ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2808/2013

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 5102/99/2011, prin declinare de competență de Ia Judecătoria Iași, urmare a sentinței civile nr. 4328 din 01 martie 2011 (Dosar nr. 32277/245/2010) reclamanții G.P.L.

și G.M.A., au solicitat în contradictoriu cu pârâta V. Bank România SA constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale incluse în convenția de credit din 23 februarie 2007 la art. 3 lit. d) din „Condițiile Speciale”, art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia din „Condiții Generale” ale convenției, art. 8 lit. c) și d) din „Condiții Generale” ale convenției, art. 10.1 și art. 10.2 din „Condiții Generale” ale convenției, art. 5 lit. a) din „Condiții Speciale” ale convenitei, art. 3 pct. 5 din „Condițiile Generale” ale convenției, obligarea pârâtei la eliminarea acestor clauze din contract, să se constate că până la data formulării acțiunii reclamanții au achitat suma de 2.214,48 CHF (în echivalent în RON 7.042,04 RON) reprezentând comision de risc în baza unei clauze lovite de nulitate absolută, restituirea sumei de 7.042,04 RON și, în subsidiar, compensația până la concurența acestei sume.

Prin sentința nr. 1026 din 12 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Iași, s-a respins excepția inadmisibilității, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții G.P.L. și G.M.A. în contradictoriu cu pârâta V. Bank România SA, s-a constatat nulitatea clauzelor menționate la art. 3 lit. d) privind „data ajustării dobânzii”, art. 8.1. lit. a) liniuța a doua și a treia și lit. c) și d) privind „scandența anticipată”, art. 5 lit. a) și art. 3.5.

Secțiunea 3 „costuri” privind „comisionul de risc”, art. 10.1, art. 102 privind „costurile suplimentare”; s-a dispus obligarea pârâtei la eliminarea acestor claute din convenția de credit din 23 februarie 2007, precum și la restituirea sumei de 1.807,14 CHF către reclamanți; s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru suma de 407,34 CHF achitată cu titlu de comision de risc și s-a respins cererea de restituire a acestei sume; s-a respins cererea privind constatarea compensației și, totodată, și cererea privind cheltuielile de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel V. Bank România SA.

Prin decizia nr. 25/2012 din 05 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, s-a admis apelul declarat de V. Bank România SA și V. Bank România SA - Sucursala Iași și a fost schimbată sentința atacată în parte, în sensul că au fost respinse capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității clauzelor cuprinse în convenția de credit din 23 februarie 2007 menționate la: art. 3 lit. d) din „Condițiile speciale”, privind data ajustării dobânzii; art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia lit. c) și d) din „Condițiile generale” privind scadența anticipată și art. 10.1, art. 10.2 din „Condițiile generale” privind costurile suplimentare, fiind păstrate restul disopzițiilor hotărârii.

Pentru a pronunța această decizia instanța de apel a reținut că prin actul adițional din 13 ianuarie 2012 a fost eliminat comisionul de risc contestat în cauză, fiind însă menținute celelalte clauze considerate abuzive de către reclamanți (clauza privind data ajustării dobânzii, clauza privind scadența anticipată și clauza privind costurile suplimentare). Având în vedere voința reclamanților și a băncii pârâte exprimate prin actul adițional, instanța a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul respingerii capetelor de cerere referitoare la constatarea nulității clauzelor privind data ajustării dobânzii, scadența anticipată și costurile suplimentare, clauze menținute prin actul adițional din 13 ianuarie 2012 și a păstrat dispoziția privind constatarea nulității clauzei referitoare la comisionul de risc.

În ce privește această clauză, instanța nu a primit susținerile apelantelor potrivit cu care perceperea comisionului de risc nu este abuzivă. Instanța reținut că banca nu a negociat cu reclamanții această clauză, ea făcând parte dintr-un contract standard prefomulat, nu a oferit o justificare cu privire Ia perceperea lui, neputând fi verificată funcția și destinația acestuia și că, raportat Ia cuantumul acestuia (0,10%) și la împrejurarea că executarea obligației de rambursare a creditului a fost garantată prin constituirea unei ipoteci de rangul 2 asupra unui imobil, există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Curtea nu a primit criticile apelantelor referitoare la faptul că este exclusă verificării din perspectiva caracterului abuziv clauza privind comisionul de risc întrucât face parte din prețul contractului și nu a produs nici un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților.

Art. 4 alin. (8) din Legea nr. Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2), faptul că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Instanța constată că nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13/CEE nu exclud automat și nediferențiat de Ia controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, făcând referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la necesitatea exprimării în mod clar și inteligibil a clauzei referitoare la preț. În speță, din modul în care este definit comisionul de risc (art. 3.5 din secțiunea 3 intitulată „costuri” din „Condițiile generale”), și anume acel comision perceput pentru punerea Ia dispoziție a creditului (dar și din lipsa oricăror alte informări, justificări cu privire Ia perceperea acestui comision) rezultă că definiția sa este identică cu cea a dobânzii curente, oferită de art. 3.1, respectiv că pentru același serviciu se percep două costuri, fără a se face distincție între ele într-un mod clar și inteligibil, cum prevede dispoziția comunitară, precum și legea de transpunere a acesteia.

În ceea ce privește negocierea cu consumatorii a clauzei contestate, Curtea a observat că deși sarcina probei revenea băncii în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanță și nici în apel nu s-a probat negocierea lui directă, contrar celor afirmate de apelante. Simpla semnare a contractului nu are semnificația negocierii acestei clauze. Potrivit dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 o clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți.

Faptul că pârâta a înmânat reclamanților un exemplar al contractului de credit nu are semnificația negocierii clauzelor cuprinse în convenție, astfel că susținerile privitoare la negocierea comisionului de risc au fost considerate vădit nefondate și au fost respinse ca atare. Instanța constată că acest comision nu este definit nici în condițiile generale și nici în condițiile speciale ale convenției de credit, neputând fi verificată destinația și funcția acestuia. Instanța a respins și critica privind imposibilitatea restituirii comisionului de risc față de caracterul succesiv al prestațiilor, având în vedere caracterul nedatorat al plății acestui comision în perioada 15 martie 2007 - 15 octombrie 2007. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta V. Bank România SA solicitând în principal modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii excepției lipsei procedurii concilierii prealabile, cu consecința respingerii acțiunii formulate de G.P.L.

și G.M.A. ca inadmisibilă; în subsidiar, în măsura în care instanța ar trece peste excepția sus-menționată, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii ca netemeinice a celor dispuse de instanța de apel în privința: declarării nulității absolute a art. 5 lit. a) privind comisionul de risc și a restituirii sumei de 1.807,14 CHF, reprezentând comision de risc achitat de intimați cu obligarea acestora Ia plata cheltuielilor de judecată provocate de prezentul demers procedural. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta, reluând în bună măsură criticile din apel, a susținut că excepția lipsei procedurii concilierii prealabile este o excepție absolută și peremptorie, care tinde la respingerea acțiunii ca inadmisibilă, fără a fi nevoie de a intra în cercetarea fondului cauzei.

Această excepție poate fi invocată oricând în cursul procesului, inclusiv în recurs. Raportat la obiectul acțiunii introduse de reclamanți (anularea unor clauze din convenția de credit, restituirea unor sume de bani achitate în baza acesteia), recurenta a susținut că litigiul este unul comercial, evaluabil în bani. În consecință, reclamanții aveau obligația, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, să efectueze procedura concilierii directe, în modalitatea și termenele reglementate de art. 720 1 C. proc. civ. În condițiile în care intimații nu au depus niciun înscris, demersul lor nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., referitoare Ia obligația acestora de a depune împreună cu convocarea Ia conciliere, toate actele doveditoare pe care se sprijină pretențiile lor.

Pentru aceste argumente, în opinia recurentei, se impune modificarea sentinței apelate în sensul admiterii excepției lipsei procedurii concilierii prealabile și respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă. Pe fondul recursului, pârâta a reluat susținerile din apel afirmând că clauza în discuție (referitoare la comisionul de risc) nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cercetării sub aspectul caracterului abuziv. Prețul unui serviciu nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, iar interpretarea contrară contravine dreptului comunitar, mai precis efectului direct al unei directive, instanța având obligația de a aplica prevederile Directivei, în detrimentul dreptului național contrar.

În această situație, instanța trebuie să dea prioritate textului mult mai clar al Directivei, care instituie obligația ca clauzele privitoare la prețul unui serviciu (dobânda și comisioanele în cazul contractelor de credit) să nu facă obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv. În opinia recurentei, în cauza de față, redactarea clauzei este clară, iar instanța trebuia să aplice prevederile art. 4 alin (5) al Legii nr. 193/2000, interpretat prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului. Instanța, însă, în contradicție cu reglementarea comunitară a procedat în mod nelegal la cercetarea caracterului pretins abuziv.

Clauza analizată, în opinia recurentei, nu poate fi considerată abuzivă nici prin raportare strict la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 nefiind îndeplinite cele trei condiții prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să fie contrară bunei-credințe; prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Recurenta a mai susținut că s-a creat o confuzie între comisionul de risc și garanția reală imobiliară, iar acest comision nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și găsind că o parte dintre acestea sunt întemeiate, va admite recursul pentru următoarele considerente: În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, se constată că această procedură prealabilă nu trebuia parcursă de reclamanți, având în vedere izvorul de drept invocat, respectiv Legea nr. 193/2000. În consecință, critica formulată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., va fi respinsă. În ceea ce privește ce privește fondul criticilor formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea sunt întemeiate. Întrucât se solicită anularea unor clauze contractuale aflate într-o strânsă legătură, dar și pentru o judecată unitară în cauză, nu vor fi formulate aprecieri în mod distinct pentru fiecare clauză în parte, ci se vor expune considerentele care au determinat pronunțarea prezentei soluții.

Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”, iar alin. (3) al aceluiași articol dispune: „Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.” Prin urmare, art. 1 al legii prevede cele două obligații ce incumbă comercianților în contractele cu consumatorii. Aceste două obligații sunt: o obligație pozitivă de transparență și una negativă de a nu stipula clauze abuzive.

Obligația de a nu stipula clauze abuzive, reglementată prin art. 1, este explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează: „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.

Textele mai sus citate stabilesc așadar criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale: - caracterul transparent; - caracterul negociat; - existența dezechilibrului semnificativ. Pentru a se putea face verificări asupra acestor aspecte, în cauză ar fi trebuit administrat un probatoriu adecvat. În cauză se observă însă, în primul rând, că instanța de apel nu a administrat probatorii pertinente, concludente și utile cauzei pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor, mai precis dacă reclamanții au negociat sau nu cu societatea pârâtă elementele individuale consacrate în „Condițiile speciale” ca elemente esențiale ale contractului.

În plus, nu s-a probat avizarea de către Banca Națională a României a Condițiilor generale de creditare. În al doilea rând, în cauză se impune efectuarea și a altor probatorii, care nu se pot administra în calea de atac a recursului. Astfel, instanța de apel se mărginește la a enunța existența unui dezechilibru contractual în convenția încheiată de reclamanți cu pârâta, dezechilibru pe care însă nu-l fundamentează, acesta reprezentând din perspectiva dreptului comun, prejudiciul ca element al răspunderii civile delictuale, în lipsa unei cuantificări a prejudiciului, care să poată duce la concluzia unui dezechilibru contractual, și care nu se poate realiza decât pe baza unei expertize de specialitate, nu se poate pronunța o soluție legală în cauză, Pentru a putea caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți, cauzat de existența clauzelor analizate, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului.

Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp. Prin urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanții numesc dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamanților a unor sume de bani pentru o perioadă de 25 de ani. Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor.

Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților. În cadrul contractelor, această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual, dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor o sumă importantă - un împrumut în valoare de 51.302 CHF - ce urmează a fi achitată într-un termen de 25 de ani. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp. Pe lângă obligațiile directe asumate de către cele două părți ale unei convenții de credit, există și o serie întreagă obligații pe care banca le are fața de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun Ia dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum.

Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împtumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor. Așadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți. În ai treilea rând, față de domeniul stric specializat - riscul în contractele bancare - în care nu există experți autorizați, judecătorul va solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalități ori specialiști, conform art. 201 alin. (3) C. proc. civ. În fond, după casare, instanța de apel va cerceta conținutul clauzelor a căror anulare se solicită și din perspectiva caracterului transparent, mai precis, dacă ele sunt clare, fără echivoc, pentru înțelegerea lor nefiind necesare cunoștințe de specialitate.

Se va avea în vedere că obligația de transparență vizează reglementarea de clauze contractuale redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate și să fie lizibile. Această obligație nu trebuie însă absolutizată. Obligația de transparență nu trebuie să transforme banca în avocatul consumatorului și nici nu trebuie interpretată ca o obligație de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate. Totodată, în fond, după casare, instanța va avea în vedere și dispozițiile art. 720 7 C. proc. civ. referitoare la soluționarea procesului, în tot sau în parte, prin înțelegerea părților, iar în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părțile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator.

În concluzie, pentru toate considerentele reținute, conform art. 314 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de pârâta V. Bank România SA București împotriva deciziei nr. 25/2012 din 05 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta V. Bank România SA București împotriva deciziei nr. 25/2012 din 05 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2013.