ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3135/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3135/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 147/com din 31

ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Iași a fost admisă acțiunea civilă

formulată de reclamanții B.L. și B.A.D., în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA

și s-a constatat nulitatea clauzelor menționate la:

- pct. 3 lit. d) din

Condițiile speciale ale convenției de credit nr. AA din 5 iunie 2007 privind

"data ajustării dobânzii",

- pct. 5 lit. a) din

Condițiile speciale și pct. 3.5 Secțiunea 3 "Costuri" din Condițiile

generale ale convenției de credit nr. AA din 5 iunie 2007 privind

"comisionul de risc",

- art. 8.1 din

Condițiile generale ale convenției de credit nr. AA din 5 iunie 2007 privind

"scadența anticipată",

- art. 10.1, art.

10.2 din Condițiile generale ale convenției de credit nr. AA din 5 iunie 2007 privind

"costurile suplimentare".

A fost obligată

pârâta la eliminarea acestor clauze din convenția de credit nr. AA din 5 iunie

2007 și la restituirea către reclamanți a sumei de 37.671,57 CHF, reprezentând

contravaloarea comisionului de risc achitat în perioada 31 decembrie 2007 - 30

august 2010 (33 rate).

În motivarea

hotărârii, prima instanță raportat la prevederile art. 6 din Legea nr.

193/2000, reactualizată, a constatat că reclamanții au solicitat, prin primele

4 capete de cerere, constatarea nulității absolute, în condițiile Legii nr.

193/2000, a unor clauze contractuale.

Față de capetele

principale de cerere, vizând constatarea nulității unor clauze contractuale

apreciate de reclamanți ca fiind abuzive, capătul de cerere ce vizează

continuarea derulării contractului în condițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000,

s-a apreciat ca fiind clar formulat, cu respectarea dispozițiilor art. 112

alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care, excepția ce vizează nulitatea

cererii de chemare în judecată pentru lipsă de obiect a fost respinsă ca fiind

neîntemeiată.

În ceea ce privește

fondul cauzei, instanța a constatat că reclamanții B.L. și B.A.D. au încheiat

cu pârâta SC V.R. SA convenția de credit nr. AA din 5 iunie 2007, pentru un

împrumut în valoare de 1.200.000 CHF, perioada de creditare fiind de 276 luni,

cu rata dobânzii curente de 4,25% p.a. - dobândă fixă, corespunzătoare unei

dobânzi anuale efective - DAE de 5,76%.

S-a reținut, în

esență, că reclamanții au încheiat convenția de credit nr. AA în calitate de persoane

fizice, creditul fiind contractat pentru "nevoi personale ", iar în

cuprinsul contractului nu se face referire la profesia reclamanților, nici la o

altă destinație a creditului decât cea pentru "nevoi personale".

S-a constatat că

reclamanții au solicitat constatarea nulității clauzelor prevăzute la pct. 3

lit. d) și art. 5 lit. a) din "Condițiile speciale" și art. 8.1, art

10.1 și 10.2 din condițiile generale ale convenției de credit nr. AA din 5

iunie 2007.

Cu privire la clauza

de la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit, clauză

ce prevede obligația reclamanților de a achita un comision de risc de 0,1%

aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată

perioada de derulare a convenției de credit, instanța a reținut că raporturile

contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr.

193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial

încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori (reclamanții), astfel cum

aceste două categorii sunt definite de art. 2 din această lege.

Legea nr. 193/2000

prevede însă și o serie de clauze care nu pot face obiectul controlului privind

caracterul lor abuziv. Astfel, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reține

prima instanță, prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază

nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a

satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și

serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze

sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Legea nr. 193/2000

este legea de transpunere în dreptul național a Directivei 93/13/CEE privind

clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în mod corespunzător,

art. 4 alin. (6) din actul normativ național transpune prevederile art. 4 alin.

(2) din Directivă care, de o manieră mai clară, menționează că "aprecierea

caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului,

nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile

sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în

care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Clauza de la art. 5

lit. a) din Condițiile speciale ale Convenției de credit are ca obiect

stabilirea unui comision, așadar a unui element component al costului

creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidența art. 4

alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă

controlului privind caracterul abuziv. Trebuie însă observat faptul că nici

art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. (6) din Legea nr.

193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv

clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și

serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o

contraprestație corespunzătoare prețului perceput), precum și la necesitatea

ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să

fie exprimată în mod clar și inteligibil.

Ori, în prezenta

cauză, clauza referitoare la comisionul de risc este doar o parte a costului

contractului. Partea cea mai importantă a costului contractului este dată de dobânda

la credit, la care se adaugă o serie de comisioane, printre care și cel de

risc.

Secțiunea 3,

intitulată "Costuri" din condițiile generale ale convenției de

credit, la art. 3.5, definește comisionul de risc ca fiind acel comision

perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, definiție care este

identică în substanță cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă.

Nicio altă prevedere contractuală, fie ea din Condițiile generale sau speciale,

nu oferă alte informații cu privire la destinația comisionului de risc și

justificarea acestuia.

În consecință, s-a

reținut că pentru același serviciu (acordarea creditului) se percep două

costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar

și inteligibil, așa cum cer art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4

alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a

prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o

exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi

primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni

diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de

cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în

speță.

În preambulul

Directivei 93/13/CEE se menționează că, deși aprecierea caracterului abuziv nu

se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor

furnizate, totuși acest raport poate fi luat în considerare la aprecierea

corectitudinii altor clauze. Această declarație va fi interpretată de instanță,

raportat la situația din prezenta cauză, în sensul că, întrucât, cel puțin

aparent, pentru același serviciu sunt percepute două costuri, poate fi analizat

caracterul eventual abuziv al unuia dintre ele, prin prisma perceperii, deja, a

celuilalt cost. De asemenea, prevederea mai multor clauze având ca obiect

costuri diferite percepute pentru același serviciu aduce în discuție problema

existenței unei veritabile contraprestații pentru unele dintre aceste costuri,

în speță comisionul de risc.

Având în vedere

ansamblul celor anterior expuse, instanța a apreciat că poate proceda la

analiza caracterului eventual abuziv al clauzei de la art. 5 lit. a) din

Condițiile speciale ale Convenției de credit, prin prisma dispozițiilor Legii

nr. 193/2000.

Art. 4 alin. (3) teza

finală din Legea nr. 193/2000 prevede că dacă un comerciant pretinde că o

clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de

datoria lui să prezinte probe în acest sens. Or, clauza privind comisionul de

risc a fost deja prevăzută, în mod imperativ, în Condițiile generale ale

convenției, Condiții cu privire la care chiar pârâta afirmă în întâmpinare că

sunt condiții standard, preformulate, un contract de adeziune, astfel că, prin

prisma art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, sarcina probei

faptului că această clauză ar fi fost negociată cu reclamanta îi revenea.

Pârâta nu a făcut însă o asemenea probă, iar din interogatoriul luat

reclamanților rezultă că aceștia au semnat doar formularele puse la dispoziție

de reprezentanții băncii, astfel că instanța a considerat îndeplinită condiția

lipsei de negociere a clauzei privind comisionul de risc.

În condițiile în care

însăși destinația comisionului de risc nu a fost clarificată în contract, din

prevederile contractuale rezultând că el ar avea același rol ca și dobânda

(respectiv remunerarea pârâtei pentru acordarea creditului), iar funcția

acestui comision a fost explicată de pârâtă abia prin întâmpinare, nefiind vorba

de o funcție evidentă și uzuală, precum cea a dobânzii, era aproape imposibil

pentru un consumator diligent, dar fără cunoștințe de specialitate în domeniu,

să poată negocia acest comision, al cărui rol și mod de funcționare nu-i era

cunoscut.

Pentru aceste

considerente, instanța a reținut nulitatea clauzei înscrise la pct. 5 lit. a)

din "condițiile speciale" ale convenției de credit nr. AA din 5 iunie

2007, privind comisionul de risc, și în consecință, în virtutea principiului

repunerii în situația anterioară, a obligat pârâta la restituirea către

reclamantă a sumei de 37.671,57 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului

de risc achitată de la data de 31 decembrie 2007 la data de 30 august 2010.

În ceea ce privește

celelalte capete de cerere, vizând constatarea nulității absolute a clauzei de

la art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. AA din 5

iunie 2007, vizând data ajustării dobânzii, și respectiv, cele din condițiile

generale ale aceleiași convenții - art. 8.1, vizând "scadența

anticipată", art. 10.1 și 10.2 privind costurile suplimentare, instanța a

apreciat ca fiind incidente și cu privire la acestea cele anterior prezentate.

Instanța a apreciat

că apărarea pârâtei, potrivit căreia, în cazul unor schimbări semnificative pe piața

monetară, să poată modifica unilateral rata dobânzii, nu poate fi primită,

întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de

percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant,

trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în speță, termenul

"schimbări semnificative pe piața monetară" fiind extrem de generic,

fără o fundamentare obiectivă și rezonabilă, lăsând loc arbitrariului băncii.

Posibilitatea

unilaterală și discreționară a băncii pârâte de a modifica rata dobânzii

bancare acordată reclamanților pentru creditul obținut are natura unei clauze

abuzive, prin crearea, în detrimentul consumatorului-reclamant și contrar

cerințelor bunei-credințe, unui dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților, dezechilibru reliefat de creșterea ratei împrumutului de

rambursat.

Astfel, avându-se în

vedere dispozițiile art. 4 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 193/2000, s-a

apreciat ca fiind abuzivă clauza contractuală de la art. 3 lit. d) din

Condițiile speciale ale convenției de credit.

Ca și în cazul

comisionului de risc perceput reclamantei, pârâta nu a dovedit că ar fi

procedat la o particularizare a clauzei de la art. 3 lit. d) din condițiile

speciale din contract, în raport de situația acesteia.

Nu a fost primită

apărarea pârâtei privind posibilitatea reclamantei de reziliere a contractului

de credit bancar, cu restituirea anticipată a creditului, atâta timp cât însuși

comportamentul potențial abuziv al acesteia nu poate genera o cauză de

reziliere a contractului, în primul rând, iar în al doilea rând, convenția de

împrumut dintre cele 2 părți a fost încheiată în scopul de a produce efecte, și

nu în vederea fraudării drepturilor consumatorului și a rezilierii anticipate,

în favoarea băncii, a contractelor de credit.

Pentru aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 2, 4 din Legea nr. 193/2000,

instanța a admis acțiunea și a constatat și nulitatea clauzelor înscrise la

art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din "condițiile speciale" ale

convenției de credit nr. AA din 5 iunie 2007, și ale clauzelor înscrise la art.

8.1, 10.1 și 10.2 din condițiile generale ale aceleiași convenții.

În temeiul

dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, reactualizată, prima instanță a

dispus obligarea pârâtei la eliminarea acestor clauze din convenția de credit

nr. AA din 5 iunie 2007, raportat la voința reclamanților de a derula în

continuare convenția, conform opțiunii exprimate în acțiune.

Împotriva acestei

sentințe, pârâta SC V.R. SA a declarat apel, care, prin Decizia nr. 88/2012 din

8 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a fost respins.

În motivare, instanța

de control judiciar a reținut, în esență, că prin cererea de chemare în

judecată, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute în condițiile

Legii nr. 193/2000 a unor clauze contractuale. Fiind vorba de o nulitate

absolută, aceasta este imediată, astfel că lovește actul de la început, care cu

toată aparența sa materială nu are niciun moment vreo valabilitate juridică și

de la început nu poate produce niciun efect valabil; părțile se pot socoti de

la început libere, nelegate prin act. Întrucât aceste caractere sunt de natura

nulității absolute, nu au putut fi primite susținerile apelantei invocate la

primul punct al motivelor de apel.

În ceea ce privește

susținerile vizând ignorarea de către instanță a probatorului administrat în

cauză, instanța de apel a reținut, în esență, că prima instanță a analizat

ansamblul probator, considerentele sentinței tribunalului conținând argumente -

cu trimitere la mijloacele de probă administrate care au format convingerea

instanței, instanța neavând însă obligația de a da un răspuns detaliat fiecărui

argument indicat de către părți.

În ceea ce privește

comisionul de risc, instanța de apel a reținut că acesta este perceput pentru

punerea la dispoziție a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul

contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori

destinației acestuia.

În speță, din modul

în care este definit comisionul de risc, și anume acel comision perceput pentru

punerea la dispoziție a creditului, rezultă că definiția sa este identică cu

cea a dobânzii curente și că pentru același serviciu se percep două costuri,

fără a se face distincție între ele.

Astfel, instanța de

apel a constatat că, în cauză, clauza referitoare la comisionul de risc

(componentă a obiectului contractului) nu este exprimată în mod clar și

inteligibil, cum prevede dispoziția comunitară, precum și legea de transpunere

a acesteia, motiv pentru care s-a apreciat că tribunalul în mod corect a

procedat la analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma

dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

În ceea ce privește

negocierea cu consumatorii a clauzelor contestate, instanța de apel a reținut

că, deși sarcina probei revenea băncii în conformitate cu dispozițiile art. 4

alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanță și nici în

apel, nu s-a probat negocierea ei directă.

Simpla semnare a

contractului de credit nu are semnificația cunoașterii/negocierii acestor

clauze.

Potrivit art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 193/2000, o clauză este considerată ca nefiind negociată

direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate

acestuia din urmă să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard

preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți.

Au fost înlăturate și

susținerile apelantei potrivit cărora reclamanții-intimați au avut cunoștință

de existența și întinderea obligațiilor ce le reveneau și au fost de acord cu

ele, prin semnarea convenției, întrucât a valida un astfel de raționament ar

echivala cu neaplicarea în mare parte a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, în

condițiile în care, prin acest act normativ, legiuitorul a urmărit să protejeze

tocmai consumatorii care au încheiat deja contracte ce ar putea conține clauze

abuzive.

Totodată, C. civ.

consacră principiul libertății contractuale, însă art. 969 precizează expres că

au putere de lege doar convențiile legal făcute, Legea nr. 193/2000

reglementând tocmai acele situații în care contractele consfințite de părți nu

au caracter legal, fiind considerate abuzive.

Având în vedere

ansamblul acestor elemente, instanța de apel a concluzionat că în mod corect

s-a constatat împrejurarea că prin stipularea comisionului de risc s-a creat în

detrimentul intimaților-reclamanți, contrar cerințelor bunei-credințe, un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind

astfel îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr.

193/2000.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, invocând în drept

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, pârâta susține, în esență, că solicitarea de a se constata

nulitatea absolută a clauzei art. 3 lit. d) din convenția de credit este

lipsită de obiect având în vedere că banca a propus clientului modificarea

acesteia prin act adițional.

Clauza în discuție nu

a fost niciodată pusă în aplicare de către bancă. Reclamantul nu a făcut dovada

producerii vreunui efect de către clauza contestată. Caracterul abuziv nu poate

fi analizat în abstract, ci doar în raport de efectele produse, or în cauză nu

s-a făcut dovada producerii unui dezechilibru semnificativ între prestațiile

părților, așa cum în mod imperativ prevede art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Determinarea

unilaterală a cuantumului dobânzii este permisă de prevederile Legii 193/2000.

Legea nr. 193/2000,

susține recurenta-pârâtă, prevede două condiții negative și una pozitivă, a

căror îndeplinire cumulativă poate duce la constatarea existenței unei clauze

abuzive, iar în opinia recurentei, clauza cuprinsă în contractele de credit

încheiate între pârâtă și împrumutați reglementează posibilitatea băncii de a

ajusta rata dobânzii în funcție de variațiile semnificative de pe piața

financiară, nu îndeplinește niciuna dintre aceste condiții cumulative.

Niciuna dintre

condițiile de la art. 4 coroborat cu art. 6 din Legea nr. 193/2000 nu este

întrunită în cazul clauzelor privind comisionul de risc.

Recurenta susține, în

esență, că instanța de apel a considerat în mod greșit că dispozițiile

contractuale referitoare la comisionul de risc sunt abuzive, din moment ce

acestea au fost negociate cu reclamanții, aceștia având posibilitatea de a

influența "conținutul" lor (așa cum cere art. 3 alin. (3) din

Directiva 93/13/CEE), au fost introduse în contracte, cu bună-credință,

raportat la legile și practicile comercial-bancare atunci în vigoare în

România, nu produc un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților.

Analizând hotărârea

recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

este fondat pentru considerentele ce urmează:

Întrucât se solicită

anularea unor clauze contractuale aflate într-o strânsă legătură, dar și pentru

o judecată unitară în cauză, nu vor fi formulate aprecieri în mod distinct

pentru fiecare clauză în parte, ci se vor expune considerentele care au determinat

pronunțarea prezentei soluții.

Legea nr. 193/2000

prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: "Orice contract

încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau

prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc,

pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate",

iar alin. (3) al aceluiași articol dispune: "Se interzice comercianților

stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.".

Prin urmare art. 1 al

legii prevede cele două obligații ce incumbă comercianților în contractele cu

consumatorii. Aceste două obligații sunt: o obligație pozitivă de transparență

și una negativă de a nu stipula clauze abuzive.

Obligația de a nu

stipula clauze abuzive reglementată prin art. 1 este explicată prin art. 4 din

Legea nr. 193/2000, după cum urmează:

"(1) O clauză

contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată

abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract,

creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză

contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă

aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze

natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale

de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului

respectiv".

Textele mai sus

citate stabilesc așadar criteriile generale în conformitate cu care se va

cerceta caracterul abuziv al clauzelor contractuale:

- caracterul

transparent;

- caracterul

negociat;

- existența

dezechilibrului semnificativ.

Pentru a se putea

face verificări asupra acestor aspecte, în cauză ar fi trebuit administrat un

probatoriu adecvat.

În cauză se observă

însă, în primul rând, că instanța de apel nu a administrat probatorii

pertinente, concludente și utile cauzei pentru a se dovedi caracterul negociat

al clauzelor, mai precis dacă reclamanții au negociat sau nu cu societatea

pârâtă elementele individuale consacrate în Condițiile speciale ca elemente

esențiale ale contractului. În plus, nu s-a probat avizarea de către Banca

Națională a României a Condițiilor generale de creditare.

În al doilea rând, în

cauză se impune efectuarea și a altor probatorii, care nu se pot administra în

calea de atac a recursului.

Astfel, instanța de

apel se mărginește la a enunța existența unui dezechilibru contractual în

convenția încheiată de reclamanți cu pârâta, dezechilibru pe care însă nu-l

fundamentează, acesta reprezentând din perspectiva dreptului comun, prejudiciul

ca element al răspunderii civile delictuale. În lipsa unei cuantificări a

prejudiciului, care să poată duce la concluzia unui dezechilibru contractual,

și care nu se poate realiza decât pe baza unei expertize de specialitate, nu se

poate pronunța o soluție legală în cauză.

Pentru a putea

caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți,

cauzat de existența clauzelor analizate, instanța trebuie să demareze analiza

prin stabilirea exactă a obiectului contractului.

Fiind un contract de

credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume

de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț.

Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde

costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma

împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Prin urmare, instanța

trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanții numesc dezechilibru

semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o

primește pentru punerea la dispoziția reclamanților a unor sume de bani pentru

o perioadă de 25 de ani.

Iar pentru ca un

dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele

drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi

analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie

caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.

În cadrul

contractelor această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai

dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul

contractual, dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor

o sumă importantă, ce urmează a fi achitată într-un termen de 23 de ani. De

asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul

consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată

într-o perioadă lungă de timp.

Pe lângă obligațiile

directe asumate de către cele două părți ale unei convenții de credit, există

și o serie întreagă de obligații pe care banca le are față de ceilalți actori

ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării

plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de

credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o

bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior

în sarcina consumatorilor.

Așadar, aprecierea

caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent

de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și

obligațiilor globale ale fiecărei părți.

Pentru a putea fi

reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să

lipsească, ori să fie extrem de redusă, contraprestația pentru dreptul

corelativ al uneia dintre părți. În situația dedusă judecății, reclamanții

invocă tocmai lipsa unei obligații/prestații corelative a recurentei față de

obligațiile acestora de a achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat

prin clauzele contractuale agreate de părți.

Dezechilibrul trebuie

să fie analizat întotdeauna in rem. Legea dispune asupra unui dezechilibru semnificativ,

deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu

profitul obținut de comerciant fiind ceva firesc, dat fiind că scopul și

trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul - finis mercatorum est

lucrum.

Nu se pot reține

afirmațiile conform cărora toate riscurile băncii sunt acoperite de garanțiile

reale mobiliare, deoarece noțiunea de risc, în înțelesul economiei

reglementărilor din cuprinsul contractului de credit, este atât de complexă și

cu incidențe atât de diverse, încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala

cu desfășurarea de către bancă unei activități aflate sub auspiciile hazardului

(alea) și nicidecum o activitate menită a produce profit și ar fi în dezacord

și cu Normele BNR ce reglementează desfășurarea activității de bancă.

Riscul de credit este

asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a

solidității garanțiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca

accesoriu al creanței principale. Riscul de credit se află totodată în strânsă

corelație cu riscul de diminuare a valorii creanțelor, riscul contrapartidei,

riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de

marfă, riscul reputațional și riscul operațional, astfel cum sunt acestea

reglementate de dispozițiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind

instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Având în vedere că

aceste dispoziții, care reglementează activitatea bancară, impun practic,

gestionarea acestor riscuri, gestionarea se regăsește ulterior în prețul

creditului. Pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca

percepe un comision de risc, iar în activitatea bancară, administrarea riscului

este vitală, astfel că, acest efort suplimentar depus de creditor prin departamentele

sale a făcut ca el să se regăsească într-un cost transparent și asumat de către

consumator sub forma comisionului de risc.

În al treilea rând,

față de domeniul strict specializat - riscul în contractele bancare - în care

nu există experți autorizați, judecătorul va solicita punctul de vedere al

uneia sau mai multor personalități ori specialiști, conform art. 201 alin. (3)

C. proc. civ.

În fond, după casare,

instanța de apel va cerceta conținutul clauzelor a căror anulare se solicită și

din perspectiva caracterului transparent, mai precis, dacă ele sunt clare, fără

echivoc, pentru înțelegerea lor nefiind necesare cunoștințe de specialitate.

Se va avea în vedere

că obligația de transparență vizează reglementarea de clauze contractuale

redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să

primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în

contract unde sunt plasate și să fie lizibile.

Această obligație nu

trebuie însă absolutizată. Obligația de transparență nu trebuie să transforme

banca în avocatul consumatorului și nici nu trebuie interpretată ca o obligație

de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi

încheiate.

Totodată, în fond,

după casare, instanța va avea în vedere și dispozițiile art. 720

7

C.

proc. civ. referitoare la soluționarea procesului, în tot sau în parte, prin

înțelegerea părților, iar în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar

părțile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator.

În concluzie, pentru

toate considerentele reținute, conform art. 314 - 315 C. proc. civ., se va

admite recursul declarat de pârâta SC V.R. SA București împotriva Deciziei nr.

88/2012 din 8 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, va

casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de

apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC V.R. SA București împotriva Deciziei nr. 88/2012 din 8

iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 9 octombrie 2013.

Procesat

de GGC - AZ