ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3970/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3970/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la Judecătoria lași, reclamanții N.I.M. și N.G.O. au

chemat în judecată pe pârâtele SC V.R. SA București și SC V.R.SA - Sucursala

lași și au solicitat : anularea clauzelor nr. 3 lit. d) și 5 lit. a) din

convenția încheiată între părți ca abuzive, restituirea comisionului de risc

achitat, actualizat în funcție de indicele de inflație, dobânda legală aferentă

debitului. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 18708 din 07 noiembrie 2011

Judecătoria lași a declinat competența de soluționare a prezentei cauze în

favoarea Tribunalului lași față de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) și

decizia nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Tribunalul lași, secția II civilă, contencios administrativ

și fiscal, prin sentința nr. 728 din 20 aprilie 2012, a respins excepția lipsei

de obiect a clauzei inserata în art. 3 lit. d) din convenția încheiată între

părți, a admis în parte acțiunea reclamanților I.I.M. și N.G.O. și, în

consecință a constatat nulitatea absolută a clauzei înscrise în art. 3 lit. d)

din Convenția de credit din 02 septembrie 2008 referitoare la data ajustării

dobânzii și a clauzei inserată în art. 5 lit. a) din aceeași convenție,

referitoare la comisionul de risc.

A fost admisă în parte cererea privind restituirea sumei

reprezentând comision de risc calculat de la data primei anuități și până la

data de 02 august 2010, suma ce urmează a fi actualizata cu indicele de

inflație la data plații efective, cu plata dobânzii legale calculate de la data

introducerii acțiunii și până la data plății și s-a respins cererea privind

restituirea sumei achitate cu titlu de comision de risc aferent perioadei 02

august 2010 - data introducerii acțiunii 08 iulie 2011.

A fost obligată parata să plătească reclamanților suma de 3.000

lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut, în

ceea ce privește excepția lipsei de obiect a acțiunii, că nu s-a făcut dovada

de către parata a semnării de către reclamanți a vreunui act adițional, sau a

existentei unui astfel de act care să-i fi fost comunicat reclamantului, prin

care art. 3 lit. d din Condițiile speciale ale Convenției să fi fost eliminat.

În ceea ce privește fondul s-a reținut, în esență, că

raporturile contractuale dintre părți intră sub incidența Legii nr. 193/2000

fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între

un comerciant pârâta și consumatori reclamanții din cauză, astfel cum aceste

două categorii sunt definite de art. 2 din Lege.

S-a reținut că atât reclamanții, cât și pârâta, au

învederat, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, faptul că o clauză

contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată

abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract,

creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Alin. (2)

al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind

negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da

posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele

standard pre-formulate sau condițiile generale de vânzare practicate de

comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Prin aceste prevederi s-a urmărit eliminarea elementului

discreționar în relațiile contractuale dintre entitățile comerciale si

persoanele fizice, având în vedere lipsa de echilibru și posibilitatea

existentei unor abuzuri în materie.

Art. 4 alin. (3) teza finala din Legea nr. 193/2000

prevede că dacă un comerciant pretinde că o clauza standard pre-formulată a

fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în

acest sens. Ori, clauza privind comisionul de risc a fost deja prevăzuta în mod

imperativ în Condițiile generale ale Convenției iar pârâta nu a făcut o

asemenea probă, astfel ca Tribunalul a constatat că este îndeplinită condiția

lipsei de negociere a clauzei privind comisionul de risc.

În condițiile în care nu se menționează în mod clar și precis

care este scopul încasării acestui comision de risc (chiar daca parata invoca

ulterior o serie de aspecte neindicate in clar in contract) rezultând ca el

reprezintă sau are același rol ca și dobânda încasata (respectiv echivalentul

remunerării paratei pentru acordarea creditului), era aproape imposibil pentru

un consumator diligent, dar fără cunoștințe de specialitate în domeniu să poată

negocia acest comision, al cărui rol și mod de funcționare nu-i era cunoscut.

Pentru aceste considerente, apreciind că probat prin

cele invocate dezechilibrul semnificativ creat intre părți în detrimentul

consumatorului s-a reținut că acea clauză înscrisă în art. 5 lit. a) din

Condițiile speciale, privind comisionul de risc, este nulă urmând să se dispună

și restituirea sumei încasate nelegal de bancă.

În ceea ce privește perioada pentru care s-a solicitat

restituirea sumei din graficele anexate sesizăm că începând din 02 august 2010

comisionul de risc nu a mai fost încasat, fapt pentru care instanța de fond a

admis în parte solicitarea de restituire a acestuia doar pentru perioada datei

primei anunțați - 02 august 2010, respingând pentru cealaltă perioada

solicitată.

În ceea ce privește data ajustării dobânzii, clauza prevăzuta

de art. 3 lit. d), potrivit căreia: „banca își rezervă dreptul de a revizui

rata dobânzii în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața

monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel

modificată se va aplica de la data comunicării; „s-a reținut că aceasta este fără

îndoială un element component al costului creditului, ceea ce ar putea plasa

această clauză, că și în situația comisionului de risc, sub incidența art. 4 alin.

(6) din Legea 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă

controlului privind caracterul abuziv. Ori, în prezenta cauză, clauza

referitoare la posibilitatea unilaterală a băncii de a revizui rata dobânzii

este doar o parte a costului contractului.

Clauza care permite băncii calculul dobânzii în funcție

de schimbările semnificative de pe piața monetară, precum și clauza care

permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor/

comisioanelor acordă un drept discreționar băncii de a modifica acordul de

voință format la momentul semnării contractelor de credit.

Art. 4, 6 si 7 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele

abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, referitoare

la clauza prin care împrumutătorul are dreptul de a modifica unilateral dobânda

fără a fi raportată la un indicator precis individualizat, face ca respectiva

clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar

intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă

majorarea este judicios dispusă si dacă era necesară si proporțională scopului

urmărit.

Corespondenta băncii către client prin care a notificat

împrumutaților modificarea dobânzii/comisioanelor prin raportarea la situația

financiară națională și internațională nu este de natură a înlătura caracterul

abuziv al clauzei, întrucât și acest indicator este generic și nu precis,

individualizat, reținându-se că o astfel de adresă este în legătură cu

derularea contractului de credit, dar în condițiile prestabilite anterior.

De fapt, această clauză contractuală vine în contradicție nu

numai cu dispozițiile legislației invocate, ci și cu prevederile art. 948 pct. 3

si art. 964 C. civ.

Conform acestor texte legale, obiectul actului juridic

(în cazul de fata dobânda) trebuie sa fie determinat sau determinabil.

Astfel, contractele de credit cu dobânda variabila trebuie sa

conțină clauze care sa confere dobânzii caracter determinabil, iar acest

caracter presupune ca pârtile angrenate în contract să poată, la momentul

exigibilității obligației ce reprezintă obiectul contractului, să determine în

mod obiectiv întinderea acesteia (în cazul de față cuantumul dobânzii).

Cu alte cuvinte, conform celor susținute și în doctrina

„actul juridic trebuie să precizeze toate elementele în funcție de care urmează

să se individualizeze obiectul”.

Or, în situația de față, clienților le este imposibil să

determine modalitatea în care banca, lună de lună, calculează în mod

discreționar cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a

caracterului determinabil al dobânzii.

În plus, clauza care permite băncii modificarea în mod

unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor, conține o condiție pur

potestativă pentru bancă, în calitatea sa de debitor al obligației de a calcula

corect și transparent cuantumul dobânzii. Conform dispozițiilor contractuale,

banca s-a obligat să calculeze dobânda curentă care trebuie achitată cu titlu

de preț al contractului, dar modalitatea în care banca a înțeles să-și exercite

această obligație a fost principiul și voluero - „dacă vreau dobânda crește/ scade”.

De altfel, această modalitate de cuantificare a dobânzii

intră în contradicție flagrantă și cu alte prevederi legale.

Astfel conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004),

„vânzătorul (în cazul de față banca) trebuie să informeze consumatorii (adică

împrumutatul) despre prețul final al produsului (creditul acordat) și să ofere

toate informațiile și documentele tehnice care trebuie să însoțească produsul”.

Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiția

pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de

consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al

creditului pentru consumator.

Cu alte cuvinte, banca, la momentul încheierii contractului,

era obligată să informeze cocontractanții cu privire la cuantumul total al

dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informații exacte în

legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii, expresia

utilizată fiind manifest ilegală.

Față de cele reținute, Tribunalul a constatat că și

această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților, fapt pentru care constată și nulitatea absolută a

acesteia.

Curtea de Apel lași, secția civilă, prin decizia nr. 204/2012

din 12 noiembrie 2012 a admis apelul declarat de către reclamanții N.I.M. și I.G.O.

împotriva sentinței nr. 728 din 20 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul lași, secția

II contencios administrativ și fiscal, sentință pe care a schimbat-o în parte

în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamanții I.I.M. și I.G.O.

A fost admisă cererea privind restituirea sumei

achitate cu titlu de comision de risc, redenumit de către pârâtă drept

„comision de administrare", începând cu data de 02 august  2010 și până la

pronunțarea prezentei decizii, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de

inflație de la data plății efective, cu plata dobânzii legale calculate de la

data introducerii acțiunii și până la data plății.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței ce

nu sunt contrare prezentei decizii.

A fost respins apelul declarat de către apelanta SC V.R. SA

împotriva aceleiași sentințe și a fost obligată pârâta SC V.R. SA să achite

apelantului I.G. suma de 3000 lei cheltuieli de judecată efectuate în apel.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut,

în esență, că, comisionul de risc a creat un dezechilibru între prestațiile

părților, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Instanța

de apel a reținut că, comisionul de risc a fost impus în convenția de creditare

fără ca apelanta să arate criteriile în raport de care a fost stabilit,

momentul în care se produce și în ce constă, de ce s-a impus aplicarea lui deși

existau și alte garanții. Tot astfel, nu s-a stabilit motivul pentru care acest

comision nu se rambursează persoanei împrumutate la finalul creditului, în

situația neproducerii riscului, ceea ce are ca efect îmbogățirea fără justă

cauză a comerciantului.

S-a mai reținut că, prin modul în care a fost formulat și

perceput comisionul de risc, fără nicio posibilitate de negociere și

determinare, s-a urmărit nejustificat majorarea „costurilor” creditului ceea ce

are ca efect prestații disproporționate și dezechilibru între drepturile și

obligațiile părților contractante, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Instanța de apel a reținut că nu contestă faptul că

acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru

împrumutător, însă apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la

situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori,

precum: solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate

pentru acordarea împrumutului, etc., ori, în speță, nu s-a contestat

împrejurarea că executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și

comisioanelor a fost garantată prin constituirea, în favoarea băncii, a unei

ipoteci asupra unui imobil.

S-a mai reținut că în contract nu este stipulată

posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puțin parțiale, a

comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se

constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision

nu s-au materializat.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanța a

apreciat că, prin stipularea comisionului de risc în acest context, s-a creat,

în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind

astfel îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr.

193/2000.

În ceea ce privește perioada pentru care s-a dispus

restituirea comisionului de risc, instanța de apel a reținut că începând cu

data de 02 septembrie 2010 banca încasează, în contul XXX, numai comision de

administrare, deși în contractul nr. X/2008 nu era prevăzut un asemenea

comision și nici ulterior nu s-a negociat comisionul de administrare printr-un

act adițional.

Cum banca nu a oferit explicații în legătură cu încasarea

acestui comision de administrare în contul aferent convenției ce face obiectul

prezentului litigiu, rezultă indubitabil că începând cu data de 02 septembrie 2010

pârâta a procedat la perceperea aceluiași comision de risc, dar redenumit

comision de administrare.

S-a apreciat că, cum clauza privind comisionul de risc a fost

găsită ca abuzivă, urmează ca întreaga sumă ce a fost încasată în temeiul

acesteia, inclusiv pentru perioada redenumirii în comision de administrare, să

fie restituită reclamanților.

Critica referitoare la efectele nulității a fost considerată

ca nefondată.

Întrucât obligația are ca obiect o sumă de bani, repunerea în

situația anterioară este posibilă și constă în restituirea a ceea ce s-a

încasat necuvenit de pârâtă urmare constatării caracterului abuziv și al

nulității clauzei înscrise în art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale

Convenției de credit. Faptul că reclamanții și-au asumat obligația de a

restitui creditul în rate, conform „Planului de rambursare" nu înlătură

obligația de restituire a sumelor încasate în baza clauzei abuzive pentru care

s-a constatat nulitatea, fiind incident art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind

clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori

care prevăd: „Clauzele abuzive cuprinse în contract și contestate fie personal

fie prin intermediul organelor abilitate de lege nu vor produce efecte asupra

consumatorului”.

În speță sintagma, „a nu produce efecte” constă în repunerea

părților în situația anterioară, a obligării pârâtei să restituie ceea ce a

încasat necuvenit.

Sub acest aspect soluția tribunalului se reține ca fiind

legală.

Cu privire la clauza prevăzută de art. 3 lit. d) din condiții

speciale - data ajustării dobânzii, instanța a constatat că nici Legea nr. 193/2000

și nici Directiva nr. 93/13 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul

caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, făcând referire la adecvarea

dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la necesitatea

exprimării în mod clar și inteligibil a clauzei referitoare la preț.

Clauza contestată în cauză este doar o parte a costului

contractului și nu a fost exprimată într-un mod clar și inteligibil, contrar

susținerilor apelantei.

Modul de redactare a acesteia lasă la libera apreciere a

băncii modificarea dobânzii, fiind de natură a rupe echilibrul contractual.

În jurisprudența sa Curtea de Justiție a Uniunii

europene a consfințit dreptul statuar de a aplica o protecție mai mare

consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite instanțelor

naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind

definirea directului principal al contractului sau caracterul adecvat al

prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile

furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt

redactate în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza

C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociation de

Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), paragrafele 28-29,40, 44).

În ceea ce privește negocierea cu consumatorii a clauzei

contestate, instanța de ape a observat că, deși sarcina probei revenea băncii

în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000,

nici la prima instanță și nici în apel nu s-a probat negocierea ei directă,

contrar celor afirmate de apelante.

Simpla semnare a contractului nu are semnificația

cunoașterii/ negocierii acestei clauze.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000

o clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă

aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze

natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale

de vânzare practicate de comercianți.

Din datele speței rezultă că pârâta a recurs la un contract

tipizat, cuprinzând clauze nenegociabile, astfel că susținerile privitoare la

negocierea clauzelor sunt vădit nefondate și vor fi respinse ca atare.

Instanța a constatat că sintagma „schimbări semnificative” nu

este definită nici în condițiile generale și nici în condițiile speciale ale

convenției de credit, neputând fi cenzurată interpretarea pe care banca o poate

da clauzei, indicii la care se raportează, respectiv momentul și modul de

aplicare al acesteia.

În consecință s-a apreciat ca fiind corectă constatarea

instanței de fond potrivit cu care consumatorul nu putea negocia o clauză al

cărei înțeles nu a fost explicat nicăieri în cuprinsul contractului.

Instanța a constatat că, clauza prevăzută la art. 3 lit. d)

din convenția de credit vizând data ajustării dobânzii, potrivit cu care „banca

își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul

apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând

împrumutatului noua structură a ratei dobânzii” pune sub semnul întrebării

echilibrul contractual, deoarece oferă băncii dreptul de a revizui rata

dobânzii curente fără ca noul nivel al dobânzii să fie negociat cu

consumatorul.

În opinia instanței de apel, deteriorarea echilibrului

contractual are loc atunci când comerciantul impune, la momentul semnării

contractului, clauze care îi creează avantaj în detrimentul consumatorului, ca

de exemplu clauza prin care banca își rezervă dreptul de a modifica rata

dobânzii fără a fi prevăzute motivele obiective care determină o asemenea

modificare sau fără a indica, de o manieră precisă, astfel de motive.

În speță, deși părțile au stabilit inițial rata fixă a

dobânzii, prin voința exclusivă a băncii aceasta a fost transformată într-o

dobândă variabilă.

O astfel de clauză este abuzivă întrucât transformă convenția

de credit într-un contract aleatoriu doar pentru împrumutat. Cu alte cuvinte,

obligația creditorului de a respecta nivelul ratei dobânzii este sub condiție

pur potestativă, fiind sancționată potrivit si dispozițiilor de drept comun cu

nulitatea absolută (art. 1020 C. civ., în vigoare la data încheierii

convenției).

Împotriva acestei decizii pârâta SC V.R. SA a declarat

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 punctele 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea motivelor invocate, recurenta a arătat, în

esență, că, prima instanță și instanța de apel au interpretat și aplicat în mod

greșit Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal au reținut faptul că art.

3 lit. d) și art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit

sunt clauze abuzive în înțelesul Legii nr. 193/2000.

În opinia recurentei, clauzele reglementate la art. 3 lit. d)

și art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit au fost

negociate având în vedere că reclamanții au semnat convenția de credit și au

stabilit, împreună cu reprezentantul băncii, condițiile speciale aferente

contractului, iar în toate cazurile condițiile generale bancare au natura

juridică a unor contracte de adeziune, nu și condițiile speciale care se

discută și se negociază cu fiecare client în parte.

Instanța de apel, susține recurenta, a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății și în mod greșit a reținut faptul că dobânda

prevăzută în convenția de credit este dobânda fixă și nu o dobândă revizuibilă,

întrucât părțile la încheierea convenției nu au avut în vedere o dobândă fixă,

ci o dobândă variabilă, susceptibilă de revizuire în anumite condiții, iar

reclamanții au cunoscut de la bun început că dobânda poate fi modificată de

către bancă în temeiul art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de

credit.

Recurenta susține că, prin actul adițional implementat

în temeiul art. 2 alin. (2) al Legii nr. 2898/2010, art. 3 lit. d) din

Convenția de credit a fost modificat, în sensul că ajustarea ratei dobânzii are

loc în funcție de fluctuația indicelui de referință Libor CHF la 3 luni,

modificarea dobânzii are loc în condiții de maximă obiectivitate și

previzibilitate.

În opinia recurentei, clauza contractuală prin care s-a

reglementat modalitatea de calcul/de percepere a ratei dobânzii și condițiile

modificării unilaterale a acesteia, respectiv art. 3 lit. d), nu este o clauză

abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000 având în vedere faptul că

părțile prin semnarea contractului au declarat că sunt de acord cu costurile

contractului și cunosc și acceptă drepturile și obligațiile ce le revin conform

clauzelor contractuale.

Totodată, susține recurenta, clauza reglementată la art. 3 lit.

d) din convenția de credit nu creează un dezechilibru între drepturile și

obligațiile părților, întrucât pentru a se reține un dezechilibru semnificativ

se impunea producerea unui prejudiciu reclamanților, or, în mod evident aceștia

nu au suferit niciun prejudiciu în patrimoniul acestora atâta timp cât dobânda

a fost micșorată.

Recurenta apreciază că, clauza referitoare la rata

dobânzii se asociază cu obiectul principal al convenției de credit, fiind

elementul cheie despre care Banca își informează clienții de la primul contact

referitor la încheierea unui contract de credit.

Clauza contractuală ce reglementează dreptul băncii de a

percepe comisionul de risc, respectiv art. 5 lit. a) din condițiile speciale,

nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000, susține

recurenta, având în vedere că la data încheierii convenției de credit

perceperea unui asemenea comision nu era interzisă de nicio dispoziție legală

în vigoare la acel moment, iar dispozițiile art. 117 alin. (2) din O.U.G. nr.

99/2006 permit instituțiilor de credit să perceapă dobânzi, penalități,

comisioane, alte costuri și speze bancare numai dacă plata acestora este

prevăzută în contractul încheiat între părți, or, plata comisionului de risc a

fost stipulată în convenția de credit încheiată între bancă și reclamanți.

Instanța de apel, susține recurenta, în mod nelegal a

reținut că natura abuzivă a clauzei prevăzută de art. 5 lit. a) este dată de

faptul că în convenția de credit nu este descris rolul, modul de funcționare a

comisionului de risc, iar, prin aceasta s-ar crea un dezechilibru între

drepturile și obligațiile părților, întrucât deși în convenția de credit nu s-a

prevăzut în mod concret care este riscul pe care urmează să îl acopere

comisionul de risc, această împrejurare nu este suficientă pentru a transforma

clauza având ca obiect stipularea unui comision de risc într-una abuzivă și nu

există nicio reglementare legală care să prevadă faptul că se poate percepe

comision de risc doar în situația creditelor acordate fără garanție.

Recurenta susține că, comisionul de risc este parte a

prețului contractului, riscul bancar este un element de care banca este

obligată să țină cont și nu se poate reține că, în prezenta cauză,

consimțământul intimaților reclamanți a fost viciat la data încheierii

contractului având în vedere că dispozițiile contractuale referitoare la

comisionul de risc au fost clar exprimate în cuprinsul contractului fiind

realizat potrivit principiului consfințit de art. 969 C. civ.

Totodată, susține recurenta, instanța de apel a reținut

în mod greșit faptul o că este nelegal comisionul de administrare, având în

vedere că perceperea acestui comision este permisă de art. 36 din O.U.G. nr.

50/2010, astfel încât perceperea unui astfel de comision este perfect legală.

Instanța de apel, susține recurenta, în mod nelegal a

reținut faptul că este admisibilă restituirea prestațiilor/sumelor încasate cu

titlu de comision de risc, având în vedere faptul că anularea clauzelor

indicate nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al

prestațiilor.

Recurenta susține că instanța de apel în mod greșit a

obligat-o la plata sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, având

în vedere că acestea nu sunt necesare și rezonabile, onorariul de avocat este

nepotrivit de mare raportat la valoarea pricinii, munca avocatului și

complexitatea cauzei, iar necesitatea și utilitatea efectuării acestor

cheltuieli nu au fost dovedite.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului,

schimbarea sentinței instanței de fond, iar pe fond respingerea cererii de

chemare în judecată.

Intimații reclamanți N.I.M. și I.G.O., prin întâmpinarea

depusă la dosar, răspunzând punctual tuturor criticilor din cererea de recurs,

au solicitat respingerea recursului.

Analizându-se legalitatea deciziei de apel, din perspectiva

criticilor formulate de pârâtă, se apreciază că recursul nu este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Nu poate fi reținută critica referitoare la greșita aplicare

a legii din perspectiva modalității de interpretare a elementelor care

conturează caracterizarea unei clauze ca fiind abuzivă. Se reține că dispoziția

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție de lipsă de

negociere în cazul clauzelor preformulate.

Criticile privind negocierea clauzelor prevăzute la art.

3 lit. d) și art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale contractului de credit

sunt nefondate.

Faptul că banca a structurat contractul în două părți -

condiții generale și condiții speciale, nu semnifică că și-a îndeplinit în mod

corect obligațiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, dar și de dreptul european

al consumatorului. Simpla semnare a unui contract cu clauze standard în sensul

acestor dispoziții nu face dovada negocierii după cum greșit afirmă recurenta.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 193/2000 dacă un profesionist pretinde că o clauză standard pre-formulată

a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte dovezi

în acest sens, ceea ce în speță, nu s-a întâmplat.

Prin urmare, banca nu a răsturnat prezumția relativă

instituită de lege a lipsei negocierii în cazul contractului pre-formulat cu

intimații reclamanți.

Critica recurentei prin care se susține nelegalitatea

deciziei în privința soluției date cu privire la constatarea caracterului

abuziv al clauzelor nr. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din Condițiile speciale pe

motiv că acestea au fost negociate este nefondată întrucât în mod corect

instanța de apel a reținut că prin probele administrate nu a fost răsturnată

prezumția de nenegociere a contractului de către recurentă.

Susținerea recurentei că legea distinge între

condițiile generale și speciale sub aspectul că în cazul celor din urmă sarcina

dovedirii nenegocierii cade în sarcina consumatorului, nu are suport legal și

ca atare va fi respinsă.

Nu va fi primită nici critica prin care se invocă faptul că,

clauza prevăzută la art. 3 lit. d) privind dobânda nu este abuzivă, față de

faptul că recurenta nu a făcut dovada negocierii.

Nu

vor fi primite nici considerentele recurentei referitoare la faptul că rata

dobânzii și comisionul de risc se asociază obiectului principal al contractelor

de credit și, ca atare, nu poate face obiectul unei analize a caracterului

abuziv pentru motive ce țin de excepția reglementată de art. 4 alin. (6) din

lege, respectiv aceea a condiționării existenței unei exprimări clare și

inteligibile a clauzei respective. Afirmația recurentei că reclamanții au

declarat expres că sunt de acord cu costurile contractului și cunosc și acceptă

drepturile și obligațiile ce le revin nu suplinește obligația legală a acesteia

de a dovedi că și-a îndeplinit obligația de informare concretă și completă a

consumatorului.

Art. 4 alin. (6) din lege prevede că banca își rezervă

dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări

semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a

dobânzii, astfel că rata dobânzii modificată se va aplica de la data

comunicării.

Este știut că, în principiu, furnizorul de servicii

bancare are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod

unilateral fără ca prin aceasta să se atragă caracterul abuziv al unei astfel

de clauze, dar art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 condiționează

această operațiune de existența unui motiv întemeiat prevăzut în contract și de

informarea imediată a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a

rezilia imediat contractul.

Or, din modul în care a fost formulată această clauză

ce dă dreptul profesionistului de a modifica unilateral rata dobânzii curente

se poate constata că nu se dă ca reper vreun indicator concret la care părțile,

sau instanța, în eventualitatea unui litigiu, să se poată raporta, ceea ce

denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii,

fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia

astfel încât să considere că schimbările intervenite pe piața financiară sunt

semnificative și îndreptățesc activarea clauzei.

Recurenta trebuia să se conformeze dispozițiilor legii

și să prevadă în contractul de credit situația clară care să-i fi permis

modificarea unilaterală a ratei dobânzii astfel încât, la momentul perfectării

acestuia, clauza să fie previzibilă, adică consumatorul să fie în posesia

tuturor informațiilor și să știe că dacă acea situație se va produce, că

dobânda va fi modificată, or această situație face ca toate riscurile

modificării pieței financiare să se transfere în sarcina clienților fără ca

recurenta să suporte parte din acestea.

Astfel, se constată că instanța de apel a reținut în mod

corect că, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită

băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente stabilită prin

contract, în lipsa unui criteriu obiectiv clar și previzibil, modificarea

dobânzii fiind lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreționar, se

creează un dezechilibru semnificativ între prestațiile reciproce ale părților,

contrar bunei-credințe, de natură a-i prejudicia pe intimați, omisiune ce

atrage caracterul abuziv al clauzei.

Susținerile recurentei prin care se încearcă lămurirea

considerentelor perceperii comisionului de risc, în sensul că prin instituirea

acestui comision s-a avut în vedere riscul bancar pe care este obligată să-l

suporte nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate,

în cadrul procesului, fără să fi fost evidențiate în convenția de credit.

Atâta timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu

au fost evidențiate în contract, se constată că orice consumator ar fi fost

într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a

negocia acest comision, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a făcut dovada

unei negocieri a clauzei analizate, obligație ce-i revenea în conformitate cu

dispozițiile art. 4 alin. (3) teza II din Legea nr. 193/2000, nereușind să

răstoarne prezumția relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest

text de lege.

Totodată se reține că potrivit Rezoluției Parlamentului

European din 18 noiembrie 2008, profesionistul are obligația de a-l informa pe

consumator în mod corect și echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat

lămuriri suplimentare de consumator cu privire la acest comision nu este de

natură a complini această obligație a băncii și nici de a imprima clauzei un

caracter clar și inteligibil.

Astfel, în clauza a cărei nulitate s-a solicitat, se

stabilește la valoarea de „0,26%” a comisionului de risc aplicat la soldul

creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a convenției, după ce în

condițiile generale este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision de

risc pentru punerea la dispoziție a creditului, situația fiind aceeași și în

cazul clauzei reglementate în convenția de credit unde se prevede că pentru

acordarea a creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea

perceperii a două costuri pentru același serviciu al băncii, fără ca distincția

dintre acestea să fie exprimată în mod clar.

Or, scindarea prețului în aceste componente poate duce

la ideea că, pentru aceeași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de

percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut într-o

manieră neechivocă consumatorului, la momentul perfectării convenției de

credit, astfel că față de caracterul neclar și echivoc al clauzei în discuție,

aceasta poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.

În cauză se constată că este îndeplinită și condiția

dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel

că se cuvine subliniat că legea nu instituie două condiții, cea a bunei

credințe și a dezechilibrului semnificativ.

Interpretarea legală a textului actului normativ este aceea

că trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situația dovedirii acestuia,

lipsa bunei credințe fiind prezumată și că în spiritul legii, un dezechilibru

semnificativ este interpretat ca fiind contrar bunei credințe, tocmai pentru a

evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scăpare pentru profesioniști,

reducându-se astfel nivelul de protecție al consumatorilor.

Dezechilibrul semnificativ există prin chiar prevederea

clauzei contractuale, care dă dreptul unilateral al pârâtei de a proceda la modificări

ale ratei dobânzii. Prin aceasta se dovedește condiția dezechilibrului

semnificativ, în sensul că dreptului pârâtei de a proceda la modificarea

unilaterală a ratei dobânzii nu are corespondent într-un alt drept al

reclamanților, vizând în esență posibilitatea de refuz, sau de negociere a

nivelului de ajustare al dobânzii.

Contrar susținerilor din cererea de recurs, instanța de

apel a înțeles perfect explicațiile prin care recurenta a încercat să

argumenteze rațiunea perceperii comisionului de risc, iar faptul că nu a

îmbrățișat raționamentul acesteia, în sensul că perceperea comisionului ar fi

de natură a asigura echilibrul contractual, pentru a-și acoperi riscurile de a

nu mai primi sumele acordate, costurile sau profitul preconizat de această

prestație, înseamnă că argumentele nu au fost convingătoare.

Or, câtă vreme riscul contractului este acoperit prin

constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții

reglementate prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare

cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de

risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru

între contraprestațiile părților, contrar bunei credințe, situație ce

contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la constatarea

caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc pe motiv că aceasta

ar fi prevăzut în mod concret. Astfel cum în mod corect s-a constatat de către

instanța de apel această clauză, insuficient definită prin justificarea a ceea

ce reprezintă acest comision și care este rațiunea perceperii lui, nu fost

negociată efectiv și creează un dezechilibru semnificativ între prestațiile

părților, contrar bunei-credințe.

În contract nu este definit comisionul de risc, iar

motivația perceperii lui nu este indicată nici în condițiile generale, nici în

condițiile speciale ale convenției prin urmare, analiza caracterului abuziv al

acestuia nu este exclusă de lege.

Este nefondată și critica care vizează principiul

neretroactivității efectelor nulității în materia contractelor cu executare succesivă.

Legiuitorul a prevăzut în mod strict situațiile în care,

urmare constatării nulității unui contract cu executare succesivă, se impune

restituirea prestațiilor, doua exemple clasice fiind contractul de închiriere

și contractul de muncă. Astfel, comparația făcută de recurentă cu contractul de

închiriere este greșită întrucât rațiunea pentru care în cazul contractului de

închiriere nu se mai pot restitui prestațiile este una obiectivă având în

vedere că nu se poate restitui „folosința” unui imobil închiriat sau, în cazul

unui contract de muncă, nu se poate restitui „munca”.

În cazul unui contract de credit prestațiile pot fi oricând

restituite deoarece au la bază bunuri fungibile, prin urmare, în mod corect s-a

dispus în cauză restituirea sumelor de bani încasate în baza unor clauze

abuzive.

Trimiterile recurentei la dispozițiile codului civil

referitoare la nerestituirea dobânzilor nedatorate sunt greșite având în vedere

că în cauză sunt aplicabile dispozițiile speciale, derogatorii, prevăzute în

Legea nr. 193/2000, al căror efect direct, în cazul existenței clauzelor

abuzive, este acela al obligativității restituirii prestațiilor efectuate în

baza acestora.

Nu poate fi primită susținerea recurentei că ar fi

respectat obligațiile de transparență și de a nu stipula clauze abuzive.

Obligația de transparență presupune evidențierea în contract în mod clar, fără

echivoc a drepturilor și obligațiilor părților astfel încât acestea să nu fie

supuse arbitrariului și să nu schimbe natura juridică a contractului de credit

dintr-un contract comutativ într-un contract aleatoriu.

Din această perspectivă instanțele au constatat că

banca nu si-a respectat obligația de transparență. Trimiterile recurentei la

dispozițiile codului civil sunt greșite având în vedere că acestea se aplică

doar când nu există dispoziții speciale, cum sunt cele care reglementează

domeniul protecției consumatorului, care sunt norme de ordine publică de la

care părțile nu pot deroga.

Ultima critică vizează cuantumul cheltuielilor de

judecată, care va fi respinsă întrucât recurenta nu a arătat în concret care

sunt dispozițiile legale încălcate în legătură cu determinarea și acordarea

acestora .

Aprecierea cuantumului acestora este în căderea

instanței și în raport de dovezile care s-au făcut se aplică dispozițiile art. 274

C. proc. civ., care în speță nu au fost încălcate.

În consecință, față de cele ce preced, recursul, conform art.

312 C. proc. civ. va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.R.

SA împotriva deciziei nr. 204/2012 din 12 noiembrie 2012 a Curții de Apel lași,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie

2013.