ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2808/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2808/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

de față, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată sub nr. 5102/99/2011, prin declinare de competență de Ia Judecătoria

Iași, urmare a sentinței civile nr. 4328 din 01 martie 2011 (Dosar nr. 32277/245/2010)

reclamanții G.P.L. și G.M.A., au solicitat în contradictoriu cu pârâta V. Bank

România SA constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale incluse în convenția

de credit din 23 februarie 2007 la art. 3 lit. d) din „Condițiile Speciale”,

art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia din „Condiții Generale” ale convenției,

art. 8 lit. c) și d) din „Condiții Generale” ale convenției, art. 10.1 și art. 10.2

din „Condiții Generale” ale convenției, art. 5 lit. a) din „Condiții Speciale” ale

convenitei, art. 3 pct. 5 din „Condițiile Generale” ale convenției, obligarea pârâtei

la eliminarea acestor clauze din contract, să se constate că până la data

formulării acțiunii reclamanții au achitat suma de 2.214,48 CHF (în echivalent în

RON 7.042,04 RON) reprezentând comision de risc în baza unei clauze lovite de nulitate

absolută, restituirea sumei de 7.042,04 RON și, în subsidiar, compensația până la

concurența acestei sume.

Prin sentința

nr. 1026 din 12 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Iași, s-a respins excepția inadmisibilității,

s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții G.P.L. și G.M.A. în contradictoriu

cu pârâta V. Bank România SA, s-a constatat nulitatea clauzelor menționate la art.

3 lit. d) privind „data ajustării dobânzii”, art. 8.1. lit. a) liniuța a doua

și a treia și lit. c) și d) privind „scandența anticipată”, art. 5 lit. a) și

art. 3.5. Secțiunea 3 „costuri” privind „comisionul de risc”, art. 10.1, art.

102 privind „costurile suplimentare”; s-a dispus obligarea pârâtei la

eliminarea acestor claute din convenția de credit din 23 februarie 2007, precum

și la restituirea sumei de 1.807,14 CHF către reclamanți; s-a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune pentru suma de 407,34 CHF achitată cu titlu

de comision de risc și s-a respins cererea de restituire a acestei sume; s-a

respins cererea privind constatarea compensației și, totodată, și cererea

privind cheltuielile de judecată.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel V. Bank România SA.

Prin decizia

nr. 25/2012 din 05 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția

civilă, s-a admis apelul declarat de V. Bank România SA și V. Bank România SA -

Sucursala Iași și a fost schimbată sentința atacată în parte, în sensul că au

fost respinse capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității

clauzelor cuprinse în convenția de credit din 23 februarie 2007 menționate la:

art. 3 lit. d) din „Condițiile speciale”, privind data ajustării dobânzii; art.

8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia lit. c) și d) din „Condițiile generale”

privind scadența anticipată și art. 10.1, art. 10.2 din „Condițiile generale”

privind costurile suplimentare, fiind păstrate restul disopzițiilor hotărârii.

Pentru a

pronunța această decizia instanța de apel a reținut că prin actul adițional din

13 ianuarie 2012 a fost eliminat comisionul de risc contestat în cauză, fiind

însă menținute celelalte clauze considerate abuzive de către reclamanți (clauza

privind data ajustării dobânzii, clauza privind scadența anticipată și clauza

privind costurile suplimentare).

Având în

vedere voința reclamanților și a băncii pârâte exprimate prin actul adițional,

instanța a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul respingerii capetelor de

cerere referitoare la constatarea nulității clauzelor privind data ajustării dobânzii,

scadența anticipată și costurile suplimentare, clauze menținute prin actul adițional

din 13 ianuarie 2012 și a păstrat dispoziția privind constatarea nulității clauzei

referitoare la comisionul de risc.

În ce privește

această clauză, instanța nu a primit susținerile apelantelor potrivit cu care perceperea

comisionului de risc nu este abuzivă.

Instanța reținut

că banca nu a negociat cu reclamanții această clauză, ea făcând parte dintr-un contract

standard prefomulat, nu a oferit o justificare cu privire Ia perceperea lui, neputând

fi verificată funcția și destinația acestuia și că, raportat Ia cuantumul acestuia

(0,10%) și la împrejurarea că executarea obligației de rambursare a creditului

a fost garantată prin constituirea unei ipoteci de rangul 2 asupra unui imobil,

există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Curtea nu a primit

criticile apelantelor referitoare la faptul că este exclusă verificării din

perspectiva caracterului abuziv clauza privind comisionul de risc întrucât face

parte din prețul contractului și nu a produs nici un dezechilibru semnificativ

între prestațiile părților.

Art. 4 alin.

(8) din Legea nr. Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor

nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea

de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și

serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze

sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Legea nr. 193/2000

este legea de transpunere în dreptul național a Directivei 93/13/CEE privind clauzele

abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în

art. 4 alin. (2), faptul că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește

nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației,

pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora pe

de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Instanța constată

că nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13/CEE nu exclud automat și nediferențiat

de Ia controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, făcând referire

la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la necesitatea

exprimării în mod clar și inteligibil a clauzei referitoare la preț.

În speță, din

modul în care este definit comisionul de risc (art. 3.5 din secțiunea 3 intitulată

„costuri” din „Condițiile generale”), și anume acel comision perceput pentru punerea

Ia dispoziție a creditului (dar și din lipsa oricăror alte informări, justificări

cu privire Ia perceperea acestui comision) rezultă că definiția sa este identică

cu cea a dobânzii curente, oferită de art. 3.1, respectiv că pentru același serviciu

se percep două costuri, fără a se face distincție între ele într-un mod clar și

inteligibil, cum prevede dispoziția comunitară, precum și legea de transpunere a

acesteia.

În ceea ce privește

negocierea cu consumatorii a clauzei contestate, Curtea a observat că deși sarcina

probei revenea băncii în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală

din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanță și nici în apel nu s-a probat negocierea

lui directă, contrar celor afirmate de apelante. Simpla semnare a contractului nu

are semnificația negocierii acestei clauze.

Potrivit dispozițiile

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 o clauză este considerată ca nefiind negociată

direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului

să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile

generale de vânzare practicate de comercianți.

Faptul că pârâta

a înmânat reclamanților un exemplar al contractului de credit nu are semnificația

negocierii clauzelor cuprinse în convenție, astfel că susținerile privitoare la

negocierea comisionului de risc au fost considerate vădit nefondate și au fost respinse

ca atare.

Instanța constată

că acest comision nu este definit nici în condițiile generale și nici în condițiile

speciale ale convenției de credit, neputând fi verificată destinația și funcția

acestuia.

Instanța a respins

și critica privind imposibilitatea restituirii comisionului de risc față de caracterul

succesiv al prestațiilor, având în vedere caracterul nedatorat al plății acestui

comision în perioada 15 martie 2007 - 15 octombrie 2007.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta V. Bank România SA solicitând în principal modificarea

deciziei recurate, în sensul admiterii excepției lipsei procedurii concilierii prealabile,

cu consecința respingerii acțiunii formulate de G.P.L. și G.M.A. ca inadmisibilă;

în subsidiar, în măsura în care instanța ar trece peste excepția sus-menționată,

modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii ca netemeinice a

celor dispuse de instanța de apel în privința: declarării nulității absolute a

art. 5 lit. a) privind comisionul de risc și a restituirii sumei de 1.807,14 CHF,

reprezentând comision de risc achitat de intimați cu obligarea acestora Ia plata

cheltuielilor de judecată provocate de prezentul demers procedural.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenta, reluând în bună măsură criticile din apel, a susținut

că excepția lipsei procedurii concilierii prealabile este o excepție absolută și

peremptorie, care tinde la respingerea acțiunii ca inadmisibilă, fără a fi nevoie

de a intra în cercetarea fondului cauzei. Această excepție poate fi invocată oricând

în cursul procesului, inclusiv în recurs.

Raportat la obiectul

acțiunii introduse de reclamanți (anularea unor clauze din convenția de credit,

restituirea unor sume de bani achitate în baza acesteia), recurenta a susținut că

litigiul este unul comercial, evaluabil în bani. În consecință, reclamanții aveau

obligația, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, să efectueze

procedura concilierii directe, în modalitatea și termenele reglementate de art.

720

1

C. proc. civ.

În condițiile

în care intimații nu au depus niciun înscris, demersul lor nu îndeplinește condiția

prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., referitoare Ia obligația acestora

de a depune împreună cu convocarea Ia conciliere, toate actele doveditoare pe care

se sprijină pretențiile lor.

Pentru aceste

argumente, în opinia recurentei, se impune modificarea sentinței apelate în sensul

admiterii excepției lipsei procedurii concilierii prealabile și respingerea cererii

de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Pe fondul recursului,

pârâta a reluat susținerile din apel afirmând că clauza în discuție (referitoare

la comisionul de risc) nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul

cercetării sub aspectul caracterului abuziv.

Prețul unui serviciu

nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, iar interpretarea

contrară contravine dreptului comunitar, mai precis efectului direct al unei directive,

instanța având obligația de a aplica prevederile Directivei, în detrimentul dreptului

național contrar. În această situație, instanța trebuie să dea prioritate textului

mult mai clar al Directivei, care instituie obligația ca clauzele privitoare la

prețul unui serviciu (dobânda și comisioanele în cazul contractelor de credit) să

nu facă obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.

În opinia recurentei,

în cauza de față, redactarea clauzei este clară, iar instanța trebuia să aplice

prevederile art. 4 alin (5) al Legii nr. 193/2000, interpretat prin prisma art.

4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și să elimine din cadrul controlului unui eventual

caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale

costului total al creditului.

Instanța, însă,

în contradicție cu reglementarea comunitară a procedat în mod nelegal la cercetarea

caracterului pretins abuziv. Clauza analizată, în opinia recurentei, nu poate fi

considerată abuzivă nici prin raportare strict la dispozițiile art. 4 din Legea

nr. 193/2000 nefiind îndeplinite cele trei condiții prevăzute de art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 193/2000: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza

să fie contrară bunei-credințe; prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din

contract, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților, în detrimentul consumatorului.

Recurenta a mai

susținut că s-a creat o confuzie între comisionul de risc și garanția reală imobiliară,

iar acest comision nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate

și găsind că o parte dintre acestea sunt întemeiate, va admite recursul pentru următoarele

considerente:

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii, se constată că această procedură prealabilă

nu trebuia parcursă de reclamanți, având în vedere izvorul de drept invocat, respectiv

Legea nr. 193/2000. În consecință, critica formulată din perspectiva dispozițiilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., va fi respinsă.

În ceea ce privește

ce privește fondul criticilor formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

acestea sunt întemeiate.

Întrucât se solicită

anularea unor clauze contractuale aflate într-o strânsă legătură, dar și pentru

o judecată unitară în cauză, nu vor fi formulate aprecieri în mod distinct pentru

fiecare clauză în parte, ci se vor expune considerentele care au determinat pronunțarea

prezentei soluții.

Legea nr. 193/2000

prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între

comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va

cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt

necesare cunoștințe de specialitate”, iar alin. (3) al aceluiași articol dispune:

„Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate

cu consumatorii.”

Prin urmare,

art. 1 al legii prevede cele două obligații ce incumbă comercianților în contractele

cu consumatorii. Aceste două obligații sunt: o obligație pozitivă de transparență

și una negativă de a nu stipula clauze abuzive.

Obligația de a

nu stipula clauze abuzive, reglementată prin art. 1, este explicată prin art. 4

din Legea nr. 193/2000, după cum urmează:

„(1) O clauză

contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă

dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul

consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ

între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală

va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost

stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar

fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate

de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.

Textele mai sus

citate stabilesc așadar criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta

caracterului abuziv al clauzelor contractuale:

- caracterul transparent;

- caracterul negociat;

- existența dezechilibrului

semnificativ.

Pentru a se putea

face verificări asupra acestor aspecte, în cauză ar fi trebuit administrat un probatoriu

adecvat.

În cauză se observă

însă, în primul rând, că instanța de apel nu

a administrat probatorii pertinente, concludente și utile cauzei pentru a

se dovedi caracterul negociat al clauzelor, mai precis dacă reclamanții au negociat

sau nu cu societatea pârâtă elementele individuale consacrate în „Condițiile speciale”

ca elemente esențiale ale contractului. În plus, nu s-a probat avizarea de

către Banca Națională a României a Condițiilor generale de creditare.

În al doilea rând,

în cauză se impune efectuarea și a altor probatorii, care nu se pot administra în

calea de atac a recursului.

Astfel, instanța

de apel se mărginește la a enunța existența unui dezechilibru contractual în convenția

încheiată de reclamanți cu pârâta, dezechilibru pe care însă nu-l fundamentează,

acesta reprezentând din perspectiva dreptului comun, prejudiciul ca element al răspunderii

civile delictuale, în lipsa unei cuantificări a prejudiciului, care să poată duce

la concluzia unui dezechilibru contractual, și care nu se poate realiza decât pe

baza unei expertize de specialitate, nu se poate pronunța o soluție legală în cauză,

Pentru a putea

caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți, cauzat

de existența clauzelor analizate, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea

exactă a obiectului contractului.

Fiind un contract

de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume

de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul

este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care

banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă

îndelungată de timp.

Prin urmare, instanța

trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanții numesc dezechilibru semnificativ

este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea

la dispoziția reclamanților a unor sume de bani pentru o perioadă de 25 de ani.

Iar pentru ca

un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele

drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate

sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat

prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.

În cadrul contractelor,

această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul băncii de

a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual, dar și

obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor o sumă importantă - un

împrumut în valoare de 51.302 CHF - ce urmează a fi achitată într-un termen de 25

de ani. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul dreptul

consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o

perioadă lungă de timp.

Pe lângă obligațiile

directe asumate de către cele două părți ale unei convenții de credit, există și

o serie întreagă obligații pe care banca le are fața de ceilalți actori ai pieței

financiare și care pun Ia dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate

a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată

să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui

împtumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.

Așadar, aprecierea

caracterului semnificativ al dezechilibrului poate fi realizată independent de aprecierea

individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale

fiecărei părți.

În ai treilea

rând, față de domeniul stric specializat - riscul în contractele bancare - în care

nu există experți autorizați, judecătorul va solicita punctul de vedere al uneia

sau mai multor personalități ori specialiști, conform art. 201 alin. (3) C. proc.

civ.

În fond, după

casare, instanța de apel va cerceta conținutul clauzelor a căror anulare se solicită

și din perspectiva caracterului transparent, mai precis, dacă ele sunt clare, fără

echivoc, pentru înțelegerea lor nefiind necesare cunoștințe de specialitate.

Se va avea în

vedere că obligația de transparență vizează reglementarea de clauze contractuale

redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească

accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde

sunt plasate și să fie lizibile.

Această obligație

nu trebuie însă absolutizată. Obligația de transparență nu trebuie să transforme

banca în avocatul consumatorului și nici nu trebuie interpretată ca o obligație

de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate.

Totodată, în fond,

după casare, instanța va avea în vedere și dispozițiile art. 720

7

C.

proc. civ. referitoare la soluționarea procesului, în tot sau în parte, prin înțelegerea

părților, iar în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părțile o acceptă,

acestea se vor prezenta la mediator.

În concluzie,

pentru toate considerentele reținute, conform art. 314 C. proc. civ. se va admite

recursul declarat de pârâta V. Bank România SA București împotriva deciziei nr.

25/2012 din 05 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, va

casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de

apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta V. Bank România SA București împotriva deciziei nr. 25/2012 din

05 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 25 septembrie 2013.