ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2213/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 409 din 06 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul lași, secția a ll-a civilă contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC V.R. SA sucursala Iași și, în consecință, s-a respins pentru lipsa calității procesuale pasive, acțiunea formulată de reclamanții D.F. și D.A.M. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA sucursala Iași. S-a admis acțiunea formulată de reclamanții D.F. și D.A.M., în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, cu sediul în București, sector 2; s-a constatat abuzivă clauza înscrisă la pct. 3 lit. d) din „condițiile speciale" ale convenției de credit din 28 august 2007 și s-a dispus obligarea pârâtei SC V.R.

SA la plata către reclamanții D.F. și D.A.M. a sumei de 1.600 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele: Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC V.R. SA sucursala Iași, instanța a reținut că aceasta nu este parte în convenția de credit din 28 august 2007, părți contractante fiind SC V.R. SA (copârât în cauză), în calitate de bancă împrumutătoare și reclamanții, în calitate de împrumutați. Nefiind parte în convenția de credit, neexistând identitate între SC V.R. SA sucursala Iași și împrumutătorul din convenție, în persoana căruia s-au născut drepturi și obligații efect al semnării contractului.

Pe fondul cauzei, instanța a constatat că la data de 28 august 2007 între reclamanți, în calitate de împrumutați, și pârâta SC V.R. SA, în calitate de bancă împrumutătoare, s-a încheiat convenția de credit, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 73.800 de euro pentru o perioadă de 300 de luni. Contractului i-a fost atașat un grafic de rambursare, în care părțile au prevăzut suma de plată lunară pe care împrumutații erau obligați să o achite către bancă. Prin cererea disjunsă din acțiunea inițială reclamanții au solicitat să se constate că art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale Convenției de credit din 28 august 2007 reprezintă o clauză abuzivă și, prin urmare, este lovită de nulitate.

Instanța a constatat că potrivit Secțiunii 3, art. 3.1., intitulat marginal „Dobânda curentă", pct. 3.1.2 parag. ultim din Condițiile Generale ale Convenției, „rata dobânzii curente este fixă sau variabilă, exprimată în forme procentuale (ex. x%), valoarea sa fiind menționată în Condițiile Speciale", că potrivit pct. 3 lit. a)) din Condițiile Speciale ale Convenției, rata dobânzii curente este fixă, de 4,25% pe an iar potrivit lit. d)) al aceluiași punct, cu privire la care reclamanții au solicitat să se constate că reprezintă o clauză abuzivă lovită de nulitate, „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii.

Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării". Or, instanța a reținut că, potrivit raportului dintre clauzele generale/speciale, pct. 3 lit. a) din Condițiile Speciale are prevalentă asupra art. 3.2.1 din Condițiile Generale, acestea din urmă trimițând ele însele, pentru lămurirea clauzelor contractuale, la regulile speciale. Instanța a reținut că modificarea unilaterală a contractului contravine tezei finale a literei a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Potrivit textului invocat, în forma de la data încheierii contractului, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care „dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia". Or, legea are în vedere indicarea/specificarea expresă în contract a „motivului" în funcție de care poate avea loc modificarea unilaterală a contractului, iar nu indicarea sa pur generică.

Deși în Condițiile Generale, Banca a definit nu mai puțin de 28 de termeni (a se vedea secțiunea 1, denumită marginal „Definiții"), dintre care unii de notorietate (de ex, „dolari SUA, dolari") - nu a indicat ce se înțelege prin „schimbări semnificative pe piața monetară". Instanța a reținut că art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale Convenției de credit din 28 august 2007 reprezintă o clauză ce încalcă drepturile consumatorului care a intrat în raporturi contractuale cu pârâta SC V.R. SA în cadrul unui contract de împrumut cu dobânda fixă - ca modalitate răspândită de acordare a creditelor la acel moment și, în consecință, urmează a admite acțiunea și a constata ca fiind abuzivă această clauză, cu consecința anulării ei.

Față de cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, dând eficiență dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. potrivit cu care „partea care cade în pretenții va fi obligată să plătească cheltuieli de judecată", instanța a obligat pârâta să plătească reclamanților cheltuielile de judecată în sumă de 1.600 lei. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC V.R. SA. Apelanta a susținut că instanța de fond a nesocotit argumentele și apărările băncii, făcute prin notele scrise depuse pentru termenul din 08 noiembrie 2011 și nu a luat în considerare înscrisurile depuse pentru termenul din 08 noiembrie 2011, ca de altfel nici apărările formulate. În ședința publică din 21 mai 2012 apelanta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, excepție ce a fost respinsă ca neîntemeiată la același termen.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a SC V.R. SA Sucursala lași, invocată în aceeași ședință, apelanta a precizat că nu înțelege să o mai susțină. În ședința publică din 3 septembrie 2012 apelanta a invocat excepția inadmisibilitătii acțiunii, pe care instanța a pus-o în discuția părților odată cu fondul cauzei. Curtea de Apel lași, secția civilă, prin Decizia nr. 129 din 10 septembrie 2012 a respins excepția inadmisibilitătii acțiunii și a respins apelul pârâtei, ca nefondat, obligând apelanta să plătească intimatului D.F. 3.000 lei cheltuieli de judecată în apel. Analizând cu prioritate excepția inadmisibilitătii acțiunii formulată de reclamanți, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de apel a constatat că apelanta și-a întemeiat excepția invocată pe prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, susținând atât oral cât și prin precizările scrise, că Legea nr. 193/2000 nu este aplicabilă contractelor ce se încheie în temeiul altor legi speciale, în speță, contractului încheiat cu reclamanții, reglementat de prevederile speciale ale O.U.G. nr. 50/2010. În speță, instanța a constatat că, clauza contestată de reclamanți, prevăzută de art. 3 d) din convenția de credit încheiat la data de 28 august 2007 nu putea fi în niciun caz supusă prevederilor OUG nr. 50/2010, intrată în vigoare după aproximativ 3 ani de la data încheierii convenției, astfel că susținerea apelantei potrivit cu care respectivei clauze îi sunt aplicabile prevederile unei ordonanțe adoptate ulterior vor fi respinse ca vădit neîntemeiate.

Instanța de apel a avut în vedere și faptul că Legea nr. 193/2000 în vigoare la data încheierii contractului și pe dispozițiile căreia reclamanții și-au întemeiat acțiunea, nu exclude din domeniul său de aplicare contractele privind serviciile financiare, ci reglementează expres aplicabilitatea sa la astfel de servicii, faptul că legislația care reglementează domeniul serviciilor financiare (Legea nr. 190/1999, Legea nr. 289/2004) prevede în mod expres aplicabilitatea Legii nr. 193/2000. Pe fond, Curtea a constatat neîntemeiat apelul declarat de SC V.R.

SA, reținând, în esență, că instanța de fond a reținut, motivat, faptul că, convenția de credit a rămas în forma inițială semnată la 28 august 2007, că, potrivit art. 13.1 din convenția încheiată de părți: „orice modificare a clauzelor Convenției se va efectua exclusiv în baza acordului părților, urmând a fi consemnată prin act adițional", că actul adițional invocat de apelantă nu a fost semnat de apelanți și că nu există acordul de voință necesar modificării contractului, impus chiar de convenția ce reprezintă legea părților.

A apreciat instanța de apel că existența notificării din 01 septembrie 2011 potrivit căreia intimații au refuzat în totalitate aplicarea actului adițional întocmit de bancă, ulterioară apariției Legii nr. 288/2010, exclude aplicabilitatea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Lege, invocate prin cererea de apel, însăși apelanta susținând, prin cererea de apel, faptul că, urmare a acestei notificări, actul adițional nu și-a mai produs efectele, că în ceea ce privește răspunsul băncii cu adresa din 8 martie 2011, acesta nu poate avea ca efect eliminarea clauzei contestate de la pct. 3 lit. d), așa cum se susține, având în vedere atât considerentele arătate mai sus, cât și faptul că reprezintă o invitație la negociere, neurmată de semnarea vreunui act adițional.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC V.R. SA București solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat. Recurenta - pârâtă își subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la următoarele aspecte. Recurenta arată în cadrul primei critici că în ceea ce privește constatarea pretinsului caracter abuziv al clauzei prevăzute la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale Convenției de Credit din 28 august 2007, decizia atacată este nelegală, aducând în susținere următoarea argumentație: În anul 2010, Banca a implementat O.U.G. nr. 50/2010 și astfel, în contextul alinierii contractelor la noul cadru legislativ în materia protecției consumatorilor, pentru a veni în întâmpinarea clienților, banca a propus împrumutaților eliminarea prevederilor pct. 3 lit. d) din Convenție.

Ulterior, intimații - reclamanți au notificat Banca în conformitate cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 288/2010, denunțând actul adițional comunicat, ulterior acestei notificări, actul adițional propus de bancă nemaiproducându-și efectele. Următoarele critici vizează soluționarea greșită de către instanța de apel a excepțiilor lipsei de obiect a cererii, a lipsei calității procesuale active și cea a inadmisibilității acțiunii, argumentate astfel: Banca a emis către intimatul - reclamant adresa din 08 octombrie 2010, în care se regăsesc o serie de modificări privitoare la derularea convenției de credit, astfel cum au fost aplicate în procesul de implementare a O.U.G.

nr. 50/2010 și care le sunt la favorabile clienților cu scopul de a fi menținute în continuare și aplicate ca atare pentru contractul încheiat de către intimați cu banca, printre modificările de natură a aduce beneficii intimatului enumerându-se și eliminarea clauzei prevăzute la pct. 3 lit. d). Conchide în acest sens recurenta că instanța a ignorat cu desăvârșire faptul că banca a respectat întocmai atât dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 cât și adresa A.N.P.C.

anexată la prezenta, însă exact intimații sunt cei care au refuzat implementarea acestora, intimații - reclamanți invocându-și în apărare propria atitudine culpabilă, în sensul că după ce au denunțat actul adițional prin care se anula comisionul de risc, după 1 an au dat în judecată Banca solicitând același lucru; În mod total eronat instanța a reținut și faptul că „Banca a interpretat art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale în sensul dreptului său de a modifica unilateral rata dobânzii, fără informarea în mod transparent și complet a consumatorului", întrucât în articolul menționat este clar precizat că „Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel comunicată se va aplica de la data comunicării", rezultând cu certitudine faptul că banca nu va proceda sub nicio formă la revizuirea dobânzii curente decât după informarea în mod transparent și complet a consumatorului; În cuprinsul deciziei recurate instanța de judecată susține în mod nejustificat faptul că prezenta convenție de credit încheiata la data de 28 august 2007 nu putea fi în niciun caz supusă prevederilor O.U.G.

nr. 50/2010, intrată în vigoare după aproximativ 3 ani de la data încheierii convenției, astfel că susținerea apelantei potrivit cu care respectivei clauze îi sunt aplicabile prevederile unei ordonanțe adoptate ulterior vor fi respinse ca vădit neîntemeiate", ignorând faptul că, în prezența unui contract de credit, raporturile dintre părți sunt guvernate de O.U.G. nr. 50/2010 (Lege specială) și nu de Legea nr. 193/2000 (lege cu caracter general - dreptul comun în materia clauzelor abuzive). Recurenta subliniază faptul că O.U.G. nr. 50/2010 a fost aprobată și modificată prin Legea nr. 288/2010 care, prin art. 39 modifică art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 prevăzând astfel că O.U.G. nr. 50/2010 nu se aplică contractelor în vigoare la momentul apariției acesteia.

Consideră recurenta - pârâtă că, atât timp cât legiuitorul, în momentul în care a reglementat în mod special contractele de credit cu consumatorii a prevăzut expres că nu pot fi supuse verificării și aplicării noilor dispoziții contractuale deja în vigoare, acțiunea reclamanților prin care se invocă dispozițiile generale ale Legii nr. 193/2000 tind, în fapt, să lipsească de conținut o dispoziție imperativă - cea prevăzută de art. 39 din Legea nr. 288/2010. Precizează recurenta că a invocat excepția inadmisibilității acțiunii raportat la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 care prevăd expres ca nu pot fi supuse aplicării acestei legi contractele reglementate prin legi speciale.

Ori, la data introducerii acțiunii de către reclamant era deja în vigoare O.U.G. nr. 50/2010 care reglementează în mod special contractele de credit încheiate cu consumatorii, instanța de apel nepronunțându-se asupra acestei excepții, astfel cum aceasta a fost invocată și susținută. O ultimă critică vizează faptul că instanța de apel nu a luat în considerare răspunsul la interogatoriu al reclamantului-intimat D.F., acesta reprezentând un alt motiv de nelegalitate și netemeinicie a deciziei atacate. Intimații - reclamanți D.F. și D.A.M. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, contată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Convenția de credit ce constituie temeiul juridic al acțiunii a fost încheiată sub imperiul Legii nr. 193/2000 care include în obiectul său de reglementare și contractele privind serviciile financiare. Caracterul abuziv al clauzei înscrise la art. 3 lit. d) din contract a fost examinat astfel din perspectiva dispozițiilor cuprinse în art. 4 alin. (1), (2) și (3) din evocata lege și nu prin prisma O.U.G. nr. 50/2010 intrată în vigoare ulterior încheierii convenției de credit, instanța de control judiciar statuând în mod judicios asupra calificării evocatei clauze din perspectiva condițiilor legal reglementate.

În dreptul intern, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 - aplicabilă speței - prevede că sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul și care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei - credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Instanțele au avut a analiza din această perspectivă condițiile care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv și anume: clauza să nu fie negociată individual și să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, instanța de apel raportându-se corect la natura bunurilor sau serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la circumstanțele existente la momentul perfectării convenției de credit.

Alin. (3) al art. 4 din lege instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia. Cum, banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incumbă în baza art. 4 alin. (3) din Lege, prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată. Excepția lipsei de obiect a cererii și cea a inadmisibilității acțiunii au primit o corectă dezlegare, instanța de control judiciar apreciind în mod judicios că legea aplicabilă cauzei este Legea nr. 193/2000 și nu O.U.G.

nr. 50/2010 și că actul adițional prin care urma să fie modificat conținutul clauzei cuprinse în art. 3 lit. d) din contract nu a fost încheiat. De asemenea excepția inadmisibilității acțiunii a fost corect analizată de instanța de apel prin raportare la legea în vigoare la data perfectării contractului de credit apelanta pârâtă întemeindu-și de altfel, această apărare pe prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 în sfera de reglementare a acestui act normativ situându-se și serviciile financiare de natura celui care a generat prezentul litigiu, instanța de control judiciar făcând astfel o corectă aplicare a principiului tempus regit actum. Critica vizând modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active din perspectiva interesului reclamanților în promovarea acțiunii este formulată în acești termeni pentru prima dată în recurs, astfel că nu poate fi analizată omisso medio.

Cea din urmă critică referitoare la ignorarea de către instanța de apel a răspunsului la interogatoriu nu poate fi analizată și această fază procesuală în raport de art. 304 C. proc. civ. întrucât repune în discuție administrarea probatoriului ceea ce situează analiza în sfera examenului de temeinicie. În considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei ca nefondat și constatând îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta să plătească intimatului D.F. suma de 3.000 lei reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC V.R. SA împotriva Deciziei nr. 129 din 10 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, ca nefondat. Obligă recurenta să plătească intimatului - reclamant D.F. suma de 3.000 lei reprezentând onorariu de avocat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 iunie 2013.