ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3621/2014

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 16771/2012 din 9 noiembrie 2012 pronunțată de secția a Vl-a

civilă, a Tribunalului București, s-a admis în parte cererea de chemare în

judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții N.S.C. și

N.B.R. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, s-a constatat nulitatea absolută

a clauzelor prevăzute în art. 5 lit. a) din condițiile speciale și art. 3.5 din

condițiile generale ale convențiilor de credit din 24 august 2012 și din 27

septembrie 2007 privind comisionul de risc, a fost obligată pârâta să restituie

reclamanților suma de 9.631,84 CHF, reprezentând comision de risc, în

echivalent în lei la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente

de la data de 11 aprilie 2011 până la data plății efective.

Totodată, s-a constatat nulitatea

absolută a clauzelor prevăzute în art. 3 lit. d), art. 8.1.a liniuța a doua și

liniuța a treia, 8.1.c, 8.1.d din condițiile generale, a fost obligată pârâta

să emită grafice de plată prin care să elimine comisionul de risc, precum și cu

respectarea dobânzii de 4,25% pe an și să restituie reclamanților suma de

116,96 Chf, reprezentând sume percepute în plus în perioada 04 septembrie

2007-19 ianuarie 2010, precum și la plata dobânzii legale aferente de la data

de 11 aprilie 2011 până la data plății efective, fiind respinse celelalte

capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe, a formulat

apel pârâta SC V.R. SA iar prin Decizia civilă nr. 106 din 11 februarie 2014,

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a constatat perimarea apelului.

În argumentarea soluției pronunțate,

s-a reținut că prin încheierea din data de 21 mai 2013, având în vedere lipsa

părților, instanța de control judiciar a dispus suspendarea judecății cauzei în

temeiul art. 242 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

La data de 07 ianuarie 2014, Curtea a

dispus repunerea cauzei pe rol, în vederea discutării incidentului procedural

al perimării.

Analizând actele și lucrările

dosarului, instanța de control judiciar a reținut incidența dispozițiilor art.

248 C. proc. civ. și a apreciat că în cauză, termenul de perimare este cel de 6

luni față de faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data

de 08 aprilie 2011, anterior abrogării art. 248 alin. (3) prin Legea nr.

71/2011 de punere în aplicare a Noului C. civ. si prin raportare la dispozițiile

art. 223 ale Legii nr. 71/2011.

S-a mai reținut că prezentului proces,

demarat prin cererea de chemare în judecată, ce era în curs de soluționare la

data intrării în vigoare a Noului C. civ., avându-se în vedere dispozițiile

art. 223 precitate, continuă să i se aplice dispozițiile legale, inclusiv cele

privind termenul de perimare de 6 luni, în vigoare la data pornirii procesului.

S-a constatat că în cauză ultimul act

de procedură îndeplinit a fost la data de 21 mai 2013, dată de la care pricina

a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni, părțile nemaistăruind în judecarea

cauzei. S-a mai reținut că împotriva încheierii de suspendare nu a fost

declarată calea de atac a recursului și nici nu s-a solicitat repunerea cauzei

pe rol de către niciuna dintre părți.

În consecință, având în vedere cele

anterior expuse, în baza dispozițiilor art. 248-254 C. proc. civ., s-a

constatat perimat apelul.

Împotriva acestei decizii, la data de

14 februarie 2014, a declarat recurs pârâta SC V.R. SA București iar la data de

9 septembrie 2014, a depus la dosarul cauzei, motive de recurs de ordine

publică, solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, cu

consecința trimiterii cauzei către Curtea de Apel București spre continuarea

judecării apelului.

Prin memoriul de recurs,

recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., apreciind că hotărârea a fost pronunțată cu

încălcarea formelor de procedură.

Astfel, a susținut recurenta că

hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor care guvernează

desfășurarea procesului civil, ceea ce i-a pricinuit o vătămare ce nu ar putea

fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură astfel îndeplinit.

În continuare, s-a arătat că

prevederile art. 242 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc, cu caracter imperativ,

obligația instanței de a continua judecata, chiar și în lipsa părților dacă au

solicitat judecata în lipsă, prin urmare, dispozițiile legale evocate impiedică

inclusiv curgerea termenului de perimare în condițiile în care în prezența unei

astfel de cereri judecata trebuie să continue, iar nu să fie suspendată.

În speță, a susținut recurenta că la

dosarul a fost formulată o cerere de judecată în lipsă, astfel încât cauza nu a

fost suspendată din vina părții și nici lăsată în nelucrare din vina acesteia,

hotărârea de perimare fiind pronunțată cu încălcarea acestor norme imperative

de drept procesual.

Sub un alt aspect, circumscris tot

dispozițiilor art. 304 pct 5. C. proc. civ., a susținut recurenta că instanța

de apel a constatat perimarea în condițiile în care termenul de perimare nu era

cel de 6 luni, astfel cum în mod eronat a reținut, ci cel de 1 an în raport de

dispozițiile Legii nr. 71/2011 care abrogă prevederile referitoare la perimarea

în materie comercială.

Totodată, a susținut recurenta că

partea adversă a învestit instanța de judecată ulterior momentului abrogării

dispozițiilor 248 alin. (2) C. proc. civ., și nesocotind astfel normele de

procedură privitoare la perimare, s-a pronunțat o hotărâre nelegală ce se

impune a fi casată spre a proteja liberul acces la justiție și la un proces

echitabil.

Analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de

drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Prealabil examinării criticilor

formulate prin memoriul de recurs, Înalta Curte va analiza cu prioritate

excepțiile invocate de către intimații-reclamanți prin întâmpinarea depusă la

dosarul cauzei.

În ceea ce privește excepția

tardivității formulării recursului, Înalta Curte reține că prin cererea

formulată la data de 14 februarie 2014, pârâta SC V.R. SA București a declarat

recurs împotriva Deciziei civile nr. 106 din 11 februarie 2014 prin care s-a

constatat perimat apelul, situație în care, în raport de dispozițiile art. 253

alin. (2) C. proc. civ., se constată că recursul a fost declarat în cadrul

termenului legal.

Referitor la excepția nulității

recursului pentru nemotivare, Înalta Curte constată că prin memoriul

înregistrat la data de 9 septembrie 2014, recurenta a dezvoltat, subsumat

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motive de

recurs de ordine publică, aspect în raport de care făcând aplicarea art. 306

alin. (1) și 2 C. proc. civ., va respinge excepția invocată.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C.

proc. civ. vizează nelegalitatea unei hotărâri atunci când "instanța a

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) C. proc. civ.".

Pentru examinarea acestui motiv

trebuie reținut că trimiterea la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere

reglementarea de drept a nulităților procedurale cu cele două ipoteze,

respectiv îndeplinirea actului de procedură cu neobservarea formelor legale și

îndeplinirea actului de către un funcționar necompetent.

Din perspectiva cerințelor textului

evocat se constată că susținerile recurentei nu se încadrează în niciuna din

cele două ipoteze pentru a putea fi reținute.

Astfel, potrivit dispozițiilor art.

248 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, apel, recurs,

revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept,

chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp

de un an iar în conformitate cu alin. (3) al aceluiași articol, în materie

comercială, termenul de perimare este de 6 luni.

Este adevărat că prevederile art. 248

alin. (3) C. proc. civ. au fost abrogate prin art. 219 pct. 3 din Legea nr. 71/2011

pentru punerea în aplicare a Noului C. civ.

În egală măsură însă, art. 223 din

Legea nr. 71/2011 prevede că „dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel,

procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a C. civ. se soluționează de către instanțele legal

învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în

vigoare la data când acestea au fost pornite".

Or, în speță, procesul a început la

data de 8 aprilie 2011, așa încât era în curs de soluționare la data intrării

în vigoare a Noului C. civ., motiv pentru care se constată că instanța de

control judiciar, făcând aplicarea dispozițiilor legale evocate, a reținut că

termenul de perimare este de 6 luni, acesta începând să curgă de la data

suspendării judecății.

În ceea ce privește afirmația

recurentei potrivit căreia la dosarul cauzei s-ar fi formulat o cerere de

judecare a cauzei în lipsă, Înalta Curte constată că aceasta nu are suport în

actele și lucrările dosarului, prin urmare, din această perspectivă, nu poate

fi reținută nici critica referitoare la încălcarea dispozițiilor legale

imperative ce reglementează curgerea termenului perimării.

Cum de la data adoptării măsurii

suspendării, 21 mai 2013, pricina a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni,

termen înlăuntrul căruia nu s-a solicitat repunerea cauzei pe rol și nici nu

s-a declarat recurs împotriva încheierii prin care s-a luat măsura suspendării,

Înalta Curte constată că instanța de control judiciar a făcut o corectă aplicare

a dispozițiilor legale menționate, prin urmare, criticile formulate sunt

neîntemeiate, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâta SC V.R. SA București împotriva Deciziei civile nr. 106 din 11

februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

18 noiembrie 2014.