ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2584/2013

Asupra recursului de față; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului lași, prin declinare de competență de la Judecătoria lași, urmare a sentinței civile nr. 5594 din 21 martie 2011, reclamanții D.V.T. și C.C.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele V. Bank România SA și V. Bank România SA - Sucursala lași, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea clauzelor de la art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din convenția încheiată între părți, ca fiind abuzive, restituirea sumei de 17.152,73 CHF, plătită în virtutea clauzei de la art. 5 lit. a) din contract, reprezentând comisionul de risc, calculat de la data primei anuități și până la data introducerii acțiunii, precum și restituirea comisionului de risc aplicat lunar la soldul creditului, calculat în continuare de la data introducerii acțiunii și până la pronunțarea hotărârii judecătorești, sume ce urmează a fi actualizate în funcție de indicele de inflație de la data restituirii; obligarea la plata dobânzii legale aferente debitului, calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la data plații efective.

S-a mai criticat și redenumirea comisionului de risc în comision de administrare, începând cu luna septembrie 2010, în baza aceleiași clauze abuzive prevăzute de art. 5 lit. a) din convenția de credit, solicitându-se și restituirea sumelor plătite cu acest titlu. În drept, reclamanții au invocat prevederile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 9/2000, art. 43 C. com., art. 969 C. civ. Pârâtele V. Bank România SA și V. Bank România - Sucursala lași au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii. Pârâtele au invocat excepția lipsei de obiect și excepția inadmisibilității. Prima instanță a respins, la termenul de judecată din data de 24 noiembrie 2011, cererea pârâtei V. Bank România SA privind sesizarea C.J.U.E.

și cererea de suspendare a judecății și a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sucursalei. În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri. Tribunalul lași, prin sentința nr. 231/2012 din 09 februarie 2012, a respins excepția lipsei de obiect și excepția inadmisibilității. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a V. Bank România SA - Sucursala lași, și s-a respins, pe excepție, acțiunea formulată de reclamanții D.V.T. și C.C., în contradictoriu cu această pârâtă. A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții D.V.T. și C.C. în contradictoriu cu pârâta V. Bank România SA București.

S-au anulat clauzele menționate la art. 3 lit. d) privind „data ajustării dobânzii” și la art. 5 lit. a) privind „comisionul de risc” din „Condițiile speciale” ale convenției de credit din 18 ianuarie 2008 și a fost obligată pârâta V. Bank România SA la restituirea către reclamanți a sumei de 14.315,91 CHF, în echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României din data de 21 decembrie 2010, încasată cu titlu de comision de risc pentru perioada februarie 2008 - iunie 2010, sumă actualizată cu indicele de inflație. A fost obligată pârâta să plătească reclamanților dobânda legală aferentă sumei de restituit, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective. Au fost respinse celelalte pretenții formulate de reclamanți și s-au compensat cheltuielile de judecată efectuate de părți.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Sucursalei lași, având în vedere faptul că aceasta nu se află în raporturi contractuale cu reclamanții D.V.T. și C.C. Astfel, convenția de credit din 18 ianuarie 2008 a fost semnată de reclamanți cu pârâta V. Bank România SA, prin reprezentanții Agenției lași, pârâta menționată asumându-și obligații în nume propriu, fără ca din actele dosarului să rezulte implicarea Sucursalei lași în privința efectelor convenției. A fost respinsă excepția lipsei de obiect, având în vedere că clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din „Condițiile speciale” nu a fost eliminată din convenția de credit. Pârâta nu a făcut dovada notificării către reclamanți a unui act adițional prin care să fie eliminată clauza respectivă sau a implementării unui asemenea act în condițiile Legii nr. 288/2010.

A fost respinsă și excepția inadmisibilității, având în vedere că, prin înscrisurile depuse la Dosar nr. 39685/245/2010, reclamanții au făcut dovada parcurgerii procedurii concilierii directe, conform art. 720 1 C. proc. civ. Pe fondul cauzei, referitor la pârâta V. Bank România SA, instanța a constatat că reclamanții, raportat la obiectul convenției de credit și partea contractantă, se încadrează în prevederile Legii nr. 193/2000 care, la art. 2 alin. (1), stabilește că prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența legii, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

S-a apreciat ca fiind relevantă și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene din care reiese definiția consumatorului ca acea parte vulnerabilă din punct de vedere economic și mai puțin experimentată în materie juridică. În ceea ce privește protecția consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 05 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit, în anumite ipoteze, atenuarea principiului „pacta sunt servanda”, dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula, în măsura în care se reține că acesta cuprinde clauze abuzive. O asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor, consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.

Un contract are putere de lege între părți, fiind prezumat a fi guvernat de buna-credință și echilibru contractual al prestațiilor, în caz contrar, el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată. Prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale. Interpretând această Directivă, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit în cauza „Oceano Grupo Editorial SA versus Rocio Murciano Quintero” (C-240/98) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național posibilitatea de a aprecia, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe aceasta.

Întrucât o asemenea examinare presupune existența, în prealabil, a unui contract semnat de către cele două părți, care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Prima instanță a mai reținut că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. În cauză, o primă clauză criticată de reclamanți ca având caracter abuziv este cea prevăzută la pct. 3 lit. d) din „Condițiile speciale” ale convenției de credit.

Această clauză se referă la „data ajustării dobânzii” și are următorul conținut: „Data ajustării dobânzii: Banca își rezerva dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se aplică de la data comunicării”. Analizând această clauză, prima instanță a constatat că pârâta, unilateral, fără a negocia direct cu reclamanții, și-a rezervat dreptul de a revizui rata dobânzii curente, în cazul unor schimbări pe piața monetară, printr-o clauză care instituie avantaje pentru pârâtă, permițându-i să majoreze dobânda arbitrar, fapt ce determină o încălcare evidentă a intereselor economice ale împrumutaților, aceștia fiind determinați să achite o sumă diferită decât cea stabilită inițial, existând posibilitatea creșterii ratei împrumutului de rambursat.

Nu au putut fi primite susținerile pârâtei, în sensul că această clauză este exclusă controlului privind caracterul abuziv. Astfel, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu înlătură de la controlul caracterului abuziv orice clauză privind prețul, ci fac trimitere la adecvarea dintre preț și valoarea prestației, respectiv la serviciile ori produsele oferite în schimb, precum și la condiția că, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil. Prima instanță a reținut că, astfel cum a fost inserată în convenția de credit, clauza referitoare la posibilitatea unilaterală a băncii de a revizui rata dobânzii este doar o parte a costului contractului.

Posibilitatea rezervată de pârâtă ca, în cazul unor schimbări semnificative pe piața monetară, să poată modifica unilateral rata dobânzii nu poate fi acceptată, deoarece scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce ar fi trebuit aduse la cunoștința reclamanților la momentul încheierii convenției, printr-o informare corectă, completă și precisă a împrumutaților cu privire la data și modul de ajustare a dobânzii cunoscute. Clauza care dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda nu este raportată la un indicator precis, individualizat, care să poată fi verificat de consumator. În convenția de credit acest factor este menționat generic, fiind de netăgăduit că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează.

Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată exclusiv în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a cunoaște, încă de la momentul încheierii contractului, dacă modificările sunt judicios dispuse, necesare și proporționale prin raportare la obligațiile reciproce. Prin necircumstanțierea, în niciun mod, a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând, practic, la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.

Potrivit art. 4 alin. (1), (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede, de asemenea, că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, pârâta însă nu a dovedit că ar fi procedat la o informare completă și la o identificare, în funcție de elemente obiective, a clauzei inserate la art. 3 lit. d) din condițiile speciale din contract. Referitor la comisionul de risc, instanța a reținut că art. 5 lit. a) din „Condiții speciale” ale convenției de credit stabilește valoarea de „0,22%” aplicat la soldul creditului, credit plătibil lunar, în zile de scadență, pe toata perioada de derulare a prezentei convenții de credit”.

Instanța a reținut că nici această clauză nu a fost negociată direct cu reclamanții, deoarece face parte dintr-un contract standard, preformulat, utilizat de pârâtă. Prima instanță a mai constatat că perceperea comisionului de risc este prevăzută pe toată durata convenției de credit, iar cuantumul comisionului este ridicat, fiind stabilit în cuantum de 70.569,95 CHF pe durata convenției. Acest comision nu prezintă nici o justificare rezonabilă pentru a fi perceput, în contextul în care pârâta, pentru creditul acordat percepe dobândă, iar prin cuantumul său creează un dezechilibru între prestațiile părților. S-a invocat de către pârâtă că acest comision este unul determinat de existența riscului de credit, respectiv riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către client a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia.

Instanța a reținut însă, față de valoarea comisionului de risc pe toată perioada convenției, că perceperea acestuia rămâne nejustificată obiectiv, având în vedere că nu reprezintă costul unui anume serviciu prestat de pârâtă și nici nu se poate impune premisa că reclamanții vor fi la un moment dat de rea-credință și nu vor mai achita ratele, având în vedere și faptul că pârâta și-a luat măsuri suplimentare de a preîntâmpina riscul neplății prin instituirea unei garanții reale asupra imobilelor aflate în proprietatea reclamanților, indicate la pct. 7 din „Condițiile speciale”. De asemenea, prin contract, comisionului criticat de reclamanți nu i s-a dat expres destinația asigurării rambursării creditului (garanție suplimentară).

Prin urmare, instanța a constatat că, prin instituirea comisionului de risc, în condițiile menționate, s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit și, față de caracterul abuziv, s-a anulat această clauză, cu consecința obligării pârâtei la restituirea sumei de 14.315,91 CHF, în echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României din data de 22 decembrie 2010, încasată cu titlu de comision de risc pentru perioada februarie 2008 - iunie 2010, sumă actualizată cu indicele de inflație. Reclamanții au solicitat restituirea sumei de 17.152,73 CHF, reprezentând comisionul de risc calculat până la data introducerii acțiunii, precum și sumele plătite în continuare cu titlu de comision de risc/administrare până la pronunțarea sentinței.

Prima instanță a constatat că, la data introducerii acțiunii, comisionul de risc stabilit prin convenția de credit era de 16.660,79 CHF, conform scadențarului aflat la Dosar nr. 39685/245/2010, iar până în luna iunie 2010, inclusiv, comisionul este în cuantum de 14.315,91 CHF. Referitor la aceste pretenții, prima instanță a constatat că, prin extrasele de cont depuse la termenul de judecată din data de 26 ianuarie 2012, reclamanții au făcut dovada achitării comisionului de risc până în luna iunie 2010, aspect care se coroborează cu adresa din 14 septembrie 2010, prin care notifică pârâtei refuzul achitării comisionului de risc începând cu luna iulie 2010. Prin urmare, s-a apreciat că lipsește dovada achitării de către reclamanți, începând cu luna iulie 2010, a vreunei sume cu titlu de comision de risc/administrare.

În privința comisionului de administrare, prima instanță a mai constatat că pârâta nu a depus un act adițional referitor la introducerea acestui comision, din adresa menționată rezultând faptul că a existat o corespondență între părți în urma căreia reclamanții au refuzat expres semnarea oricărui act adițional. În acest context, teoretic, pârâta nu putea introduce în sarcina reclamanților comisionul de administrare, pentru a cărui achitare nu există dovezi în acest sens la dosar, motiv pentru care au fost respinse restul pretențiilor. Pârâta a fost obligată să plătească reclamanților dobânda legală aferentă sumei de restituit, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective.

S-a apreciat că, prin restituirea comisionului de risc, nu se poate ridica problema privării pârâtei de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, față de constatarea caracterului abuziv al clauzei, în temeiul căreia a fost perceput comisionul, lipsind condiția încasării legitime. Prima instanță a mai avut în vedere faptul că restituirea sumelor achitate, cu titlu de comision de risc, nu este inadmisibilă. Deși convenția de credit este un contract cu executare succesivă, restituirea prestațiilor este admisibilă și nu reprezintă o excepție de la efectul retroactiv și de la principiul repunerii părților în situația anterioară.

Astfel, raportat la conținutul prestațiilor părților unui asemenea contract (privind plata unor sume de bani) nulitatea produce efecte retroactiv, situația reclamanților nefiind similară cu cea a părților altor contracte cu execuție succesivă în care nulitatea produce efecte pentru viitor deoarece există o imposibilitate obiectivă a restabilirii în natură a situației anterioare. Prima instanță a mai constatat că nu era necesar ca reclamanții să solicite anularea și a clauzei prevăzute de art. 3 pct. 5 din „Condiții generale ale convenției - Comision de risc - Pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile speciale”, având în vedere că perceperea comisionului este individualizată prin clauza anulată.

Prima instanță a mai constatat că, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. S-au apreciat ca fiind irelevante apărările pârâtei privind bazele organizării activității de creditare, deoarece aceasta invocă elemente economice, teoretice și practice, care țin strict de îndeplinirea obiectului său de activitate și care depășesc cadrul procesual impus de prezenta acțiune, neputând constitui drept temei pentru impunerea unor clauze abuzive în sarcina consumatorilor.

După cum a arătat chiar pârâta, creditul a fost acordat în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul acesteia, cât și solvabilitatea sa, neexistând nici un proces-verbal de negociere, în formă scrisă, anterior încheierii convenției de credit, din care să rezulte că reclamanții au avut posibilitatea influențării naturii clauzelor ce fac obiectul acțiunii. V. Bank România SA București a declarat apel considerând că sentința Tribunalului este nelegală și netemeinică. Legal citați, intimații nu au formulat întâmpinări în termen procedural, însă au depus la dosarul cauzei concluzii scrise prin care au solicitat respingerea apelului, ca nefondat. În apel au fost administrate probe cu interogatoriul apelantei și înscrisuri.

Prin decizia nr. 137 din 14 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, s-a respins apelul formulat de V. Bank România SA împotriva sentinței nr. 231 din 09 februarie 2012 a Tribunalului lași, pe care a păstrat-o. A obligat apelanta să plătească intimatului D.V.T. suma de 4.000 RON, cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Motivul de apel referitor la inadmisibilitatea acțiunii, ca urmare a neefectuării procedurii prealabile, a fost găsit neîntemeiat, deoarece, prin adresele înregistrate la apelantă în 02 iulie 2010 și respectiv în 14 septembrie 2010 - anterior învestirii instanțelor cu acțiunea dedusă prezentei judecăți - D.V.T.

și C.C. au învederat băncii că nu sunt de acord cu clauzele inserate în art. 3 lit. d) și în art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit încheiate între părți și că refuză să mai achite comisionul de risc, începând cu data de 28 iulie 2010, rezervându-și dreptul de a recupera acest comision achitat până la data de 25 iunie 2010. Chiar dacă adresele în cauză nu îndeplinesc toate cerințele prevăzute de art. 720 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia comercială nr. 348/2005 că prevederile art. 720 1 C. proc. civ.

privind efectuarea procedurii prealabile, în litigiile comerciale evaluabile în bani, sunt obligatorii, în schimb termenele, condițiile, locul, mijloacele și modalitățile de manifestare a voinței părților sunt recomandate în articolul menționat începând cu alin. (2), dar nu reprezintă condiții imperios cerute de lege, astfel că nerespectarea unora dintre acestea nu atrage, automat, nulitatea concilierii prealabile, ci numai dacă partea dovedește o vătămare. Cum, în cauză, pârâta apelantă nu a invocat existența vreunei vătămări prin neindicarea în cuprinsul adreselor înaintate de către intimați a temeiului de drept aplicabil și a înscrisurilor doveditoare, prima instanță a procedat corect la respingerea excepției, fiind evidentă încercarea de către reclamanți a soluționării litigiului pe cale amiabilă.

Criticile apelantei referitoare la faptul că sunt excluse verificării, din perspectiva caracterului abuziv, clauzele înscrise în art. 3 lit. d) și în art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de creditare încheiate între părți, deoarece componentele la care se referă fac parte din prețul contractului ce a fost negociat și nu au produs niciun dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, nefiind incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, nu au fost primite. Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Așa cum a afirmat și apelanta, Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorul, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”. Instanța de apel a constatat că nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva nr. 93/13/CEE nu exclud, automat și nediferențiat, de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la preț, făcând referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb.

În acest sens, prima instanță a interpretat corect declarația expusă în preambulul Directivei 93/13/CEE, potrivit căreia, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor prestate, totuși acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consfințit, în jurisprudența sa, dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile prestate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil [Hotărârea din 03 iunie 2010, cauza C 484/2008, Caja de Ahoros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), parag.

28-29, 40, 44]. Nici criticile vizând greșita considerare ca fiind abuzive a clauzelor reglementate la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale și la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale nu au fost găsite fondate. Astfel, s-a apreciat că în mod corect prima instanță a stabilit că aceste clauze sunt abuzive. Clauza cuprinsă în art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției de credit încheiate de părți se referă la data ajustării dobânzii. Potrivit acestei clauze, banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.

Această clauză nu respectă echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înștiințat. Însă, conform art. 1 lit. a) din anexa legii, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. Motivul întemeiat prevăzut în contract este acela al „intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară”.

Prin motiv prevăzut în contract, în sensul legii, se înțelege o situație clar descrisă, care să prevadă că dobânda va fi mărită. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, pentru ca în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea împrejurare, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată, încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce. Motivul unei „schimbări semnificative pe piața monetară” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs.

O schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară o apreciază ca fiind semnificativă poate fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă. Un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat la fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanța investită cu verificarea legalității acestei clauze și a aplicării ei. Nu a fost primită susținerea băncii, în sensul că aceste elemente sunt foarte greu de cuantificat și din acest motiv nu pot fi prevăzute în contract. În primul rând, dificultatea stabilirii unor criterii obiective nu reprezintă un motiv suficient pentru ca acestea să nu fie totuși arătate și, în al doilea rând, dacă banca ar fi, totuși în imposibilitatea de a găsi un criteriu obiectiv, ar trebui să își asume consecințele acestei imposibilități.

Or, în cauză, dimpotrivă, cel care se află în poziția în care poate doar să ia act de modificarea ratei dobânzii este clientul. Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul dedus prezentei judecăți, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată este abuzivă. Instanța de apel a apreciat că deteriorarea echilibrului contractual are loc și atunci când comerciantul impune, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează avantaj în detrimentul consumatorului, ca de exemplu clauzele prin care banca își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii fără a fi prevăzute motivele obiective care determină o asemenea modificare sau fără a indica, de o manieră precisă, astfel de motive.

Contractul de credit este un contract comutativ. Dacă în cazul creditelor cu dobândă fixă drepturile și obligațiile părților sunt determinate, în cele cu dobândă variabilă acestea sunt determinabile, în funcție de oscilațiile în orice sens a anumitor factori concreți, fără a fi implicată în vreun fel voința uneia dintre părți. Modalitatea în care apelanta și-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii transformă contractul de credit într-unul aleatoriu, nefiind cunoscută (și nici posibil de determinat ulterior) întinderea prestațiilor părților. Dacă în cazul creditului cu dobândă fixă, părțile, stabilind o rată unică a dobânzii anuale și cunoscând suma creditului acordat cunosc de la început întinderea exactă a prestațiilor, în cazul creditului cu dobândă variabilă suma totală de rambursat nu este cunoscută la semnarea contractului, dar se determină în funcție de evoluția indicilor specificați în contract.

În speță, deși părțile au stabilit inițial rata fixă a dobânzii, prin voința exclusivă a băncii aceasta a fost transformată într-o dobândă variabilă. Instanța de apel a apreciat că o astfel de clauză este abuzivă, întrucât transformă convenția de credit într-un contract aleatoriu doar pentru împrumutat. Cu alte cuvinte, obligația creditorului de a respecta nivelul ratei dobânzii este sub condiție pur potestativă, fiind sancționată, potrivit și dispozițiilor de drept comun, cu nulitatea absolută (art. 1010 C. civ.). Referitor la comisionul de risc, instanța de apel a apreciat că și acesta a creat un dezechilibru între prestațiile părților, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. În speță, din modul în care este definit comisionul de risc (art. 3.5.

din secțiunea 3 intitulată „Costuri” din condițiile generale) și anume acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului (dar și din lipsa oricăror alte informări, justificări cu privire la perceperea acestui comision) rezultă că definiția sa este identică cu cea a dobânzii curente, oferită de art. 3.1, respectiv că pentru același serviciu se percep două costuri, fără a se face distincție între ele - într-un mod clar și inteligibil -, cum prevede dispoziția comunitară, precum și legea de transpunere a acesteia.

Instanța de apel a reținut că prima instanță a interpretat corect declarația cuprinsă în preambulul Directivei 93/13/CEE, potrivit căreia, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuși acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze, în sensul în care instanța poate analiza eventualul caracter abuziv al unuia dintre cele două costuri prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost. Comisionul de risc a fost impus în convenția de creditare fără ca apelanta să arate criteriile în raport de care a fost stabilit momentul în care se produce și în ce constă, de ce s-a impus aplicarea lui, deși existau și alte garanții.

Tot astfel, nu s-a stabilit motivul pentru care acest comision nu se rambursează persoanei împrumutate la finalul creditului, în situația neproducerii riscului, ceea ce are ca efect îmbogățirea fără justă cauză a comerciantului. Instanța de apel a reținut că prin modul în care a fost formulat și perceput comisionul de risc, fără nicio posibilitate de negociere și determinare, s-a urmărit, nejustificat, majorarea „costurilor” creditului, ceea ce are ca efect prestații disproporționate și dezechilibru între drepturile și obligațiile părților contractante, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește susținerea apelantei referitoare la negocierea cu consumatorii a celor două clauze contestate, instanța de apel a reținut că, așa cum a constatat și prima instanță, deși sarcina probei revenea băncii, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanță și nici în apel nu s-a probat negocierea lor directă. Simpla semnare a contractului nu are semnificația cunoașterii/negocierii acestor clauze. Potrivit dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 o clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți.

În speță, pârâta apelantă a recunoscut faptul că a recurs la un contract tipizat, cuprinzând clauze nenegociabile, astfel că susținerile privitoare la negocierea clauzelor cuprinse în condițiile speciale și, implicit, la necuprinderea comisionului de risc în condițiile generale au fost găsite vădit nefondate și au fost înlăturate de către instanța de apel. Așa cum rezultă din art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit, dreptul băncii de a percepe comisionul de risc a fost stabilit prin condițiile generale (recunoscute ca nefiind negociate) și nu prin condițiile speciale. Instanța de apel a constatat că acest comision nu este definit nici în condițiile generale și nici în condițiile speciale ale convenției de credit, neputând fi verificată destinația și funcția acestuia.

În consecință, instanța de apel a apreciat ca fiind corectă constatarea primei instanțe, potrivit căreia consumatorul nu putea negocia un comision al cărui rol și mod de funcționare nu a fost explicat nicăieri în cuprinsul contractului. Instanța de apel nu a putut primi justificările perceperii acestui comision, făcute prin întâmpinare sau prin apel, necuprinse în convenția de credit încheiată cu reclamanții. Potrivit susținerilor apelantei, comisionul de risc reprezintă (deși nu a fost definit astfel prin convenția de credit) costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului pentru o perioadă îndelungată de timp.

Instanța de apel nu a contestat faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, însă a apreciat că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori, precum: solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru acordarea împrumutului, etc. Însă, în speță, nu s-a contestat împrejurarea că executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor a fost garantată prin constituirea, în favoarea băncii, a unei ipoteci de gradul II asupra unui imobil, evaluat la o societate de asigurare, agreată de bancă, la o valoare egală cu cea a creditului.

Instanța de apel nu a putut ignora nici cuantumul acestui comision care, la sfârșitul perioadei de rambursare însumează 70.569,95 CHF, valoarea creditului fiind de 233.000 CHF. Instanța de apel a notat că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc, la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă V. Bank România SA, aducându-i următoarele critici: 1. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează procedura prealabilă prevăzută de art. 720 1 C. proc.

civ. Instanța de apel nu a analizat cu atenție toate înscrisurile de la dosar, pentru că, altfel, ar fi constatat că reclamanții nu au îndeplinit obligația de a pune la dispoziția pârâtei, odată cu convocarea, toate documentele prin care înțelegeau să-și probeze justețea pretențiilor lor. Ca atare, procedura concilierii directe nu a fost efectuată potrivit prevederilor imperative ale art. 720 1 C. proc. civ. 2. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Recurenta a arătat că, potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, orice directivă are efect obligatoriu pentru fiecare stat membru, deci și Directiva nr. 93/13/CEE, situație în care instanța de apel trebuia să dea prioritate textului, clar, al Directivei și să constate că acele clauze care se referă la prețul unui serviciu, în speța de față dobânda și comisioanele, nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului lor abuziv. În conformitate cu art. 3 lit. g) și i) din Directiva nr. 2008/48, dobânda anuală efectivă - DAE, reprezintă costul total al creditului, care este format, inclusiv, din dobândă și comision. Ca atare, clauzele privitoare la dobândă și comisioane, fiind elemente ce formează costul total al creditului, nu pot fi supuse unui control privind caracterul abuziv.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că, nici din punctul de vedere al dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectivele clauze nu pot fi considerate abuzive, deoarece nu sunt întrunite condițiile cerute de acest articol, respectiv: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să fie contrară bunei-credințe; prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Recurenta-pârâtă a analizat fiecare dintre aceste condiții, în parte, susținând că, potrivit probatoriului existent la dosarul cauzei, niciuna dintre condiții nu este îndeplinită. 3. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a legii în ce privește dreptul băncii de a percepe comisionul de risc.

Astfel, valoarea comisionului de risc este în strânsă legătură cu rata de schimb RON/franc elvețian, iar deprecierea monedei naționale nu poate constitui un criteriu pentru analizarea caracterului abuziv al clauzei în discuție, având în vedere dispozițiile art. 1578 din vechiul C. civ. și ținând cont de faptul că la semnarea contractului consumatorul a fost de acord cu această clauză. S-a mai susținut că în contract s-a prevăzut faptul că acest comision se percepe pentru punerea la dispoziție a creditului, acest coeficient fiind stabilit în mod concret, prevederile legale anterioare adoptării O.U.G. nr. 50/2010 neinterzicând un astfel de comision. Recurenta-pârâtă a mai susținut că și comisionul de risc face parte din prețul contractului, fiind, astfel, un element al prețului creditului, riscul bancar fiind un element de care banca este obligată să țină cont.

Perceperea comisionului de risc a fost consimțită contractual de către reclamanți, fiind obligatorie între părțile semnatare ale contractului, potrivit art. 969 C. civ. Nici această clauză nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nu orice dezechilibru putând releva o clauză abuzivă. Pentru aceleași considerente, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală cu privire la caracterul pretins abuziv al clauzei ce reglementează posibilitatea ajustării dobânzii curente.

Sub acest aspect, recurenta a subliniat faptul că prevederea din art. 3 lit. d) din contract nu are caracter abuziv, deoarece posibilitatea băncii de a revizui cuantumul dobânzii nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, băncile fiind nevoite, de cele mai multe ori, să recurgă la împrumuturi de la alte bănci, pentru a putea, la rândul lor să acorde credite, deoarece depozitele unei bănci nu sunt suficiente, de obicei, pentru a acoperi cererea de credite, astfel încât băncile sunt nevoite să ajusteze dobânzile percepute la creditele acordate, pentru a-și acoperi propriile costuri cu obținerea de împrumuturi de la alte bănci. La data de 05 iunie 2013, intimații-reclamanți D.V.T.

și C.C., au depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, solicitând și plata cheltuielilor de judecată. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Prima critică nu poate fi reținută. Deși recurenta-pârâtă a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ., în fapt, a criticat netemeinicia deciziei recurate, cu privire la acest aspect susținând că instanța de apel nu a analizat cu atenție înscrisurile existente la dosarul cauzei, din care ar rezulta faptul că reclamanții nu au îndeplinit toate obligațiile prevăzute de respectivul text de lege.

Pe de o parte, în recurs, instanța de control judiciar nu poate analiza temeinicia deciziei recurate, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, iar pe de altă parte, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ., reținând, în mod legal, că scopul acestor prevederi legale a fost acela de evita eventuale litigii între părțile respective, reclamanții făcând demersurile necesare pentru soluționarea pe cale amiabilă a litigiului, fiind evident faptul că pârâta nu a fost de acord cu soluționarea, pe cale amiabilă, a litigiului. 2. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu corecta aplicare, atât a dispozițiilor art. 4 alin. (6) [și nu alin. (5), cum a indicat recurenta] din Legea nr. 193/2000, cât și ale art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Pe de o parte, recurenta-pârâtă nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, făcând, mai degrabă, o critică de netemeinicie a deciziei recurate, în sensul că reclamanții nu ar fi dovedit caracterul abuziv al clauzelor pe care Ie-a invocat că ar avea caracter abuziv, nefiind îndeplinite, cumulativ, condițiile de nenegociere directă cu consumatorul, de a fi contrară bunei-credințe și de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, aceste critici vizând nedovedirea caracterului abuziv și nu nelegalitatea deciziei recurate, or, sub acest aspect, decizia recurată nu mai poate fi analizată, având în vedere că pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc.

civ., au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. Pe de altă parte, instanța de recurs a constatat că instanța de apel a făcut o analiză atât a legalității, cât și a temeiniciei hotărârii apelate, arătând, pe larg, de ce respectivele clauze, respectiv art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit, sunt abuzive, precum și de ce instanța de judecată poate să analizeze caracterul abuziv al acestora. De altfel și Înalta Curte, analizând criticile formulate, a constatat că o instanță poate să analizeze caracterul abuziv al clauzelor care privesc prețul contractului, deoarece atât prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, cât și prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, arată faptul că nu poate fi făcută apreciere a caracterului abuziv al acestor clauze, în măsura în care acestea sunt exprimate „în mod clar și inteligibil”, respectiv „într-un limbaj ușor inteligibil”.

Or, pe de o parte, instanța de apel, ca de altfel și prima instanță, a arătat că aceste clauze nu au fost formulate într-un astfel de limbaj, că tocmai modul de formulare, imprecis, neclar, care nu arată în ce constau „schimbările semnificative” privitor la dobânda fixă prevăzută de art. 3 lit. d), precum și caracterul „nenegociat” al dispozițiilor art. 5 lit. a) din condițiile speciale, dau posibilitatea instanțelor judecătorești de a analiza caracterul abuziv al acestor clauze, iar, pe de altă parte, potrivit jurisprudenței C.J.U.E., care este obligatorie pentru instanțele naționale, „este permis instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile prestate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil” (Hotărârea nr. 3 din 10 iunie 2010, cauza C 484/2008).

Nu poate fi reținută susținerea recurentei-pârâte în sensul că reclamanții au știut de la bun început care este conținutul clauzelor contractuale și că în cauză trebuie aplicat principiul executării convențiilor legal încheiate, conform art. 969 din vechiul C. civ., deoarece părțile au calități speciale, pârâta fiind un profesionist, iar reclamanții având calitate de consumatori, aceștia din urmă aflându-se într-o poziție inferioară profesionistului, atât din punct de vedere al cunoștințelor de specialitate, cât și al posibilității de a negocia contractul, Legea nr. 193/2000 fiind adoptată în transpunerea în dreptul național a Directivei nr. 93/13/CEE, tocmai pentru protejarea consumatorilor împotriva clauzelor abuzive, astfel cum sunt definite în aceste acte normative, introduse de către profesioniști în contractele de adeziune, încheiate cu consumatorii, cum este cazul și în speța de față.

Ca atare, constatând că decizia recurată a fost dată cu legala aplicare a dispozițiilor art. 720 1 din vechiul C. proc. civ., a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, cât și a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în baza art. 312 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta V. Bank România SA București împotriva deciziei nr. 137 din 14 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă. În baza art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatii-reclamanți D.V.T. și C.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta V. Bank România SA București împotriva deciziei nr. 137 din 14 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă. Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți D.V.T. și C.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2013.