ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3139/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3139/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 221/com din 8 februarie

2012, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a, a fost admisă acțiunea

formulată de reclamantul P.M.C. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, s-a

constatat nulitatea clauzei menționate la pct. 5 lit. a) din "Condițiile

speciale" ale convenției de credit nr. AA din 17 octombrie 2007 privind

comisionul de risc, a fost obligată pârâta la eliminarea acestei clauze din

convenția de credit nr. AA din 17 octombrie 2007 și a fost obligată pârâta la

restituirea către reclamant a sumei achitate cu titlu de comision de risc.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a constatat că între pârâtă, în calitate de bancă

împrumutătoare, și reclamant, în calitate de împrumutat, s-a încheiat convenția

de credit nr. AA din 17 octombrie 2007, în temeiul căreia pârâta a acordat

reclamantului un credit în valoare de 101.291,25 CHF, pe o durată de 300 de

luni.

Creditul acordat

reclamantului urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la

contract, în care este prevăzută, pentru fiecare lună, alături de valoarea

lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de

risc la care face referire pct. 5 lit. a) din convenție.

Executarea obligației

de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente a fost

garantată prin constituirea, de către reclamant, în favoarea băncii pârâte, a

unor ipoteci de rang unu asupra apartamentului nr. X situat în Iași, șos. N.

Prima instanță a

reținut că raporturile contractuale dintre reclamant și pârâtă intră sub

incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate

între comercianți și consumatori, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un

contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori

(reclamantul), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din

amintita lege.

Nici art. 4 alin. (2)

din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reține

prima instanță, nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului

abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț

și serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o

contraprestație corespunzătoare prețului perceput), precum și la necesitatea

ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să

fie exprimată în mod clar și inteligibil.

Or, în prezenta

cauză, clauza referitoare la comisionul de risc este doar o parte a costului

contractului; partea cea mai importantă a costului contractului este dată de

dobânda la credit, la care se adaugă o serie de comisioane, printre care și cel

de risc.

Secțiunea 3,

intitulată "Costuri" din condițiile generale ale convențiilor de

credit, la art. 3.5, definește comisionul de risc ca fiind acel comision

perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, definiție care este

identică în substanță cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă.

Nicio altă prevedere

contractuală, fie ea din Condițiile generale sau speciale, nu oferă alte

informații cu privire la destinația comisionului de risc, justificarea

acestuia.

În consecință,

instanța a reținut că pentru același serviciu (acordarea creditului) se percep

două costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod

clar și inteligibil, așa cum cer art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și

art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Perspectiva din care simpla

determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar

reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu

poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor

rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de

cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în

speță. De altfel, în preambulul Directivei 93/13/CEE se menționează că, deși

aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț

al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuși acest raport poate fi luat în

considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze.

Această declarație a

fost interpretată de instanță, raportat la situația din prezenta cauză, în

sensul că, întrucât, cel puțin aparent, pentru același serviciu sunt percepute

două costuri, poate fi analizat caracterul eventual abuziv al unuia dintre ele,

prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost. De asemenea, prevederea mai

multor clauze având ca obiect costuri diferite percepute pentru același

serviciu aduce în discuție problema existenței unei veritabile contraprestații

pentru unele dintre aceste costuri, în speță comisionul de risc, aspect ce va

fi analizat însă cu prilejul examinării cerinței bunei-credințe în stipularea

clauzei cenzurate.

Împrejurarea că

reclamantul a avut cunoștință atât de existența, cât și de întinderea

obligațiilor ce îi reveneau, și sub aspectul valorii, și sub cel al perioadei,

și a fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc,

dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu era de acord

cu acest comision, s-a apreciat că nu poate determina lipsa de incidență a

prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament, consideră

instanța, ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a

dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa

legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat cu

comercianți contracte ce ar putea conține clauze abuzive. C. civ. consacră

principiul libertății contractuale, dar art. 969 C. civ. conferă putere de lege

doar convențiilor legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai situații

în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu

au caracter legal, fiind considerate abuzive.

În consecință,

instanța a apreciat că poate proceda la analiza caracterului eventual abuziv al

clauzei de la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convențiilor de credit

încheiate între părți, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

S-au reținut ca fiind

eronate susținerile pârâtei vizând faptul că s-ar putea discuta doar despre o

nulitate relativă a clauzei de la art. 5 lit. a) din convenția de credit,

întrucât interesul de a nu se stipula clauze cu caracter abuziv în contractele

încheiate între comercianți și consumatori, prin care să fie afectate

interesele consumatorilor, depășește sfera interesului privat al

consumatorului, trecând în domeniul interesului general. O dovedește

posibilitatea acordată de art. 9 din Legea nr. 193/2000 ca organele de control

să efectueze chiar din oficiu verificări cu privire la existența unor clauze

abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, ansamblul

reglementării legale în materie, faptul că acțiunile prin care consumatorii

invocă prejudicierea intereselor lor de către agenți economici sunt scutite de

la plata taxei judiciare de timbru. Chiar Curtea Europeană de Justiție, în

cauza C-243/08 Pannon vs Erzsebet Gyorfi, a statuat că instanța națională are

obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze dintr-un

contract încheiat între un comerciant și un consumator, ceea ce duce la

concluzia interesului public în discuție în astfel de cauze, cu consecința

reținerii caracterului absolut al nulității.

În ceea ce privește

lipsa negocierii, s-a reținut că art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr.

193/2000 prevede că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard

preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să

prezinte probe în acest sens. Or, clauza privind comisionul de risc a fost deja

prevăzută, în mod imperativ, în Condițiile generale ale convenției, condiții cu

privire la care chiar pârâta afirmă în întâmpinare că sunt condiții standard,

preformulate, un contract de adeziune, astfel că, prin prisma art. 4 alin. (3)

teza finală din Legea nr. 193/2000, sarcina probei faptului că această clauză

ar fi fost negociată cu reclamantul îi revenea.

S-a constatat că

pârâta nu a făcut o asemenea probă, motiv pentru care instanța a apreciat ca

fiind îndeplinită condiția lipsei de negociere a clauzei privind comisionul de

risc. Împrejurarea că pârâta ar fi procedat la o particularizare a comisionului

de risc în raport de situația reclamantului, reflectată într-un procent al

comisionului de risc diferit de cel practicat în alte contracte, nu poate duce

la o altă concluzie privind lipsa de negociere, întrucât reclamantul a fost

pus, eventual, doar în situația de a purta discuții cu privire la cuantumul

comisionului, dar nu i s-a dat posibilitatea de a discuta însăși oportunitatea

perceperii acestuia, posibilitatea de a nu-l suporta. De altfel, în condițiile

în care însăși destinația comisionului de risc nu a fost clarificată în

contract, din prevederile contractuale rezultând că el ar avea același rol ca

și dobânda (respectiv remunerarea pârâtei pentru acordarea creditului), iar

funcția acestui comision a fost explicată de pârâtă abia prin întâmpinare,

nefiind vorba de o funcție evidentă și uzuală, precum cea a dobânzii, era

aproape imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoștințe de

specialitate în domeniu, să poată negocia acest comision, al cărui rol și mod

de funcționare nu-i era cunoscut.

S-a arătat că pentru

a fi incidente prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în privința

dispoziției de la pct. 5 lit. a) din "condițiile speciale" ale

convențiilor de credit nr. BB din 5 august 2008 și nr. CC din 5 septembrie

2008, este însă necesar și ca această clauză să fi creat, în detrimentul

consumatorului (reclamantului) și contrar cerințelor bunei-credințe, un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța a constatat

că, potrivit art. 4

4

din Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind

limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice,

"împrumutătorii sunt obligați să informeze clienții prin menționarea în

cadrul graficelor de rambursare aferente contractelor de credit ori, dacă nu se

întocmesc grafice de rambursare, prin menționarea distinctă în cadrul

contractelor de credit a posibilității modificării, în sensul majorării, a

sumelor datorate, în cazul materializării riscului valutar, a riscului de rată

a dobânzii ori în cazul creșterii costului creditului provenind din comisioane

și alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în

contract". Așadar, potrivit acestui text legal, pârâta avea posibilitatea

de a prevedea, în contract, clauze care să-i confere doar posibilitatea

modificării costului contractului în ipoteza în care s-ar materializa, în

viitor, riscurile existente pe piața bancară, dar nu i se conferea dreptul de a

percepe anticipat vreun comision doar pentru eventualitatea producerii unui

asemenea risc.

Riscurile acordării

împrumutului generate strict de persoana împrumutatului (reclamantului) au fost

acoperite prin constituirea, de către reclamant, în favoarea băncii pârâte, a

unei ipoteci de rang unu asupra imobilului descris mai sus.

Pârâta nu a făcut

proba că ar fi avut, la încheierea contractului, suspiciuni fondate cu privire

la comportamentul viitor al reclamantului în desfășurarea raportului

contractual în discuție, comportament de natură să genereze o probabilitate

crescută de a prejudicia banca. De asemenea, în ipoteza deprecierii garanțiilor

pârâta poate urmări orice alte bunuri prezente sau viitoare ale reclamantului,

garanția expresă prevăzută în contracte neînlăturând posibilitatea de urmărire

a restului patrimoniului reclamantului.

Totodată, reține

prima instanță, potrivit art. 8.1 lit. d) din Condițiile generale ale

convențiilor de credit, banca are posibilitatea de a declara soldul creditului

ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda și toate

celelalte costuri datorate de client, în cazul apariției unei situații

neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este

garantat corespunzător. Având în vedere ansamblul acestor date, instanța nu

poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului,

risc legat de persoana reclamantului.

S-a reținut că

acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru

împrumutător, altele decât cele decurgând strict din conduita împrumutatului,

dar desfășurarea oricărei activități comerciale implică o serie de riscuri

pentru comerciant, pe care acesta trebuie să și le asume odată ce a ales să se

implice în respectiva activitate. De aceea, punerea în sarcina reclamantului,

anticipat și nediferențiat, a tuturor riscurilor pe care le-ar putea întâmpina

banca contravine cerințelor bunei-credințe.

Banca s-a pus la

adăpostul suferirii de pierderi ca urmare a unor evoluții ale pieței în

defavoarea sa și prin intermediul clauzei de la art. 3 lit. d) din Condițiile

speciale ale convențiilor de credit, rezervându-și dreptul de a revizui

structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări

semnificative pe piața monetară. În schimb, contractul nu prevede nicio clauză

referitoare la situația în care nu s-ar produce, până la finele perioadei

contractuale sau până la rambursarea integrală a valorii contractului, vreo

situație de natură a afecta interesele băncii legate de acest contract, la fel

cum nu conține prevederi referitoare la cazul în care evoluțiile pieței

monetare ar fi în favoarea băncii și în defavoarea clientului. Astfel, spre

exemplu, se poate constata că, în speță, evoluția cursului de schimb leu/franc

elvețian, după momentul încheierii contractului, a fost în favoarea pârâtei și

în defavoarea reclamantului, dar reclamantul a achitat, și în această situație,

comisionul de risc, fără vreo posibilitate de a recupera, nici măcar parțial,

valoarea acestui comision, la finele contractului.

În ceea ce privește

cerința impusă de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 ca, prin clauza al

cărei caracter abuziv se cere a fi constatat, să se fi creat un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța de fond a

apreciat că, potrivit planului de rambursare a creditului anexat convenției de

credit nr. AA din 17 octombrie 2007, încheiată de părți, valoarea totală a

comisionului de risc este de 41.772,98 CHF raportat la o valoare a creditului

de 107.951,25 CHF și o valoare totală a ratelor de credit și a dobânzilor de

107.291,25 și 68.276,15 CHF. Așadar, comisionul de risc reprezintă aproape 25%

din valoarea totală a ratelor de credit și a dobânzilor. Acest fapt, coroborat

și cu cele arătate în paragraful anterior, conduce la concluzia că prin

stipularea clauzei care prevede acest comision s-a creat un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante.

Constatându-se

întrunirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 193/2000, prima instanță a admis acțiunea formulată de reclamant și,

în consecință, a constatat nulitatea absolută parțială a convenției de credit

nr. AA din 17 octombrie 2007, cu privire la clauza de la pct. 5 lit. a), vizând

"Comisionul de risc".

Întrucât s-a stabilit

caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc și s-a dispus anularea

acestei clauze, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile

efectuate de reclamant către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului

de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăți

nedatorate. În consecință, pârâta poate fi obligată la restituirea, către

reclamant, a contravalorii comisionului de risc deja achitate.

Nu s-ar putea susține

că anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate

produce efecte retroactive, motiv pentru care instanța a arătat că această

excepție de la principiul repunerii în situația anterioară, în cazul anulării

unui act juridic, este justificată prin aceea că în cazul unora dintre

contractele cu executare succesivă apare imposibilitatea uneia dintre părți de

a restitui folosința asigurată de cealaltă parte astfel că, prin repunerea în

situația anterioară s-ar crea o situație inechitabilă, în care doar una dintre

părți restituie prestația efectuată de cealaltă parte. Însă pentru a-și găsi

aplicare această excepție (care nu este consacrată de vreun text legal, fiind

evidențiată doar de doctrină și aplicată în practica judiciară) este necesar ca

părțile să-și fi prestat servicii reciproce; or, constatarea caracterului

abuziv al clauzei care consacră comisionul de risc s-a datorat și faptului că

banca nu oferea o contraprestație veritabilă în schimbul perceperii acestui

comision. În lipsa unei contraprestații nu se pune problema restituirii

acesteia, astfel că nu poate funcționa nici excepția de la principiul

retroactivității efectelor nulității. De altfel, pârâta nu poate invoca propria

sa culpă, pentru a obține exonerarea de la restituirea valorii comisionului de

risc achitat.

În consecință,

instanța a obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumei încasate cu

titlu de comision risc.

Împotriva acestei

sentințe, atât reclamantul P.M.C., cât și pârâta V.R. SA București au declarat

apel, iar prin Decizia nr. 91/2012 din 11 iunie 2012 pronunțată de Curtea de

Apel Iași, secția civilă, au fost respinse apelurile și a fost obligată pârâta

V.R. SA București să plătească reclamantului P.M.C. suma de 500 RON, cheltuieli

de judecată în apel.

În motivare, în ceea

ce privește apelul formulat de pârâta SC V.R. SA, instanța de control judiciar

a înlăturat criticile apelantei referitoare la faptul că această clauză (a

comisionului de risc) ar fi exclusă verificării din perspectiva caracterului

abuziv, întrucât se referă la componente sau caracteristici ale costului total

al creditului - făcând parte din prețul contractului - și nu a produs niciun

dezechilibru semnificativ între prestațiile părților.

Art. 4 alin. (6) din

Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se

asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu

calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu

produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care

aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Legea nr. 193/2000

este legea de transpunere în dreptul național a Directivei 93/13/CEE privind

clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă

prevăzând, în art. 4 alin. (2), faptul că "aprecierea caracterului abuziv

al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea

prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile

furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste

clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

S-a arătat că nici

Legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu exclud automat și nediferențiat

de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, făcând

referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb

și la necesitatea exprimării în mod clar și inteligibil a clauzei referitoare

la preț. Astfel, Secțiunea 3 intitulată "Costuri", din condițiile

generale ale convenției de credit definește, la art. 3.5, comisionul de risc ca

fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului,

definiție care este identică în substanță cu cea oferită de art. 3.1 cu privire

la dobânda curentă. Nicio altă prevedere contractuală, fie ea din Condițiile

generale sau speciale, nu oferă alte informații cu privire la destinația

comisionului de risc și nici nu justifică - în vreo manieră - fundamentul

perceperii acestuia de către bancă.

În consecință, s-a

constatat că pentru același serviciu (acordarea creditului) se percep două

costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar

și inteligibil, așa cum cer expres dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva

93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Perspectiva din care

simpla determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar

reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu

poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor

rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de

cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în

speță.

Având în vedere

aceste considerente, s-a reținut că prima instanță a apreciat în mod judicios

că poate proceda la analizarea eventualului caracter abuziv al clauzei inserate

la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit, prin prisma

dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Din modul în care

este definit comisionul de risc (art. 3.5. din Secțiunea 3 intitulată

"costuri" din condițiile generale) și anume acel comision perceput

pentru punerea la dispoziție a creditului (dar și din lipsa oricăror alte

informări, justificări cu privire la perceperea acestui comision) rezultă că

definiția sa este identică cu cea a dobânzii curente, oferită de art. 3.1,

respectiv că pentru același serviciu se percep două costuri, fără a se face

distincție între ele - într-un mod clar și inteligibil, cum prevăd dispoziția

comunitară, precum și legea de transpunere a acesteia.

În acest sens

tribunalul a interpretat corect declarația cuprinsă în preambulul Directivei

93/13/CEE potrivit cu care, deși aprecierea caracterului abuziv nu se

efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor

furnizate, totuși acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea

corectitudinii altor clauze, în sensul în care instanța poate analiza

eventualul caracter abuziv al unuia dintre cele două costuri prin prisma

perceperii, deja, a celuilalt cost.

În ceea ce privește

negocierea cu consumatorul a clauzei contestate, Curtea observă că, deși

sarcina probei revenea băncii în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3)

teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanță și nici în apel nu

s-a probat negocierea lor directă, contrar celor afirmate de apelantă.

Simpla semnare a

contractului nu are semnificația cunoașterii/negocierii acestei clauze.

Apelanta-pârâtă a

recunoscut - implicit - prin întâmpinare și cererea de apel faptul că nu a

negociat cu reclamantul comisionul de risc, precizând că acesta este obligat să

depună un minim de diligență pentru protejarea intereselor sale și era liber să

refuze perfectarea contractului - în condițiile propuse - putând să se

orienteze către alte produse de creditare existente pe piață și oferite atât de

banca pârâtă, cât și de alte instituții de creditare.

Potrivit

dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză este

considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost

stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum

ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare

practicate de comercianți.

S-a constatat că, în

speță, pârâta a recunoscut faptul că a recurs la un contract tipizat,

cuprinzând clauze nenegociabile, astfel că susținerile privitoare la negocierea

clauzelor cuprinse în condițiile speciale și implicit la necuprinderea

comisionului de risc în condițiile generale sunt vădit nefondate și vor fi

respinse ca tare. Așa cum rezultă din art. 3.5 din Condițiile generale ale

convenției de credit, dreptul băncii de a percepe comisionul de risc a fost

stabilit prin condițiile generale, și nu prin condițiile speciale.

Instanța de apel a

reținut că acest comision nu este definit nici în condițiile generale și nici

în condițiile speciale ale convenției de credit, neputând fi verificată

destinația și funcția acestuia.

Astfel și constatarea

instanței de fond potrivit cu care consumatorul nu putea negocia un comision al

cărui rol și mod de funcționare nu a fost explicat nicăieri în cuprinsul

contractului a fost apreciată ca fiind corectă.

Nu au putut fi

primite justificările perceperii acestui comision, făcute prin întâmpinare sau

prin motivele de apel, necuprinse în convenția de credit încheiată cu reclamantul.

Împrejurarea invocată

de apelantă potrivit cu care reclamantul a avut cunoștință de existența și de

întinderea obligațiilor ce îi reveneau, atât sub aspectul valorii, cât și sub

cel al perioadei (cuprinse în graficul de rambursare) și a fost de acord, prin

semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, nu poate determina lipsa de

incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament,

consideră instanța de control judiciar, ar echivala cu neaplicarea, în mare

parte, a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin

edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care au

încheiat deja contracte ce ar putea conține clauze abuzive.

C. civ. consacră

principiul libertății contractuale, însă art. 969 precizează expres că au

putere de lege doar convențiile legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând

tocmai acele situații în care clauzele contractuale consimțite de parte nu au

caracter legal, fiind considerate abuzive.

Și condiția ca

respectiva clauză să fi creat, în detrimentul reclamantului și contrar

bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților este îndeplinită.

Instanța nu a

contestat faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite

riscuri pentru împrumutător, însă a apreciat că aceste riscuri trebuie

analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți

în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului,

garanțiile acordate pentru acordarea împrumutului, etc.

Ori, în speță, nu s-a

contestat împrejurarea că reclamantul are o profesie stabilă, realizează

venituri peste media națională, iar executarea obligației de rambursare a

creditului, dobânzilor și comisioanelor a fost garantată prin constituirea, în

favoarea băncii, a unei ipoteci de gradul I asupra unui imobil, evaluat de o

societate de asigurare agreată de bancă la o valoare ce o depășește pe cea a

creditului.

De asemenea, instanța

nu a putut ignora nici cuantumul acestui comision, în procent de 0,22%. S-a

reținut că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către

împrumutat a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finele

perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror

acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.

Pentru toate

considerentele reținute, Curtea a apreciat că prin stipularea comisionului de

risc în acest context s-a creat, în detrimentul reclamantului și contrar

cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților, fiind astfel îndeplinite toate condițiile prevăzute de

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește

apelul formulat de reclamantul P.M.C. ce a vizat neacordarea cheltuielilor de

judecată ocazionate de derularea procesului la fond, instanța de apel a

reținut, în esență, că neacordarea acestora a fost determinată de culpa

reclamantului care nu a produs probe cu privire la întinderea acestora.

În termen legal,

împotriva acestei decizii pârâta V.R. SA București a declarat recurs, invocând

în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea, în

parte, a deciziei recurate și în consecință respingerea cererii de chemare în

judecată.

În opinia

recurentei-pârâte, instanța de apel a interpretat greșit împrejurarea că

dispozițiile contractuale în discuție se pot încadra în categoria clauzelor

care pot forma obiectul cercetării sub aspectul caracterului abuziv.

În acest context,

susține, în esență, că prețul unui serviciu, așa cum sunt dobânda și

comisioanele percepute de către subscrisă, nu poate face obiectul analizei din

perspectiva caracterului abuziv. Interpretarea contrară contravine dreptului

comunitar.

Clauzele referitoare

la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt

percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al

creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a pârâtei (reliefată de o

fracțiune din rata dobânzii), formează prețul contractului de credit, acesta

din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit

de consum.

În cauza de față,

arată recurenta, redactarea clauzelor din convenția de credit referitoare la

comisionul de risc, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un

scadențar din care reiese cu claritate atât costul lunar, cât și costul total

al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze clar și inteligibil

exprimate.

Așadar, rata dobânzii

împreună cu comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale

obiectului principal al convenției de credit, motiv pentru care instanța de

apel trebuia să aplice prevederile art. 4 alin. (5) al Legii nr. 193/2000,

interpretat prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și să elimine

din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se

referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

În opinia recurentei,

clauzele analizate nu pot fi considerate abuzive nici prin raportare strict la

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Consideră, totodată,

că instanța de apel a apreciat în mod greșit că prevederea contractuală ce

reglementează dreptul V.R. de a percepe comisionul de risc ar fi o clauză

abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prezintă argumente

subsidiare în dovedirea caracterului legal al acestei clauze, respectiv:

nu se confundă cu garanția reală imobiliară

face parte din prețul contractului

comisionul de risc nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților.

Analizând hotărârea

recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

este fondat pentru considerentele ce urmează:

Legea nr. 193/2000

prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: "Orice contract

încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau

prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc,

pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate",

iar alin. (3) al aceluiași articol dispune: "Se interzice comercianților

stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.".

Prin urmare, art. 1

al legii prevede cele două obligații ce incumbă comercianților în contractele

cu consumatorii. Aceste două obligații sunt: o obligație pozitivă de

transparență și una negativă de a nu stipula clauze abuzive.

Obligația de a nu

stipula clauze abuzive reglementată prin art. 1 este explicată prin art. 4 din

Legea nr. 193/2000, după cum urmează:

"(1) O clauză

contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată

abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează,

în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză

contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă

aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze

natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale

de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului

respectiv".

Textele mai sus

citate stabilesc, așadar, criteriile generale în conformitate cu care se va

cerceta caracterul abuziv al clauzelor contractuale:

- caracterul

transparent;

- caracterul

negociat;

- existența

dezechilibrului semnificativ.

Pentru a se putea

face verificări asupra acestor aspecte, în cauză ar fi trebuit administrat un

probatoriu adecvat.

În cauză se observă,

însă, în primul rând, că instanța de apel nu a administrat probatorii

pertinente, concludente și utile cauzei pentru a se dovedi caracterul negociat

al clauzelor, mai precis dacă reclamantul a negociat sau nu cu pârâta

elementele individuale consacrate în Condițiile speciale ca elemente esențiale

ale contractului. În plus, nu s-a probat avizarea de către Banca Națională a

României a Condițiilor generale de creditare.

În al doilea rând, în

cauză se impune efectuarea și a altor probatorii, care nu se pot administra în

calea de atac a recursului.

Astfel, instanța de

apel se mărginește la a enunța existența unui dezechilibru contractual în

convenția încheiată de reclamant cu pârâta, dezechilibru pe care însă nu-l

fundamentează, acesta reprezentând din perspectiva dreptului comun, prejudiciul

ca element al răspunderii civile delictuale. În lipsa unei cuantificări a

prejudiciului, care să poată duce la concluzia unui dezechilibru contractual,

și care nu se poate realiza decât pe baza unei expertize de specialitate, nu se

poate pronunța o soluție legală în cauză.

Pentru a putea

caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți,

cauzat de existența clauzei analizate, instanța trebuie să demareze analiza

prin stabilirea exactă a obiectului contractului.

Fiind un contract de

credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume

de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț.

Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde

costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma

împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Prin urmare, instanța

trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamantul numește dezechilibru

semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o

primește pentru punerea la dispoziția acestuia a unei sume foarte mare de bani,

pentru o perioadă foarte mare de timp.

Iar pentru ca un

dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele

drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi

analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie

caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.

În cadrul

contractelor această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai

dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul

contractual, dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor

o sumă importantă - un împrumut în valoare de 101.291,25 CHF - ce urmează a fi

achitată într-un termen de 25 de ani. De asemenea, aprecierea dezechilibrului

trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma

importantă ce urmează a fi restituită într-o perioadă lungă de timp.

Pe lângă obligațiile

directe asumate de către cele două părți ale unei convenții de credit, există

și o serie întreagă de obligații pe care banca le are față de ceilalți actori

ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării

plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de

credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o

bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior

în sarcina consumatorilor.

Așadar, aprecierea

caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent

de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și

obligațiilor globale ale fiecărei părți.

În al treilea rând,

față de domeniul strict specializat - riscul în contractele bancare - în care

nu există experți autorizați, judecătorul va solicita punctul de vedere al

uneia sau mai multor personalități ori specialiști, conform art. 201 alin. (3)

C. proc. civ.

În fond, după casare,

instanța de apel va cerceta conținutul clauzelor a căror anulare se solicită și

din perspectiva caracterului negociat și transparent, mai precis, dacă ele sunt

clare, fără echivoc, pentru înțelegerea lor nefiind necesare cunoștințe de

specialitate.

Se va avea în vedere

că obligația de transparență vizează reglementarea de clauze contractuale

redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să

primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în

contract unde sunt plasate și să fie lizibile.

Această obligație nu

trebuie însă absolutizată. Obligația de transparență nu trebuie să transforme

banca în avocatul consumatorului și nici nu trebuie interpretată ca o obligație

de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi

încheiate.

Totodată, în fond,

după casare, instanța va avea în vedere și dispozițiile art. 720

7

C.

proc. civ., referitoare la soluționarea procesului, în tot sau în parte, prin

înțelegerea părților, iar în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar

părțile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator.

În concluzie, pentru

toate considerentele reținute, conform art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 314

- 315 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâta SC V.R. SA

București împotriva Deciziei nr. 91/2012 din 11 iunie 2012, pronunțată de

Curtea de Apel Iași, secția civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza

spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta V.R. SA București împotriva Deciziei nr. 91/2012 din 11

iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă. Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9, octombrie 2013.

Procesat

de GGC - AZ