ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3139/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința nr. 221/com din 8 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul P.M.C. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, s-a constatat nulitatea clauzei menționate la pct. 5 lit. a) din "Condițiile speciale" ale convenției de credit nr. AA din 17 octombrie 2007 privind comisionul de risc, a fost obligată pârâta la eliminarea acestei clauze din convenția de credit nr. AA din 17 octombrie 2007 și a fost obligată pârâta la restituirea către reclamant a sumei achitate cu titlu de comision de risc.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că între pârâtă, în calitate de bancă împrumutătoare, și reclamant, în calitate de împrumutat, s-a încheiat convenția de credit nr. AA din 17 octombrie 2007, în temeiul căreia pârâta a acordat reclamantului un credit în valoare de 101.291,25 CHF, pe o durată de 300 de luni. Creditul acordat reclamantului urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzută, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a) din convenție. Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente a fost garantată prin constituirea, de către reclamant, în favoarea băncii pârâte, a unor ipoteci de rang unu asupra apartamentului nr. X situat în Iași, șos.

N. Prima instanță a reținut că raporturile contractuale dintre reclamant și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori (reclamantul), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege. Nici art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reține prima instanță, nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestație corespunzătoare prețului perceput), precum și la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.

Or, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc este doar o parte a costului contractului; partea cea mai importantă a costului contractului este dată de dobânda la credit, la care se adaugă o serie de comisioane, printre care și cel de risc. Secțiunea 3, intitulată "Costuri" din condițiile generale ale convențiilor de credit, la art. 3.5, definește comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, definiție care este identică în substanță cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă. Nicio altă prevedere contractuală, fie ea din Condițiile generale sau speciale, nu oferă alte informații cu privire la destinația comisionului de risc, justificarea acestuia.

În consecință, instanța a reținut că pentru același serviciu (acordarea creditului) se percep două costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum cer art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în speță.

De altfel, în preambulul Directivei 93/13/CEE se menționează că, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuși acest raport poate fi luat în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze. Această declarație a fost interpretată de instanță, raportat la situația din prezenta cauză, în sensul că, întrucât, cel puțin aparent, pentru același serviciu sunt percepute două costuri, poate fi analizat caracterul eventual abuziv al unuia dintre ele, prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost. De asemenea, prevederea mai multor clauze având ca obiect costuri diferite percepute pentru același serviciu aduce în discuție problema existenței unei veritabile contraprestații pentru unele dintre aceste costuri, în speță comisionul de risc, aspect ce va fi analizat însă cu prilejul examinării cerinței bunei-credințe în stipularea clauzei cenzurate.

Împrejurarea că reclamantul a avut cunoștință atât de existența, cât și de întinderea obligațiilor ce îi reveneau, și sub aspectul valorii, și sub cel al perioadei, și a fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu era de acord cu acest comision, s-a apreciat că nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament, consideră instanța, ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat cu comercianți contracte ce ar putea conține clauze abuzive.

C. civ. consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 C. civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive. În consecință, instanța a apreciat că poate proceda la analiza caracterului eventual abuziv al clauzei de la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convențiilor de credit încheiate între părți, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

S-au reținut ca fiind eronate susținerile pârâtei vizând faptul că s-ar putea discuta doar despre o nulitate relativă a clauzei de la art. 5 lit. a) din convenția de credit, întrucât interesul de a nu se stipula clauze cu caracter abuziv în contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care să fie afectate interesele consumatorilor, depășește sfera interesului privat al consumatorului, trecând în domeniul interesului general. O dovedește posibilitatea acordată de art. 9 din Legea nr. 193/2000 ca organele de control să efectueze chiar din oficiu verificări cu privire la existența unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, ansamblul reglementării legale în materie, faptul că acțiunile prin care consumatorii invocă prejudicierea intereselor lor de către agenți economici sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru.

Chiar Curtea Europeană de Justiție, în cauza C-243/08 Pannon vs Erzsebet Gyorfi, a statuat că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator, ceea ce duce la concluzia interesului public în discuție în astfel de cauze, cu consecința reținerii caracterului absolut al nulității. În ceea ce privește lipsa negocierii, s-a reținut că art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Or, clauza privind comisionul de risc a fost deja prevăzută, în mod imperativ, în Condițiile generale ale convenției, condiții cu privire la care chiar pârâta afirmă în întâmpinare că sunt condiții standard, preformulate, un contract de adeziune, astfel că, prin prisma art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, sarcina probei faptului că această clauză ar fi fost negociată cu reclamantul îi revenea. S-a constatat că pârâta nu a făcut o asemenea probă, motiv pentru care instanța a apreciat ca fiind îndeplinită condiția lipsei de negociere a clauzei privind comisionul de risc.

Împrejurarea că pârâta ar fi procedat la o particularizare a comisionului de risc în raport de situația reclamantului, reflectată într-un procent al comisionului de risc diferit de cel practicat în alte contracte, nu poate duce la o altă concluzie privind lipsa de negociere, întrucât reclamantul a fost pus, eventual, doar în situația de a purta discuții cu privire la cuantumul comisionului, dar nu i s-a dat posibilitatea de a discuta însăși oportunitatea perceperii acestuia, posibilitatea de a nu-l suporta.

De altfel, în condițiile în care însăși destinația comisionului de risc nu a fost clarificată în contract, din prevederile contractuale rezultând că el ar avea același rol ca și dobânda (respectiv remunerarea pârâtei pentru acordarea creditului), iar funcția acestui comision a fost explicată de pârâtă abia prin întâmpinare, nefiind vorba de o funcție evidentă și uzuală, precum cea a dobânzii, era aproape imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoștințe de specialitate în domeniu, să poată negocia acest comision, al cărui rol și mod de funcționare nu-i era cunoscut.

S-a arătat că pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în privința dispoziției de la pct. 5 lit. a) din "condițiile speciale" ale convențiilor de credit nr. BB din 5 august 2008 și nr. CC din 5 septembrie 2008, este însă necesar și ca această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorului (reclamantului) și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța a constatat că, potrivit art. 4 4 din Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, "împrumutătorii sunt obligați să informeze clienții prin menționarea în cadrul graficelor de rambursare aferente contractelor de credit ori, dacă nu se întocmesc grafice de rambursare, prin menționarea distinctă în cadrul contractelor de credit a posibilității modificării, în sensul majorării, a sumelor datorate, în cazul materializării riscului valutar, a riscului de rată a dobânzii ori în cazul creșterii costului creditului provenind din comisioane și alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contract". Așadar, potrivit acestui text legal, pârâta avea posibilitatea de a prevedea, în contract, clauze care să-i confere doar posibilitatea modificării costului contractului în ipoteza în care s-ar materializa, în viitor, riscurile existente pe piața bancară, dar nu i se conferea dreptul de a percepe anticipat vreun comision doar pentru eventualitatea producerii unui asemenea risc.

Riscurile acordării împrumutului generate strict de persoana împrumutatului (reclamantului) au fost acoperite prin constituirea, de către reclamant, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang unu asupra imobilului descris mai sus. Pârâta nu a făcut proba că ar fi avut, la încheierea contractului, suspiciuni fondate cu privire la comportamentul viitor al reclamantului în desfășurarea raportului contractual în discuție, comportament de natură să genereze o probabilitate crescută de a prejudicia banca. De asemenea, în ipoteza deprecierii garanțiilor pârâta poate urmări orice alte bunuri prezente sau viitoare ale reclamantului, garanția expresă prevăzută în contracte neînlăturând posibilitatea de urmărire a restului patrimoniului reclamantului.

Totodată, reține prima instanță, potrivit art. 8.1 lit. d) din Condițiile generale ale convențiilor de credit, banca are posibilitatea de a declara soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda și toate celelalte costuri datorate de client, în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător. Având în vedere ansamblul acestor date, instanța nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului, risc legat de persoana reclamantului. S-a reținut că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, altele decât cele decurgând strict din conduita împrumutatului, dar desfășurarea oricărei activități comerciale implică o serie de riscuri pentru comerciant, pe care acesta trebuie să și le asume odată ce a ales să se implice în respectiva activitate.

De aceea, punerea în sarcina reclamantului, anticipat și nediferențiat, a tuturor riscurilor pe care le-ar putea întâmpina banca contravine cerințelor bunei-credințe. Banca s-a pus la adăpostul suferirii de pierderi ca urmare a unor evoluții ale pieței în defavoarea sa și prin intermediul clauzei de la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convențiilor de credit, rezervându-și dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară. În schimb, contractul nu prevede nicio clauză referitoare la situația în care nu s-ar produce, până la finele perioadei contractuale sau până la rambursarea integrală a valorii contractului, vreo situație de natură a afecta interesele băncii legate de acest contract, la fel cum nu conține prevederi referitoare la cazul în care evoluțiile pieței monetare ar fi în favoarea băncii și în defavoarea clientului.

Astfel, spre exemplu, se poate constata că, în speță, evoluția cursului de schimb leu/franc elvețian, după momentul încheierii contractului, a fost în favoarea pârâtei și în defavoarea reclamantului, dar reclamantul a achitat, și în această situație, comisionul de risc, fără vreo posibilitate de a recupera, nici măcar parțial, valoarea acestui comision, la finele contractului. În ceea ce privește cerința impusă de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 ca, prin clauza al cărei caracter abuziv se cere a fi constatat, să se fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța de fond a apreciat că, potrivit planului de rambursare a creditului anexat convenției de credit nr. AA din 17 octombrie 2007, încheiată de părți, valoarea totală a comisionului de risc este de 41.772,98 CHF raportat la o valoare a creditului de 107.951,25 CHF și o valoare totală a ratelor de credit și a dobânzilor de 107.291,25 și 68.276,15 CHF.

Așadar, comisionul de risc reprezintă aproape 25% din valoarea totală a ratelor de credit și a dobânzilor. Acest fapt, coroborat și cu cele arătate în paragraful anterior, conduce la concluzia că prin stipularea clauzei care prevede acest comision s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante.

Constatându-se întrunirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prima instanță a admis acțiunea formulată de reclamant și, în consecință, a constatat nulitatea absolută parțială a convenției de credit nr. AA din 17 octombrie 2007, cu privire la clauza de la pct. 5 lit. a), vizând "Comisionul de risc". Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc și s-a dispus anularea acestei clauze, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamant către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăți nedatorate. În consecință, pârâta poate fi obligată la restituirea, către reclamant, a contravalorii comisionului de risc deja achitate.

Nu s-ar putea susține că anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive, motiv pentru care instanța a arătat că această excepție de la principiul repunerii în situația anterioară, în cazul anulării unui act juridic, este justificată prin aceea că în cazul unora dintre contractele cu executare succesivă apare imposibilitatea uneia dintre părți de a restitui folosința asigurată de cealaltă parte astfel că, prin repunerea în situația anterioară s-ar crea o situație inechitabilă, în care doar una dintre părți restituie prestația efectuată de cealaltă parte.

Însă pentru a-și găsi aplicare această excepție (care nu este consacrată de vreun text legal, fiind evidențiată doar de doctrină și aplicată în practica judiciară) este necesar ca părțile să-și fi prestat servicii reciproce; or, constatarea caracterului abuziv al clauzei care consacră comisionul de risc s-a datorat și faptului că banca nu oferea o contraprestație veritabilă în schimbul perceperii acestui comision. În lipsa unei contraprestații nu se pune problema restituirii acesteia, astfel că nu poate funcționa nici excepția de la principiul retroactivității efectelor nulității. De altfel, pârâta nu poate invoca propria sa culpă, pentru a obține exonerarea de la restituirea valorii comisionului de risc achitat.

În consecință, instanța a obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumei încasate cu titlu de comision risc. Împotriva acestei sentințe, atât reclamantul P.M.C., cât și pârâta V.R. SA București au declarat apel, iar prin Decizia nr. 91/2012 din 11 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, au fost respinse apelurile și a fost obligată pârâta V.R. SA București să plătească reclamantului P.M.C. suma de 500 RON, cheltuieli de judecată în apel. În motivare, în ceea ce privește apelul formulat de pârâta SC V.R. SA, instanța de control judiciar a înlăturat criticile apelantei referitoare la faptul că această clauză (a comisionului de risc) ar fi exclusă verificării din perspectiva caracterului abuziv, întrucât se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului - făcând parte din prețul contractului - și nu a produs niciun dezechilibru semnificativ între prestațiile părților.

Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2), faptul că "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil". S-a arătat că nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, făcând referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la necesitatea exprimării în mod clar și inteligibil a clauzei referitoare la preț.

Astfel, Secțiunea 3 intitulată "Costuri", din condițiile generale ale convenției de credit definește, la art. 3.5, comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, definiție care este identică în substanță cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă. Nicio altă prevedere contractuală, fie ea din Condițiile generale sau speciale, nu oferă alte informații cu privire la destinația comisionului de risc și nici nu justifică - în vreo manieră - fundamentul perceperii acestuia de către bancă. În consecință, s-a constatat că pentru același serviciu (acordarea creditului) se percep două costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum cer expres dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în speță. Având în vedere aceste considerente, s-a reținut că prima instanță a apreciat în mod judicios că poate proceda la analizarea eventualului caracter abuziv al clauzei inserate la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Din modul în care este definit comisionul de risc (art. 3.5. din Secțiunea 3 intitulată "costuri" din condițiile generale) și anume acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului (dar și din lipsa oricăror alte informări, justificări cu privire la perceperea acestui comision) rezultă că definiția sa este identică cu cea a dobânzii curente, oferită de art. 3.1, respectiv că pentru același serviciu se percep două costuri, fără a se face distincție între ele - într-un mod clar și inteligibil, cum prevăd dispoziția comunitară, precum și legea de transpunere a acesteia.

În acest sens tribunalul a interpretat corect declarația cuprinsă în preambulul Directivei 93/13/CEE potrivit cu care, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuși acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze, în sensul în care instanța poate analiza eventualul caracter abuziv al unuia dintre cele două costuri prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost. În ceea ce privește negocierea cu consumatorul a clauzei contestate, Curtea observă că, deși sarcina probei revenea băncii în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanță și nici în apel nu s-a probat negocierea lor directă, contrar celor afirmate de apelantă.

Simpla semnare a contractului nu are semnificația cunoașterii/negocierii acestei clauze. Apelanta-pârâtă a recunoscut - implicit - prin întâmpinare și cererea de apel faptul că nu a negociat cu reclamantul comisionul de risc, precizând că acesta este obligat să depună un minim de diligență pentru protejarea intereselor sale și era liber să refuze perfectarea contractului - în condițiile propuse - putând să se orienteze către alte produse de creditare existente pe piață și oferite atât de banca pârâtă, cât și de alte instituții de creditare. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți.

S-a constatat că, în speță, pârâta a recunoscut faptul că a recurs la un contract tipizat, cuprinzând clauze nenegociabile, astfel că susținerile privitoare la negocierea clauzelor cuprinse în condițiile speciale și implicit la necuprinderea comisionului de risc în condițiile generale sunt vădit nefondate și vor fi respinse ca tare. Așa cum rezultă din art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit, dreptul băncii de a percepe comisionul de risc a fost stabilit prin condițiile generale, și nu prin condițiile speciale. Instanța de apel a reținut că acest comision nu este definit nici în condițiile generale și nici în condițiile speciale ale convenției de credit, neputând fi verificată destinația și funcția acestuia.

Astfel și constatarea instanței de fond potrivit cu care consumatorul nu putea negocia un comision al cărui rol și mod de funcționare nu a fost explicat nicăieri în cuprinsul contractului a fost apreciată ca fiind corectă. Nu au putut fi primite justificările perceperii acestui comision, făcute prin întâmpinare sau prin motivele de apel, necuprinse în convenția de credit încheiată cu reclamantul. Împrejurarea invocată de apelantă potrivit cu care reclamantul a avut cunoștință de existența și de întinderea obligațiilor ce îi reveneau, atât sub aspectul valorii, cât și sub cel al perioadei (cuprinse în graficul de rambursare) și a fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000.

A valida un astfel de raționament, consideră instanța de control judiciar, ar echivala cu neaplicarea, în mare parte, a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care au încheiat deja contracte ce ar putea conține clauze abuzive. C. civ. consacră principiul libertății contractuale, însă art. 969 precizează expres că au putere de lege doar convențiile legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai acele situații în care clauzele contractuale consimțite de parte nu au caracter legal, fiind considerate abuzive. Și condiția ca respectiva clauză să fi creat, în detrimentul reclamantului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților este îndeplinită.

Instanța nu a contestat faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, însă a apreciat că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru acordarea împrumutului, etc. Ori, în speță, nu s-a contestat împrejurarea că reclamantul are o profesie stabilă, realizează venituri peste media națională, iar executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor a fost garantată prin constituirea, în favoarea băncii, a unei ipoteci de gradul I asupra unui imobil, evaluat de o societate de asigurare agreată de bancă la o valoare ce o depășește pe cea a creditului.

De asemenea, instanța nu a putut ignora nici cuantumul acestui comision, în procent de 0,22%. S-a reținut că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat. Pentru toate considerentele reținute, Curtea a apreciat că prin stipularea comisionului de risc în acest context s-a creat, în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind astfel îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește apelul formulat de reclamantul P.M.C. ce a vizat neacordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea procesului la fond, instanța de apel a reținut, în esență, că neacordarea acestora a fost determinată de culpa reclamantului care nu a produs probe cu privire la întinderea acestora. În termen legal, împotriva acestei decizii pârâta V.R. SA București a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea, în parte, a deciziei recurate și în consecință respingerea cererii de chemare în judecată. În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a interpretat greșit împrejurarea că dispozițiile contractuale în discuție se pot încadra în categoria clauzelor care pot forma obiectul cercetării sub aspectul caracterului abuziv.

În acest context, susține, în esență, că prețul unui serviciu, așa cum sunt dobânda și comisioanele percepute de către subscrisă, nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv. Interpretarea contrară contravine dreptului comunitar. Clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a pârâtei (reliefată de o fracțiune din rata dobânzii), formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit de consum.

În cauza de față, arată recurenta, redactarea clauzelor din convenția de credit referitoare la comisionul de risc, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un scadențar din care reiese cu claritate atât costul lunar, cât și costul total al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze clar și inteligibil exprimate. Așadar, rata dobânzii împreună cu comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al convenției de credit, motiv pentru care instanța de apel trebuia să aplice prevederile art. 4 alin. (5) al Legii nr. 193/2000, interpretat prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

În opinia recurentei, clauzele analizate nu pot fi considerate abuzive nici prin raportare strict la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000. Consideră, totodată, că instanța de apel a apreciat în mod greșit că prevederea contractuală ce reglementează dreptul V.R. de a percepe comisionul de risc ar fi o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000. Prezintă argumente subsidiare în dovedirea caracterului legal al acestei clauze, respectiv: 1. Comisionul de risc nu se confundă cu garanția reală imobiliară 2. Comisionul de risc face parte din prețul contractului 3. Clauza privind comisionul de risc nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Analizând hotărârea recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează: Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: "Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate", iar alin. (3) al aceluiași articol dispune: "Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.". Prin urmare, art. 1 al legii prevede cele două obligații ce incumbă comercianților în contractele cu consumatorii.

Aceste două obligații sunt: o obligație pozitivă de transparență și una negativă de a nu stipula clauze abuzive. Obligația de a nu stipula clauze abuzive reglementată prin art. 1 este explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează: "(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv". Textele mai sus citate stabilesc, așadar, criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterul abuziv al clauzelor contractuale: - caracterul transparent; - caracterul negociat; - existența dezechilibrului semnificativ. Pentru a se putea face verificări asupra acestor aspecte, în cauză ar fi trebuit administrat un probatoriu adecvat.

În cauză se observă, însă, în primul rând, că instanța de apel nu a administrat probatorii pertinente, concludente și utile cauzei pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor, mai precis dacă reclamantul a negociat sau nu cu pârâta elementele individuale consacrate în Condițiile speciale ca elemente esențiale ale contractului. În plus, nu s-a probat avizarea de către Banca Națională a României a Condițiilor generale de creditare. În al doilea rând, în cauză se impune efectuarea și a altor probatorii, care nu se pot administra în calea de atac a recursului. Astfel, instanța de apel se mărginește la a enunța existența unui dezechilibru contractual în convenția încheiată de reclamant cu pârâta, dezechilibru pe care însă nu-l fundamentează, acesta reprezentând din perspectiva dreptului comun, prejudiciul ca element al răspunderii civile delictuale.

În lipsa unei cuantificări a prejudiciului, care să poată duce la concluzia unui dezechilibru contractual, și care nu se poate realiza decât pe baza unei expertize de specialitate, nu se poate pronunța o soluție legală în cauză. Pentru a putea caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți, cauzat de existența clauzei analizate, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului. Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Prin urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamantul numește dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția acestuia a unei sume foarte mare de bani, pentru o perioadă foarte mare de timp. Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților. În cadrul contractelor această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual, dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor o sumă importantă - un împrumut în valoare de 101.291,25 CHF - ce urmează a fi achitată într-un termen de 25 de ani.

De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi restituită într-o perioadă lungă de timp. Pe lângă obligațiile directe asumate de către cele două părți ale unei convenții de credit, există și o serie întreagă de obligații pe care banca le are față de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor. Așadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți.

În al treilea rând, față de domeniul strict specializat - riscul în contractele bancare - în care nu există experți autorizați, judecătorul va solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalități ori specialiști, conform art. 201 alin. (3) C. proc. civ. În fond, după casare, instanța de apel va cerceta conținutul clauzelor a căror anulare se solicită și din perspectiva caracterului negociat și transparent, mai precis, dacă ele sunt clare, fără echivoc, pentru înțelegerea lor nefiind necesare cunoștințe de specialitate. Se va avea în vedere că obligația de transparență vizează reglementarea de clauze contractuale redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate și să fie lizibile.

Această obligație nu trebuie însă absolutizată. Obligația de transparență nu trebuie să transforme banca în avocatul consumatorului și nici nu trebuie interpretată ca o obligație de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate. Totodată, în fond, după casare, instanța va avea în vedere și dispozițiile art. 720 7 C. proc. civ., referitoare la soluționarea procesului, în tot sau în parte, prin înțelegerea părților, iar în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părțile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator. În concluzie, pentru toate considerentele reținute, conform art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 314 - 315 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâta SC V.R.

SA București împotriva Deciziei nr. 91/2012 din 11 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta V.R. SA București împotriva Deciziei nr. 91/2012 din 11 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9, octombrie 2013. Procesat de GGC - AZ