ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 950/2013

Asupra recursului de față; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului lași, secția comercială de contencios administrativ sub nr. 5087/99/2011, prin declinare de la Judecătoria lași, conform încheierii din data de 21 februarie 2011 dată în Dosarul nr. 32273/245/2010, reclamanții N.G. și N.M.I. au solicitat, în contradictoriu cu parata SC V.R. SA, să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale incluse în convenția de credit din 8 august 2007 la art. 3 lit. d) din condițiile speciale, art. 1 lit. a) liniuța a doua și a treia din condiții generale ale Convenției, art. 8 lit. c) și d) din condiții generale ale Convenției, art. 10.1 și art. 10.2 din condiții generale ale Convenției, obligarea pârâtei la eliminarea acestor clauze din contract.

Prin sentința nr. 1025 din 12 mai 2011 Tribunalul lași a admis acțiunea formulată de reclamanți, a constatat nulitatea clauzelor privind data ajustării dobânzii, scadența anticipată și costurile suplimentare astfel cum s-a solicitat, a obligat pârâta SC V.R. SA la eliminarea acestor clauze și a respins, ca nedovedită, cererea privind cheltuielile de judecată solicitate de reclamanți. Pentru a se pronunța în acest sens, prima instanță a reținut următoarele: Reclamanții N.G. și N.M.I., au încheiat cu pârâta SC V.R.

SA convenția de credit din 8 august 2007 pentru un împrumut în valoare de 83.400 CHF, pentru o perioadă de creditare de 300 luni, în cauză solicitând constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale incluse în art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale, art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia din Condiții Generale ale Convenției, art. 8 lit. c) și d) din condiții generale ale Convenției, art. 10.1 din condiții generale ale Convenției, art. 10.2 din condiții generale ale Convenției, obligarea pârâtei la eliminarea acestor clauze din contract.

Reclamanții, raportat la obiectul convenției de credit și partea contractantă, se încadrează în prevederile Legii nr. 193/2000, care, la art. 2 alin. (1), stabilește că prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. De asemenea art. 1 alin. (3) din actul normativ menționat dispune că se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

În cauză, o primă clauză criticată de reclamanți ca având caracter abuziv este cea prevăzută la pct. 3 lit. d) din condițiile speciale ale Convenției de credit din 8 august 2007. Această clauză se referă la „data ajustării dobânzii" și are următorul conținut: Data ajustării dobânzii: „Banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetara comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se aplică de la data comunicării.” Analizând această clauză, prima instanță a constatat că pârâta, unilateral, fără a negocia direct cu reclamanții, și-a rezervat dreptul de a revizui rata dobânzii curente, în cazul unor schimbări pe piața monetară, printr-o clauză care instituie avantaje pentru pârâtă, permițându-i să majoreze dobânda arbitrar, fapt ce determină o încălcare evidentă a intereselor economice ale împrumutaților, aceștia fiind determinați a achita o sumă mai mare de bani decât cea stabilită inițial prin creșterea ratei împrumutului de rambursat.

Nu pot fi primite susținerile pârâtei în sensul că această clauză este exclusă controlului privind caracterul abuziv. Astfel, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu înlătură de la controlul caracterului abuziv orice clauză privind prețul, ci fac trimitere la adecvarea dintre preț și valoarea prestației, respective serviciile ori produsele oferite în schimb, precum și la condiția ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil. Instanța a reținut, însă, că, astfel cum a fost inserată în convenția de credit, clauza referitoare la posibilitatea unilaterală a băncii de a revizui rata dobânzii este doar o parte a costului contractului.

Posibilitatea rezervată de pârâtă ca în cazul unor schimbări semnificative pe piața monetară, să poată modifica unilateral rata dobânzii, nu poate fi acceptată, deoarece scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce ar fi trebuit aduse la cunoștința reclamanților la momentul încheierii convenției, printr-o informare corectă, completă și precisă a împrumutaților cu privire la data și modul de ajustare a dobânzii cunoscute . Clauza care dă dreptul împrumutătorului de a modifica, unilateral, dobânda nu este raportată la un indicator precis, individualizat, acest factor fiind menționat generic, fiind de netăgăduit ca piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează.

Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională, prin raportare la obligațiile reciproce. Prin necircumstanțierea, în nici un mod, a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând, practic, la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.

Potrivit art. 4 alin. (1), (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede, de asemenea, că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, pârâta însă nu a dovedit că ar fi procedat la o informare completă și la o identificare a motivelor de modificare, în funcție de elemente obiective, a clauzei inserate la art. 3 lit. d) din condițiile speciale din contract.

Prima instanță a mai constatat că reclamanții au solicitat constatarea nulității clauzei privind scadența anticipată, înscrisă la art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia și lit. c) și d) din condițiile generale ale Convenției, „în cazul în care se ivește vreuna din situațiile următoare, atunci în orice moment Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, codebitorului și garantului să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției daca: a) împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor și a oricăror costuri datorate (...) conform altor Convenții încheiate de împrumutat cu Banca sau conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit; c) în cazul apariției unei situații neprevăzute care în opinia Băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform Convenției; d) în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător." Prima instanță a reținut că pârâta a făcut referire la alte convenții, care nu privesc raporturile din convenția criticată, precum și la apariția unei situații neprevăzute și apreciate ca atare de pârâtă,

fără însă a fi particularizată această situație în vreun mod, astfel încât, la momentul încheierii convenției de credit reclamanții să aibă reprezentarea clară și neechivocă asupra situațiilor în care ar fi supuși scadenței anticipate. Nu există o enumerare a situațiilor în care banca ar putea să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat și nici o raportare a stabilirii acestora prin prisma unor elemente obiective, la momentul încheierii convenției, nefiind oferită reclamanților explicația acestei clauze astfel cum a fost consemnată în întâmpinare.

Prin urmare și această clauză creează un avantaj în favoarea pârâtei, fără a exista un remediu în sprijinul reclamanților, care s-ar putea găsi în situația de a li se activa clauza în discuție fără ca, în prealabil, să cunoască, în concret, situațiile care determină scadența anticipată și să-și poată adapta conduita în raport de natura acestor situații, permițând, totodată, băncii să declare anticipat scadența, în baza conduitei presupus culpabile a reclamanților, în cadrul altor convenții încheiate de aceștia.

Rezultă că și clauza inserată la art. 8.1 lit. a), liniuța a doua și a treia și lit. c) și d) este abuzivă, având în vedere că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este calificată ca atare o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, este aptă să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, constatându-se nulitatea absolută parțială a convenției de credit în ceea ce privește această clauză.

Prima instanță a reținut și că, potrivit art. 10.1 și 2 din condițiile generale ale Convenției „Costuri Suplimentare", „referitor la Convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative: lit. a) supun Banca la orice impozit, taxa cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite sau care schimba baza de impozitare pentru suma principala și dobânzi la creditele acordate sau care se refera la orice alte sume datorate, rezultând din Convenție cu privire la creditele acordate sau la obligația sa de a acorda credite în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează și este organizata banca, lit. b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezerva, depozit special sau orice cerința similara (de ex., în corelație sau în legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor B.) afectează activele Băncii, depozitele constituite cu, sau pentru costurile Băncii sau care impun băncii orice alta condiție care afectează creditele acordate sau obligația de a acorda credite, lit. c) al căror rezultat este creșterea costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit; II.

Reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a Băncii în baza Convenției". Art.10.2 din Condiții Generale ale Convenției "în oricare din cazurile de mai sus menționate, în termen de 15 zile de la data la care a fost notificat în scris de către Bancă, împrumutatul va plați acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze Banca pentru creșterile costurilor sau altor rambursări." Aceste costuri suplimentare, prin prisma rațiunii pentru care sunt prevăzute și a scadenței, în cadrul prestațiilor reciproce generate de convenția încheiată, nu au legătură cu conduita reclamanților, în calitate de împrumutați, ci cu activitatea de creditare desfășurată de pârâtă, instituind costuri suplimentare nedeterminate la momentul încheierii convenției de credit în ce privește cuantumul sau termenul de plată și care nu implică o anume prestație din partea pârâtei, context în care impunerea acestor costuri este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că este inadmisibil ca riscurile de administrare ale activității bancare să fie suportate de clienți.

În consecință, clauza respectivă a fost constatată ca abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, urmând a se constata nulitatea absolută parțială a convenției de credit și în ce privește această clauză. Nu au putut fi primite apărările pârâtei privind eliminarea unor clauze prin acte adiționale , având în vedere că aceste acte nu au fost depuse la dosar și nici însușite expres de reclamanți, reprezentând, în fapt, o încercare de a modifica, unilateral, convenția de credit. Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000 clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Clauzele în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor servesc doar intereselor pârâtei, încălcând principiile previzibilității, a bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale, fiind irelevante premisele care au stat la baza organizării activității de creditare invocate de pârâtă, cu referire la elemente economice teoretice și practice, care exced analizei prezentei cauze și care nu pot constitui drept temei pentru impunerea unor clauze abuzive în sarcina persoanelor care au obligația de a rambursa un credit. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta SC V.R. SA, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Apelanta a susținut că instanța de fond a pronunțat o hotărâre fără să observe că dreptul intimaților de a solicita înlăturarea clauzelor din contractul de credit din 8 august 2007 este prescris.

Reclamanții au solicitat anularea clauzelor contestate ca fiind abuzive, astfel că sancțiunea ce intervine este nulitatea relativă. Contractul fiind încheiat în anul 2007 iar acțiunea fiind formulată la 21 februarie 2011, dreptul reclamanților de a solicita anularea clauzelor contractuale este prescris. Pe fondul cauzei apelanta a susținut că Legea nr. 193/2000 dă posibilitatea băncii de a ajusta rata dobânzii în funcție de variațiile semnificative de pe piața financiară astfel că, în speță, clauza prevăzută la art. 3 lit. d) nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a fi considerată abuzivă, fiind negociată cu împrumutații și neproducând un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Apelanta a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări: 1. În ce măsură art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 poate fi interpretată în sensul în care noțiunile de obiect al contractului și de preț, la care face referire această dispoziție, cuprind elemente ce formează contraprestația la care o instituție de credit este îndrituită conform unui contract de credit de consum, respectiv dobânda anuală efectivă a unui contract de credit de consum (astfel cum este aceasta definită în Directiva 2008/48 referitoare la contractele de credit de consum), formată în special dobânda fixă sau variabilă, comisioanele bancare și alte costuri incluse și definite de contract.

2. În ce măsură art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 poate fi interpretat în sensul permiterii unui stat membru care a transpus această dispoziție în dreptul intern, de a nu ține cont, în momentul aplicării legii de către organele judecătorești, de norma națională de transpunere și de a proceda la verificarea caracterului abuziv a unor clauze contractuale ce privesc obiectul contractului și caracterul adecvat al prețului. 3. Prin încheierea din 14 noiembrie 2011 s-a respins cererea apelantei de sesizare a C.J.U.E. considerându-se că nu este necesară adresarea întrebărilor fată de conținutul acestora, de hotărârea dată în cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid (C - 484/2008) și cauza Pohotopsf și Korckovska (C - 76/10) potrivit cu care rămâne la latitudinea instanței să sesizeze ori nu C.J.U.E.

În apel s-a administrat proba cu înscrisuri. Instanța a încuviințat apelantei proba cu interogatoriul intimaților, probă ce nu a putut fi administrată întrucât intimații, deși citați cu această mențiune, nu s-au înfățișat în instanță. Prin decizia nr. 30 din 12 martie 2012 a Curții de Apel lași, secția civilă, a fost respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței apelate. A fost respinsă cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin cererea introductivă reclamanții-intimați au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor privind data ajustării dobânzii, scadența anticipată și costurile suplimentare, apreciate ca fiind abuzive prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000.

Având în vedere că, în aplicarea principiului disponibilității în procesul civil, reclamantul este cel care fixează cadrul procesual prin cererea adresată instanței de judecată, faptul că obiectul cererii îl constituie constatarea nulității absolute a respectivelor clauze și nu anularea clauzelor/convenției, instanța constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cu care nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând. Prin urmare, este lipsită de relevanță data încheierii contractului de credit și data sesizării instanței, nefiind invocată o cauză de nulitate relativă, care să fie supusă termenului de prescripție de 3 ani.

Instanța nu poate primi critica apelantei potrivit cu care sancțiunea ce intervine în cauză este nulitatea relativă, având în vedere faptul că respectivele clauze, considerate ca fiind abuzive, sunt reglementate prin norme de ordine publică privind protecția consumatorilor și nu prin norme de interes privat. În consecință, instanța de apel a respins, ca nefondată, critica apelantei potrivit căreia dreptul reclamanților la acțiune este prescris. Instanța de apel a constatat că nici critica referitoare la încălcarea principiului rolului activ al instanței nu este întemeiată. Împrejurarea că prima instanță a interpretat dispozițiile legale relevante în alt mod decât apelanta, nu echivalează cu lipsa de stăruință în prevenirea oricărei greșeli privind aflarea adevărului, la care se referă textul invocat de apelantă [art. 129 alin. (5) C. proc.

civ.]. În ce privește pretinsa negociere a clauzelor contestate de reclamanți, instanța de apel a constatat că apelanta nu a adus nicio probă de natură a dovedi existența vreunor negocieri, contrar dispozițiilor art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000. Având în vedere și caracterul standard, preformulat, al convenției de credit încheiate de părți, instanța de apel a respins criticile privind negocierea clauzelor contestate de reclamanți, ca neîntemeiate. Instanța de apel nu a primit nici susținerile apelantei privind excluderea clauzei, potrivit căreia, banca are posibilitatea de a modifica unilateral dobânda, de la controlul caracterului abuziv.

Dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 exclud de la controlul caracterului abuziv clauzele privind prețul, cu condiția ca acestea să fi fost exprimate clar și inteligibil, condiție ce nu este îndeplinită în speță atâta timp cât banca poate modifica în mod unilateral dobânda în cazul unor „schimbări semnificative". Instanța de apel a considerat că această clauză pune sub semnul întrebării echilibrul contractual, deoarece oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente fără ca noul nivel al dobânzii să fie negociat cu consumatorul.

Conform art. 1 lit. a) din Anexa nr. 1 a Legii nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract și totodată, cu condiția informării clientului, care să aibă libertatea de a continua sau rezilia imediat contractul. Prin „motiv prevăzut în contract" în sensul legii se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, va trebui să suporte o dobândă mărită. Mai mult, în eventualitatea unui litigiu, ea trebuie să poată fi verificată de către instanță.

Corect a apreciat prima instanță că motivul unei „schimbări semnificative pe piața monetară" nu îndeplinește cerințele susmenționate, o schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară o apreciază ca fiind semnificativă putând fi apreciată de o alta ca nefiind semnificativă. Instanța de apel nu a primit apărarea apelantei potrivit cu care aceste elemente sunt greu de cuantificat și de prevăzut în contract, acest fapt neexonerând-o de obligația cuprinderii lor în convenția de credit. Dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția motivului întemeiat, ar trebui ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, însă această posibilitate nu a fost prevăzută în contract, apelanta indicând calea rezilierii prevăzută de C. civ.

Prin urmare, apelanta nu poate invoca, în mod valabil, în apărarea sa, prevederile art. 1 din Anexa nr. 1 a Legii nr. 193/2000, nefiind îndeplinită nici condiția prevederii în convenție a posibilității de reziliere a contractului. În opinia instanței de apel, deteriorarea echilibrului contractual are loc și atunci când comerciantul impune, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează avantaj, în detrimentul consumatorului, ca de exemplu clauzele prin care banca își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii, fără a fi prevăzute motivele obiective care determină o asemenea modificare sau fără a indica, de o manieră precisă, astfel de motive. Contractul de credit este un contract comutativ.

Dacă în cazul creditelor cu dobândă fixă drepturile și obligațiile părților sunt determinate, în cele cu dobândă variabilă acestea sunt determinabile, în funcție de oscilațiile în orice sens a anumitor factori concreți, fără a fi implicată în vreun fel voința unei dintre părți. Modalitatea în care apelanta și-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii transformă contractul de credit într-unul aleatoriu, nefiind cunoscută (și nici posibil de determinat ulterior) întinderea prestațiilor părților. Dacă în cazul creditului cu dobândă fixă, părțile stabilind o rată unică a dobânzii anuale și, cunoscând suma creditului acordat, cunosc de la început întinderea exactă a prestațiilor, în cazul creditului cu dobândă variabilă, suma totală de rambursat nu este cunoscută la semnarea contractului, dar se determină în funcție de evoluția indicilor specificați în contract.

În speță, deși părțile au stabilit, inițial, rata fixă a dobânzii, prin voința exclusivă a băncii, aceasta a fost transformată într-o dobândă variabilă. O astfel de clauză este abuzivă, întrucât transformă convenția de credit într-un contract aleatoriu doar pentru împrumutat. Cu alte cuvinte, obligația creditorului de a respecta nivelul ratei dobânzii este sub condiție pur potestativă, fiind sancționată potrivit dispozițiilor de drept comun cu nulitatea absolută (art. 1010 C. civ.). În ce privește clauza referitoare la scadența anticipată, instanța de apel a constatat că, prin includerea acesteia în convenția de credit, fără particularizarea situației în care operează, fără raportarea ei la elemente obiective și fără a oferi o justificare a cuprinderii ei, care să permită împrumutaților să-și poată adopta conduita, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar susținerilor apelantei.

Instanța de apel a apreciat că și clauza privind perceperea, de la împrumutați, a unor costuri suplimentare, nedeterminate la încheierea contractului și care nu implică o anumită prestație din partea băncii, respectiv nu au legătură nici cu conduita împrumutaților, este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, fiind îndeplinită atât condiția de a nu fi fost negociată, astfel cum s-a arătat mai sus, cât și condiția producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă SC V.R. SA București, aducându-i următoarele critici: 1. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează prescripția extinctivă, respectiv dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că reclamanții au invocat nulitatea relativă a clauzelor contractuale, deoarece interesul ocrotit prin norma juridică în discuție este unul privat, aparținând consumatorilor persoane fizice. Cursul prescripției a început să curgă de la data când cel îndreptățit a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului, or, în cauza de față reclamanții au cunoscut cauza anulării de la momentul încheierii convenției. Astfel încât, acțiunea este prescrisă, contractul fiind semnat la data de 8 august 2007 iar acțiunea fiind formulată la data de 22 octombrie 2010. 2. Instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, ca fiind abuzivă, clauza conținută în art. 3 lit. d) din contract.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă trebuie să îndeplinească unele condiții: a) să nu fi fost negociată; b) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei credințe; c) să nu se refere la obiectul principal al contractului. Instanța de apel a analizat în mod incomplet și superficial îndeplinirea cumulativă a acestor condiții. 2.1.

Clauza conținută în art. 3 lit. d) din contract nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cât timp, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000, este permisă cuprinderea în contracte a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Prin urmare, a subliniat recurenta, dreptul său de a modifica unilateral dobânda plătibilă, era legat de stabilirea a două condiții, anume existența unei motivații întemeiate și informarea corespunzătoare a împrumutatului, or, potrivit clauzelor de la art. 3 lit. d), banca avea posibilitatea de a modifica rata dobânzii numai în cazul apariției unor schimbări semnificative a situației de pe piața monetară, iar banca era obligată să informeze consumatorul despre acest lucru, conform art. 7 alin. (2) lit. c) din condițiile generale. Prin urmare, nu se poate reține existența vreunui abuz caracterizat de însăși existența clauzei. Recurenta consideră că instanța de apel a adăugat un element care nu se găsește în niciun text de lege, și anume necesitatea raportării la un indicator precis, individualizat.

De asemenea, s-a susținut de recurentă că împrumutatul, în situația în care nu era de acord cu modificarea ratei dobânzii ar fi avut posibilitatea de a solicita rezilierea contractului. S-a mai susținut de către recurenta pârâtă că instanța de apel a apreciat, în mod neîntemeiat, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. În opinia recurentei, instanța de apel nu a analizat în ce constă dezechilibrul semnificativ și nu a motivat de ce a reținut că respectiva clauză creează un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților.

Este criticat faptul că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că banca acordă împrumuturi pe perioade ce pot ajunge la 25-30 de ani, și că este nevoită, la rândul ei, să apeleze la împrumuturi de la bănci mai mari, costurile acestor împrumuturi urmând să se transfere în sarcina consumatorilor, astfel că, prin clauza de modificare a dobânzii, banca nu a făcut altceva decât să se pună la adăpost de eventuale evenimente care ar putea apărea pe piața financiară. 2.2. Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că părțile au negociat clauza conținută la art. 3 lit. d) din contract. Clauza în discuție este prevăzută în condițiile speciale ale convenției de credit care nu au caracterul unui contract de adeziune, această clauză fiind discutată și negociată cu reclamanții, adeziunea vizând doar condițiile generale ale contractului de credit.

Având în vedere că reclamanții au semnat contractul de credit, inclusiv condițiile speciale aferente, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți, potrivit art. 969 C. civ. 2.3. Hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece clauza conținută la art. 3 lit. d) din contract nu poate fi anulată, aceasta referindu-se la obiectul principal al contractului și anume la preț. Această clauză se referă la modificarea dobânzii, care este parte importantă a contractului de credit, or, potrivit art. 4 parag. 1 al Directivei nr. 93/13/CEE și respectiv, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată…

în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil". 3. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu neluarea în seamă a prevederilor actelor naționale la convenția de credit. Astfel, prin actul adițional nr. 1 din 15 septembrie 2010, emis de către bancă, a fost eliminată clauza privind modificarea unilaterală a dobânzii prevăzută la art. 3 lit. d) din convenția de credit.

Potrivit art. ll alin. (2) din Legea nr. 288/2010, „actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii cu care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi". Or, în condițiile în care reclamanții nu au făcut dovada unei atare notificări, actul adițional emis de către bancă își produce efectele în conformitate cu termenii în care a fost redactat.

Mai mult, la data de 21 octombrie 2010, între părți a fost semnat actul Adițional nr. 2 prin care părțile au confirmat, implicit, acceptarea modificărilor contractuale intervenite prin Actul adițional nr. 1/2010, astfel încât, atât la data formulării acțiunii introductive cât și la data pronunțării hotărârii instanței de apel, art. 3 lit. d) din condițiile speciale nu mai producea efecte juridice. Analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu corecta aplicare a dispozițiilor legale care reglementează prescripția extinctivă, reclamanții invocând nulitatea absolută, nu pe cea relativă, a clauzelor contractuale, interesul ocrotit prin normele juridice respective fiind unul general, de ordine publică.

Deși Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute, acest fapt decurgând din practica C.J.U.E. În ce privește natura interesului protejat, normele cuprinse în Legea nr. 193/2000, ocrotesc un interes general, nu unul individual, protecția legii referindu-se la o categorie generică, aceea a consumatorilor. Legea nr. 193/2000 reprezintă transpunerea, în legislația românească, a Directive nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței C.J.U.E. dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).

Tot în acest sens, în cauza C-76/10, în considerentul nr. 50, s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din aceasta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale, care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică". Tot în acest sens, în cauza C-241/98 (Salvat Editores SA v Jose M. Sânchez Alcon Prades) C.J.U.E. a arătat că „recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract", arătând totodată, că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți.

Există, cu alte cuvinte, un interes public ca aceste clauze, prejudiciabile pentru consumatori, să nu-și producă efectele". Cum prin cererea introductivă s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al unor clauze, consecința constatării este declararea nulității absolute a acestora, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art. 3 lit. d) din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, dreptul la acțiune al reclamanților nefiind prescris. 2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută. 2.1.

Nu se poate reține că prin clauza conținută în art. 3 lit. d) din contract (condiții speciale) nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, pe motiv că, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, este permisă cuprinderea în contracte a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare poate modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, fără o notificare prealabilă, cât timp același text de lege prevede necesitatea existenței unei motivații întemeiate, or, tocmai această motivație întemeiată lipsește clauzei respective, ceea ce duce la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așa după cum a reținut și instanța de apel, art. 1 lit. a) din Anexa nr. 1 a Legii nr. 193/2000, dă posibilitatea modificării, unilaterale, de către bancă, a ratei dobânzii, cu condiția existenței unui motiv întemeiat, prevăzut în contract, însă, prin motiv întemeiat trebuie, într-adevăr, să se înțeleagă o situație clar descrisă, predictibilă, care să ofere posibilitatea împrumutatului să știe, încă de la semnarea contractului, că dacă respectiva situație va interveni, el va trebui să suporte o dobândă mărită, situația respectivă trebuind să poată fi analizată de către instanță, în cazul unui litigiu.

Nu se poate reține critica cu privire la faptul că instanța de apel nu ar fi analizat în ce constă dezechilibrul semnificativ, aceasta arătând că tocmai sintagma „motiv întemeiat" nu este clară și precisă, dând posibilitatea băncii să modifice clauzele contractului de împrumut bancar, doar în funcție de interesele sale, fără să negocieze cu împrumutații, aceștia din urmă neavând posibilitatea de a cunoaște, încă de la încheierea contractului, faptul că, dacă va interveni o anumită schimbare pe piața financiară, (care nu este clar descrisă) vor fi nevoiți să plătească o dobândă mai mare.

Celelalte susțineri ale recurentei, cu privire la perioada de acordare a împrumuturilor și la modul de procurare a resurselor lor financiare, nu fac decât să justifice interesele economice ale băncii, scoțând în evidență doar faptul că banca intenționează să transfere toate costurile suplimentare, ulterioare semnării contractului, în sarcina împrumutaților, dar fără să negocieze, în mod clar și precis, cu aceștia o astfel de clauză. 2.2. Este eronată susținerea recurentei cu privire la faptul că părțile ar fi negociat cu privire la clauza art. 3 lit. d) din contract, motivat de faptul că aceasta ar fi înscrisă în condițiile speciale ale contractului și nu în condițiile generale, știut fiind faptul că orice contract de împrumut bancar este un contract de adeziune, reclamanții neavând posibilitatea de a negocia, în mod real, cu banca, clauzele contractuale.

Oricum, adoptarea unei legislații speciale privind protecția consumatorului, cum este Directiva nr. 93/13/CEE, la nivel european, precum și Legea nr. 193/2000, la nivel național, a fost făcută tocmai în scopul de a proteja pe consumatori și tocmai în situații ca cea care face obiectul cauzei de față, neputându-se nega faptul că reclamanții au dreptul de a li se examina cererea formulată, chiar dacă au semnat contractul cu banca. 2.3. Este greșită susținerea recurentei-pârâte cu privire la faptul că nu ar fi fot posibilă examinarea caracterului abuziv al clauzei conținute la art. 3 lit. d) din contract (condiții speciale) pe motiv că această examinare este exclusă, potrivit art. 4 parag.

1 din Directiva nr. 93/13/CEE și respectiv, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deoarece aceste texte se referă, într-adevăr, la caracterul neevaluabil al naturii abuzive al clauzelor ce se referă la obiectul principal al contractului, precum și la prețul contractului, însă, trebuie ținut cont și de ultima parte a acestor texte de lege, care arată că această evaluare nu este posibilă doar în măsura în care respectivele clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, or, tocmai aceasta este probleme cu clauzele respective, că ele nu sunt clare și precise, dând posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict în interes propriu, aceste clauze, creând, astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Mai mult, potrivit jurisprudenței C.J.U.E. (cauza C-484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid) „dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil". Prin urmare, instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept, atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și precis, cum este cazul în cauza de fată.

3. Nici cea de-a treia critică nu poate fi reținută. Pe de o parte, recurenta nu a făcut dovada faptului că Actul adițional nr. 1 ar fi fost comunicat reclamanților, astfel încât aceștia să poată formula notificarea prevăzută de art. ll alin. (2) din Legea nr. 288/2010, iar pe de altă parte, admiterea acestei critici nu ar face decât să confirme soluția pronunțată de instanța de apel, adică inopozabilitatea prevederilor art. 3 lit. d) din contractul de împrumut (condițiile speciale), față de reclamanți, cât timp recurenta susține că respectivul articol din contract ar fi fost revocat prin acordul părților. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC V.R. SA București împotriva deciziei nr. 30/2012 din 12 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 7 martie 2013.