ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2586/2013

Asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 410 din 06 martie 2012 pronunțată de Tribunalul lași, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei V. Bank România SA - Sucursala lași și, în consecință, a fost respinsă, pentru lipsa calității procesuale pasive, acțiunea formulată de reclamanții B.M. și B.S.L. în contradictoriu cu pârâta V. Bank România SA - Sucursala Iași. S-a admis acțiunea formulată de reclamanții B.M. și B.S.L. în contradictoriu cu pârâta V. Bank România SA.

S-au constatat abuzive clauzele înscrise la pct. 3 lit. d) și pct. 5 lit. a) din „condițiile speciale” ale convenției de credit din 15 noiembrie 2007. Pârâta a fost obligată la restituirea către reclamanți a sumei de 7.533,02 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat până la data de 17 noiembrie 2010, precum și a sumelor achitate cu titlu de comision de risc ulterior acestei date, până la data pronunțării prezentei hotărâri, sume ce vor fi actualizate în funcție de indicele de inflație, adăugându-se și dobânda legală aferentă calculată de la data introducerii acțiunii - 17 noiembrie 2010 și până la data restituirii efective. Pârâta V. Bank România SA a fost obligată la plata către reclamanții B.M.

și B.S.L. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: La data de 15 noiembrie 2007 între reclamanți, în calitate de împrumutați, și pârâta V. Bank România SA, în calitate de bancă împrumutătoare, s-a încheiat convenția de credit având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 107.000 euro pentru o perioadă de 300 de luni. Contractului i-a fost atașat un grafic de rambursare, în care părțile au prevăzut suma de plată lunară pe care împrumutații era obligat să o achite către bancă. Reclamanții au solicitat să se constate că art. 5 lit. a) și art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit din 15 noiembrie 2007 reprezintă clauze abuzive și, prin urmare, sunt lovite de nulitate.

În ceea ce privește clauza de la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit, clauză ce prevede obligația reclamantului de a achita un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, s-a reținut că: raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori (reclamanții), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2. Clauza de la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit are ca obiect stabilirea unui comision, al unui element component al costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv.

S-a reținut faptul că nici art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclud, automat și nediferențiat, de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestație corespunzătoare prețului perceput), precum și la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil. Or, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc este doar o parte a costului contractului; partea cea mai importantă a costului contractului este dată de dobânda la credit, la care se adaugă o serie de comisioane, printre care și cel de risc.

Secțiunea 3, intitulată „Costuri” din condițiile generale ale convenției de credit, la art. 3.5, definește comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, definiție care este identică, în substanță, cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă. Nicio altă prevedere contractuală, fie ea din condițiile generale sau speciale, nu oferă alte informații cu privire la destinația comisionului de risc, justificarea acestuia. Prima instanță a reținut că pentru același serviciu (acordarea creditului) se percep două costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum cer art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în speță. De altfel, în preambulul Directivei 93/13/CEE se menționează că, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuși, acest raport poate fi luat în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze.

Această declarație va fi interpretată de instanță, raportat la situația din prezenta cauză, în sensul că, întrucât, cel puțin aparent, pentru același serviciu sunt percepute două costuri, poate fi analizat caracterul eventual abuziv al unuia dintre ele, prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost. De asemenea, prevederea mai multor clauze având ca obiect costuri diferite percepute pentru același serviciu, aduce în discuție problema existenței unei veritabile contra prestații pentru unele dintre aceste costuri, în speță comisionul de risc, aspect ce a fost analizat, însă, cu prilejul examinării cerinței bunei-credințe în stipularea clauzei cenzurate. Având în vedere ansamblul celor anterior expuse, prima instanță a apreciat că poate proceda la analiza caracterului eventual abuziv al clauzei de la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Alin. (2) al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Așadar, un prim pas în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale, în temeiul Legii nr. 193/2000, este stabilirea împrejurării dacă acea clauză a fost negociată cu consumatorul. Pârâta, în întâmpinare, a arătat, în mod expres, că avem de-a face cu un contract de adeziune. Așadar, în mod expres, pârâta a recunoscut că nu a negociat cu reclamanții comisionul de risc. Pe de altă parte, pârâta menționează caracterul dihotonomic al contractului încheiat cu reclamanții, care înglobează, pe de o parte, condiții generale, preformulate, standard, și, pe de altă parte, condiții speciale, ce ar reprezenta o concretizare a prevederilor cu caracter general din condițiile generale. Astfel, doar condițiile generale s-ar încadra în noțiunea de contract de adeziune, în vreme ce condițiile speciale ale convenției de credit ar fi rezultatul negocierii cu clientul a clauzelor pe care această parte a contractului le cuprinde.

S-a reținut că pârâta a făcut, în mod eronat, referire la faptul că art. 3 din condițiile generale i-ar fi conferit doar vocația de a percepe comisionul de risc, iar nu dreptul efectiv, reproducând conținutul art. 3.5 astfel: „pentru punerea la dispoziție a creditului împrumutatul poate datora băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, (...)”. În realitate, art. 3.5 din condițiile generale prevede în mod explicit că „pentru punerea la dispoziție a creditului împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului (...)”. Din conținutul art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit rezultă, în mod clar, că pârâta nu are doar o vocație de percepere a comisionului de risc, așa cum susține în întâmpinare, ci un drept stabilit, urmând a fi fixat doar modul de calcul și scadența comisionului.

Art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Or, clauza privind comisionul de risc a fost deja prevăzută, în mod imperativ, în condițiile generale ale convenției, condiții cu privire la care chiar pârâta a afirmat, în completarea la întâmpinare, că sunt condiții standard, preformulate, un contract de adeziune, astfel că, prin prisma art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, sarcina probei faptului că această clauză ar fi fost negociată cu reclamanții îi revenea. Pârâta nu a făcut însă o asemenea probă, astfel că prima instanță a considerat îndeplinită condiția lipsei de negociere a clauzei privind comisionul de risc.

Împrejurarea că pârâta ar fi procedat la o particularizare a comisionului de risc în raport de situația reclamanților, reflectată într-un procent al comisionului de risc diferit de cel practicat în alte contracte (în speță 0,22%) nu poate duce la o altă concluzie privind lipsa de negociere, întrucât reclamanții au fost puși, eventual, doar în situația de a purta discuții cu privire la cuantumul comisionului, dar nu li s-a dat posibilitatea de a discuta însăși oportunitatea perceperii acestuia, posibilitatea de a nu-l suporta.

De altfel, în condițiile în care însăși destinația comisionului de risc nu a fost clarificată în contract, din prevederile contractuale rezultând că el ar avea același rol ca și dobânda (respectiv remunerarea pârâtei pentru acordarea creditului), iar funcția acestui comision a fost explicată de pârâtă abia prin completarea la întâmpinare, nefiind vorba de o funcție evidentă și uzuală, precum cea a dobânzii, era aproape imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoștințe de specialitate în domeniu, să poată negocia acest comision, al cărui rol și mod de funcționare nu-i era cunoscut.

Pentru aceste considerente, prima instanță a constatat caracterul abuziv și, implicit, nulitatea clauzei înscrise la pct. 5 lit. a) din „condițiile speciale” ale convenției de credit din 15 noiembrie 2007, privind comisionul de risc, și, în consecință, în virtutea principiului repunerii în situația anterioară, a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 7.533,02 CHF, precum și a sumelor achitate cu titlu de comision de risc ulterior acestei date, până la data pronunțării prezentei hotărâri. De asemenea, în temeiul art. 1088 C. civ., care stabilește o evaluare legală a prejudiciului încercat de creditor în cazul executării cu întârziere o obligației de a plăti o sumă de bani, pârâta a fost obligată la plata, către reclamanți, și a dobânzii legale aferente.

În ceea ce privește capătul de cerere vizând constatarea nulității absolute a clauzei de la art. 3 lit. d) din convenția de credit din 15 noiembrie 2007, vizând data ajustării dobânzii, potrivit acesteia „banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”. Considerentele avute în vedere în ce privește comisionul de risc, vizând posibilitatea analizării acestei clauze din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE au fost avute spre analiză și în privința clauzei referitoare la data ajustării dobânzii.

În plus, raportat strict la această clauză, prima instanță a apreciat că perspectiva pârâtei, potrivit căreia, în cazul unor schimbări semnificative pe piața monetară, să poată modifica unilateral rata dobânzii, nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în speță, termenul „schimbări semnificative pe piața monetară” fiind extrem de generic, fără o fundamentare obiectivă și rezonabilă, lăsând loc arbitrariului băncii.

Posibilitatea unilaterală și discreționară a băncii pârâte de a modifica rata dobânzii bancare acordată reclamantului pentru creditul obținut de acesta are natura unei clauze abuzive, prin crearea, în detrimentul consumatorului-reclamant și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibru reliefat de creșterea ratei împrumutului de rambursat. Clauza contractuală de la art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit a fost găsită abuzivă, avându-se în vedere dispozițiile art. 4 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 193/2000. Ca și în cazul comisionului de risc perceput reclamanților, pârâta nu a dovedit că ar fi procedat la o particularizare a clauzei de la art. 3 lit. d) din condițiile speciale din contract, în raport de situația acestora.

Cât privește invocarea de către pârâtă a pretinsei încălcări a dreptului său de proprietate, în accepțiunea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, prima instanță a reținut că libertatea de a desfășura o activitate comercială nu este una absolută, nesupusă niciunei constrângeri, ci una condiționată de respectarea legilor. Un drept subiectiv, dacă este folosit contrar scopului său recunoscut de lege, încălcând drepturile celorlalți, este considerat abuziv, iar cel ce l-a exercitat este responsabil pentru prejudiciile cauzate, principiu statuat de art. 54 din Constituție și art. 999 C. civ. Tocmai în acest scop a și fost edictată Legea nr. 193/2000, de a impune o echilibrare reală între raporturile de forță dintre consumatori și comercianți, iar aducerea convenției de credit în niște limite fixate în temeiul unor dispoziții legale nu poate avea semnificația restrângerii dreptului pârâtei la proprietatea privată.

Față de cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, dând eficiență dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., potrivit cu care „partea care cade în pretenții va fi obligată să plătească cheltuieli de judecată”, prima instanță a obligat pârâta să plătească reclamanților cheltuielile de judecată în suma de 2.000 RON. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta V. Bank SA București, criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică și nelegală. În motivarea apelului, pârâta a arătat că nu pot face obiectul cercetării sub aspectul caracterului abuziv clauzele referitoare la modificarea dobânzii curente și cele privind comisionul de risc și că orice interpretare ar fi contrară dreptului comunitar.

Prin decizia nr. 120 din 05 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, s-a respins apelul declarat de V. Bank România SA împotriva sentinței civile nr. 410 din 06 martie 2012 pronunțată de Tribunalul lași, secția a ll-a civilă, contencios administrativ și fiscal, pe care a păstrat-o. A obligat apelanta V. Bank România SA să plătească intimatei B.M. cheltuieli de judecată în apel, 3.000 RON. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Nu au putut fi primite criticile apelantelor referitoare la faptul că cele două clauze contestate sunt excluse verificării din perspectiva caracterului abuziv, întrucât componentele la care se referă fac parte din prețul contractului și nu au produs nici un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților.

Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2), faptul că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Instanța de apel a constatat că nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu exclud, automat și nediferențiat, de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, făcând referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la necesitatea exprimării în mod clar și inteligibil a clauzei referitoare la preț. În speță, din modul în care este definit comisionul de risc (art. 3.5 din secțiunea 3 intitulată „costuri” din condițiile generale) și anume acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului (dar și din lipsa oricăror alte informări, justificări cu privire la perceperea acestui comision) rezultă că definiția sa este identică cu cea a dobânzii curente, oferită de art. 3.1, respectiv că pentru același serviciu se percep două costuri, fără a se face distincție între ele - într-un mod clar și inteligibil, cum prevede dispoziția comunitară, precum și legea de transpunere a acesteia.

În acest sens prima instanță a interpretat corect declarația cuprinsă în preambulul Directivei 93/13/CEE, potrivit cu care, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuși, acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze, în sensul în care instanța poate analiza eventualul caracter abuziv al unuia dintre cele două costuri prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost.

În jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consfințit dreptul statuar de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea directului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil [Hotărârea din 03 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), parag.

28-29, 40, 44]. În ceea ce privește negocierea cu consumatorii a celor două clauze contestate, instanța de apel a reținut că, deși sarcina probei revenea băncii, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3), instanța de apel nu a putut primi criticile apelantelor referitoare la faptul că cele două clauze contestate sunt excluse verificării din perspectiva caracterului abuziv, întrucât componentele la care se referă fac parte din prețul contractului și nu au produs nici un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți.

În speță, pârâta a depus la dosar un contract tipizat, cuprinzând clauze nenegociabile, astfel că susținerile privitoare la negocierea clauzelor cuprinse în condițiile speciale și, implicit, la necuprinderea comisionului de risc în condițiile generale, au fost găsite ca vădit nefondate și au fost respinse. Așa cum rezultă din art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit, dreptul băncii de a percepe comisionul de risc a fost stabilit prin condițiile generale (recunoscute ca nefiind negociate) și nu prin condițiile speciale. Instanța de apel a constatat că acest comision nu este definit nici în condițiile generale și nici în condițiile speciale ale convenției de credit, neputând fi verificată destinația și funcția acestuia.

Ca atare, instanța de apel a apreciat ca fiind corectă constatarea primei instanțe, potrivit cu care consumatorul nu putea negocia un comision al cărui rol și mod de funcționare nu a fost explicat nicăieri în cuprinsul contractului. Împrejurarea invocată de apelante, potrivit cu care reclamanții au avut cunoștință de existența și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, atât sub aspectul valorii, cât și sub cel al perioadei și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu neaplicarea, în mare parte, a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care au încheiat deja contracte ce ar putea conține clauze abuzive.

C. civ. consacră principiul libertății contractuale, însă art. 969 precizează expres că au putere de lege doar convențiile legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai acele situații în care clauzele contractuale consimțite de parte nu au caracter legal, fiind considerate abuzive. Pe de altă parte, stipularea comisionului de risc este instituit în detrimentul reclamanților, contrar cerințelor bunei-credințe, producând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin nestipularea în contract a unei eventuale posibilități de restituire către împrumutat a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.

Or, în speță, apelanta, prin instituirea și încasarea comisionului de risc, intră în sfera abuzului de prestație în raport cu intimații, ținând cont de faptul că perceperea și destinația acestui comision nu este echivalentului vreunui serviciu prestat de bancă pentru reclamant. În realitate acest comision produce în beneficiul apelantei un venit nejustificat, suplimentar profitului aferent împrumutului și care ar fi trebuit realizat prin perceperea dobânzii curente.

În ce privește clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din convenția de credit vizând data ajustării dobânzii, potrivit cu care „banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii”, instanța de apel a considerat că pune sub semnul întrebării echilibrul contractual, deoarece oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente fără ca noul nivel al dobânzii să fie negociat cu consumatorul. Conform art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut în contract și totodată cu condiția informării clientului, care să aibă libertatea de a continua sau rezilia imediat contractul.

Prin „motiv prevăzut în contract” în sensul legii se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, va trebui să suporte o dobândă mărită. Mai mult, în eventualitatea unui litigiu, ea trebuie să poată fi verificată de către instanță. Corect a apreciat prima instanță că motivul unei „schimbări semnificative pe piața monetară” nu îndeplinește cerințele sus-menționate, o schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară o apreciază ca fiind semnificativă putând fi apreciată de o alta ca nefiind semnificativă. Dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția motivului întemeiat, ar trebui ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, posibilitate neprevăzută în contract.

Prin urmare apelantele nu pot invoca, în mod valabil, în apărarea lor prevederile art. 1 din Anexa Legii nr. 193/2000, nefiind îndeplinită nici condiția prevederii în convenție a posibilității de reziliere a contractului. În opinia instanței de apel, deteriorarea echilibrului contractual are loc și atunci când comerciantul impune, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează avantaj în detrimentul consumatorului, ca de exemplu clauzele prin care banca își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii fără a fi prevăzute motivele obiective care determină o asemenea modificare sau fără a indica, de o manieră precisă, astfel de motive. Contractul de credit este un contract comutativ.

Dacă în cazul creditelor cu dobândă fixă drepturile și obligațiile părților sunt determinate, în cele cu dobândă variabilă acestea sunt determinabile, în funcție de oscilațiile în orice sens a anumitor factori concreți, fără a fi implicată în vreun fel voința uneia dintre părți. Modalitatea în care apelanta și-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii transformă contractul de credit într-unul aleatoriu, nefiind cunoscută (și nici posibil de determinat ulterior) întinderea prestațiilor părților. Dacă în cazul creditului cu dobândă fixă părțile, stabilind o rată unică a dobânzii anuale și cunoscând suma creditului acordat cunosc de la început întinderea exactă a prestațiilor, în cazul creditului cu dobândă variabilă suma totală de rambursat nu este cunoscută la semnarea contractului, dar se determină în funcție de evoluția indicilor specificați în contract.

În speță, deși părțile au stabilit inițial rata fixă a dobânzii, prin voința exclusivă a băncii, aceasta a fost transformată într-o dobândă variabilă. Instanța de apel a reținut că cele două clauze contestate sunt lovite de nulitate absolută, caracterul absolut al sancțiunii civile derogând tocmai din interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecția consumatorului. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene a statuat ca protecția efectivă a consumatorului să se poată realiza prin posibilitatea acordată instanței de judecată de a cerceta în orice moment caracterul abuziv al unei clauze de acest tip, inclusiv în faza de executare silită, fiind astfel evident că atât legiuitorul comunitar, cât și cel național, au inclus prevederile privind protecția consumatorului în cadrul reglementărilor imperative de ordine publică, a căror încălcare atrage sancțiunea nulității absolute.

Reținând culpa procesuală a apelantei în temeiul dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. aceasta a fost obligată să achite intimaților suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta V. Bank România SA, aducându-i următoarele critici: 1. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE. Recurenta a arătat că, potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, orice directivă are efect obligatoriu pentru fiecare stat membru, deci și Directiva nr. 93/13/CEE, situație în care instanța de apel trebuia să dea prioritate textului, clar, al Directivei și să constate că acele clauze care se referă la prețul unui serviciu, în speța de față dobânda și comisioanele, nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului lor abuziv.

În conformitate cu art. 3 lit. g) și i) din Directiva nr. 2008/48, dobânda anuală efectivă - DAE, reprezintă costul total al creditului, care este format, inclusiv, din dobândă și comision. Ca atare, clauzele privitoare la dobândă și comisioane, fiind elemente ce formează costul total al creditului, nu pot fi supuse unui control privind caracterul abuziv. Recurenta-pârâtă a mai susținut că nici din punctul de vedere al dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectivele clauze nu pot fi considerate abuzive, deoarece nu sunt întrunite condițiile cerute de acest articol, respectiv: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să fie contrară bunei-credințe; prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Recurenta-pârâtă a analizat fiecare dintre aceste condiții, în parte, susținând că, potrivit probatoriului existent la dosarul cauzei, niciuna dintre condiții nu este îndeplinită. 2. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a legii în ce privește dreptul băncii de a percepe comisionul de risc. Astfel, valoarea comisionului de risc este în strânsă legătură cu rata de schimb RON/franc elvețian, iar deprecierea monedei naționale nu poate constitui un criteriu pentru analizarea caracterului abuziv al clauzei în discuție, având în vedere dispozițiile art. 1578 din vechiul C. civ. și ținând cont de faptul că la semnarea contractului consumatorul a fost de acord cu această clauză.

S-a mai susținut că în contract s-a prevăzut faptul că acest comision se percepe pentru punerea la dispoziție a creditului, acest coeficient fiind stabilit în mod concret, prevederile legale anterioare adoptării O.U.G. nr. 50/2010, neinterzicând un astfel de comision. Recurenta-pârâtă a mai susținut că și comisionul de risc face parte din prețul contractului, fiind, astfel, un element al prețului creditului, riscul bancar fiind un element de care banca este obligată să țină cont. Perceperea comisionului de risc a fost consimțită contractual de către reclamanți, fiind obligatorie între părțile semnatare ale contractului, potrivit art. 969 C. civ. Nici această clauză nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nu orice dezechilibru putând releva o clauză abuzivă.

Pentru aceleași considerente, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală cu privire la caracterul pretins abuziv al clauzei ce reglementează posibilitatea ajustării dobânzii curente. Sub acest aspect, recurenta a subliniat faptul că prevederea din art. 3 lit. d) din contract nu are caracter abuziv, deoarece posibilitatea băncii de a revizui cuantumul dobânzii nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, băncile fiind nevoite, de cele mai multe ori să recurgă la împrumuturi de la alte bănci, pentru a putea, la rândul lor să acorde credite, deoarece depozitele unei bănci nu sunt suficiente, de obicei, pentru a acoperi cererea de credite, astfel încât băncile sunt nevoite să ajusteze dobânzile percepute la creditele acordate, pentru a-și acoperi propriile costuri cu obținerea de împrumuturi de la alte bănci.

La data de 05 iunie 2013 intimații-reclamanți B.M. și B.S.L. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Hotărârea instanței de apel a fost dată cu corecta aplicare, atât a dispozițiilor art. 4 alin. (6) [și nu alin. (5), cum a indicat recurenta] din Legea nr. 193/2000, cât și ale art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Pe de o parte, recurenta-pârâtă nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, făcând, mai degrabă, o critică de netemeinicie a deciziei recurate, în sensul că reclamanții nu ar fi dovedit caracterul abuziv al clauzelor pe care Ie-a invocat că ar avea caracter abuziv, nefiind îndeplinite, cumulativ, condițiile de nenegociere directă cu consumatorul, de a fi contrară bunei-credințe și de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, aceste critici vizând nedovedirea caracterului abuziv și nu nelegalitatea deciziei recurate, or, sub acest aspect, decizia recurată nu mai poate fi analizată, având în vedere că pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc.

civ., au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. Pe de altă parte, instanța de recurs a constatat că instanța de apel a făcut o analiză atât a legalității, cât și a temeiniciei hotărârii apelate, arătând, pe larg, de ce respectivele clauze, respectiv art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit, sunt abuzive, precum și de ce instanța de judecată poate să analizeze caracterul abuziv al acestora. De altfel, și Înalta Curte, analizând criticile formulate, a constatat că o instanță poate să analizeze caracterul abuziv al clauzelor care privesc prețul contractului, deoarece atât prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, cât și prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, arată faptul că nu poate fi făcută apreciere a caracterului abuziv al acestor clauze, în măsura în care acestea sunt exprimate „în mod clar și inteligibil”, respectiv „într-un limbaj ușor inteligibil”.

Or, pe de o parte, instanța de apel, ca de altfel și prima instanță, a arătat că aceste clauze nu au fost formulate într-un astfel de limbaj, că tocmai modul de formulare, imprecis, neclar, care nu arată în ce constau „schimbările semnificative” privitor la dobânda fixă prevăzută de art. 3 lit. d), precum și caracterul „nenegociat” al dispozițiilor art. 5 lit. a) din condițiile speciale, dau posibilitatea instanțelor judecătorești de a analiza caracterul abuziv al acestor clauze, iar, pe de altă parte, potrivit jurisprudenței C.J.U.E., care este obligatorie pentru instanțele naționale, „este permis instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile prestate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil” (Hotărârea nr. 3 din 10 iunie 2010, cauza C 484/2008).

Nu poate fi reținută susținerea recurentei-pârâte în sensul că reclamanții au știut de la bun început care este conținutul clauzelor contractuale și că în cauză trebuie aplicat principiul executării convențiilor legal încheiate, conform art. 969 din vechiul C. civ., deoarece părțile au calități speciale, pârâta fiind un profesionist, iar reclamanții având calitate de consumatori, aceștia din urmă aflându-se într-o poziție inferioară profesionistului, atât din punct de vedere al cunoștințelor de specialitate, cât și al posibilității de a negocia contractul, Legea nr. 193/2000, fiind adoptată, în transpunerea în dreptul național a Directivei nr. 93/13/CEE, tocmai pentru protejarea consumatorilor împotriva clauzelor abuzive, astfel cum sunt definite în aceste acte normative, introduse de către profesioniști în contractele de adeziune, încheiate cu consumatorii, cum este cazul și în speța de față.

Ca atare, constatând că decizia recurată a fost dată cu legala aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, cât și a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în baza art. 312 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta V. Bank România SA București împotriva deciziei nr. 137 din 14 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă. În baza art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații-reclamanți B.M. și B.S.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta V. Bank România SA București împotriva deciziei nr. 120 din 05 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă. Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatii-reclamanti B.M. și B.S.L. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2013.