ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2213/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2213/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

sentința nr. 409 din 06 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul lași, secția a

ll-a civilă contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei SC V.R. SA sucursala Iași și, în

consecință, s-a respins pentru lipsa calității procesuale pasive, acțiunea

formulată de reclamanții D.F. și D.A.M. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA

sucursala Iași.

S-a admis acțiunea formulată de

reclamanții D.F. și D.A.M., în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, cu sediul

în București, sector 2; s-a constatat abuzivă clauza înscrisă la pct. 3 lit. d)

din „condițiile speciale" ale convenției de credit din 28 august 2007 și

s-a dispus obligarea pârâtei SC V.R. SA la plata către reclamanții D.F. și D.A.M.

a sumei de 1.600 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța în acest sens,

instanța de apel a reținut următoarele:

Cu privire la excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei SC V.R. SA sucursala Iași, instanța a

reținut că aceasta nu este parte în convenția de credit din 28 august 2007,

părți contractante fiind SC V.R. SA (copârât în cauză), în calitate de bancă

împrumutătoare și reclamanții, în calitate de împrumutați. Nefiind parte în

convenția de credit, neexistând identitate între SC V.R. SA sucursala Iași și împrumutătorul

din convenție, în persoana căruia s-au născut drepturi și obligații efect al

semnării contractului.

Pe fondul cauzei, instanța a constatat

că la data de 28 august 2007 între reclamanți, în calitate de împrumutați, și

pârâta SC V.R. SA, în calitate de bancă împrumutătoare, s-a încheiat convenția

de credit, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 73.800 de euro

pentru o perioadă de 300 de luni. Contractului i-a fost atașat un grafic de

rambursare, în care părțile au prevăzut suma de plată lunară pe care

împrumutații erau obligați să o achite către bancă.

Prin cererea disjunsă din acțiunea

inițială reclamanții au solicitat să se constate că art. 3 lit. d) din

Condițiile speciale ale Convenției de credit din 28 august 2007 reprezintă o

clauză abuzivă și, prin urmare, este lovită de nulitate.

Instanța a constatat că potrivit

Secțiunii 3, art. 3.1., intitulat marginal „Dobânda curentă", pct. 3.1.2

parag. ultim din Condițiile Generale ale Convenției, „rata dobânzii curente

este fixă sau variabilă, exprimată în forme procentuale (ex. x%), valoarea sa

fiind menționată în Condițiile Speciale", că potrivit pct. 3 lit. a)) din

Condițiile Speciale ale Convenției, rata dobânzii curente este fixă, de 4,25%

pe an iar potrivit lit. d)) al aceluiași punct, cu privire la care reclamanții

au solicitat să se constate că reprezintă o clauză abuzivă lovită de nulitate,

„banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul

intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând

împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va

aplica de la data comunicării".

Or, instanța a reținut că, potrivit

raportului dintre clauzele generale/speciale, pct. 3 lit. a) din Condițiile

Speciale are prevalentă asupra art. 3.2.1 din Condițiile Generale, acestea din

urmă trimițând ele însele, pentru lămurirea clauzelor contractuale, la regulile

speciale.

Instanța a reținut că modificarea

unilaterală a contractului contravine tezei finale a literei a) din Anexa Legii

nr. 193/2000. Potrivit textului invocat, în forma de la data încheierii

contractului, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care

„dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele

contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de

consumator prin semnarea acestuia". Or, legea are în vedere

indicarea/specificarea expresă în contract a „motivului" în funcție de

care poate avea loc modificarea unilaterală a contractului, iar nu indicarea sa

pur generică. Deși în Condițiile Generale, Banca a definit nu mai puțin de 28

de termeni (a se vedea secțiunea 1, denumită marginal „Definiții"), dintre

care unii de notorietate (de ex, „dolari SUA, dolari") - nu a indicat ce

se înțelege prin „schimbări semnificative pe piața monetară".

Instanța a reținut că art. 3 lit. d)

din Condițiile speciale ale Convenției de credit din 28 august 2007 reprezintă

o clauză ce încalcă drepturile consumatorului care a intrat în raporturi

contractuale cu pârâta SC V.R. SA în cadrul unui contract de împrumut cu

dobânda fixă - ca modalitate răspândită de acordare a creditelor la acel moment

și, în consecință, urmează a admite acțiunea și a constata ca fiind abuzivă

această clauză, cu consecința anulării ei.

Față de cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată, dând eficiență dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

potrivit cu care „partea care cade în pretenții va fi obligată să plătească

cheltuieli de judecată", instanța a obligat pârâta să plătească

reclamanților cheltuielile de judecată în sumă de 1.600 lei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel pârâta SC V.R. SA.

Apelanta a susținut că instanța de

fond a nesocotit argumentele și apărările băncii, făcute prin notele scrise

depuse pentru termenul din 08 noiembrie 2011 și nu a luat în considerare

înscrisurile depuse pentru termenul din 08 noiembrie 2011, ca de altfel nici

apărările formulate.

În ședința publică din 21 mai 2012

apelanta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților,

excepție ce a fost respinsă ca neîntemeiată la același termen.

În ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive a SC V.R. SA Sucursala lași, invocată în aceeași

ședință, apelanta a precizat că nu înțelege să o mai susțină.

În ședința publică din 3 septembrie

2012 apelanta a invocat excepția inadmisibilitătii acțiunii, pe care instanța a

pus-o în discuția părților odată cu fondul cauzei.

Curtea de Apel lași, secția civilă,

prin Decizia nr. 129 din 10 septembrie 2012 a respins excepția

inadmisibilitătii acțiunii și a respins apelul pârâtei, ca nefondat, obligând

apelanta să plătească intimatului D.F. 3.000 lei cheltuieli de judecată în

apel.

Analizând cu prioritate excepția

inadmisibilitătii acțiunii formulată de reclamanți, în temeiul dispozițiilor

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a constatat că apelanta și-a

întemeiat excepția invocată pe prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr.

193/2000, susținând atât oral cât și prin precizările scrise, că Legea nr. 193/2000

nu este aplicabilă contractelor ce se încheie în temeiul altor legi speciale,

în speță, contractului încheiat cu reclamanții, reglementat de prevederile

speciale ale O.U.G. nr. 50/2010.

În speță, instanța a constatat că,

clauza contestată de reclamanți, prevăzută de art. 3 d) din convenția de credit

încheiat la data de 28 august 2007 nu putea fi în niciun caz supusă

prevederilor OUG nr. 50/2010, intrată în vigoare după aproximativ 3 ani de la

data încheierii convenției, astfel că susținerea apelantei potrivit cu care

respectivei clauze îi sunt aplicabile prevederile unei ordonanțe adoptate

ulterior vor fi respinse ca vădit neîntemeiate.

Instanța de apel a avut în vedere și

faptul că Legea nr. 193/2000 în vigoare la data încheierii contractului și pe

dispozițiile căreia reclamanții și-au întemeiat acțiunea, nu exclude din

domeniul său de aplicare contractele privind serviciile financiare, ci

reglementează expres aplicabilitatea sa la astfel de servicii, faptul că

legislația care reglementează domeniul serviciilor financiare (Legea nr. 190/1999,

Legea nr. 289/2004) prevede în mod expres aplicabilitatea Legii nr. 193/2000.

Pe fond, Curtea a constatat

neîntemeiat apelul declarat de SC V.R. SA, reținând, în esență, că instanța de

fond a reținut, motivat, faptul că, convenția de credit a rămas în forma

inițială semnată la 28 august 2007, că, potrivit art. 13.1 din convenția

încheiată de părți: „orice modificare a clauzelor Convenției se va efectua

exclusiv în baza acordului părților, urmând a fi consemnată prin act

adițional", că actul adițional invocat de apelantă nu a fost semnat de

apelanți și că nu există acordul de voință necesar modificării contractului,

impus chiar de convenția ce reprezintă legea părților.

A apreciat instanța de apel că

existența notificării din 01 septembrie 2011 potrivit căreia intimații au

refuzat în totalitate aplicarea actului adițional întocmit de bancă, ulterioară

apariției Legii nr. 288/2010, exclude aplicabilitatea dispozițiilor art. 2

alin. (2) din Lege, invocate prin cererea de apel, însăși apelanta susținând,

prin cererea de apel, faptul că, urmare a acestei notificări, actul adițional

nu și-a mai produs efectele, că în ceea ce privește răspunsul băncii cu adresa din

8 martie 2011, acesta nu poate avea ca efect eliminarea clauzei contestate de

la pct. 3 lit. d), așa cum se susține, având în vedere atât considerentele

arătate mai sus, cât și faptul că reprezintă o invitație la negociere, neurmată

de semnarea vreunui act adițional.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta SC V.R. SA București solicitând admiterea recursului, modificarea

deciziei recurate în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Recurenta - pârâtă își subsumează

criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

cu referire la următoarele aspecte.

Recurenta arată în cadrul primei

critici că în ceea ce privește constatarea pretinsului caracter abuziv al

clauzei prevăzute la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale Convenției de

Credit din 28 august 2007, decizia atacată este nelegală, aducând în susținere

următoarea argumentație:

În anul 2010, Banca a implementat O.U.G.

nr. 50/2010 și astfel, în contextul alinierii contractelor la noul cadru

legislativ în materia protecției consumatorilor, pentru a veni în întâmpinarea

clienților, banca a propus împrumutaților eliminarea prevederilor pct. 3 lit. d)

din Convenție. Ulterior, intimații - reclamanți au notificat Banca în

conformitate cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 288/2010, denunțând actul

adițional comunicat, ulterior acestei notificări, actul adițional propus de

bancă nemaiproducându-și efectele.

Următoarele critici vizează

soluționarea greșită de către instanța de apel a excepțiilor lipsei de obiect a

cererii, a lipsei calității procesuale active și cea a inadmisibilității

acțiunii, argumentate astfel:

Banca a emis către intimatul -

reclamant adresa din 08 octombrie 2010, în care se regăsesc o serie de

modificări privitoare la derularea convenției de credit, astfel cum au fost

aplicate în procesul de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 și care le sunt la

favorabile clienților cu scopul de a fi menținute în continuare și aplicate ca

atare pentru contractul încheiat de către intimați cu banca, printre

modificările de natură a aduce beneficii intimatului enumerându-se și

eliminarea clauzei prevăzute la pct. 3 lit. d).

Conchide în acest sens recurenta că

instanța a ignorat cu desăvârșire faptul că banca a respectat întocmai atât

dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 cât și adresa A.N.P.C. anexată la prezenta,

însă exact intimații sunt cei care au refuzat implementarea acestora, intimații

- reclamanți invocându-și în apărare propria atitudine culpabilă, în sensul că

după ce au denunțat actul adițional prin care se anula comisionul de risc, după

1 an au dat în judecată Banca solicitând același lucru;

În mod total eronat instanța a reținut

și faptul că „Banca a interpretat art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale în

sensul dreptului său de a modifica unilateral rata dobânzii, fără informarea în

mod transparent și complet a consumatorului", întrucât în articolul

menționat este clar precizat că „Banca își rezervă dreptul de a revizui rata

dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața

monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel

comunicată se va aplica de la data comunicării", rezultând cu certitudine

faptul că banca nu va proceda sub nicio formă la revizuirea dobânzii curente

decât după informarea în mod transparent și complet a consumatorului;

În cuprinsul deciziei recurate

instanța de judecată susține în mod nejustificat faptul că prezenta convenție

de credit încheiata la data de 28 august 2007 nu putea fi în niciun caz supusă

prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, intrată în vigoare după aproximativ 3 ani de

la data încheierii convenției, astfel că susținerea apelantei potrivit cu care

respectivei clauze îi sunt aplicabile prevederile unei ordonanțe adoptate

ulterior vor fi respinse ca vădit neîntemeiate", ignorând faptul că, în

prezența unui contract de credit, raporturile dintre părți sunt guvernate de O.U.G.

nr. 50/2010 (Lege specială) și nu de Legea nr. 193/2000 (lege cu caracter

general - dreptul comun în materia clauzelor abuzive).

Recurenta subliniază faptul că O.U.G.

nr. 50/2010 a fost aprobată și modificată prin Legea nr. 288/2010 care, prin

art. 39 modifică art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 prevăzând astfel că O.U.G. nr.

50/2010 nu se aplică contractelor în vigoare la momentul apariției acesteia.

Consideră recurenta - pârâtă că, atât

timp cât legiuitorul, în momentul în care a reglementat în mod special contractele

de credit cu consumatorii a prevăzut expres că nu pot fi supuse verificării și

aplicării noilor dispoziții contractuale deja în vigoare, acțiunea

reclamanților prin care se invocă dispozițiile generale ale Legii nr. 193/2000

tind, în fapt, să lipsească de conținut o dispoziție imperativă - cea prevăzută

de art. 39 din Legea nr. 288/2010.

Precizează recurenta că a invocat

excepția inadmisibilității acțiunii raportat la dispozițiile art. 3 alin. (2)

din Legea nr. 193/2000 care prevăd expres ca nu pot fi supuse aplicării acestei

legi contractele reglementate prin legi speciale. Ori, la data introducerii

acțiunii de către reclamant era deja în vigoare O.U.G. nr. 50/2010 care

reglementează în mod special contractele de credit încheiate cu consumatorii,

instanța de apel nepronunțându-se asupra acestei excepții, astfel cum aceasta a

fost invocată și susținută.

O ultimă critică vizează faptul că

instanța de apel nu a luat în considerare răspunsul la interogatoriu al

reclamantului-intimat D.F., acesta reprezentând un alt motiv de nelegalitate și

netemeinicie a deciziei atacate.

Intimații - reclamanți D.F. și D.A.M.

au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca

nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, contată că recursul este nefondat

pentru motivele ce se vor arăta.

Convenția de credit ce constituie

temeiul juridic al acțiunii a fost încheiată sub imperiul Legii nr. 193/2000

care include în obiectul său de reglementare și contractele privind serviciile

financiare.

Caracterul abuziv al clauzei înscrise

la art. 3 lit. d) din contract a fost examinat astfel din perspectiva

dispozițiilor cuprinse în art. 4 alin. (1), (2) și (3) din evocata lege și nu

prin prisma O.U.G. nr. 50/2010 intrată în vigoare ulterior încheierii

convenției de credit, instanța de control judiciar statuând în mod judicios

asupra calificării evocatei clauze din perspectiva condițiilor legal

reglementate.

În dreptul intern, art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 193/2000 - aplicabilă speței - prevede că sunt abuzive acele

clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul și care prin ele însele

sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul

consumatorului și contrar bunei - credințe un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților.

Instanțele au avut a analiza din

această perspectivă condițiile care imprimă unei clauze contractuale caracter

abuziv și anume: clauza să nu fie negociată individual și să se creeze un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în

detrimentul consumatorilor, instanța de apel raportându-se corect la natura

bunurilor sau serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la

circumstanțele existente la momentul perfectării convenției de credit.

Alin. (3) al art. 4 din lege instituie

o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor

prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi

înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului

negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

Cum, banca nu a probat că a negociat

efectiv și direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși

această probă îi incumbă în baza art. 4 alin. (3) din Lege, prezumția relativă

instituită de lege nu a fost răsturnată.

Excepția lipsei de obiect a cererii și

cea a inadmisibilității acțiunii au primit o corectă dezlegare, instanța de

control judiciar apreciind în mod judicios că legea aplicabilă cauzei este

Legea nr. 193/2000 și nu O.U.G. nr. 50/2010 și că actul adițional prin care

urma să fie modificat conținutul clauzei cuprinse în art. 3 lit. d) din

contract nu a fost încheiat.

De asemenea excepția inadmisibilității

acțiunii a fost corect analizată de instanța de apel prin raportare la legea în

vigoare la data perfectării contractului de credit apelanta pârâtă

întemeindu-și de altfel, această apărare pe prevederile art. 3 alin. (2) din

Legea nr. 193/2000 în sfera de reglementare a acestui act normativ situându-se

și serviciile financiare de natura celui care a generat prezentul litigiu,

instanța de control judiciar făcând astfel o corectă aplicare a principiului

tempus regit actum.

Critica vizând modul de soluționare a

excepției lipsei calității procesuale active din perspectiva interesului

reclamanților în promovarea acțiunii este formulată în acești termeni pentru

prima dată în recurs, astfel că nu poate fi analizată omisso medio.

Cea din urmă critică referitoare la

ignorarea de către instanța de apel a răspunsului la interogatoriu nu poate fi

analizată și această fază procesuală în raport de art. 304 C. proc. civ.

întrucât repune în discuție administrarea probatoriului ceea ce situează

analiza în sfera examenului de temeinicie.

În considerarea celor ce preced Înalta

Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei ca

nefondat și constatând îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ. va obliga

recurenta să plătească intimatului D.F. suma de 3.000 lei reprezentând

onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

recurenta-pârâtă SC V.R. SA împotriva Deciziei nr. 129 din 10 septembrie 2012

pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta să plătească

intimatului - reclamant D.F. suma de 3.000 lei reprezentând onorariu de avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

4 iunie 2013.