede dispoziția comunitară, precum și legea de transpunere

a acesteia.

Instanța de apel

a reținut că prima instanță a interpretat corect declarația cuprinsă în preambulul

Directivei 93/13/CEE, potrivit căreia, deși aprecierea caracterului abuziv nu se

efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate,

totuși acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor

clauze, în sensul în care instanța poate analiza eventualul caracter abuziv al unuia

dintre cele două costuri prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost.

Comisionul de

risc a fost impus în convenția de creditare fără ca apelanta să arate criteriile

în raport de care a fost stabilit momentul în care se produce și în ce constă, de

ce s-a impus aplicarea lui, deși existau și alte garanții. Tot astfel, nu s-a stabilit

motivul pentru care acest comision nu se rambursează persoanei împrumutate la finalul

creditului, în situația neproducerii riscului, ceea ce are ca efect îmbogățirea

fără justă cauză a comerciantului.

Instanța de apel

a reținut că prin modul în care a fost formulat și perceput comisionul de risc,

fără nicio posibilitate de negociere și determinare, s-a urmărit, nejustificat,

majorarea „costurilor” creditului, ceea ce are ca efect prestații disproporționate

și dezechilibru între drepturile și obligațiile părților contractante, în sensul

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește

susținerea apelantei referitoare la negocierea cu consumatorii a celor două clauze

contestate, instanța de apel a reținut că, așa cum a constatat și prima instanță,

deși sarcina probei revenea băncii, în conformitate cu dispozițiile art. 4

alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanță și nici în

apel nu s-a probat negocierea lor directă. Simpla semnare a contractului nu are

semnificația cunoașterii/negocierii acestor clauze.

Potrivit dispozițiile

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 o clauză este considerată ca nefiind negociată

direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului

să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile

generale de vânzare practicate de comercianți.

În speță, pârâta

apelantă a recunoscut faptul că a recurs la un contract tipizat, cuprinzând clauze

nenegociabile, astfel că susținerile privitoare la negocierea clauzelor cuprinse

în condițiile speciale și, implicit, la necuprinderea comisionului de risc în condițiile

generale au fost găsite vădit nefondate și au fost înlăturate de către instanța

de apel. Așa cum rezultă din art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de

credit, dreptul băncii de a percepe comisionul de risc a fost stabilit prin condițiile

generale (recunoscute ca nefiind negociate) și nu prin condițiile speciale.

Instanța de apel

a constatat că acest comision nu este definit nici în condițiile generale și nici

în condițiile speciale ale convenției de credit, neputând fi verificată destinația

și funcția acestuia.

În consecință,

instanța de apel a apreciat ca fiind corectă constatarea primei instanțe, potrivit

căreia consumatorul nu putea negocia un comision al cărui rol și mod de funcționare

nu a fost explicat nicăieri în cuprinsul contractului.

Instanța de apel

nu a putut primi justificările perceperii acestui comision, făcute prin întâmpinare

sau prin apel, necuprinse în convenția de credit încheiată cu reclamanții.

Potrivit susținerilor

apelantei, comisionul de risc reprezintă (deși nu a fost definit astfel prin convenția

de credit) costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea

riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului pentru o perioadă

îndelungată de timp.

Instanța de apel

nu a contestat faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică

anumite riscuri pentru împrumutător, însă a apreciat că aceste riscuri trebuie analizate

raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori,

precum: solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru

acordarea împrumutului, etc.

Însă, în speță,

nu s-a contestat împrejurarea că executarea obligației de rambursare a creditului,

dobânzilor și comisioanelor a fost garantată prin constituirea, în favoarea băncii,

a unei ipoteci de gradul II asupra unui imobil, evaluat la o societate de asigurare,

agreată de bancă, la o valoare egală cu cea a creditului.

Instanța de apel

nu a putut ignora nici cuantumul acestui comision care, la sfârșitul perioadei de

rambursare însumează 70.569,95 CHF, valoarea creditului fiind de 233.000 CHF.

Instanța de apel

a notat că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către împrumutat

a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc, la finele perioadei de derulare

a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut

acest comision nu s-au materializat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă V. Bank România SA, aducându-i următoarele

critici:

de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează

procedura prealabilă prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ.

Instanța de apel

nu a analizat cu atenție toate înscrisurile de la dosar, pentru că, altfel, ar fi

constatat că reclamanții nu au îndeplinit obligația de a pune la dispoziția pârâtei,

odată cu convocarea, toate documentele prin care înțelegeau să-și probeze justețea

pretențiilor lor.

Ca atare, procedura

concilierii directe nu a fost efectuată potrivit prevederilor imperative ale

art. 720

1

C. proc. civ.

de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea

nr. 193/2000 și ale art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Recurenta a arătat

că, potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, orice

directivă are efect obligatoriu pentru fiecare stat membru, deci și Directiva

nr. 93/13/CEE, situație în care instanța de apel trebuia să dea prioritate textului,

clar, al Directivei și să constate că acele clauze care se referă la prețul unui

serviciu, în speța de față dobânda și comisioanele, nu pot face obiectul analizei

din perspectiva caracterului lor abuziv.

În conformitate

cu art. 3 lit. g) și i) din Directiva nr. 2008/48, dobânda anuală efectivă - DAE,

reprezintă costul total al creditului, care este format, inclusiv, din dobândă și

comision.

Ca atare, clauzele

privitoare la dobândă și comisioane, fiind elemente ce formează costul total al

creditului, nu pot fi supuse unui control privind caracterul abuziv.

Recurenta-pârâtă

a mai susținut că, nici din punctul de vedere al dispozițiilor art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 193/2000, respectivele clauze nu pot fi considerate abuzive, deoarece

nu sunt întrunite condițiile cerute de acest articol, respectiv: clauza să nu fi

fost negociată direct cu consumatorul; clauza să fie contrară bunei-credințe; prin

ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Recurenta-pârâtă

a analizat fiecare dintre aceste condiții, în parte, susținând că, potrivit probatoriului

existent la dosarul cauzei, niciuna dintre condiții nu este îndeplinită.

de apel a fost dată cu greșita aplicare a legii în ce privește dreptul băncii de

a percepe comisionul de risc.

Astfel, valoarea

comisionului de risc este în strânsă legătură cu rata de schimb RON/franc elvețian,

iar deprecierea monedei naționale nu poate constitui un criteriu pentru analizarea

caracterului abuziv al clauzei în discuție, având în vedere dispozițiile art. 1578

din vechiul C. civ. și ținând cont de faptul că la semnarea contractului consumatorul

a fost de acord cu această clauză.

S-a mai susținut

că în contract s-a prevăzut faptul că acest comision se percepe pentru punerea la

dispoziție a creditului, acest coeficient fiind stabilit în mod concret, prevederile

legale anterioare adoptării O.U.G. nr. 50/2010 neinterzicând un astfel de comision.

Recurenta-pârâtă

a mai susținut că și comisionul de risc face parte din prețul contractului, fiind,

astfel, un element al prețului creditului, riscul bancar fiind un element de care

banca este obligată să țină cont.

Perceperea comisionului

de risc a fost consimțită contractual de către reclamanți, fiind obligatorie între

părțile semnatare ale contractului, potrivit art. 969 C. civ.

Nici această clauză

nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților,

nu orice dezechilibru putând releva o clauză abuzivă.

Pentru aceleași

considerente, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală

cu privire la caracterul pretins abuziv al clauzei ce reglementează posibilitatea

ajustării dobânzii curente.

Sub acest aspect,

recurenta a subliniat faptul că prevederea din art. 3 lit. d) din contract nu are

caracter abuziv, deoarece posibilitatea băncii de a revizui cuantumul dobânzii nu

creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, băncile fiind

nevoite, de cele mai multe ori, să recurgă la împrumuturi de la alte bănci, pentru

a putea, la rândul lor să acorde credite, deoarece depozitele unei bănci nu sunt

suficiente, de obicei, pentru a acoperi cererea de credite, astfel încât băncile

sunt nevoite să ajusteze dobânzile percepute la creditele acordate, pentru a-și

acoperi propriile costuri cu obținerea de împrumuturi de la alte bănci.

La data de 05

iunie 2013, intimații-reclamanți D.V.T. și C.C., au depus la dosarul cauzei întâmpinare,

prin care au solicitat respingerea recursului, solicitând și plata cheltuielilor

de judecată.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

nu poate fi reținută.

Deși recurenta-pârâtă

a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ., în

fapt, a criticat netemeinicia deciziei recurate, cu privire la acest aspect susținând

că instanța de apel nu a analizat cu atenție înscrisurile existente la dosarul cauzei,

din care ar rezulta faptul că reclamanții nu au îndeplinit toate obligațiile prevăzute

de respectivul text de lege.

Pe de o parte,

în recurs, instanța de control judiciar nu poate analiza temeinicia deciziei recurate,

pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000,

iar pe de altă parte, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor

art. 720

1

C. proc. civ., reținând, în mod legal, că scopul acestor prevederi

legale a fost acela de evita eventuale litigii între părțile respective, reclamanții

făcând demersurile necesare pentru soluționarea pe cale amiabilă a litigiului, fiind

evident faptul că pârâta nu a fost de acord cu soluționarea, pe cale amiabilă, a

litigiului.

de apel a fost dată cu corecta aplicare, atât a dispozițiilor art. 4 alin. (6) [și

nu alin. (5), cum a indicat recurenta] din Legea nr. 193/2000, cât și ale art. 4

alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Pe de o parte,

recurenta-pârâtă nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, făcând,

mai degrabă, o critică de netemeinicie a deciziei recurate, în sensul că reclamanții

nu ar fi dovedit caracterul abuziv al clauzelor pe care Ie-a invocat că ar avea

caracter abuziv, nefiind îndeplinite, cumulativ, condițiile de nenegociere directă

cu consumatorul, de a fi contrară bunei-credințe și de a crea un dezechilibru semnificativ

între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, aceste

critici vizând nedovedirea caracterului abuziv și nu nelegalitatea deciziei recurate,

or, sub acest aspect, decizia recurată nu mai poate fi analizată, având în vedere

că pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Pe de altă parte,

instanța de recurs a constatat că instanța de apel a făcut o analiză atât a legalității,

cât și a temeiniciei hotărârii apelate, arătând, pe larg, de ce respectivele clauze,

respectiv art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției

de credit, sunt abuzive, precum și de ce instanța de judecată poate să analizeze

caracterul abuziv al acestora.

De altfel și

Înalta Curte, analizând criticile formulate, a constatat că o instanță poate să

analizeze caracterul abuziv al clauzelor care privesc prețul contractului, deoarece

atât prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, cât și prevederile

art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, arată faptul că nu poate fi făcută apreciere

a caracterului abuziv al acestor clauze, în măsura în care acestea sunt exprimate

„în mod clar și inteligibil”, respectiv „într-un limbaj ușor inteligibil”.

Or, pe de o parte,

instanța de apel, ca de altfel și prima instanță, a arătat că aceste clauze nu au

fost formulate într-un astfel de limbaj, că tocmai modul de formulare, imprecis,

neclar, care nu arată în ce constau „schimbările semnificative” privitor la dobânda

fixă prevăzută de art. 3 lit. d), precum și caracterul „nenegociat” al dispozițiilor

art. 5 lit. a) din condițiile speciale, dau posibilitatea instanțelor judecătorești

de a analiza caracterul abuziv al acestor clauze, iar, pe de altă parte, potrivit

jurisprudenței C.J.U.E., care este obligatorie pentru instanțele naționale, „este

permis instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale

privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al

prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile prestate

în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate

în mod clar și inteligibil” (Hotărârea nr. 3 din 10 iunie 2010, cauza C 484/2008).

Nu poate fi reținută

susținerea recurentei-pârâte în sensul că reclamanții au știut de la bun început

care este conținutul clauzelor contractuale și că în cauză trebuie aplicat principiul

executării convențiilor legal încheiate, conform art. 969 din vechiul C. civ., deoarece

părțile au calități speciale, pârâta fiind un profesionist, iar reclamanții având

calitate de consumatori, aceștia din urmă aflându-se într-o poziție inferioară profesionistului,

atât din punct de vedere al cunoștințelor de specialitate, cât și al posibilității

de a negocia contractul, Legea nr. 193/2000 fiind adoptată în transpunerea în dreptul

național a Directivei nr. 93/13/CEE, tocmai pentru protejarea consumatorilor împotriva

clauzelor abuzive, astfel cum sunt definite în aceste acte normative, introduse

de către profesioniști în contractele de adeziune, încheiate cu consumatorii, cum

este cazul și în speța de față.

Ca atare, constatând

că decizia recurată a fost dată cu legala aplicare a dispozițiilor art. 720

1

din vechiul C. proc. civ., a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE,

cât și a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în baza art. 312

alin. (1) din vechiul C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta V. Bank România SA București împotriva deciziei nr. 137 din 14 septembrie

2012, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă.

În baza art. 274

C. proc. civ. va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de

cheltuieli de judecată către intimatii-reclamanți D.V.T. și C.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta V. Bank România SA București împotriva deciziei nr.

137 din 14 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă.

Obligă recurenta-pârâtă

la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți

D.V.T. și C.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 iunie 2013.