ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2875/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2875/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Tribunalul lași, secția a ll-a civilă,

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 745 din 24 aprilie

2012 a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților și

excepția lipsei de obiect a acțiunii.

A respins

acțiunea formulată de reclamanții L.Ș.C. și L.L.C., în contradictoriu cu SC V.R.

SA-Sucursala lași.

A admis

acțiunea formulată de reclamanții L.Ș.C. și L.L.C. în contradictoriu cu pârâta

SC V.R. SA București și a constatat nulitatea clauzelor menționate la pct. 3 lit.

d) și pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit din 27

martie 2008, privind data ajustării dobânzii și comisionul de risc.

A obligat

pârâta la eliminarea acestor clauze din convenția de credit din 27 martie 2008

și la restituirea către reclamanți a sumei de 3716,79 chf reprezentând

contravaloarea comisionului de risc achitat în perioada 27 martie 2008 - 22

noiembrie 2010, sumă actualizată în raport cu indicele de inflație de la data

restituirii.

A obligat

pârâta să plătească reclamanților suma de 3.000 lei cheltuieli de judecată.

În soluționarea

excepțiilor prima instanță a constatat că cererea reclamanților are ca obiect

constatarea nulității absolute a unor clauze din convenția de credit având ca

temei de drept Legea nr. 193/2000. Constatarea caracterului abuziv are drept

consecință juridică constatarea nulității absolute a acestora, acțiunea fiind

imprescriptibilă extinctiv, iar capătul de cerere având ca obiect restituirea

sumelor încasate cu titlu de comision de risc este prescriptibilă, însă dreptul

la acțiune conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 ce se coroborează cu art. 2

din Legea nr. 193/2000 se naște de la data constatării caracterului abuziv al

clauzelor și nu de la un moment anterior.

Acțiunea are

obiect întrucât prin actele adiționale s-au modificat clauzele referitoare la

garanții și nu clauzele contestate ce nu au fost eliminate din convenție,

instanța având competența de a analiza caracterul abuziv al acestora.

Instanța a

reținut că sucursala lași a SC V.R. SA nu este parte în contract și în

consecință nu are calitate procesuală pasivă.

Pe fondul

cauzei, tribunalul a analizat clauzele contestate prin prisma art. 4 alin. (6)

și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/ CEE și a constatat că raporturile contractuale

dintre părți intră sub incidența legii

privind

clauzele abuzive din contractele între comercianți și consumatori, categorii ce

sunt definite prin legea specială.

Apărarea

pârâtei ce a invocat ca fiind componente ale prețului clauzele contestate a

fost înlăturată, motivată pe faptul că Directiva și nici art. 4 alin. (6) Legea

nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului

abuziv, clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț

și serviciile sau produsele oferite în schimb, ci trebuie să existe o

contraprestație corespunzătoare prețului perceput. Totodată, pentru a fi

excluse de la controlul privind caracterul abuziv, clauza referitoare la preț

să fie exprimată în mod clar și inteligibil, condiții pe care clauzele

contestate nu le îndeplinesc.

Tribunalul a

reținut în ce privește comisionul de risc, definit în Secț. 3 Costuri că este

identic cu aceea din art. 3 alin. (1) dobânda curentă, iar destinația,

justificarea acestuia, nu se regăsește în altă prevedere contractuală, ce

impune concluzia a două costuri pentru același serviciu și nu exceptează clauza

din pct. 5 a de la analiza caracterului abuziv.

Tribunalul a

analizat punctual art. 4 din Legea nr. 193/2000, constatând că nu s-a probat

negocierea, sarcină ce îi revenea pârâtei. Comisionul este inclus într-un

contract standard, preformulat, incluse în Condițiile generale ale convenției,

fiind un drept stabilit, fiind fixat doar modul de calcul și scadența prin

Convenția de credit încheiată de părți. Destinația comisionului de risc nu a

fost clarificată în contract, având același rol cu dobânda, explicată doar în

cursul judecății, fiind imposibil pentru un consumator diligent, dar fără

cunoștințe de specialitate în domeniu să-l poată negocia, comision al cărui mod

de funcționare nu-i era cunoscut. Constatarea caracterului abuziv al clauzei pct.

5 lit. a) impune, se arată în considerentele sentinței, repunerea părților în

situația anterioară, respectiv a obligării pârâtei la restituirea sumelor

încasate necuvenit cu titlu de comision de risc.

În ceea ce

privește caracterul abuziv al clauzei art. 3 lit. d), data ajustării dobânzii,

cu aceeași motivare tribunalul reține ca fiind admisibilă cererea de a se

constata caracterul abuziv.

Astfel, nu s-a

dovedit că pârâta a procedat la particularizarea clauzei în raport de art. 4

alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 193/2000, iar schimbările semnificative pe

piața monetară nu sunt transparente, fiind indicate generic fără o fundamentare

obiectivă și rezonabilă, lăsând loc arbitrariului băncii.

Tribunalul nu a

primit apărarea pârâtei ce a invocat posibilitatea rezilierii contractului,

restituirea anticipată a creditului, motivată pe comportamentul potențial

abuziv al acesteia ce nu poate genera o cauză de reziliere, cât și a faptului

că cele două părți au încheiat convenția pentru a produce efecte și nu în

scopul rezilierii anticipate, prin fraudarea drepturilor consumatorului.

Constatând

caracterul abuziv al clauzelor, instanța a dispus eliminarea din convenție,

derularea în continuare a acesteia cu restituirea sumelor încasate necuvenit.

Prin Decizia nr.

149 din 26 septembrie 2012, Curtea de Apel lași, secția civilă a respins apelul

formulat de pârâta SC V.R. SA împotriva sentinței nr. 745 din 24 aprilie 2012

pronunțată de Tribunalul lași, secția a II-a civilă contencios administrativ și

fiscal, și a obligat apelanta să plătească intimatului L.Ș.C. suma de 3.000

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această decizie instanța de apel a reținut următoarele:

Excepțiile

privind prescripția dreptului la acțiunea în constatarea caracterului abuziv al

clauzelor și restituirea sumelor încasate cu titlul de comision de risc au fost

corect analizate prin prisma Decretului nr. 167/1958 privind prescripția

extinctivă și Legea nr. 193/2000, a momentului nașterii dreptului la acțiune.

Nulitatea ca

sancțiunea a unui act juridic este definită ca mijlocul prevăzut de lege pentru

a nu permite ca voința individuală să treacă peste îngrădirile ce-i sunt impuse

prin normele dreptului pozitiv. Constatarea nulității unei clauze contractuale

are ca efect repunerea părților în situația anterioară care implică restituirea

reciprocă a prestațiilor ce s-au făcut în temeiul acesteia.

Întrucât obligația

are ca obiect o sumă de bani, repunerea în situația anterioară este posibilă și

constă în restituirea a ceea ce s-a încasat necuvenit de pârâtă urmare

constatării caracterului abuziv și al nulității clauzei înscrise în art. 5 lit.

a) din Condițiile speciale ale convenției de credit. Faptul că reclamanții

și-au asumat obligația de a restitui creditul în rate, conform planului de

rambursare nu înlătură obligația de restituire a sumelor încasate în baza

clauzei abuzive pentru care s-a constatat nulitatea, fiind incident art. 6 din

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între

comercianți și consumatori care prevăd: „Clauzele abuzive cuprinse în contract

și contestate fie personal fie prin intermediul organelor abilitate de lege nu

vor produce efecte asupra consumatorului".

În speță

sintagma, „a nu produce efecte" constă în repunerea părților în situația

anterioară, a obligării pârâtei să restituie ceea ce a încasat necuvenit,

nefiind supusă unui termen pentru exercitarea dreptului.

Sub acest

aspect soluția tribunalului se reține ca fiind legală.

În art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 193/2000 în Cap. Dispoziții Generale prevede că: „Orice

contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri

sau pretarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc,

pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

În consecință,

faptul că reclamanții sunt consumatori de credite cât și pretinsa transparență

nu poate constitui un motiv pentru înlăturarea caracterului abuziv a clauzei

contestate în măsura în care sunt îndeplinite celelalte condiții cerute de

lege.

Motivarea în

drept a tribunalului cuprinde aplicarea și interpretarea la situația de fapt

probată a Legii nr. 193/2000 republicată - conform art. 5 lit. m) Titlu III din

Legea nr. 367/2007, a textului în vigoare la data încheierii convenției de

credit și nu a actului normativ adoptat ulterior O.U.G.nr. 50/2010.

Reclamanții, ca

motiv de nulitate, nu au invocat vicii de consimțământ ca o condiție de

validitate a actului juridic conform dreptului comun, a C. civ. de la art. 1864

(art. 948), ci încălcarea dispozițiilor legii speciale ce definește clauzele

abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, calitate pe

care o au părțile în proces, așa cum este definită prin art. 2 din Legea nr. 193/2000

și Lista anexă cuprinzând clauzele considerate a fi abuzive.

În consecință,

reclamanții aveau numai obligația de a dovedi îndeplinirea condițiilor impuse

de legea specială, pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei ceea ce au

probat, în speță.

În condițiile

generale ale Convenției în Secțiunea Definiții 3) Costuri la pct. 3.5 pârâta a

inclus comisionul de risc pe care împrumutatul îl datorează băncii pe toată

perioada creditului, a cărui mod de calcul și scadența /scadențele plății

acestuia se stabilesc în Condițiile speciale.

În art. 5

Comisioane; 5.1. Comisioane în legătură cu acordarea și utilizarea creditului

(a) comision de risc se prevede „0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil

lunar în zilele de scadență, pe toată durata de derulare a convenției".

Constatarea tribunalului că nu s-a negociat direct cu reclamanții clauza este

corectă, întrucât este inclusă în convenția standard ce cuprinde Condiții

generale și Condiții speciale, forma convenției fiind impusă de bancă.

Alăturat

celorlalte clauze, între care alte comisioane, garanții, penalități, dobânda

curentă (pct. 3) a creat un dezechilibru între prestațiile părților, în sensul art.

4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Curtea a avut

în vedere și faptul că acest comision a fost impus fără să se arate în funcție

de ce a fost stabilit și concret, când se produce, în ce constă, de ce s-a

impus aplicarea lui deși existau garanții imobiliare, de ce este nerambursabil

la finalul creditului în situația neproducerii riscului sau dacă se poate

restitui și în ce situații.

Curtea de apel

a reținut că prin modul în care a fost formulat și perceput comisionul de risc,

fără nici o posibilitate de negociere s-a urmărit perceperea sub altă formă a

unui nou comision, cu același efect ca și dobânda

Susținerile

apelantei potrivit cărora contractul este legea părților, că reclamanții l-au

acceptat și că nu trebuiau să-l încheie nu au fost primite.

Reclamanții ca

și celelalte persoane ce apelează la împrumuturi bancare nu au avut altă

posibilitate pentru a beneficia de serviciile băncii decât să accepte aplicarea

în bloc a condițiilor prestabilite de aceasta.

Împrejurarea că

în condițiile generale ale convenției în secțiunea costuri sunt redate toate

costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru credit inclusiv

dobânda (curentă, penalizatoare, pentru debit neautorizat) și celelalte

cheltuieli (diferite cheltuieli) nu exclude în temeiul Legii nr. 193/2000

controlul judiciar asupra caracterului abuziv al clauzei contestate, pentru

fiecare în parte.

Tribunalul a

aplicat corect dispozițiile legale în materie când a constatat caracterul

abuziv al clauzei înscrisă în art. 3 lit. d) din Legea nr. 193/2000.

Curtea a

constatat că prin clauza contestată (art. 3 lit. d) s-a acordat pârâtei dreptul

discreționar de a revizui în mod unilateral rata dobânzii curente, fără o

negociere prealabilă cu clientul-reclamant, ce urmează a fi doar înștiințat.

Pretinsul motiv

întemeiat "nu reprezintă o" situație clară, precisă, caracterizată

prin previzibilitate ci este doar „generică", astfel încât consumatorul

este pus în situația de a nu le cunoaște sau putea aprecia și anticipa

consecințele ce se pot produce. Textul impune pentru apelantă numai obligația

de înștiințare, data modificării fiind aceea a comunicării, consumatorul nu are

nici un drept, părțile nu negociază dobânda și nu este motiv de reziliere.

În consecință,

clauzele referitoare la dobândă pot constitui obiect al cercetări judecătorești

și intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind incluse în lista anexă a legii

ce cuprind clauzele considerate ca fiind abuzive alin. (1) lit. a).

Curtea a

reținut că în contract nu s-au precizat (lit. a) anexă) motivele întemeiate în

concret. Faptul că furnizorul de servicii financiare își rezervă dreptul de a

modifica rata dobânzii (teza a ll-a, alin. (2) plătite de consumator este

condiționată alăturat notificării prealabile, cumulativ și cu dreptul

celeilalte părți contractante de a avea „libertatea de a rezilia imediat

contractul", condiție neîndeplinită în cauză.

Caracterul

abuziv al clauzei contestate este dat de modalitatea unilaterală fără negociere

a neindicării în concret în contract a motivelor la data încheierii, cu efect

imediat de la comunicare și fără drept de a solicita rezilierea de consumatori,

neavând relevantă costul total al creditului.

În consecință,

clauza prin care împrumutătorul are dreptul de a modifica unilateral dobânda

fără a fi raportată la un indicator precis individualizat face ca respectiva

clauză - așa cum a reținut și tribunalul - să fie interpretată doar în favoarea

împrumutătorului, aceasta servind doar intereselor comerciantului fără a da

posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă

și dacă era necesară sau proporțională scopului urmărit.

Omisiunea

înserării, motivelor temeinice în contract impune concluzia că nu s-au

negociat, ceea ce este contrar și bunei-credințe creând totodată și

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. întrucât nu

sunt cunoscute motivele de consumator iar apelanta prin rezervarea dreptului de

a modifica oricând art. 3, fără nici o opțiune a intimatului în a o influența

ori a cere rezilierea, face incident art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza

fiind abuzivă.

Curtea de apel

a reținut că numai înștiințarea consumatorului căruia nu i se poate imputa că

nu a fost diligent, în speță, fără a fi îndeplinite cumulativ și, celelalte

condiții - obligatorii impuse comerciantului nu înlătură caracterul abuziv.

De altfel,

contractul fiind pe durată determinată și tipul de dobândă negociat și,

acceptat prin semnarea contractului, cât și legislația privind clauzele abuzive

din contractele între comercianți și consumatori, stabilesc și momentul la care

dobânda poate fi modificată și anume atunci când apar motive temeinice. Părțile

pot recurge la procedura stabilită de lege, la o dată ulterioară încheierii

contractului, în cursul derulării. Astfel nu are nici o justificare rezervarea

dreptului la data negocierii și, semnării contractului, când potrivit

bunei-credințe prezumate, toate elementele și costurile pot fi determinate.

Sub aspect

probator, reclamanta a dovedit că dreptul rezervat de apelantă parte în

contract a avut loc prin încălcarea art. 4 din Legea nr. 193/2000 ce impune și

sancțiunea nulității.

În concluziile

orale, ca motiv de ordine publică s-a invocat inadmisibilitatea acțiunii și a

calității procesuale active a reclamanților, Legea nr. 193/2000 fiind un

instrument de lucru pentru A.N.P.C.

Excepțiile nu

sunt întemeiate.

În conformitate

cu art. 14 din Legea nr. 193/2000 „Consumatorii prejudiciați prin contracte

încheiate cu încălcarea prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor

judecătorești în conformitate cu prevederile C. civ. și ale C. proc. civ. Fiind

părți în Convenție, reclamanții sunt titularii drepturilor și obligațiilor

deduse judecății ce le conferă calitate procesuală.

Reclamanții au

optat pentru sesizarea organelor judecătorești, potrivit C. civ. ceea ce legea

specială permite și nu a sesizării organelor de control în procedura și

competențele instituite prin art. 8 și 12 din Legea nr. 193/2000.

O altă

interpretare, a condiționării investirii instanței de judecată de o cercetare

prealabilă, pe care legea nu o prevede duce la încălcarea principiului

legalității ce guvernează procesul civil și liberului acces la justiție,

reclamanții având exercițiul dreptului la acțiune.

Cererea de

cheltuieli de judecată formulată de intimat s-a apreciat ca întemeiată și

dovedită conform art. 274 C. proc. civ.

Împotriva Deciziei

nr. 149 din 26 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția

civilă a declarat recurs pârâta SC V.R. SA București întemeiat pe art. 304 pct.

9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie

admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului, schimbarea

sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată a reclamanților.

În criticile

formulate recurenta pârâtă a susținut în esență următoarele:

apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale, în sensul că în mod

nelegal a respins excepția prescripției dreptului reclamanților de a solicita

restituirea sumelor încasate de societatea sa cu titlu de comision de risc.

Că potrivit art.

3 alin. (1) teza I din Decret nr. 167/1958, termenul prescripției este de 3

ani, că art. 7 alin. (1) din același act normativ dispune că prescripția începe

să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere

executarea silită, iar conform art. 8 alin. (1) prescripția dreptului la acțiune

în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data

când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel

care răspunde de ea, iar alin. (2) prevede că dispozițiile alineatului

precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei. Că

în speță este aplicabil art. 9 alin. (2) din Decret nr. 167/1958, fiind

esențială identificarea momentului de la care prescripția dreptului subiectiv

personal dedus judecății (privind restituirea sumelor încasate cu titlu de

comision de risc/administrare) începe să curgă, fiind de notorietate aspectul

că acțiunea in restituire arc caracterul unei acțiuni patrimoniale și personale

(și prescriptibile extinctiv) care se încadrează în acțiunile bazate pe îmbogățirea

fără justă cauză sau uneori, în acțiunile întemeiate pe plata nedatorată.

Recurenta

susține că regula instituită de art. 8 alin. (1) din Decret nr. 167/1958

stabilește în ceea ce privește acțiunea în răspundere civilă pentru paguba

cauzată prin fapta ilicită și cazurile asimilate, că prescripția extinctivă

începe să curgă, în principiu, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia

ori putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Or, în speța de

față este de necontestat că reclamanții aveau posibilitatea și trebuiau să

cunoască pretinsul prejudiciu și, implicit, „micșorarea patrimoniului"

acestora, precum și beneficiarul acestei măriri, respectiv Volksbank, încă de

la momentul perceperii comisionului de risc.

În acest sens a

susținut că, având în vedere că acțiunea a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului lași la data de 26 iulie 2011, rezultă fără echivoc faptul că

dreptul de a cere restituirea sumelor încasate de societatea sa cu titlu de

comision de risc în perioada 20 martie 2008 - 21 iulie 2008 este prescris (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.).

apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (6) din

Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reținut faptul că, clauzele

înscrise la art. 3 lit. d) și 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale convenției

de credit, referitoare la variația dobânzii și comisionului de risc, nu se

încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul

caracterului abuziv(art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recurenta

susține că dobânda și comisionul de risc fac parte din prețul contractului,

prețul contractului fiind o componentă a obiectului contractului, astfel că,

clauzele cuprinse în convenția de credit din 27 martie 2008 încheiată între

societatea sa și reclamanți, art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a), sunt exprimate

clar și inteligibil astfel că nu pot face obiectul controlului instanței de

judecată cu privire la caracterul abuziv, neîndeplinind niciuna dintre cele

trei condiții cumulative, după cum urmează:

Clauzele

reglementate la art. 3 lit. d) și 5 lit. a) din Condițiile speciale ale

convenției de credit au fost negociate, susținând în acest sens, că la

încheierea convenției de credit, clienților băncii li se comunică Condițiile

generale și se discută și negociază Condițiile speciale, care conțin și

obligațiile cele mai importante ale acestora, fapt confirmat prin semnătura

lor, clauze ce sunt obligatorii pentru părți. Recurenta a susținut că,

contractele încheiate de instituțiile de credit sunt formate din mai multe

documente, printre care Condițiile speciale, care se negociază și se discută cu

fiecare client în parte și Condițiile generale, standardizate, și că în toate

cazurile numai condițiile generale bancare au natura juridică a unor contracte

de adeziune, nu și condițiile speciale, care se discută și se negociază cu

fiecare client în parte, situație ce este explicată în special prin rațiuni de

eficiență economică, cu consecința standardizării cadrului contractual care le

guvernează.

Conținutul

acestor condiții standard este elaborat de bancă, clientul putând să le accepte

și să intre într-un raport juridic contractual cu instituția de credit sau să

le refuze și să nu încheie contractul.

Rațiunea

elaborării de către bancă a condițiilor generale contractuale rezidă în

guvernarea ansamblului contractelor bancare aparținând unei anumite specii

contractuale, pe care banca urmează să le încheie eu potențialii clienți. în

considerarea calității sale de profesionist, banca are sarcina de a informa

clientul în scopul de a face serviciul respectiv util clientului, însă

obligația unei informări corecte incumbă și clientului față de bancă.

Banca are,

însă, obligația de a oferi clienților acces la condițiile generale de

contractare, iar clienții au dreptul de a primi, la cerere, din partea băncii

toate informațiile relevante pentru operațiunile bancare întreprinse. Or,

această obligație a fost îndeplinită cu ocazia negocierii condițiilor speciale

cu reclamanții intimați, moment în care aceștia au avut acces la condițiile

generale.

Recurenta a

susținut, că numai condițiile generale din convenție ridică din perspectiva

dreptului consumatorului, problema clauzelor abuzive, justificat de caracterul

nenegociabil al acestora, legată practic de imposibilitatea obiectivă a clientului

de a influența conținutul acestora. Prin urmare, legislația reține prezumția

inexistenței negocierii clauzelor numai în ceea ce privește condițiile standard

preformulate, nu și în cazul condițiilor speciale, față de care eventuala probă

a inexistenței negocierii cade în sarcina consumatorului.

contractuală prin care s-a reglementat modalitatea de calcul/de percepere a

ratei dobânzii și condițiile modificării unilaterale a acesteia, respectiv art.

3 lit. d), nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce

privește solicitarea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al

clauzei 3 lit. d) din Condițiile Speciale ale convenției de credit, arată că,

aceștia din urmă au semnal convenția de credit din 15 februarie 2008, iar,

părțile, prin semnarea acesteia, au declarat în mod expres că (i) sunt de acord

cu costurile contractului și (ii) cunosc și acceptă drepturile și obligațiile

ce le revin conform clauzelor contractuale.

Clauza

reglementată la art. 3 lit. d) din convenția de credit nu creează un

dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

În acest sens,

recurenta a arătat faptul că însuși scopul inserării în convenția de credit a

posibilității băncii de a revizui rata dobânzii a fost tocmai acela de a nu se

ajunge la un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, având în

vedere perioada îndelungată de timp (30 de ani) pentru care s-a încheiat

contractul.

Convenția în

cauză fiind un contract de credit, are ca obiect punerea la dispoziție a unor

sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț.

Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde

costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma

împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, costuri care sunt într-o

continuă evoluție fiind imposibil de prevăzut, pentru toate băncile, uneori

chiar pe o perioadă foarte scurtă de timp.

Astfel, având

în vedere perioada foarte îndelungată în care un contract de credit își produce

efectele precum și evoluția continuă a costurilor pe care o banca le poate

avea, rezultă că este mai mult decât vital pentru bancă prevederea în contract

a unei dispoziții care să îi confere acesteia posibilitatea de a revizui rata

dobânzii.

O astfel de

posibilitate este prevăzută inclusiv de legislația în vigoare, respectiv de

dispozițiile pct. 1, lit. a) parag. 2 din Anexa Legii nr. 193/2000.

Este adevărat

că, potrivit pct. 1, lit. a), primul parag., din Anexa Legii nr. 193/2000

conform căruia „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale

care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele

contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în

contract", motivul întemeiat care dă dreptul comerciantului să modifice

unilateral clauzele contractului trebuie prevăzut în contract, însă această

prevedere este una generală de la care se poate deroga dacă sunt îndeplinite

condițiile prevăzute la următorul paragraf de la pct. 1, lit. a) din Anexa

Legii nr. 93/2000.

În acest sens,

dispozițiile pct. 1, lit. a), al doilea parag., din Anexa Legii nr. 193/2000

prevăd expres faptul că „prevederile acestei litere (respectiv ale pct. 1 lit.

a), primul parag., din Anexa Legii nr. 193/2000, nu se opun (respectiv, nu se

aplică) clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își

rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori

datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare,

fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile

în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre

aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a

rezilia imediat contractul".

Astfel, rezultă

fără echivoc faptul că prevederile pct. 1 lit. a), al doilea parag., din Anexa

Legii nr. 193/2000 nu mai impun ca „motivație întemeiată" să fie prevăzută

în contract, ci doar ca aceasta să existe la data modificării ratei dobânzii,

cu obligația furnizorului de servicii financiare de a informa în acest sens

consumatorul.

În consecință,

având în vedere faptul că obligația sa de a informa consumatorul în cazul

revizuirii ratei dobânzii curente este prevăzută expres în convenția de credit,

la art. 7 alin. (2). lit. d) din Condițiile generale, nu se va putea reține

existența vreunui abuz caracterizat de însăși existența acestei clauze,

întrucât motivul pentru care rata dobânzii poate fi modificată unilateral este

verificabil.

De asemenea,

arătă și faptul că prin art. 3 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției

de credit părțile au prevăzut o anumită rată a dobânzii, însă la art. 3 lit. d)

tot din Condițiile speciale, s-a prevăzut perioada limită până la care este

aplicabil procentul inițial.

Prin urmare

rata fixă stabilita inițial este supusă unui termen, eveniment viitor și sigur

ca realizare, dar a cărei dată nu este cunoscută, astfel încât nu se poate

reține de către instanță că părțile au avut în vedere o dobândă fixă decât pe o

durată limitată de timp.

Astfel, rezultă

fără echivoc faptul că reclamanții au cunoscut de la bun început că dobânda

poate fi modificată de către bancă în temeiul 3 lit. d) din Condițiile speciale

ale convenției de credit, încât nu se poate afirma că există un dubiu în acest

sens.

S-a invocat ca

și practică judiciară Decizia nr. 77 din data de 13 februarie 2008 pronunțată

de Curtea de Apel București, într-o cauză similară.

De asemenea, nu

se poate reține nici că o asemenea clauză este contrară bunei-credințe având în

vedere ca ea nu intervine în mod speculativ și în detrimentul clientului ci în

situații excepționale atunci când, în mod obiectiv, piața monetară suferă o

transformare care impune luarea unor măsuri pentru restabilirea echilibrului

contractual.

În aceste

condiții, nu se poale considera că inserarea unei astfel de clauze în contract

ar fi de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile

părților astfel încât, din această perspectivă, această condiție, prevăzută de

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu este îndeplinită.

Totodată, având

în vedere cele mai sus menționate, art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale

convenției, ce conferă băncii posibilitatea de a modifica rata dobânzii numai

în cazul apariției unor situații semnificative pe piața monetară sub nicio

formă nu poate fi considerat ab initio o clauză abuzivă întrucât este esențial

pentru bancă stipularea unor astfel de clauze care să combată riscul apariției

unor situații imprevizibile, în așa fel încât banca să poată revizui efectele

contractului în astfel de situații care conduc la ruperea echilibrului

contractual, respectiv în momentul în care efectele contractului ajung să fie

altele decât cele avute în vedere de părți la data încheierii actului, când

părțile și-au asumat obligații în anumite condiții economice date.

Pe de altă

parte, rezultă cu claritate faptul că, un eventual caracter abuziv al unor

astfel de clauze se va putea analiza numai prin raportare la situația concretă,

respectiv dacă banca în funcție de situația dată a interpretat cu bună -

credință sau abuziv clauza contractuală și dacă a avut o conduită coerentă în

desfășurarea raporturilor contractuale. Or, în prezenta cauza reclamanții nu au

pretins și nu au dovedit că banca ar fi majorat dobânda în mod abuziv.

În consecință,

pentru a se reține un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților se impunea producerea unui prejudiciu reclamanților, or, în mod

evident intimații nu au dovedit producerea unui prejudiciu în patrimoniul

acestora atâta timp cât dobânda nu a fost majorată.

Recurenta a

susținut și faptul că dispozițiile convenției de credit nu îngrădesc în nici un

mod posibilitatea reclamanților de a solicita rezilierea contractului, conform art.

7 din Legea nr. 193/2000, cu toate consecințele ce decurg din exercitarea

acestei opțiuni, iar, dreptul acestora de a rezilia contractul rezultă din

lege, nefiind necesară prevederea acestuia și în convenția de credit.

Clauza

referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al convenției de

credit.

În opinia

recurentei, o clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual,

de cele mai multe ori în mod imperceptibil, sau greu perceptibil pentru

consumator. Or. în cazul prevăzut la art. 3 lit. d) nu se regăsește o astfel de

situație, deoarece clauza face parte din chiar obiectul convenției de credit

încheiate.

Prin aceste

dispoziții s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare

în sarcina consumatorului, care nu poate profita de calitatea de consumator

pentru a obține beneficii referitoare la preț, care este principalul element pe

care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.

Rata dobânzii

este elementul cheie despre care banca își informează clienții de la primul

contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul

criteriu al reglării concurenței între bănci.

În consecință,

modalitatea de stabilire a acesteia nu poate fi analizată din perspectiva

clauzelor abuzive, în acest sens convergand atât dispozițiile din legislația

națională, cât mai ales prevederile comunitare.

contractuală ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc,

respectiv art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, nu este o clauză abuzivă în

înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens

recurenta a arătat faptul că perceperea comisionului de risc de către bancă

este perfect legală, cu atât mai mult cu cât la data încheierii convenției de

credit perceperea unui astfel de comision nu era interzisă de nicio dispoziție

legală în vigoare la acel moment.

În acest sens a

arătat că, prevederile O.U.G. nr. 50/2010, nu se aplică contractelor de credit

în curs de derulare la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, astfel

încât, prevederea și totodată, perceperea comisionului de risc, de către bancă

au fost și sunt perfect legale.

În continuare a

susținut că dispozițiile contractuale, care reglementează comisionul de risc nu

intră în categoria clauzelor considerate abuzive prevăzute la pct. 1, lit. b)

din Anexa Legii nr. 193/2000, întrucât comisionul de risc a fost cunoscut de

către părți la momentul încheierii contractului, fiind prevăzut în mod expres

atât cuantumul procentual - art. 5. lit. a) din convenția de credit - cât și

suma pe care reclamanții urmau să o achite pe parcursul perioadei contractuale,

fiind evidențiat distinct și clar în graficul de rambursare care, de asemenea,

a fost semnal de către clienți la momentul contractării creditului.

Din analiza

graficului de rambursare, care reprezintă o parte integrantă a convenției de

credit rezultă că acest comision de risc este prevăzut ca o parte importantă a

prețului creditului alături de dobânda, prestație cuvenită băncii în schimbul

acordării creditului și care a fost avută în vedere de ambele părți la momentul

încheierii contractului iar, pentru instituția sa, această prestație are

semnificația a însuși prețului creditului acordat.

Astfel, având

în vedere dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2008, precum și

considerentele de mai sus, rezultă fără echivoc faptul că, în acest caz, nu s-a

creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ci situația

reprezintă un caz tipic în care cumpărătorul acceptă prețul contractului propus

de către vânzător, element căruia instanța nu îi poate aduce atingere prin

invocarea legii clauzelor abuzive, indiferent de denumirea sau structura

prețului contractului -dobândă, comision de risc, de administrare, etc, cât

timp acesta a fost cunoscut și acceptat de către cumpărător la momentul

încheierii contractului.

Clauza ce

reglementează comisionul de risc nu creează un dezechilibru între drepturile și

obligațiile părților.

Instanța de

apel în mod nelegal a reținut că natura abuzivă a clauzei prevăzute la art. 5. lit.

a) este dată de faptul că în convenția de credit nu este descris motivul

perceperii comisionul de risc, iar, prin aceasta s-ar crea un dezechilibru

între drepturile și obligațiile părților, întrucât deși în convenția de credit

nu s-a prevăzut în mod concret care este riscul pe care urmează să îl acopere

comisionul de risc această împrejurare, privită și din perspectiva faptului ca

simpla acordare a unui credit presupune o serie de riscuri inerente acestei

activități comerciale, nu este suficientă pentru a transforma clauza având ca

obiect stipularea unui comision de risc într-una abuzivă.

De asemenea,

scopul comisionului de risc rezultă chiar din denumirea sa de "comision de

risc", respectiv de acoperire a riscului de nerambursare a creditului,

astfel încât în convenția de credit nu era necesară explicarea detaliată a sa,

pentru reclamanți esențial era să cunoască cuantumul comisionului de risc și

dacă acesta este convenabil pentru ei.

În acest sens,

sunt și dispozițiile art. 117 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006, care permit

instituțiilor de credit să perceapă dobânzi, penalități, comisioane, alte

costuri și speze bancare numai dacă plata acestora este prevăzută în contractul

încheiat între părți, or, plata comisionului de risc a fost stipulată în

convenția de credit încheiată între părți.

Totodată, art. 5.

lit. a) din Condițiile speciale, ce reglementează comisionul de risc nu poate

fi calificat ca fiind o clauză abuzivă, întrucât articolul în cauză este clar,

cuantumul comisionului este determinat și nu depinde de voința unilaterală a

băncii deoarece a fost stabilit de ambele părți la data încheierii convenției

de credit și nu sunt prevăzute în contract clauze de modificare unilaterală a

acestui comision.

De asemenea, nu

se poate susține că între cuantumul comisionului de risc și prestația suportată

de către bancă s-a creat un dezechilibru având în vedere riscul ridicat pe care

banca ar fi nevoită să îl suporte în cazul în care nu ar fi rambursat creditul.

Nu se poate susține nici faptul că pentru comisionul de risc nu există o

contraprestație a băncii, atâta timp cât banca preia riscurile rezultate din

nerambursarea creditului. Cu privire la acest aspect, a susținut că art. 1 alin.

(3) din Legea nr. 193/2000 interzice comercianților să stipuleze clauze abuzive

în contractele încheiate cu consumatorii. Art. 4 califică drept abuzivă acea

clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care

prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul

consumatorului, prin înfrângerea cerințelor bunei credințe, un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit Legii nr.

193/2000, în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, se

ține scama de natura bunurilor sau serviciilor care fac obiectul contractului,

de toate circumstanțele care privesc încheierea sa și, de asemenea, de toate

celelalte clauze ale contractului sau ale altui contract de care acesta

depinde.

Pe de altă

parte, o clauză poate fi declarată abuzivă în caz de disproporție considerabilă

și nejustificată între drepturile și obligațiile părților.

Atât Directiva nr.

93/13/ CEE, cât și Legea nr. 193/2000 au exclus din spațiul lor de incidență

clauzele care privesc adecvarea între preț și

remunerație, pe

de o parte și serviciile sau bunurile de furnizat în contraprestație.

Potrivit

acestor acte normative sancțiunile legale intervin numai dacă dezechilibrul

este semnificativ, la nivelul întregului contract, capabil să afecteze însăși

utilitatea acestuia.

în speță, însă,

nu s-a probat că articolul care reglementează comisionul de risc ar fi fost

inserat cu rea credință, de către bancă și cu atât mai puțin că determină

caracterul nevalabil al cauzei actului juridic și implicit că ar compromite

echilibrul acestuia și că potrivit art. 967 C. civ. valabilitatea cauzei se

prezumă, până la dovada contrarie, iar reclamanții nu au răsturnat prezumția

legală în condițiile în care au beneficiat de credit și au cunoscut de la

încheierea contractului cuantumul acestui comision.

Ca și alte

comisioane și comisionul de risc este un clement al prețului băncii, o

componentă a costurilor aferente punerii la dispoziție a creditului și că nu

trebuie uitat că, în momentul în care se acordă un credit, banca, ca orice

agent economic urmărește obținerea unui profit.

Cu privire la

comisionul de risc, a arătat faptul că acesta nu este un echivalent al

garanției reale imobiliare, că în ceea ce privește soliditatea garanției,

aceasta nu este în măsură să asigure recuperarea sumelor acordate de către

bancă, garanțiile reprezentând ultima sursă de rambursare a unui credit,

băncile neavând ca obiectiv acumularea unor proprietăți imobiliare în contul

creanțelor. Garanția, de cele mai multe ori, este menită să acopere exclusiv

valoarea sumei împrumutate, din aceasta scăzându-se costurile pe care banca le

înregistrează cu executarea acesteia.

Mai mult decât

atât, este de notorietate faptul că, în prezent, criza pieței imobiliare a

determinat o scădere a valorii imobilelor, inclusiv a celor aduse în garanții

cu până la 50% în unele zone ale țării, astfel încât este evident faptul că și

în cazul de față garanțiile oferite nu mai sunt în măsură să acopere în acest

moment creditul acordat, astfel încât în mod nelegal atât prima instanță cât și

instanța de apel au reținut faptul că banca nu suportă niciun risc având în

vedere că este beneficiara unei garanții reale imobiliare.

De asemenea, nu

există nicio reglementare legală care să prevadă faptul că se poate percepe

comision de risc doar în situația creditelor acordate fără garanție.

Perceperea

comisionului de risc nu poate fi considerată abuzivă chiar dacă în favoarea sa

reclamanții au constituit garanții, întrucât atât perioada de timp destul de

mare, de 30 de ani pentru care s-a acordat creditul, cuantumul ridicat al sumei

împrumutate, cât și toate aspectele care pot concura la expunerea băncii

riscurilor devalorizării sau diminuării garanțiilor ce au fost constituite în

favoarea sa, sau a riscului de a nu i se restitui integral suma acordată și de

a nu încasa profitul preconizat, trebuie luate în considerare de către bancă.

Riscul de

credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de

credit și a solidității garanțiilor reale sau personale pe care acesta le

propune ca accesoriu al creanței principale. Riscul de credit se află totodată

în strânsă corelație cu riscul de diminuarea a valorii creanțelor, riscul

contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar,

riscul de marfa, riscul reputațional și riscul operațional, astfel cum sunt

acestea reglementate de dispozițiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006

privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Astfel,

perceperea comisionului de risc este justificată având în vedere costurile pe

care administrarea riscurilor le presupune, respectiv costuri ce privesc

înființarea și organizarea de departamente ce se vor ocupa de gestionarea

acestor riscuri, costuri cu salariații din cadrul acestor departamente, costuri

legate de sistemul tehnologic (hardware și software) precum și de dezvoltarea

acestuia, etc, astfel încât este firesc ca aceste costuri să se regăsească și

în costul total al creditului.

Comisionul de

risc este parte a prețului contractului, astfel că potrivit legislației în vigoare,

debitorul băncii, suportând costul creditului este dator în realitate să

suporte cele două componente principale ale acestuia, respectiv dobânda, și

comisionul la care se poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării

creditului și a plăților dobânzii. Costurile aferente gestionarii riscului vor

fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client. Prin acest mecanism,

costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a

prețului contractului.

Tocmai de

aceea, preluându-se într-un mod simplist dispozițiile art. 4 alin. (1) al

Directivei nr. 93/13/ CEE, legiuitorul român a reglementat la rândul său

excluderea clauzelor privind prețul contractului de la controlul de

excesivitate prin art. 4 alin. (6).

Excluderea se

explică prin faptul că pe de o parte controlul prețului este o chestiune ce

ține de dreptul concurenței și de aceea nu ar trebui să-și găsească locul

într-o reglementare privind protecția consumatorului, iar, pe de altă parte,

prețul este elementul cel mai bine înțeles de către consumator.

Clauza

contractuală privind dreptul său de a percepe comisionul de risc reprezentând

parte integrantă a prețului contractului de credit nu poate fi, prin urmare,

anulată de către instanța de judecată ca fiind clauză abuzivă în lipsa unui

temei legal care să-i confere instanței de judecată autoritatea de a interveni

în această sferă.

De asemenea, nu

se poate reține nici faptul că în prezenta cauză, consimțământul reclamanților

intimați a fost viciat la data încheierii contractului având în vedere că

dispozițiile contractuale referitoare la comisionul de risc au fost clar

exprimate în cuprinsul contractului, în ceea ce privește cuantumul său,

obligația consumatorului de a plăti contravaloarea acestuia corelativă

dreptului băncii de a-l percepe, iar, toate aceste clauze au fost asumate de

părți prin semnarea convenției de credit.

Concluzionând,

(i) perceperea acestui comision de risc a fost reglementată și consimțită

contractual de către ambele părți, fără existența vreunei constrângeri și (ii)

se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 C. civ. conform

căruia „convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile

contractante". De asemenea, banca a acordat creditul în baza unei

structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât

profitul cât și solvabilitatea acesteia. Comisionul de risc a fost inclus încă

de la momentul acordării creditului în calculul dobânzii anuale efective (D.A.E.).

De asemenea, în

cazul în care s-ar eliminarea comisionul de risc din convenția de credit s-ar

produce un dezechilibru contractual în defavoarea societății sale, consecința

fiind diminuarea semnificativă a D.A.E., cu care împrumutații au fost de acord

la momentul semnării contractului.

Intimații

reclamanți L.L.C. și L.Ș.C. prin întâmpinarea depusă la data de 9 august 2013

au cerut respingerea recursului ca nefondat pentru motivele expuse în scris.

Analizând

recursul declarat de pârâta SC V.R. SA împotriva Deciziei nr. 149 din 26

septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, din

perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont

de limitele controlului de legalitate, înalta Curte a constatat că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

recurs prin care recurenta a susținut nelegalitatea deciziei din perspectiva

interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 3 din Dec. nr. 167/1958

privind excepția prescripției dreptului reclamanților de a solicita restituirea

sumelor încasate de societatea sa cu titlu de comision de risc, este nefondată.

Astfel se

constată că decizia instanței de apel este corectă, fiind dată cu aplicarea

dispozițiilor legale ce reglementează prescripția extinctivă, reclamanții

invocând nulitatea absolută, nu nulitatea relativă, a clauzelor contractuale,

interesul ocrotit de normele juridice respective fiind unul general, de ordine

publică.

Este știut că

Legea nr. 193/2000, care reprezintă transpunerea în legislația românească a

Directivei nr. 93/13/ CEE, nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu

caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu

consumatorul, dar dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică, iar

regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității

absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii

Europene.

Astfel, în ce

privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes

general, nu unul individual., în considerentul nr. 50 s-a precizat că „dată

fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția

pe care Directiva nr. 93/13/ CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din acesta

trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care

ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.

În același

sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște

judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale

unui contract" arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin

în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o

recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică

economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte

cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să

nu-și producă efectele".

În speță, din

examinarea cererii introductive formulată de către reclamanți, se poate

constata că s-a cerut constatarea caracterului abuziv al unor clauze în

contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecința constatării

caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității

absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității

relative.

Potrivit

jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, dispozițiilor

constituționale și ale Tratatului de aderare a României la U.E., este

obligatorie pentru instanțele românești, întrucât există un interes public ca

aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-și producă

efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule,

chiar din oficiu.

Este adevărat

că art. 3 din Dec. nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă prevede

durata termenului de prescripție de 3 ani, iar art. 7 din același act normativ

arată că momentul de la care curge prescripția, ca regulă, este data nașterii

dreptului la acțiune sau a dreptului de a cere executarea silită, dar în

soluționarea acestei excepții instanța de apel a avut în vedere faptul că

nulitatea unui act juridic, în speță a unei clauze este definită ca mijlocul

prevăzut de lege pentru a nu permite ca voința individuală să treacă peste

îngrădirile ce-i sunt impuse prin normele dreptului pozitiv și că efectele

constau în desființarea actului prin repunerea părților în situația anterioară,

care implică restituirea reciprocă a prestațiilor ce s-au făcut în temeiul lui.

Susținerea

recurentei că interesul protejat în cauză este un interes particular, că

nulitatea relativă ce ar putea exista în cazul protecției unui interes

particular, se prescrie într-un termen de 3 ani de zile, în conformitate cu art.

3 din Dec. nr. 167/1958, având ca justificare faptul că în speță contractul de

credit supus analizei a fost încheiat la data de 27 martie 2008, în timp ce

acțiunea a fost introdusă la 18 iulie 2011, cu depășirea acestui termen, nu

poate fi primită în raport de toate reglementările în materia protecției

consumatorilor, naționale și internaționale, ce reprezintă norme care ocrotesc

u