ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 298/2014

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă a arătat că, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reținut faptul că, clauza înscrisă la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției de credit, referitoare la variația dobânzii, nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv. Recurenta a susținut că dobânda face parte din prețul contractului, prețul contractului fiind o componentă a obiectului contractului, astfel că, clauzele cuprinse în convenția de credit din 7 decembrie 2007 încheiată de părți, art. 3 lit. d), este exprimat clar și inteligibil și că nu poate face obiectul controlului instanței de judecată cu privire la caracterul abuziv. Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisionul de risc sau alte costuri, sunt elemente ce formează costul total al creditului. Acest cost împreună cu masa de profit a băncii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a contractului creditului de consum. Clauza reglementată la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției de credit a fost negociată, susținând în acest sens, că la încheierea convenției de credit, clienților băncii li se comunică Condițiile generale și se discută și negociază Condițiile speciale, care conțin și obligațiile cele mai importante ale acestora, fapt confirmat prin semnătura lor, clauze ce sunt obligatorii pentru părți. Conținutul acestor condiții standard este elaborat de bancă, clientul putând să le accepte și să intre într-un raport juridic contractual cu instituția de credit sau să le refuze și să nu încheie contractul. Recurenta a susținut, că numai condițiile generale din convenție ridică din perspectiva dreptului consumatorului, problema clauzelor abuzive, justificat de caracterul nenegociabil al acestora, legată practic de imposibilitatea obiectivă a clientului de a influența conținutul acestora. Prin urmare, legislația reține prezumția inexistenței negocierii clauzelor numai în ceea ce privește condițiile standard preformulate, nu și în cazul condițiilor speciale, față de care eventuala probă a inexistenței negocierii cade în sarcina consumatorului.

Clauza contractuală prin care s-a reglementat modalitatea de calcul/de percepere a ratei dobânzii și condițiile modificării unilaterale a acesteia, respectiv art. 3 lit. d) din Condițiile speciale, nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000, motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă trebuie să îndeplinească unele condiții: a) să nu fi fost negociată; b) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei credințe; c) să nu se refere la obiectul principal al contractului. În ceea ce privește solicitarea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzei 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției de credit, arată că, aceștia din urmă au semnat convenția de credit din 7 decembrie 2007, iar, părțile, prin semnarea acesteia, au declarat în mod expres că i) sunt de acord cu costurile contractului și ii) cunosc și acceptă drepturile și obligațiile ce le revin conform clauzelor contractuale. Instanța de apel a analizat în mod incomplet și superficial îndeplinirea cumulativă a acestor condiții. Clauza conținută în art. 3 lit. d) din contract nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cât timp, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000, este permisă cuprinderea în contracte a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul. Prin urmare, a subliniat recurenta, că dreptul ei de a modifica unilateral dobânda plătibilă, era legat de stabilirea a două condiții, anume existența unei motivații întemeiate și informarea corespunzătoare a împrumutaților, or, potrivit clauzelor de la art. 3 lit. d), banca avea posibilitatea de a modifica rata dobânzii numai în cazul apariției unor schimbări semnificative a situației de pe piața monetară, iar banca era obligată să informeze consumatorul despre acest lucru, conform art. 7 alin. (2) lit. c) din Condițiile generale, astfel că nu se poate reține existența vreunui abuz caracterizat de însăși existența clauzei. De asemenea, s-a susținut de recurentă că împrumutații, în situația în care nu erau de acord cu modificarea ratei dobânzii ar fi avut posibilitatea de a solicita rezilierea contractului și că instanța de apel a apreciat, în mod neîntemeiat, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. În opinia recurentei, instanța de apel nu a analizat în ce constă dezechilibrul semnificativ și nu a motivat de ce a reținut că respectiva clauză creează un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților, fără să analizeze în ce constă acesta și să motiveze acest aspect. Este criticat faptul că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că banca acordă împrumuturi pe perioade lungi, și că este nevoită, la rândul ei, să apeleze la împrumuturi de la bănci mai mari, costurile acestor împrumuturi urmând să se transfere în sarcina consumatorilor, astfel că, prin clauza de modificare a dobânzii, banca nu a făcut altceva decât să se pună la adăpost de eventuale evenimente care ar putea apărea pe piața financiară. Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că părțile au negociat clauza conținută la art. 3 lit. d) din contract. Clauza în discuție este prevăzută în Condițiile speciale ale convenției de credit care nu au caracterul unui contract de adeziune, această clauză fiind discutată și negociată cu reclamanții. Având în vedere că reclamanții au semnat contractul de credit, inclusiv Condițiile speciale aferente, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți, potrivit art. 969 C. civ.

Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reținut faptul că art. 8.1. lit. a) liniuțele 1 și 2, lit. c) și lit. d) din Condițiile generale este o clauză abuzivă în înțelesul Legii nr. 193/2000. Referitor la art. 8.1 lit. a) liniuțele 2 și 3 din Condițiile generale, învederează instanței că, acesta permite băncii să declare scadența anticipată în cazul în care împrumutații nu își îndeplinesc în mod culpabil obligațiile de plată asumate conform convenției de credit semnate. Astfel, neîndeplinirea obligațiilor de plată ale împrumutaților față de o altă instituție de credit atrage scadența anticipată în contractele de credit încheiate de aceștia cu instituția respectivă, determinând executarea silită a bunurilor și veniturilor împrumutaților și implicit o diminuare a bonității și garanțiilor oferite de aceștia. Prin acest fapt, debitorul încalcă practic obligații stipulate în convenția de credit, cum ar fi acelea de a constitui o garanție și de a conserva bunurile aduse în garanție, obligații expres menționate în art. 7 din convenția de credit. Aceste obligații sunt esențiale în economia unui contract de credit, iar încălcarea acestora justifică declararea scadenței anticipate a creditului, aceasta fiind rațiunea pentru care părțile au prevăzut în contractele de credit articolul 8.1 lit. b) din Condițiile generale. Tocmai prin modul de formulare extrem de clar al acestuia, părțile au acceptat și au înțeles să considere că obligațiile asumate prin contractele de credit de către debitor sunt obligații esențiale, care justifică declararea creditului scadent anticipat, rolul acestei clauze fiind acela de a pune în vedere cocontractantului obligațiile pe care o parte le consideră esențiale, prevenindu-l asupra importanței executării acestora și pentru a înlesni interpretarea contractului tocmai în momentul în care s-ar pune problema caracterului esențial al neexecutării. - Clauzele cuprinse în art. 8.1 lit. c) și lit. d) din Condițiile generale nu dau dreptul comerciantului să interpreteze clauzele contractuale, ci se referă la apariția unor situații de fapt, neprevăzute care fac improbabilă executarea obligațiilor contractuale, inclusiv cele cu privire la garantarea creditului, or rațiunea introducerii unei astfel de clauze a avut în vedere ipoteza în care debitorul, datorită unor situații de fapt evidente se află în imposibilitatea de rambursare a creditului perfectat cu banca. Simpla existență în contract a acestor clauze, acceptate de reclamanți prin semnarea contractelor, nu poate conduce la reținerea ca abuzivă a acestora, sau se poate proceda la analiza lor pe parcursul executării. De asemenea, recurenta arată că dispozițiile art. 8.1 lit. a) liniuțele 2 și 3 din Condițiile generale, nu pot fi calificate ca fiind abuzive de vreme ce C. proc. civ. și C. civ. prevăd sancțiuni în cazul în care debitorul nu-și îndeplinește în mod corespunzător obligațiile contractuale, fiind decăzut din beneficiul termenului suspensiv acordat în materie contractuală sau a termenului de executare a unui titlu executoriu, cum este și cazul contractului de credit de față.

În mod nelegal a reținut instanța de apel faptul că art. 10.1 și art. 10.2 din Condițiile generale ale convenției de credit referitoare la costurile suplimentare sunt clauze abuzive în înțelesul Legii nr. 193/2000. Astfel, potrivit art. 10.1 și art. 10.2 din Condițiile generale, costurile suplimentare se transferă prin mecanismul contractual împrumutaților numai în ipoteza în care apar modificări ale legilor sau altor prevederi care impun băncii costuri mai mari, care privesc numai convenția de credit încheiată cu banca, date fiind efectele contractelor ce se produc pentru perioade între 25-30 de ani, situație în care atitudinea părților este pe deplin justificată, urmărindu-se tocmai asigurarea echilibrului contractual, debitorul fiind cel ce suportă aceste costuri suplimentare intervenite în perioada de creditare. Având în vedere cele expuse, nu se poate susține că prevederile contractuale privind data ajustării dobânzii, scadența anticipată și costurile suplimentare nu sunt suficient de clare.

Instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut și că decizia din apel nu cuprinde motivele pentru care s-a acordat mai mult decât s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 și pct. 7 C. proc. civ. În acest sens a susținut că reclamanții prin cererea de chemare în judecată nu au cerut constatarea nulității absolute a întregului art. 8 din Condițiile generale ale convenției de credit, ci doar a art. 8.1 lit. a) liniuțele 2 și 3, lit. c) și lit. d) din Condițiile generale, aspect reținut corect de instanța de fond, situație în raport de care soluția instanței de apel este greșită. Analizând recursul declarat de pârâta SC V.R. SA București împotriva Deciziei nr. 140 din 14 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Critica recurentei-pârâte prin care a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reținut faptul că, clauza înscrisă la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale, nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv, este nefondată. Art. 4 alin. (6) din Lege reprezintă transpunerea fidelă a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/ CEE și are următorul conținut: "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil". În ce privește aspectul, supus analizei, acela al prețului ca și componentă a obiectului contractului, ce constă în contravaloarea achiziționării unui bun sau prestării unui serviciu, se constată că, atât în legea națională cât și în cea comunitară expresia „preț" este utilizată prin raportare la sintagma „raport calitate preț", precum și la produsele și serviciile oferite în schimb. Față de modul de reglementare, sensul normelor în discuție este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporționalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant și prețul plătit de consumator, situație ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plătește o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primește o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condițiile convenite prin contract. Prin convenția părților, în Condițiile generale, la secțiunea „Definiții", rezultă că, costul total al creditului este format din toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru creditul acordat, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli, costurile fiind enumerate în Secțiunea 3 „Costuri", printre ele regăsindu-se atât dobânda cât și comisionul de risc. De aici rezultă în mod evident că noțiunea de „cost total al creditului" are o accepție mai largă decât aceea a „prețului", comisionul de risc și dobânda curentă fiind parte din costul total, respectiv o componentă a acestuia. În același sens, Directiva nr. 2008/48/ CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva nr. 87/102/ CEE), la art. 3 lit. g) definește „costul total al creditului" ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul și care sunt cunoscute de către creditor.". Această directivă a fost transpusă în legislația națională prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce nu se aplică contractelor în curs de derulare la data adoptării sale, cum este și cazul convenției în litigiu, conform art. 95 din ordonanță, situație în care, în condițiile art. 148 din Constituție, capătă aplicabilitate directiva. Raportat la același art. 4 alin. (6) este de reținut că acesta nu exclude controlului un eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului, în condițiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă și exprimată într-un limbaj inteligibil. De altfel, același text prevede posibilitatea exercitării unui asemenea control, cu titlu de excepție, numai în situația în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Sub acest aspect, atât instanța de fond cât și cea de apel au făcut o delimitare clară între clauzele ce nu pot forma obiect al contractului, apreciind în mod corect că, în condițiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când este folosit un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizării din perspectiva unui eventual caracter abuziv. În acest sens, deși dobânda face parte din costul total al contractului, contrar susținerilor recurentei, astfel că, clauza ce reglementează perceperea acesteia poate fi analizată pentru argumentele anterior expuse, în condițiile în care ea nu este exprimată în mod clar și inteligibil, lăsând loc la echivoc. Or, scindarea prețului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestuia nefiind cunoscut consumatorului la momentul perfectării convenției de credit, în lipsa unei exprimări clare și neechivoce. Or, tocmai aceasta este problema cu clauzele respective, că ele nu sunt clare și precise, dând posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict în interes propriu, aceste clauze, creând, astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Mai mult, potrivit jurisprudenței C.J.U.E. (cauza C-484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid) „dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/ CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementăricare autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil". Prin urmare, instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept, atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și precis, cum este cazul în speța de față. 2. Nici critica recurentei prin care a susținut că instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, ca fiind abuzivă, clauza înscrisă în art. 3 lit. d) din Condițiile speciale, ce prevede modificarea ratei dobânzii nu poate fi primită. Clauza în discuție are următorul conținut: „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării". În ceea ce privește condițiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o cauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din Lege. Potrivit textului de lege o clauză poate fi calificată ca abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. - Susținerea recurentei cu privire la faptul că părțile ar fi negociat clauza art. 3 lit. d) din contract, motivat de faptul că aceasta ar fi înscrisă în Condițiile speciale ale contractului și nu în Condițiile generale, nu poate fi primită, știut fiind că contractul de împrumut bancar încheiat, ce face obiectul cauzei, este un contract de adeziune cu clauze standardizate, reclamanții neavând posibilitatea de a negocia, în mod real, cu banca, clauzele contractuale, indiferent de gradul de pregătire. Or, tocmai această situație, de abuz de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse de profesionistul instituție de credit, este cea care a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar și național, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniștilor. Art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influențeze conținutul clauzei în special în cazul contractelor de adeziune, cum este și contractul de credit din cauză. În speță, nu poate fi neglijat nici faptul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Legea nr. 193/2000 prin care s-a transpus Directiva nr. 93/13 se bazează pe aceea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor. Mai mult, potrivit art. 4 alin. (3) dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce în cauză nu s-a probat, astfel că instanța nu poate primi argumentele recurentei prin care se încearcă, ca de altfel pe tot parcursul derulării procedurii judiciare, să se lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii dobânzii, câtă vreme aceste elemente nu sunt evidențiate în convenția de credit. De altfel, adoptarea unei legislații speciale privind protecția consumatorului, cum este Directiva nr. 93/13/ CEE, la nivel european, precum și Legea nr. 193/2000, la nivel național, a fost făcută tocmai în scopul de a proteja pe consumatori în situații ca cea care face obiectul cauzei de față, neputându-se nega faptul că reclamantul are dreptul de a-i fi examinată cererea formulată, chiar dacă a semnat contractul cu banca. - Nici critica recurentei cu privire la faptul că nu s-ar fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, prin existența clauzei referitoare la posibilitatea băncii de a revizui rata dobânzii, nu poate fi reținută, pe motiv că, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, este permisă cuprinderea în contracte a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare poate modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, fără o notificare prealabilă, cât timp același text de lege prevede necesitatea existenței unei motivații întemeiate, or, tocmai această motivație întemeiată lipsește clauzei respective, ceea ce duce la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Or, prin motiv întemeiat trebuie, într-adevăr, să se înțeleagă o situație clar descrisă, previzibilă, care să ofere posibilitatea împrumutatului să știe, încă de la semnarea contractului, că dacă respectiva situație va interveni, el va trebui să suporte o dobândă mărită și să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, situația respectivă putând fi analizată de către instanță, în cazul unui litigiu. Cum în speța de față motivul invocat de pârâtă pentru revizuirea ratei dobânzii a fost acela al evoluției pieței financiare sau politicii de creditarea a băncii, dar fără prezentarea unor elemente de identificare, această clauză nefiind clară, deci necorespunzător descrisă, neoferind clientului posibilitatea de a cunoaște, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită, se reține că opțiunea reclamanților de a contracta în aceste condiții, nu a fost liberă, motivul nefiind clar nici din punct de vedere al posibilității de a realiza un control judiciar asupra lui, pentru a se determina dacă acesta poate constitui temei pentru majorarea dobânzii. Astfel se constată că în mod corect a reținut instanța de apel că, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente stabilită prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv clar și previzibil, modificarea dobânzii fiind lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreționar, creând un dezechilibru semnificativ între prestațiile reciproce ale părților, contrar bunei-credințe, de natură a-i prejudicia pe intimați, această omisiune atrage caracterul abuziv al clauzei. 3. Și în ceea ce privește clauzele referitoare la „scadența anticipată" prevăzute la secțiunea 8 art. 8.1. lit. a) liniuța 2 și 3 și lit. c) și d) din contractul de credit „condiții generale", în mod corect au fost considerate abuzive având în vedere că, în cazul neîndeplinirii unor obligații rezultând din alte contracte, încheiate fie cu banca, fie cu alte societăți financiare/de credit, în cazul unor situații neprevăzute care în opinia băncii face să devină improbabil ca reclamanții să-și poată îndeplini obligațiile asumate din prezentul contract, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și cu toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției. Curtea a constatat că formulările cuprinse în convenția de credit precum: conform altei convenții încheiate de împrumutat cu banca sau alte instituții financiare/de credit, situații neprevăzute, în opinia băncii să devină improbabil, garantat necorespunzător, nu oferă posibilitatea reală ca un observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze. În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanța să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea unei astfel de măsuri. Pentru a nu fi abuzive aceste clauze ar trebui de asemenea să descrie un motiv întemeiat așa cum s-a argumentat mai sus, or formulările cuprinse în clauzele contractului nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu cât aceste clauze oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanța să aibă la îndemână un criteriu pentru verificare legalității unei astfel de măsuri. 4.Legat de clauza cuprinsă la secțiunea 10, art. 10.1 și 10.2 și intitulată costuri suplimentare, Curtea a reținut că este abuzivă deoarece perceperea acestor sume este legată de apariția unor impozite și taxe la care este supusă banca urmare a activității specifice ce o desfășoară ori de modificări, inclusiv de interpretare, a actelor normative aplicabile, toate aceste evenimente neavând legătura cu conduita reclamanților în calitate de consumatori. Formulările cuprinse în clauzele contractului „conform altei convenții încheiate de împrumutat cu banca sau cu alte instituții financiare de credit", „situații neprevăzute", „în opinia băncii, să devină improbabil, garantat corespunzător" nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze. Prin urmare, clauzele sunt evident abuzive întrucât exclud posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde. Celelalte susțineri ale recurentei, cu privire la perioada de acordare a împrumuturilor și la modul de procurare a resurselor sale financiare, nu fac decât să justifice interesele economice ale băncii, scoțând în evidență doar faptul că banca intenționează să transfere toate costurile suplimentare, ulterioare semnării contractului, în sarcina împrumutaților, dar fără să negocieze, în mod clar și precis, cu aceștia o astfel de clauză. 5. Nefondate sunt și motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 6 și pct. 7 C. proc. civ., întrucât se constată că instanța de apel nu a acordat mai mult decât s-a cerut de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, iar faptul că s-a procedat la analizarea grupată a criticilor din apel ce au vizat art. 8.1 din Secțiunea 8 - „Scadența anticipată", răspunzând acestora prin considerente comune, nu constituie motiv de casare sau modificare a deciziei, știut fiind că instanța de control judiciar nu este obligată să răspundă fiecărui argument invocat de parte. Fiind vorba de clauze reglementate în cadrul aceluiași articol, prin aceeași secțiune a contractului de credit și care vizează situațiile în care banca poate declara scadența anticipată a creditului era firesc ca instanța să le analizeze împreună și să răspundă prin considerente comune, motivarea fiind conformă cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Nici susținerile ce țin de aplicarea principiului libertății contractuale nu pot fi primite, în condițiile în care dispozițiile art. 969 C. civ. invocate de recurentă, prevăd că au putere de lege doar convențiile legal făcute și în care Legea nr. 193/2000 reglementează chiar acele situații în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive. În plus, în materia protecției consumatorilor, s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului nr. 93/13/ CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reține că acestea sunt abuzive și că o asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. În consecință, pentru considerentele reținute, cum instanța de apel a pronunțat o decizie conformă cu textele legale incidente în cauză, aplicate corect la situația de fapt stabilită, Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.