ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 298/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 298/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 403 din 01 martie 2012, Tribunalul lași, secția a ll-a

civilă contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de obiect

și a admis acțiunea formulată de reclamanții P.N.A. și C.A.M. în contradictoriu

cu pârâta SC V.R. SA București.

A constatat nulitatea clauzelor menționate la art. 3 lit. d)

din Condițiile speciale ale convenției de credit din 7 decembrie 2007 privind

data ajustării dobânzii; art. 8.1 lit. a), liniuța a doua și a treia și lit. c)

și d) din Condițiile generale ale convenției de credit privind scadența

anticipată și art. 10.1, art. 10.2 din Condițiile generale ale convenției de

credit privind costurile suplimentare.

Pârâta a fost obligată la eliminarea acestor clauze din

convenția de credit și s-a luat act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut

următoarele:

A respins excepția lipsei de obiect, având în vedere că din

convenția de credit din 7 decembrie 2007 încheiată între reclamanții P.N.A. și

C.A.M. și pârâta SC V.R. SA, clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din Condițiile

speciale privind data ajustării dobânzii nu a fost eliminată.

De asemenea, actul adițional invocat de pârâtă nu a fost

implementat cu respectarea prevederilor Legii nr. 288/2010, având în vedere că

pârâta nu a făcut dovada notificării către împrumutați a acestui act adițional,

astfel încât aceștia să-și exprime poziția expres/tacit.

Totodată, s-a reținut că între reclamanți în calitate de

împrumutați și pârâta SC V.R. SA, în calitate de împrumutător â fost încheiată

convenția de credit din 7 decembrie 2007, în baza căreia părțile au prevăzut la

art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției clauza potrivit căreia,

banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul

intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, cu obligația

comunicării împrumutaților a noii rate a dobânzii, care se va aplica de la data

comunicării.

Că, contractul de împrumut bancar figurează în categoria

contractelor de consum, unde legiuitorul național și cel european au urmărit în

anumite ipoteze derogări de la principiul pacta sunt servanda, dând instanței

de judecată posibilitatea de a dispune modificarea clauzelor unui contract sau

a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.

Că prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus în legislația

națională conținutul Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE/1993, care a stabilit

în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv

al clauzelor contractuale, respingând susținerea potrivit căreia clauzele

referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, ca elemente care

alcătuiesc costul total al creditului, respectiv prețul contractului de credit,

sunt excluse din sfera cercetării sub aspectul clauzelor abuzive.

Pentru a stabili caracterul abuziv al clauzelor, cuprinse la

art. 3 lit. d) din partea Condiții speciale și art. 8.1 lit. a), liniuța a doua

si a treia si lit. c) și d) și art. 10 alin. (1) și alin. (2) din Condițiile

generale, instanța a reținut că, în cauză respectivele clauze nu au fost

negociate cu consumatorul, că acestea nu au fost exprimate suficient de clar

având în vedere formularea generică folosită de bancă, schimbări semnificative

pe piața monetară, pe care a apreciat-o ca nefiind fundamentată obiectiv și

rezonabil de natură a crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile

părților, pârâta neparticularizând aceste clauze la situația concretă.

Curtea de Apel lași, secția civilă, prin Decizia nr. 140 din

14 septembrie 2012, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de

apelantă.

A respins apelul formulat de pârâta SC V.R. SA București împotriva

sentinței nr. 403 din 1 martie 2012, pronunțată de Tribunalul lași, secția a

ll-a civilă, contencios administrativ și fiscal, și cererea intimaților privind

obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a

reținut următoarele:

Curtea a respins excepția inadmisibilității acțiunii,

apreciind că aceasta reprezintă un mijloc de apărare care privește fondul

pretențiilor deduse judecății, iar în ceea ce privește lipsa de obiect a

cererii de chemare în judecată, a reținut că aceasta a fost corect soluționată

de instanța de fond, avându-se în vedere faptul că actul adițional invocat de

pârâtă nu a fost implementat cu respectarea prevederilor Legii nr. 288/2010,

pârâta nefăcând dovada notificării către împrumutați a acestui act adițional,

astfel încât aceștia să-și exprime poziția.

A respins susținerea potrivit căreia clauzele referitoare la

dobândă, la comisioane sau la costuri, ca elemente care alcătuiesc costul total

al creditului respectiv prețul contractului de credit, sunt excluse din sfera cercetării

sub aspectul clauzelor abuzive, reținând că acceptarea unei asemenea ipoteze ar

goli de conținut directiva și norma internă de transpunere, intenția legiuitorului

fiind tocmai de a pune la îndemâna consumatorilor instrumente care să îi

protejeze eficient.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a dat eficiență

prevederilor art. 4 alin. (5) ale Legii nr. 193/2000 ce au transpus în

legislația internă, Directiva nr. 93/13/ CEE, reținând caracterul abuziv al

clauzei cuprinse la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale, art. 8.1 lit. a),

liniuța a doua și a treia și lit. c) și d) privind scadența anticipată, art.

10.1 și art. 10.2 privind costurile suplimentare din Condițiile generale ale

convenției de credit din 7 decembrie 2007 încheiată între părți.

Contrar celor invocate de pârâtă, prima instanță a reținut

în mod legitim că, în speță sunt întrunite cumulativ cele trei condiții a căror

îndeplinire relevă caracterul abuziv al clauzelor incluse în condițiile

speciale și generale la contractul de credit încheiat cu intimații reclamanți

și anume că acestea nu au fost negociate cu reclamanții, în condițiile în care

aceștia nu au avut în mod efectiv posibilitatea de a le influența în vreun fel,

iar prin impunerea lor s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile

și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor.

În speță s-a apreciat de către prima instanță, prin

raportare la probele administrate, că aceste clauze contestate nu au făcut

obiectul negocierii, intimații reclamanți neavând în mod efectiv posibilitatea

de a le influența în vreun fel, reținându-se că acestea au permis băncii ca în

mod unilateral și discreționar să modifice rata dobânzii, să stabilească

scadența anticipată și să stabilească costurile suplimentare, fără a institui

criterii clare ce pot fi verificate și de către consumatori

Împotriva Deciziei nr. 140 din 14 septembrie 2012,

pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, a declarat recurs pârâta SC V.R.

SA București, întemeiat pe art. 304 pct. 6, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.,

criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului,

modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său, schimbarea sentinței în

sensul respingerii acțiunii reclamanților ca nefondată.

În criticile formulate, recurenta pârâtă a susținut în

esență următoarele:

proc. civ., recurenta pârâtă a arătat că, instanța de apel a interpretat și

aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în

sensul că în mod nelegal a reținut faptul că, clauza înscrisă la art. 3 lit. d)

din Condițiile speciale ale convenției de credit, referitoare la variația

dobânzii, nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul

cererii sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenta a susținut că dobânda face parte din prețul

contractului, prețul contractului fiind o componentă a obiectului contractului,

astfel că, clauzele cuprinse în convenția de credit din 7 decembrie 2007

încheiată de părți, art. 3 lit. d), este exprimat clar și inteligibil și că nu

poate face obiectul controlului instanței de judecată cu privire la caracterul

abuziv.

Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisionul

de risc sau alte costuri, sunt elemente ce formează costul total al creditului.

Acest cost împreună cu masa de profit a băncii, formează

prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta

esențială a contractului creditului de consum.

Clauza reglementată la art. 3 lit. d) din Condițiile

speciale ale convenției de credit a fost negociată, susținând în acest sens, că

la încheierea convenției de credit, clienților băncii li se comunică Condițiile

generale și se discută și negociază Condițiile speciale, care conțin și

obligațiile cele mai importante ale acestora, fapt confirmat prin semnătura

lor, clauze ce sunt obligatorii pentru părți.

Conținutul acestor condiții standard este elaborat de bancă,

clientul putând să le accepte și să intre într-un raport juridic contractual cu

instituția de credit sau să le refuze și să nu încheie contractul.

Recurenta a susținut, că numai condițiile generale din

convenție ridică din perspectiva dreptului consumatorului, problema clauzelor

abuzive, justificat de caracterul nenegociabil al acestora, legată practic de

imposibilitatea obiectivă a clientului de a influența conținutul acestora. Prin

urmare, legislația reține prezumția inexistenței negocierii clauzelor numai în

ceea ce privește condițiile standard preformulate, nu și în cazul condițiilor

speciale, față de care eventuala probă a inexistenței negocierii cade în

sarcina consumatorului.

de calcul/de percepere a ratei dobânzii și condițiile modificării unilaterale a

acesteia, respectiv art. 3 lit. d) din Condițiile speciale, nu este o clauză

abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000, motiv de recurs întemeiat

pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 4 din Legea

nr. 193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă trebuie să

îndeplinească unele condiții: a) să nu fi fost negociată; b) să creeze un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar

cerințelor bunei credințe; c) să nu se refere la obiectul principal al

contractului.

În ceea ce privește solicitarea reclamanților de constatare

a caracterului abuziv al clauzei 3 lit. d) din Condițiile speciale ale

convenției de credit, arată că, aceștia din urmă au semnat convenția de credit din

7 decembrie 2007, iar, părțile, prin semnarea acesteia, au declarat în mod

expres că i) sunt de acord cu costurile contractului și ii) cunosc și acceptă

drepturile și obligațiile ce le revin conform clauzelor contractuale.

Instanța de apel a analizat în mod incomplet și superficial

îndeplinirea cumulativă a acestor condiții.

Clauza conținută în art. 3 lit. d) din contract nu creează

un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cât

timp, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000, este permisă

cuprinderea în contracte a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de

servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile

de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe

pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o

motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să

informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și

acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Prin urmare, a subliniat recurenta, că dreptul ei de a

modifica unilateral dobânda plătibilă, era legat de stabilirea a două condiții,

anume existența unei motivații întemeiate și informarea corespunzătoare a

împrumutaților, or, potrivit clauzelor de la art. 3 lit. d), banca avea

posibilitatea de a modifica rata dobânzii numai în cazul apariției unor

schimbări semnificative a situației de pe piața monetară, iar banca era

obligată să informeze consumatorul despre acest lucru, conform art. 7 alin. (2)

lit. c) din Condițiile generale, astfel că nu se poate reține existența vreunui

abuz caracterizat de însăși existența clauzei.

De asemenea, s-a susținut de recurentă că împrumutații, în

situația în care nu erau de acord cu modificarea ratei dobânzii ar fi avut

posibilitatea de a solicita rezilierea contractului și că instanța de apel a

apreciat, în mod neîntemeiat, existența unui dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților.

În opinia recurentei, instanța de apel nu a analizat în ce

constă dezechilibrul semnificativ și nu a motivat de ce a reținut că respectiva

clauză creează un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților, fără să

analizeze în ce constă acesta și să motiveze acest aspect.

Este criticat faptul că instanța de apel nu a ținut cont de

faptul că banca acordă împrumuturi pe perioade lungi, și că este nevoită, la

rândul ei, să apeleze la împrumuturi de la bănci mai mari, costurile acestor

împrumuturi urmând să se transfere în sarcina consumatorilor, astfel că, prin

clauza de modificare a dobânzii, banca nu a făcut altceva decât să se pună la

adăpost de eventuale evenimente care ar putea apărea pe piața financiară.

Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că părțile au

negociat clauza conținută la art. 3 lit. d) din contract.

Clauza în discuție este prevăzută în Condițiile speciale ale

convenției de credit care nu au caracterul unui contract de adeziune, această

clauză fiind discutată și negociată cu reclamanții.

Având în vedere că reclamanții au semnat contractul de

credit, inclusiv Condițiile speciale aferente, nu se poate considera că aceste

clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți, potrivit art. 969

C. civ.

Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reținut faptul că art. 8.1.

lit. a) liniuțele 1 și 2, lit. c) și lit. d) din Condițiile generale este o

clauză abuzivă în înțelesul Legii nr. 193/2000.

Referitor la art. 8.1 lit. a) liniuțele 2 și 3 din

Condițiile generale, învederează instanței că, acesta permite băncii să declare

scadența anticipată în cazul în care împrumutații nu își îndeplinesc în mod

culpabil obligațiile de plată asumate conform convenției de credit semnate.

Astfel, neîndeplinirea obligațiilor de plată ale

împrumutaților față de o altă instituție de credit atrage scadența anticipată

în contractele de credit încheiate de aceștia cu instituția respectivă,

determinând executarea silită a bunurilor și veniturilor împrumutaților și

implicit o diminuare a bonității și garanțiilor oferite de aceștia.

Prin acest fapt, debitorul încalcă practic obligații

stipulate în convenția de credit, cum ar fi acelea de a constitui o garanție și

de a conserva bunurile aduse în garanție, obligații expres menționate în art. 7

din convenția de credit. Aceste obligații sunt esențiale în economia unui

contract de credit, iar încălcarea acestora justifică declararea scadenței anticipate

a creditului, aceasta fiind rațiunea pentru care părțile au prevăzut în

contractele de credit articolul 8.1 lit. b) din Condițiile generale.

Tocmai prin modul de formulare extrem de clar al acestuia,

părțile au acceptat și au înțeles să considere că obligațiile asumate prin

contractele de credit de către debitor sunt obligații esențiale, care justifică

declararea creditului scadent anticipat, rolul acestei clauze fiind acela de a

pune în vedere cocontractantului obligațiile pe care o parte le consideră

esențiale, prevenindu-l asupra importanței executării acestora și pentru a

înlesni interpretarea contractului tocmai în momentul în care s-ar pune

problema caracterului esențial al neexecutării.

- Clauzele cuprinse în art. 8.1 lit. c) și lit. d) din Condițiile

generale nu dau dreptul comerciantului să interpreteze clauzele contractuale,

ci se referă la apariția unor situații de fapt, neprevăzute care fac

improbabilă executarea obligațiilor contractuale, inclusiv cele cu privire la

garantarea creditului, or rațiunea introducerii unei astfel de clauze a avut în

vedere ipoteza în care debitorul, datorită unor situații de fapt evidente se

află în imposibilitatea de rambursare a creditului perfectat cu banca.

Simpla existență în contract a acestor clauze, acceptate de

reclamanți prin semnarea contractelor, nu poate conduce la reținerea ca abuzivă

a acestora, sau se poate proceda la analiza lor pe parcursul executării.

De asemenea, recurenta arată că dispozițiile art. 8.1 lit. a)

liniuțele 2 și 3 din Condițiile generale, nu pot fi calificate ca fiind abuzive

de vreme ce C. proc. civ. și C. civ. prevăd sancțiuni în cazul în care

debitorul nu-și îndeplinește în mod corespunzător obligațiile contractuale,

fiind decăzut din beneficiul termenului suspensiv acordat în materie

contractuală sau a termenului de executare a unui titlu executoriu, cum este și

cazul contractului de credit de față.

10.1 și art. 10.2 din Condițiile generale ale convenției de credit referitoare

la costurile suplimentare sunt clauze abuzive în înțelesul Legii nr. 193/2000.

Astfel, potrivit art. 10.1 și art. 10.2 din Condițiile

generale, costurile suplimentare se transferă prin mecanismul contractual

împrumutaților numai în ipoteza în care apar modificări ale legilor sau altor

prevederi care impun băncii costuri mai mari, care privesc numai convenția de

credit încheiată cu banca, date fiind efectele contractelor ce se produc pentru

perioade între 25-30 de ani, situație în care atitudinea părților este pe

deplin justificată, urmărindu-se tocmai asigurarea echilibrului contractual,

debitorul fiind cel ce suportă aceste costuri suplimentare intervenite în

perioada de creditare.

Având în vedere cele expuse, nu se poate susține că

prevederile contractuale privind data ajustării dobânzii, scadența anticipată

și costurile suplimentare nu sunt suficient de clare.

decizia din apel nu cuprinde motivele pentru care s-a acordat mai mult decât

s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 și pct. 7 C. proc. civ.

În acest sens a susținut că reclamanții prin cererea de

chemare în judecată nu au cerut constatarea nulității absolute a întregului

art. 8 din Condițiile generale ale convenției de credit, ci doar a art. 8.1

lit. a) liniuțele 2 și 3, lit. c) și lit. d) din Condițiile generale, aspect

reținut corect de instanța de fond, situație în raport de care soluția

instanței de apel este greșită.

Analizând recursul declarat de pârâta SC V.R. SA București împotriva

Deciziei nr. 140 din 14 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția

civilă, din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate,

ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că

recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 4

alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reținut faptul

că, clauza înscrisă la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale, nu se încadrează

în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului

abuziv, este nefondată.

Art. 4 alin. (6) din Lege reprezintă transpunerea fidelă a art.

4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/ CEE și are următorul conținut:

"evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea

obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface

cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile

oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt

exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

În ce privește aspectul, supus analizei, acela al prețului

ca și componentă a obiectului contractului, ce constă în contravaloarea

achiziționării unui bun sau prestării unui serviciu, se constată că, atât în

legea națională cât și în cea comunitară expresia „preț" este utilizată

prin raportare la sintagma „raport calitate preț", precum și la produsele

și serviciile oferite în schimb.

Față de modul de reglementare, sensul normelor în discuție

este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce

vizează proporționalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului

prestat de comerciant și prețul plătit de consumator, situație ce nu s-ar putea

pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plătește o

anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primește o

sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condițiile convenite prin

contract.

Prin convenția părților, în Condițiile generale, la

secțiunea „Definiții", rezultă că, costul total al creditului este format

din toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru creditul

acordat, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli, costurile fiind enumerate în

Secțiunea 3 „Costuri", printre ele regăsindu-se atât dobânda cât și

comisionul de risc.

De aici rezultă în mod evident că noțiunea de „cost total al

creditului" are o accepție mai largă decât aceea a „prețului",

comisionul de risc și dobânda curentă fiind parte din costul total, respectiv o

componentă a acestuia.

În același sens, Directiva nr. 2008/48/ CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit

pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva nr. 87/102/ CEE), la art. 3

lit. g) definește „costul total al creditului" ca fiind format din „toate

costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri

ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul și care sunt

cunoscute de către creditor.".

Această directivă a fost transpusă în legislația națională

prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce nu se aplică contractelor în curs de

derulare la data adoptării sale, cum este și cazul convenției în litigiu,

conform art. 95 din ordonanță, situație în care, în condițiile art. 148 din

Constituție, capătă aplicabilitate directiva.

Raportat la același art. 4 alin. (6) este de reținut că

acesta nu exclude controlului un eventual caracter abuziv al clauzelor

referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preț ca

parte a obiectului contractului, în condițiile în care acea clauză care le

determină este clară, neechivocă și exprimată într-un limbaj inteligibil.

De altfel, același text prevede posibilitatea exercitării

unui asemenea control, cu titlu de excepție, numai în situația în care clauzele

respective nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Sub acest aspect, atât instanța de fond cât și cea de apel

au făcut o delimitare clară între clauzele ce nu pot forma obiect al

contractului, apreciind în mod corect că, în condițiile în care clauza nu este

exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când este folosit un limbaj

neinteligibil poate fi supusă analizării din perspectiva unui eventual caracter

abuziv.

În acest sens, deși dobânda face parte din costul total al

contractului, contrar susținerilor recurentei, astfel că, clauza ce

reglementează perceperea acesteia poate fi analizată pentru argumentele

anterior expuse, în condițiile în care ea nu este exprimată în mod clar și

inteligibil, lăsând loc la echivoc.

Or, scindarea prețului în aceste componente poate duce la

ideea că, pentru aceeași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de

percepere a acestora, fundamentul perceperii acestuia nefiind cunoscut

consumatorului la momentul perfectării convenției de credit, în lipsa unei

exprimări clare și neechivoce.

Or, tocmai aceasta este problema cu clauzele respective, că

ele nu sunt clare și precise, dând posibilitatea doar băncii de a interpreta,

strict în interes propriu, aceste clauze, creând, astfel, un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Mai mult, potrivit jurisprudenței C.J.U.E. (cauza

C-484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid) „dispozițiile art. 4

alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/ CEE trebuie interpretate în sensul

că nu se opun unei reglementăricare autorizează un control jurisdicțional al

caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului

principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației,

pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul

acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod

clar și inteligibil".

Prin urmare, instanțele au dreptul să examineze caracterul

abuziv al clauzelor privind prețul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod

clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept, atunci când aceste clauze

nu sunt redactate într-un limbaj clar și precis, cum este cazul în speța de

față.

de apel a apreciat, în mod nelegal, ca fiind abuzivă, clauza înscrisă în art. 3

lit. d) din Condițiile speciale, ce prevede modificarea ratei dobânzii nu poate

fi primită.

Clauza în discuție are următorul conținut: „banca își

rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor

schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată

a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data

comunicării".

În ceea ce privește condițiile impuse de lege a fi

îndeplinite pentru ca o cauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea

se desprind din reglementarea art. 4 din Lege.

Potrivit textului de lege o clauză poate fi calificată ca

abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși

sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului

și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților.

- Susținerea recurentei cu privire la faptul că părțile ar

fi negociat clauza art. 3 lit. d) din contract, motivat de faptul că aceasta ar

fi înscrisă în Condițiile speciale ale contractului și nu în Condițiile

generale, nu poate fi primită, știut fiind că contractul de împrumut bancar

încheiat, ce face obiectul cauzei, este un contract de adeziune cu clauze

standardizate, reclamanții neavând posibilitatea de a negocia, în mod real, cu

banca, clauzele contractuale, indiferent de gradul de pregătire.

Or, tocmai această situație, de abuz de putere dominantă și

de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse de

profesionistul instituție de credit, este cea care a impus adoptarea

legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar

și național, de a proteja categoria consumatorilor de practicile

profesioniștilor.

Art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, prevede că se

consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost

redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influențeze conținutul

clauzei în special în cazul contractelor de adeziune, cum este și contractul de

credit din cauză.

În speță, nu poate fi neglijat nici faptul că sistemul de

protecție pus în aplicare prin Legea nr. 193/2000 prin care s-a transpus

Directiva nr. 93/13 se bazează pe aceea că un consumator se găsește într-o

situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește

atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl

conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau

furnizor.

Mai mult, potrivit art. 4 alin. (3) dacă un profesionist

pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu

consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce în

cauză nu s-a probat, astfel că instanța nu poate primi argumentele recurentei

prin care se încearcă, ca de altfel pe tot parcursul derulării procedurii

judiciare, să se lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii

dobânzii, câtă vreme aceste elemente nu sunt evidențiate în convenția de

credit.

De altfel, adoptarea unei legislații speciale privind

protecția consumatorului, cum este Directiva nr. 93/13/ CEE, la nivel european,

precum și Legea nr. 193/2000, la nivel național, a fost făcută tocmai în scopul

de a proteja pe consumatori în situații ca cea care face obiectul cauzei de

față, neputându-se nega faptul că reclamantul are dreptul de a-i fi examinată

cererea formulată, chiar dacă a semnat contractul cu banca.

- Nici critica recurentei cu privire la faptul că nu s-ar fi

creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în

detrimentul consumatorului, prin existența clauzei referitoare la posibilitatea

băncii de a revizui rata dobânzii, nu poate fi reținută, pe motiv că, potrivit

pct. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, este permisă cuprinderea în

contracte a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare

poate modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, fără o notificare

prealabilă, cât timp același text de lege prevede necesitatea existenței unei

motivații întemeiate, or, tocmai această motivație întemeiată lipsește clauzei

respective, ceea ce duce la crearea unui dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților.

Or, prin motiv întemeiat trebuie, într-adevăr, să se

înțeleagă o situație clar descrisă, previzibilă, care să ofere posibilitatea

împrumutatului să știe, încă de la semnarea contractului, că dacă respectiva

situație va interveni, el va trebui să suporte o dobândă mărită și să aibă

libertatea de a rezilia imediat contractul, situația respectivă putând fi

analizată de către instanță, în cazul unui litigiu.

Cum în speța de față motivul invocat de pârâtă pentru

revizuirea ratei dobânzii a fost acela al evoluției pieței financiare sau

politicii de creditarea a băncii, dar fără prezentarea unor elemente de

identificare, această clauză nefiind clară, deci necorespunzător descrisă,

neoferind clientului posibilitatea de a cunoaște, de la început, că dacă acea

situație se va produce, dobânda va fi mărită, se reține că opțiunea

reclamanților de a contracta în aceste condiții, nu a fost liberă, motivul

nefiind clar nici din punct de vedere al posibilității de a realiza un control

judiciar asupra lui, pentru a se determina dacă acesta poate constitui temei

pentru majorarea dobânzii.

Astfel se constată că în mod corect a reținut instanța de

apel că, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită

băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente stabilită prin

contract, în lipsa unui criteriu obiectiv clar și previzibil, modificarea

dobânzii fiind lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreționar, creând

un dezechilibru semnificativ între prestațiile reciproce ale părților, contrar

bunei-credințe, de natură a-i prejudicia pe intimați, această omisiune atrage

caracterul abuziv al clauzei.

prevăzute la secțiunea 8 art. 8.1. lit. a) liniuța 2 și 3 și lit. c) și d) din

contractul de credit „condiții generale", în mod corect au fost considerate

abuzive având în vedere că, în cazul neîndeplinirii unor obligații rezultând

din alte contracte, încheiate fie cu banca, fie cu alte societăți financiare/de

credit, în cazul unor situații neprevăzute care în opinia băncii face să devină

improbabil ca reclamanții să-și poată îndeplini obligațiile asumate din

prezentul contract, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind

scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și cu

toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției.

Curtea a constatat că formulările cuprinse în convenția de

credit precum: conform altei convenții încheiate de împrumutat cu banca sau

alte instituții financiare/de credit, situații neprevăzute, în opinia băncii să

devină improbabil, garantat necorespunzător, nu oferă posibilitatea reală ca un

observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze.

În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul

discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanța să aibă la

îndemână un criteriu pentru verificarea unei astfel de măsuri.

Pentru a nu fi abuzive aceste clauze ar trebui de asemenea

să descrie un motiv întemeiat așa cum s-a argumentat mai sus, or formulările

cuprinse în clauzele contractului nu oferă posibilitatea reală a unui

observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze,

cu atât mai mult cu cât aceste clauze oferă băncii dreptul discreționar de a

declara soldul scadent anticipat, fără ca instanța să aibă la îndemână un

criteriu pentru verificare legalității unei astfel de măsuri.

4.Legat de clauza cuprinsă la secțiunea 10, art. 10.1 și

10.2 și intitulată costuri suplimentare, Curtea a reținut că este abuzivă

deoarece perceperea acestor sume este legată de apariția unor impozite și taxe

la care este supusă banca urmare a activității specifice ce o desfășoară ori de

modificări, inclusiv de interpretare, a actelor normative aplicabile, toate

aceste evenimente neavând legătura cu conduita reclamanților în calitate de

consumatori.

Formulările cuprinse în clauzele contractului „conform altei

convenții încheiate de împrumutat cu banca sau cu alte instituții financiare de

credit", „situații neprevăzute", „în opinia băncii, să devină

improbabil, garantat corespunzător" nu oferă posibilitatea reală a unui

observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze.

Prin urmare, clauzele sunt evident abuzive întrucât exclud

posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.

Celelalte susțineri ale recurentei, cu privire la perioada

de acordare a împrumuturilor și la modul de procurare a resurselor sale

financiare, nu fac decât să justifice interesele economice ale băncii, scoțând

în evidență doar faptul că banca intenționează să transfere toate costurile

suplimentare, ulterioare semnării contractului, în sarcina împrumutaților, dar

fără să negocieze, în mod clar și precis, cu aceștia o astfel de clauză.

304 pct. 6 și pct. 7 C. proc. civ., întrucât se constată că instanța de apel nu

a acordat mai mult decât s-a cerut de reclamanți prin cererea de chemare în

judecată, iar faptul că s-a procedat la analizarea grupată a criticilor din

apel ce au vizat art. 8.1 din Secțiunea 8 - „Scadența anticipată",

răspunzând acestora prin considerente comune, nu constituie motiv de casare sau

modificare a deciziei, știut fiind că instanța de control judiciar nu este

obligată să răspundă fiecărui argument invocat de parte. Fiind vorba de clauze

reglementate în cadrul aceluiași articol, prin aceeași secțiune a contractului

de credit și care vizează situațiile în care banca poate declara scadența

anticipată a creditului era firesc ca instanța să le analizeze împreună și să

răspundă prin considerente comune, motivarea fiind conformă cerințelor art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nici susținerile ce țin de aplicarea principiului libertății

contractuale nu pot fi primite, în condițiile în care dispozițiile art. 969 C.

civ. invocate de recurentă, prevăd că au putere de lege doar convențiile legal

făcute și în care Legea nr. 193/2000 reglementează chiar acele situații în care

clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive.

În plus, în materia protecției consumatorilor, s-a avut în

vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului nr. 93/13/ CEE din 5 aprilie

1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul

european și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului

pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a anula acele

clauze, în măsura în care se reține că acestea sunt abuzive și că o asemenea

intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat

de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una

absolută sau discreționară de a contracta.

În consecință, pentru considerentele reținute, cum instanța

de apel a pronunțat o decizie conformă cu textele legale incidente în cauză,

aplicate corect la situația de fapt stabilită, Înalta Curte, va respinge

recursul ca nefondat, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.R. SA București

împotriva Deciziei nr. 140 din 14 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel

lași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2014.