ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3731/2013

Decizia nr. 3731/2013

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei lași, secția civilă, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, să se constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive de la art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale Convenției de credit din 04 mai 2007 și obligarea pârâtei Ia rambursarea comisionului de risc în valoare de 3538,59 CHF încasat nelegal, actualizat până la data introducerii cererii de chemare în judecată, precum și la restituirea comisionului de risc aplicat lunar la soldul creditului calculat în continuare până Ia pronunțarea hotărârii, sume ce urmează a fi actualizate în funcție de indicele de inflație de la data restituirii, obligarea la plata dobânzilor legale aferente debitului și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 570 din 13 ianuarie 2012 Judecătoria lași, secția civilă, a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului lași.

Prin sentința nr. 935 din 21 august 2012 Tribunalul lași, secția II civilă, contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de obiect a capătului de cerere privind nulitatea clauzei nr. 3 lit. d) din convenția de credit încheiată între părți, invocată de pârâtă, a admis acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta SC C. SA; a constatat nulitatea absolută a clauzei înscrisă la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit din 04 mai 2007; a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 3538,59 CHF sau a echivalentului în RON calculat în raport de cursul Băncii Naționale a României din data plății, reprezentând comisionul de risc plătit de reclamanți până la data introducerii acțiunii, a sumei achitate de reclamanți cu același titlu de la data formulării cererii și până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile în cauză, precum și a dobânzii legale aferente acestor debite, dobândă ce se va calcula până Ia data plății efective; a constatat nulitatea absolută a clauzei înscrise la art. 3 lit. d) din convenția de credit menționată; a respins cererea reclamanților de actualizare a debitelor și a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, cu privire la excepția lipsei de obiect a capătului de cerere referitor la nulitatea clauzei prevăzută Ia pct. 3 lit. d) din convenția părților, prima instanță a constatat că, părțile nu au semnat nici un act adițional de modificare a acestei clauze, motiv pentru care cererea reclamanților de verificare a nulității clauze prevăzută la pct. 3 lit. d) din contractul inițial nu este lipsită de obiect.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant, respectiv pârâta și consumatori, respectiv reclamanții, astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.

A mai reținut prima instanță că nici art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și nici art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care reprezintă legea de transpunere în dreptul național a cerințelor acestei directive nu exclud automat și nediferențiat de Ia controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb, fiind necesar să existe o contraprestație corespunzătoare prețului perceput, precum și la necesitatea ca, pentru a fi exclusă controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimata în mod clar și inteligibil.

Astfel, prima instanță a constatat că secțiunea 3, intitulată „Costuri" din condițiile generale ale convenției de credit încheiată de părți, la art. 3.5 definește comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, definiție care este identică în substanță cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă. Nicio altă prevedere contractuală, fie ea din condițiile generale sau speciale, nu oferă alte informații cu privire la destinația comisionului de risc sau la justificarea acestuia.

În consecință, se constată că pentru același serviciu, constând în acordarea creditului, se percep două costuri, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum se prevede în art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, motiv pentru care tribunalul a apreciat că poate fi analizat caracterul abuziv al clauzei de Ia art. 5 lit. a) din condițiile speciale - ale convenției de credit, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Alin. (2) al aceluiași articol prevede că o clauza contractuali va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respect.

Totodată, prima instanță a constatat că pârâta nu a făcut proba negocierii cu consumatorul a clauzei prevăzute la art. 5 lit. a), conform cerințelor art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 și a apreciat că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între părți, considerând astfel că sunt îndeplinite condițiile constatării nulității acesteia. În virtutea principiului repunerii în situația anterioară tribunalul a obligat pârâta Ia restituirea către reclamanți a sumei de 3538,59 CHF sau a echivalentului în RON calculat în raport de cursul Băncii Naționale a României din data plății și Ia plata dobânzii legale aferente debitului, calculată începând cu data introducerii acțiunii, respectiv 02 septembrie 2011 până la achitarea integrală a sumelor datorate.

În ceea ce privește cererea reclamanților de actualizare a debitului în raport cu indicele de inflație, prima instanță a considerat că, dat fiind că suma de piață este exprimată în monedă străină, respectiv CHF, aceasta nu e supusă devalorizării aferente inflației din țara noastră, motiv pentru care a respins această cerere ca nefondată.

Referitor la cererea reclamanților de a se constata că art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit încheiate între părți reprezintă o clauză abuzivă și, prin urmare, este lovită de nulitate, interpretând coroborat clauzele contractuale, tribunalul a apreciat că, în cazul reclamanților, părțile au încheiat un contract cu rata dobânzii fixă, de 4,25% pe an, iar clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din condițiile speciale care prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul întervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară nu a fost inserată și interpretată în contextul schimbărilor intervenite pe piața monetară, ci pârâta a nesocotit drepturile consumatorului, prin introducerea unei clauze abuzive.

Totodată, deși potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, pârâta a interpretat art. 3 lit. d) din condițiile speciale în sensul dreptului său de a modifica unilateral rata dobânzii fără informarea în mod transparent și complet a consumatorului cu privire la cauzele ce au determinat o asemenea măsură.

A mai reținut tribunalul că modificarea unilaterală a contractului contravine tezei finale a lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000. Potrivit textului invocat sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care „dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia". Or, legea are, în vederea specificarea expresă în contract a „motivului” în funcție de care poate avea loc modificarea unilaterală a contractului, iar nu indicarea sa pur generică.

Pentru aceste motive, prima instanță a apreciat ca fiind ibuzivă clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 193/2000.

Cât privește invocarea de către pârâtă a pretinsei încălcări a dreptului său de proprietate, în accepțiunea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut că libertatea de a desfășura o activitate comercială nu este una absolută, nesupusă nici unei constrângeri, ci una condiționată de respectarea legilor. Un drept subiectiv, dacă este folosit contrar scopului său recunoscut de lege, încălcând drepturile celorlalți, este considerat abuziv, iar cel l-a exercitat este responsabil pentru prejudiciile cauzate, principiu statuat de art. 54 din Constituție și art. 999 C. civ.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC C. SA, criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală.

Prin precizările scrise depuse la dosar pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii formulate de reclamanți și excepția lipsei calității procesuale active a acestora, motivat de faptul că Legea nr. 193/2000 invocată drept temei al cererii este instrumentul de lucru al Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, autoritate care efectuează verificări la sesizarea consumatorilor și care întocmește proces-verbal pe care îl înaintează instanței de judecată în vederea constatării existenței clauzelor abuzive, a aplicării sancțiunii și, eventual, în vederea stabilirii continuării sau desființării convenției astfel încât reclamanții nu pot sesiza instanța de judecată și substitui singura autoritate cu calitate procesual activă, în condițiile în care nu s-a făcut dovada că Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a înaintat instanței vreo sesizare.

Prin decizia nr. 187/2012 din 29 octombrie 2012 Curtea de Apel lași, secția civilă, a respins excepția înadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, a respins apelul, a păstrat sentința atacată și a obligat pârâta să achite reclamanților A. și B. suma de 2000 RON cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că Legea nr. 193/2000 instituie, pe de o parte, procedura specială prevăzută de art. 8, potrivit căreia are calitatea procesuală activă în fața instanței dar Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor și pe de altă parte, prin art. 14, calea acțiunii directe în justiție a consumatorilor care se consideră prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea legii, cale urmată în cauză de reclamanți.

Potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 193/2000 consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile C. civ. și ale C. proc. civ.

Curtea de apel a constatat că această prevedere legală conferă consumatorilor dreptul de a se adresa direct instanței de judecată cu acțiune în constatarea încălcării prevederilor Legii nr. 193/2000, fără a condiționa exercițiul acestui drept de efectuarea prealabilă de verificări de către reprezentanții Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, cum susține pârâta.

Pe fond, instanța de apel a reținut că, deși pârâta nu contestă prin motivele de apel faptul că instanța a fost învestită cu cererea în constatarea nulității absolute a respectivelor clauze, susține că sancțiunea ce operează în cauza de față este nulitatea relativă, astfel că dreptul la acțiune al reclamanților este prescris. Astfel, s-a constatat că reclamanții, care stabilesc cadrul procesual în procesul civil, potrivit principiului disponibilității, au învestit instanța de fond cu cerere în constatarea nulității absolute a celor două clauze, iar acțiunea constatarea nulității absolute este imprescriptibilă, în conformitate cu dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare Ia data nașterii raportului juridic.

Curtea de apel a înlăturat criticile pârâtei referitoare la faptul că cele două clauze contestate sunt excluse verificării din perspectiva caracterului abuziv întrucât componentele la care se referă fac parte din prețul contractului și nu au produs niciun dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, motivat de faptul că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care este legea de transpunere în dreptul național a Directivei 93/13/CEE prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Instanța de apel a constatat că nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu exclud automat și nediferențiat de Ia controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, făcând referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la necesitatea exprimării în mod clar și inteligibil a clauzei referitoare la preț. Or, în speță, din modul în care este definit comisionul de risc rezultă că definiția sa este identică cu cea a dobânzii curente, respectiv ca pentru același serviciu se percep două costuri, fără a se face distincție între ele, într-un mod clar și inteligibil, cum prevede dispoziția comunitară precum și legea de transpunere a acesteia.

Totodată, s-a reținut că, în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consfințit dreptul statuar de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea directului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

În ceea ce privește negocierea cu consumatorii a celor două clauze contestate, curtea de apel a reținut că, deși sarcina probei revenea pârâtei, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici în fața primei instanțe și nici în apel nu s-a probat negocierea lor directă, contrar celor afirmate de pârâtă, simpla semnare a contractului neavând semnificația cunoașterii și negocierii acestor clauze.

Astfel, deși C. civ. consacră principiul libertății contractuale, art. 969 precizează expres că au putere de lege doar convențiile legal făcute Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai acele situații în care clauzei contractuale consimțite de parte nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

In ce privește condiția ca respectiva clauză să fi creat, în detrimentul reclamanților și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, curtea de apel a constatat că și aceasta este îndeplinită în cauză.

Instanța de apel a constatat că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, curtea de apel a apreciat că prin stipularea comisionului de risc în acest context s-a creat, în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind astfel îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din convenția de credit vizând data ajustării dobânzii, potrivit căreia, „banca își rezervă dreptul de a revizuii structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii", instanța de apel a considerat că pune sub semnul întrebării echilibrul contractual, deoarece oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente fără ca noul nivel al dobânzii să fie negociat cu consumatorul.

Conform art. 1 lit. a) din Anexa l a Legii nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut în contract și totodată cu condiția informării clientului, care să aibă libertatea de a continua sau rezilia imediat contractul. Prin „motiv prevăzut în contract" în sensul legii se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, va trebui să suporte o dobândă mărită. Mai mult, în eventualitatea unui litigiu, ea trebuie să poată fi verificată de către instanță. Or, motivul unei „schimbări semnificative pe piața monetară" nu îndeplinește cerințele susmenționate, o schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară o apreciază ca fiind semnificativă putând fi apreciată de o alta ca nefiind semnificativă, mai ales că în contract nu s-a prevăzut posibilitatea reclamanților ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, să rezilieze imediat contractul, pârâta indicând calea rezilierii prevăzută de C. civ.

Totodată, instanța de apel a reținut că, în speță, deși părțile au stabilit inițial rata fixă a dobânzii, Ia 4,25%, prin voința exclusivă a băncii aceasta a fost transformată într-o dobândă variabilă.

O astfel de clauză este abuzivă, întrucât transformă convenția de credit într-un contract aleatoriu doar pentru împrumutat. Cu alte cuvinte, obligația creditorului de a respecta nivelul ratei dobânzii este sub condiție pur potestativă, fiind sancționată chiar și potrivit dispozițiilor de drept comun cu nulitatea absolută.

Instanța de apel a respins critica pârâtei potrivit căreia cererea de constatate a nulității clauzei cuprinsă la pct. 3 lit. d) a rămas fără obiect, ca urmare a propunerii făcută clienților de a o modifica prin act adițional, motivat de faptul că actul adițional din anul 2009 depus la dosar nu face nicio referire la această clauză, iar reclamanții au refuzat să accepte modificările propuse de bancă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta SC C. SA invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 3 C. proc. civ.

Recurenta a precizat în dezvoltarea motivelor că înțelege să invoce pe cale de excepție prescripția dreptului de a solicita restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc în sensul că reclamanții puteau solicita cel mult sumele achitate cu titlu de comision de risc pe ultimii trei ani de la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta învederează că prin decizia atacată, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel referitor la imposibilitatea restituirii sumelor plătite cu titlu de comision de risc având în vedere caracterul succesiv al contractului de credit.

Astfel, recurenta arată că, în speță, este vorba despre un contract cu executare succesivă, or, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. recurenta a invocat greșita interpretare și aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Având în vedere că în etapele procesuale anterioare pârâta a invocat numai prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește solicitarea anulării clauzelor contractuale în litigiu, critiule vizând excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, fiind formulate direct în recurs, nu pot face obiectul analizei instanței în acest stadiu procesual.

Recurenta a arătat, în esență, că art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din convenția de credit nu îndeplinesc nici una dintre cele trei condiții care conform Legii nr. 193/2000 trebuie îndeplinite cumulativ pentru existența unei clauze abuzive, respectivi să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului și să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului.

Astfel, recurenta a învederat că ambele clauze a căror anulare se solicită au fost negociate precizând că numai condițiile generale bancare au natura juridică a unor contracte de adeziune, nu și condițiile speciale, care se discută și se negociază cu fiecare client în parte.

În ceea ce privește crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, recurenta arată că prevederea din art. 3 lit. d) din convenția de credit referitoare la ajustarea dobânzii, nu este de natură a crea un astfel de dezechilibru, necesitatea acesteia fiind dictată de perioada lungă pentru care a fost încheiată convenția. Totodată această ajustare a dobânzii nu intervine în mod speculativ, ci în situații excepționale atunci când, în mod obiectiv, piața monetară suferă o transformare care impune luarea unor măsuri pentru restabilirea echilibrului contractual.

De asemenea, nici prevederea de la art. 5 lit. a) referitoare la comisionul de risc nu este de natură a crea dezechilibru între drepturile și obligațiile părților având în vedere riscul ridicat pe care banca ar fi nevoită să îl suporte în cazul în care nu ar fi rambursat creditul.

Totodată, a arătat că actul dedus judecății, respectiv convenția de credit încheiată de părți nu are caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părți, iar asumarea de către bancă a riscului unui câștig sau pierderi contravine chiar esenței unui astfel de contract de împrumut, care este un contract comutativ, în cadrul căruia ambele părți au cunoscut la data perfectării întinderea obligațiilor, chiar dacă obligația împrumutatului este una cu executare succesivă.

Prin urmare, a precizat că, clauza privind perceperea comisionului de risc este clară și fără echivoc, însușită fiind de consumatorul-reclamant prin semnarea convenției, care a devenit astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 C. civ.

De asemenea, susține recurenta că acest comision de risc nu este echivalent al garanției reale imobiliare și nu există nici o reglementare legală care să prevadă faptul că se poate percepe comision de risc doar în situația creditelor acordate fără garanție.

Referitor la cea de a treia condiție cumulativă care trebuie îndeplinită pentru ca o clauză să fie declarată abuzivă recurenta arată că, atât clauza referitoare la rata dobânzii cât și aceea referitoare la comisionul de risc se asociază cu obiectul principal al convenției de credit fiind parte a prețului contractului.

Astfel, pârâta a susținut că prețul unui serviciu, categorie în care se încadrează dobânda și comisioanele percepute, nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv și că interpretarea contrară contravine dreptului comunitar.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fî invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Dispozițiile citate supun spre analiză prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. care obligă instanța de judecată să arate în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea sa precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Aceste prevederi legale nu trebuie interpretate însă în sensul că judecătorul trebuie să răspundă separat diferitelor argumente ale părților.

În speță, observând considerentele deciziei recurate se constată că acestea cuprind motivele pe care se sprijină, motive care nu sunt contradictorii și nici străine de natura pricinii, iar printre motivele de apel invocate de pârâtă nu se regăsește cel referitor la imposibilitatea restituirii sumelor plătite cu titlu de comision de risc având în vedere caracterul succesiv al contractului de credit, astfel încât critica formulată sub acest aspect este nefondată și va fi înlăturată ca atare.

În privința criticii întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va reține că, modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Având în vedere că în apel pârâta a invocat numai prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește solicitarea anulării clauzelor contractuale în litigiu, criticile vizând excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, fiind formulate direct în recurs, nu pot face obiectul analizei instanței în acest stadiu procesual.

Se constată însă că aceste critici nu se pot constitui într-o veritabilă excepție și pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cauza dedusă judecății, disputa se poartă asupra clauzelor prevăzute la art. 3 lit. d) privind ajustarea dobânzii și art. 5 lit. a) privind comisionul de risc, ambele din condițiile speciale ale convenției de credit încheiată de părți.

Înalta Curte reține că instanța de apel a dat dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, transpunere a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 ce reprezintă transpunerea definiției cuprinse în art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE, o interpretare corectă și a făcut în mod judicios aplicarea acestora în cauză în raport de situația de fapt stabilită prin interpretarea coroborată a probelor administrate.

În consecință, atât sub imperiul legislației comunitare, cât și al celei naționale, nu se regăsește o excludere de plano, ab initio, de la controlul caracterului abuziv al clauzelor ce vizează definirea obiectului contractului, caracterul adecvat al prețului sau remunerației, ci se impune o analiză a acestor tipuri de clauze prin raportare la modul de redactare care trebuie să fie clar și inteligibil.

Astfel, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede posibilitatea exercitării unui asemenea control, cu titlu de excepție, doar în situația în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Trebuie precizat că sintagma „exprimate într-un limbaj ușor inteligibil" folosită de legiuitorul național cât și cea folosita în norma comunitară „exprimate în mod clar și inteligibil" nu pot fi reduse la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal pentru că altfel ar fi de prisos a se fi făcut această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ele vizând definirea clauzei astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul și efectele acesteia asupra contractului în ansamblu.

Nu poate fi reținută nici critica referitoare la greșita aplicare a legii din perspectiva modalității de interpretare a elementelor care conturează caracterizarea unei clauze ca fiind abuzivă. Se reține că dispoziția art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție de lipsă de negociere în cazul clauzelor preformulate. În speță se constată că, clauza referitoare la revizuirea structurii ratei dobânzii, are caracter preformulat, lipsa negocierii din acest punct de vedere fiind prezumată. În aceste condiții, sarcina probei negocierii revenea pârâtei, întrucât prin instituirea prezumției de lipsă de negociere în cazul contractelor cu clauze preformulate, sarcina probei este răsturnată, banca pârâtă fiind obligată să dovedească împrejurarea că o anumită clauză a fost negociată cu consumatorul reclamant.

Faptul că, clauza contestată, a putut fi cunoscută de către reclamanți de la momentul încheierii contractului, nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care aceștia, neavând posibilitatea de a influența conținutul respectivei clauze, puteau doar să refuze încheierea contractului Or, tocmai această situație de abuz de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta, constrâns economic să apeleze la creditul bancar, condițiile impuse de profesionistul instituție de credit, este cea care a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar și național, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniștilor.

Este îndeplinită și condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, interpretarea corectă a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este aceea că trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situația dovedirii acestuia, lipsa bunei credințe fiind prezumată, or, în spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este prin definiție contrar bunei-credințe.

Dezechilibrul semnificativ există prin chiar prevederea clauzei contractuale, care dă dreptul unilateral al pârâtei de a proceda la modificări ale ratei dobânzii. Prin aceasta se dovedește condiția dezechilibrului semnificativ, în sensul că dreptul pârâtei de a proceda la modificarea unilaterală a ratei dobânzii nu are corespondent într-un alt drept al reclamantului, vizând în esență posibilitatea de refuz sau de negociere a nivelului de ajustare al dobânzii.

Totodată, se reține că, clauza care dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda, fără a se raporta la un indicator precis individualizat, fiind de netăgăduit că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează, creează fără echivoc un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului modalitatea de exprimare făcând posibilă interpretarea doar in favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, taiâ a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă revizuirea este necesară și proporțională prin raportare la obligațiile reciproce.

Nu se poate reține nici incidența excepției prevăzute de art. 1 alin. (2) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, aspectele invocate de pârâta neavând valența unor motivații temeinice în sensul reglementat de textul legal.

Aspectele legate de posibilitatea intervenirii unor situații excepționale atunci când în mod obiectiv piața monetară suferă transformări care impun luarea unor măsuri pentru restabilirea echilibrului contractual, raportat Ia durata creditului bancar, nu reprezintă o motivație întemeiată care să determine modificarea unilaterală a clauzelor contractuale. Aceste aspecte trebuie determinate Ia momentul stabilirii marjei bancare, banca având obligația de a stabili marja percepută, în raport de criterii prudențiale bancare și de durata creditului bancar.

Referitor la clauza prevăzută la art. 5 lit. a) din convenția părților, Înalta Curte, apreciază că, deși acest comision denumit de risc face parte din costul total al contractului, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată pentru argumentele anterior arătate, contrar susținerilor pârâtei, în condițiile în care nu este exprimată în mod clar și inteligibil, lăsând loc Ia echivoc.

Astfel, în clauza a cărei nulitate s-a solicitat, se stabilește la valoarea de „0,1%" comisionul de risc aplicat Ia soldul creditului, lunar, pe toata perioada de derulare a convenției, după ce în condițiile generale este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziție a creditului, situația fiind aceeași și în cazul clauzei reglementate în convenția de credit unde se prevede că pentru acordarea creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a două costuri pentru același serviciu al băncii, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar.

Or, scindarea prețului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeași prestație, s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora, fără a fi aduse Ia cunoștința consumatorului într-o manieră neechivocă, la momentul perfectării convenției de credit, astfel că față de caracterul neclar și echivoc al clauzei în discuție, aceasta poate ti supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat asupra dreptului legiuitorului național de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă, permițând instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil. A se vedea Hotărârea din 3 iunie 2010 cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios, parag. 28-29 respectiv 40-44.

În ce privește condițiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din evocata lege potrivit căruia o clauză poate fi calificată drept abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așadar, odată ce funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în convenția de credit, consumatorul s-a aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, neputând fi primite, așadar, aserțiunile pârâtei sub acest aspect.

Critica pârâtei privind faptul că instanța de apel a confundat comisionul de risc cu garanția imobiliară nu poate fi, de asemenea, primită întrucât instanța de control a făcut o corectă evaluare a comisionului de risc, constatând în mod judicios existența unui dezechilibru între contraprestații.

Nici critica privind încălcarea principiului libertății contractuale, nu poate fi primită în condițiile în care art. 969 C. civ. prevede că au putere de lege doar convențiile legal făcute, Legea nr. 193/2000 configurând situațiile în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive, deci neconforme cu legea.

Argumentația pârâtei în sensul existenței negocierii și acceptării clauzelor convenției de credit de către părți în cunoștință de cauză este lipsită de suport, câtă vreme, băncii îi incumba sarcina probării negocierii, aspect nerelevat de situația de fapt reținută de instanțe.

În materia protecției consumatorilor, prin adoptarea Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1393, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, atât legiuitorul european cât și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a anula clauzele din contractele de furnizare de servicii financiare, în măsura în care se apreciază că sunt abuzive și că o asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente și a făcut o corectă aplicare a acestora Ia situația de fapt stabilită și că motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor în ceea ce privește fondul cauzei, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Așa fiind, pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.

În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., cum recurenta-pârâtă a căzut în pretenții, fiind în culpă procesuală și având în vedere cererea dovedită cu înscrisurile depuse la dosar de către intimații-reclamanți urmează a fi obligată recurenta-pârâtă SC C. SA București Ia plata sumei de 2500 RON, cheltuieli de judecată, în favoarea intimaților-reclamanți B. și A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C. SA București împotriva deciziei nr. 187/2012 din 29 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă.

Obligă recurenta-pârâta SC C. SA București să achite intimaților-reclamanți B. și A. suma de 2500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 noiembrie 2013.