ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2586/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2586/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

Prin sentința

civilă nr. 410 din 06 martie 2012 pronunțată de Tribunalul lași, secția a II-a civilă,

contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei V. Bank România SA - Sucursala lași și, în

consecință, a fost respinsă, pentru lipsa calității procesuale pasive, acțiunea

formulată de reclamanții B.M. și B.S.L. în contradictoriu cu pârâta V. Bank

România SA - Sucursala Iași.

S-a admis

acțiunea formulată de reclamanții B.M. și B.S.L. în contradictoriu cu pârâta V.

Bank România SA.

S-au

constatat abuzive clauzele înscrise la pct. 3 lit. d) și pct. 5 lit. a) din „condițiile

speciale” ale convenției de credit din 15 noiembrie 2007.

Pârâta a fost

obligată la restituirea către reclamanți a sumei de 7.533,02 CHF, reprezentând contravaloarea

comisionului de risc achitat până la data de 17 noiembrie 2010, precum și a sumelor

achitate cu titlu de comision de risc ulterior acestei date, până la data pronunțării

prezentei hotărâri, sume ce vor fi actualizate în funcție de indicele de inflație,

adăugându-se și dobânda legală aferentă calculată de la data introducerii acțiunii

- 17 noiembrie 2010 și până la data restituirii efective.

Pârâta V.

Bank România SA a fost obligată la plata către reclamanții B.M. și B.S.L. a sumei

de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

La data de 15

noiembrie 2007 între reclamanți, în calitate de împrumutați, și pârâta V. Bank România

SA, în calitate de bancă împrumutătoare, s-a încheiat convenția de credit având

ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 107.000 euro pentru o perioadă de

300 de luni. Contractului i-a fost atașat un grafic de rambursare, în care părțile

au prevăzut suma de plată lunară pe care împrumutații era obligat să o achite către

bancă.

Reclamanții au

solicitat să se constate că art. 5 lit. a) și art. 3 lit. d) din condițiile speciale

ale convenției de credit din 15 noiembrie 2007 reprezintă clauze abuzive și, prin

urmare, sunt lovite de nulitate.

În ceea ce privește

clauza de la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit, clauză

ce prevede obligația reclamantului de a achita un comision de risc de 0,22% aplicat

la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată perioada de derulare

a convenției de credit, s-a reținut că: raporturile contractuale dintre reclamanți

și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând

dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori

(reclamanții), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2.

Clauza de la

art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit are ca obiect stabilirea

unui comision, al unui element component al costului creditului, ceea ce, aparent,

ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și,

deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv.

S-a reținut faptul că nici art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4

alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclud, automat și nediferențiat, de la controlul

caracterului abuziv, clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea

dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe

o contraprestație corespunzătoare prețului perceput), precum și la necesitatea ca,

pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată

în mod clar și inteligibil. Or, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul

de risc este doar o parte a costului contractului; partea cea mai importantă a costului

contractului este dată de dobânda la credit, la care se adaugă o serie de comisioane,

printre care și cel de risc.

Secțiunea 3, intitulată

„Costuri” din condițiile generale ale convenției de credit, la art. 3.5, definește

comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziție

a creditului, definiție care este identică, în substanță, cu cea oferită de

art. 3.1 cu privire la dobânda curentă. Nicio altă prevedere contractuală, fie ea

din condițiile generale sau speciale, nu oferă alte informații cu privire la destinația

comisionului de risc, justificarea acestuia.

Prima instanță

a reținut că pentru același serviciu (acordarea creditului) se percep două costuri,

fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil,

așa cum cer art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea

nr. 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui

procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a

clauzei referitoare la preț nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului

induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie

cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită

în speță.

De altfel, în

preambulul Directivei 93/13/CEE se menționează că, deși aprecierea caracterului

abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor

furnizate, totuși, acest raport poate fi luat în considerare la aprecierea corectitudinii

altor clauze. Această declarație va fi interpretată de instanță, raportat la situația

din prezenta cauză, în sensul că, întrucât, cel puțin aparent, pentru același serviciu

sunt percepute două costuri, poate fi analizat caracterul eventual abuziv al unuia

dintre ele, prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost. De asemenea, prevederea

mai multor clauze având ca obiect costuri diferite percepute pentru același serviciu,

aduce în discuție problema existenței unei veritabile contra prestații pentru unele

dintre aceste costuri, în speță comisionul de risc, aspect ce a fost analizat, însă,

cu prilejul examinării cerinței bunei-credințe în stipularea clauzei cenzurate.

Având în vedere

ansamblul celor anterior expuse, prima instanță a apreciat că poate proceda la analiza

caracterului eventual abuziv al clauzei de la art. 5 lit. a) din condițiile speciale

ale convenției de credit, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Potrivit art.

4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată

direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună

cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar

cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților. Alin. (2) al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi

considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită

fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele

standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți

pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Așadar, un prim

pas în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale, în temeiul Legii

nr. 193/2000, este stabilirea împrejurării dacă acea clauză a fost negociată cu

consumatorul. Pârâta, în întâmpinare, a arătat, în mod expres, că avem de-a face

cu un contract de adeziune. Așadar, în mod expres, pârâta a recunoscut că nu a negociat

cu reclamanții comisionul de risc.

Pe de altă parte,

pârâta menționează caracterul dihotonomic al contractului încheiat cu reclamanții,

care înglobează, pe de o parte, condiții generale, preformulate, standard, și, pe

de altă parte, condiții speciale, ce ar reprezenta o concretizare a prevederilor

cu caracter general din condițiile generale. Astfel, doar condițiile generale s-ar

încadra în noțiunea de contract de adeziune, în vreme ce condițiile speciale ale

convenției de credit ar fi rezultatul negocierii cu clientul a clauzelor pe care

această parte a contractului le cuprinde.

S-a reținut că

pârâta a făcut, în mod eronat, referire la faptul că art. 3 din condițiile generale

i-ar fi conferit doar vocația de a percepe comisionul de risc, iar nu dreptul efectiv,

reproducând conținutul art. 3.5 astfel: „pentru punerea la dispoziție a creditului

împrumutatul poate datora băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului,

(...)”. În realitate, art. 3.5 din condițiile generale prevede în mod explicit că

„pentru punerea la dispoziție a creditului împrumutatul datorează băncii un comision

de risc, aplicat la soldul creditului (...)”. Din conținutul art. 3.5 din condițiile

generale ale convenției de credit rezultă, în mod clar, că pârâta nu are doar o

vocație de percepere a comisionului de risc, așa cum susține în întâmpinare, ci

un drept stabilit, urmând a fi fixat doar modul de calcul și scadența comisionului.

Art. 4 alin.

(3) teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede că dacă un comerciant pretinde că

o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de

datoria lui să prezinte probe în acest sens. Or, clauza privind comisionul de risc

a fost deja prevăzută, în mod imperativ, în condițiile generale ale convenției,

condiții cu privire la care chiar pârâta a afirmat, în completarea la întâmpinare,

că sunt condiții standard, preformulate, un contract de adeziune, astfel că, prin

prisma art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, sarcina probei faptului

că această clauză ar fi fost negociată cu reclamanții îi revenea. Pârâta nu a făcut

însă o asemenea probă, astfel că prima instanță a considerat îndeplinită condiția

lipsei de negociere a clauzei privind comisionul de risc.

Împrejurarea că

pârâta ar fi procedat la o particularizare a comisionului de risc în raport de situația

reclamanților, reflectată într-un procent al comisionului de risc diferit de cel

practicat în alte contracte (în speță 0,22%) nu poate duce la o altă concluzie privind

lipsa de negociere, întrucât reclamanții au fost puși, eventual, doar în situația

de a purta discuții cu privire la cuantumul comisionului, dar nu li s-a dat posibilitatea

de a discuta însăși oportunitatea perceperii acestuia, posibilitatea de a nu-l suporta.

De altfel, în

condițiile în care însăși destinația comisionului de risc nu a fost clarificată

în contract, din prevederile contractuale rezultând că el ar avea același rol ca

și dobânda (respectiv remunerarea pârâtei pentru acordarea creditului), iar funcția

acestui comision a fost explicată de pârâtă abia prin completarea la întâmpinare,

nefiind vorba de o funcție evidentă și uzuală, precum cea a dobânzii, era aproape

imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoștințe de specialitate în

domeniu, să poată negocia acest comision, al cărui rol și mod de funcționare nu-i

era cunoscut.

Pentru aceste

considerente, prima instanță a constatat caracterul abuziv și, implicit, nulitatea

clauzei înscrise la pct. 5 lit. a) din „condițiile speciale” ale convenției de credit

din 15 noiembrie 2007, privind comisionul de risc, și, în consecință, în virtutea

principiului repunerii în situația anterioară, a obligat pârâta la restituirea către

reclamantă a sumei de 7.533,02 CHF, precum și a sumelor achitate cu titlu de comision

de risc ulterior acestei date, până la data pronunțării prezentei hotărâri.

De asemenea, în

temeiul art. 1088 C. civ., care stabilește o evaluare legală a prejudiciului încercat

de creditor în cazul executării cu întârziere o obligației de a plăti o sumă de

bani, pârâta a fost obligată la plata, către reclamanți, și a dobânzii legale aferente.

În ceea ce privește

capătul de cerere vizând constatarea nulității absolute a clauzei de la art. 3

lit. d) din convenția de credit din 15 noiembrie 2007, vizând data ajustării dobânzii,

potrivit acesteia „banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii

curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând

împrumutatului noua structură a ratei dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată

se va aplica de la data comunicării”.

Considerentele

avute în vedere în ce privește comisionul de risc, vizând posibilitatea analizării

acestei clauze din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000

și ale art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE au fost avute spre analiză și în

privința clauzei referitoare la data ajustării dobânzii.

În plus, raportat

strict la această clauză, prima instanță a apreciat că perspectiva pârâtei, potrivit

căreia, în cazul unor schimbări semnificative pe piața monetară, să poată modifica

unilateral rata dobânzii, nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului

induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie

cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită

în speță, termenul „schimbări semnificative pe piața monetară” fiind extrem de generic,

fără o fundamentare obiectivă și rezonabilă, lăsând loc arbitrariului băncii.

Posibilitatea

unilaterală și discreționară a băncii pârâte de a modifica rata dobânzii bancare

acordată reclamantului pentru creditul obținut de acesta are natura unei clauze

abuzive, prin crearea, în detrimentul consumatorului-reclamant și contrar cerințelor

bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților,

dezechilibru reliefat de creșterea ratei împrumutului de rambursat.

Clauza contractuală

de la art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit a fost găsită

abuzivă, avându-se în vedere dispozițiile art. 4 alin. (1), (2) și (3) din Legea

nr. 193/2000.

Ca și în cazul

comisionului de risc perceput reclamanților, pârâta nu a dovedit că ar fi procedat

la o particularizare a clauzei de la art. 3 lit. d) din condițiile speciale din

contract, în raport de situația acestora.

Cât privește invocarea

de către pârâtă a pretinsei încălcări a dreptului său de proprietate, în accepțiunea

art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, prima instanță a reținut că

libertatea de a desfășura o activitate comercială nu este una absolută, nesupusă

niciunei constrângeri, ci una condiționată de respectarea legilor. Un drept subiectiv,

dacă este folosit contrar scopului său recunoscut de lege, încălcând drepturile

celorlalți, este considerat abuziv, iar cel ce l-a exercitat este responsabil pentru

prejudiciile cauzate, principiu statuat de art. 54 din Constituție și art. 999

C. civ. Tocmai în acest scop a și fost edictată Legea nr. 193/2000, de a impune

o echilibrare reală între raporturile de forță dintre consumatori și comercianți,

iar aducerea convenției de credit în niște limite fixate în temeiul unor dispoziții

legale nu poate avea semnificația restrângerii dreptului pârâtei la proprietatea

privată.

Față de cererea

de acordare a cheltuielilor de judecată, dând eficiență dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., potrivit cu care „partea care cade în pretenții va fi obligată să plătească

cheltuieli de judecată”, prima instanță a obligat pârâta să plătească reclamanților

cheltuielile de judecată în suma de 2.000 RON.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel pârâta V. Bank SA București, criticând hotărârea atacată

ca fiind netemeinică și nelegală. În motivarea apelului, pârâta a arătat că nu pot

face obiectul cercetării sub aspectul caracterului abuziv clauzele referitoare la

modificarea dobânzii curente și cele privind comisionul de risc și că orice interpretare

ar fi contrară dreptului comunitar.

Prin decizia

nr. 120 din 05 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă,

s-a respins apelul declarat de V. Bank România SA împotriva sentinței civile

nr. 410 din 06 martie 2012 pronunțată de Tribunalul lași, secția a ll-a civilă,

contencios administrativ și fiscal, pe care a păstrat-o.

A obligat apelanta

V. Bank România SA să plătească intimatei B.M. cheltuieli de judecată în apel, 3.000

RON.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Nu au putut fi

primite criticile apelantelor referitoare la faptul că cele două clauze contestate

sunt excluse verificării din perspectiva caracterului abuziv, întrucât componentele

la care se referă fac parte din prețul contractului și nu au produs nici un dezechilibru

semnificativ între prestațiile părților.

Art. 4 alin.

(6) din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se

asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea

de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și

serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze

sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Legea nr. 193/2000

este legea de transpunere în dreptul național a Directivei 93/13/CEE privind clauzele

abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în

art. 4 alin. (2), faptul că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește

nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației,

pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe

de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Instanța de apel

a constatat că nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu exclud, automat

și nediferențiat, de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț,

făcând referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în

schimb și la necesitatea exprimării în mod clar și inteligibil a clauzei referitoare

la preț.

În speță, din

modul în care este definit comisionul de risc (art. 3.5 din secțiunea 3 intitulată

„costuri” din condițiile generale) și anume acel comision perceput pentru punerea

la dispoziție a creditului (dar și din lipsa oricăror alte informări, justificări

cu privire la perceperea acestui comision) rezultă că definiția sa este identică

cu cea a dobânzii curente, oferită de art. 3.1, respectiv că pentru același serviciu

se percep două costuri, fără a se face distincție între ele - într-un mod clar și

inteligibil, cum prevede dispoziția comunitară, precum și legea de transpunere a

acesteia.

În acest sens

prima instanță a interpretat corect declarația cuprinsă în preambulul Directivei

93/13/CEE, potrivit cu care, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează

asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuși,

acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze,

în sensul în care instanța poate analiza eventualul caracter abuziv al unuia dintre

cele două costuri prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost.

În jurisprudența

sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consfințit dreptul statuar de a aplica

o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite

instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale

privind definirea directului principal al contractului sau caracterul adecvat al

prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate

în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate

în mod clar și inteligibil [Hotărârea din 03 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de

Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios

Bancarios (Ausbanc), parag. 28-29, 40, 44].

În ceea ce privește

negocierea cu consumatorii a celor două clauze contestate, instanța de apel a reținut

că, deși sarcina probei revenea băncii, în conformitate cu dispozițiile art. 4

alin. (3), instanța de apel nu a putut primi criticile apelantelor referitoare la

faptul că cele două clauze contestate sunt excluse verificării din perspectiva caracterului

abuziv, întrucât componentele la care se referă fac parte din prețul contractului

și nu au produs nici un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților.

Potrivit dispozițiilor

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză este considerată ca nefiind negociată

direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului

să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile

generale de vânzare practicate de comercianți.

În speță, pârâta

a depus la dosar un contract tipizat, cuprinzând clauze nenegociabile, astfel că

susținerile privitoare la negocierea clauzelor cuprinse în condițiile speciale și,

implicit, la necuprinderea comisionului de risc în condițiile generale, au fost

găsite ca vădit nefondate și au fost respinse. Așa cum rezultă din art. 3.5 din

condițiile generale ale convenției de credit, dreptul băncii de a percepe comisionul

de risc a fost stabilit prin condițiile generale (recunoscute ca nefiind negociate)

și nu prin condițiile speciale.

Instanța de apel

a constatat că acest comision nu este definit nici în condițiile generale și nici

în condițiile speciale ale convenției de credit, neputând fi verificată destinația

și funcția acestuia.

Ca atare, instanța

de apel a apreciat ca fiind corectă constatarea primei instanțe, potrivit cu care

consumatorul nu putea negocia un comision al cărui rol și mod de funcționare nu

a fost explicat nicăieri în cuprinsul contractului.

Împrejurarea invocată

de apelante, potrivit cu care reclamanții au avut cunoștință de existența și de

întinderea obligațiilor ce le reveneau, atât sub aspectul valorii, cât și sub cel

al perioadei și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului

de risc, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000.

A valida un astfel de raționament ar echivala cu neaplicarea, în mare parte, a dispozițiilor

acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit

să protejeze tocmai consumatorii care au încheiat deja contracte ce ar putea conține

clauze abuzive.

C. civ. consacră

principiul libertății contractuale, însă art. 969 precizează expres că au putere

de lege doar convențiile legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai acele

situații în care clauzele contractuale consimțite de parte nu au caracter legal,

fiind considerate abuzive.

Pe de altă parte,

stipularea comisionului de risc este instituit în detrimentul reclamanților, contrar

cerințelor bunei-credințe, producând un dezechilibru semnificativ între drepturile

și obligațiile părților prin nestipularea în contract a unei eventuale posibilități

de restituire către împrumutat a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de

risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile

pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.

Or, în speță,

apelanta, prin instituirea și încasarea comisionului de risc, intră în sfera abuzului

de prestație în raport cu intimații, ținând cont de faptul că perceperea și destinația

acestui comision nu este echivalentului vreunui serviciu prestat de bancă pentru

reclamant. În realitate acest comision produce în beneficiul apelantei un venit

nejustificat, suplimentar profitului aferent împrumutului și care ar fi trebuit

realizat prin perceperea dobânzii curente.

În ce privește

clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din convenția de credit vizând data ajustării

dobânzii, potrivit cu care „banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei

dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară,

comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii”, instanța de apel a considerat

că pune sub semnul întrebării echilibrul contractual, deoarece oferă băncii dreptul

de a revizui rata dobânzii curente fără ca noul nivel al dobânzii să fie negociat

cu consumatorul.

Conform art. 1

lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului

de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă,

cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut în contract

și totodată cu condiția informării clientului, care să aibă libertatea de a continua

sau rezilia imediat contractul. Prin „motiv prevăzut în contract” în sensul legii

se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să

știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, va trebui să suporte o

dobândă mărită. Mai mult, în eventualitatea unui litigiu, ea trebuie să poată fi

verificată de către instanță.

Corect a apreciat

prima instanță că motivul unei „schimbări semnificative pe piața monetară” nu îndeplinește

cerințele sus-menționate, o schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară

o apreciază ca fiind semnificativă putând fi apreciată de o alta ca nefiind semnificativă.

Dacă s-ar accepta

ca fiind îndeplinită condiția motivului întemeiat, ar trebui ca, în urma revizuirii

ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, posibilitate

neprevăzută în contract.

Prin urmare apelantele

nu pot invoca, în mod valabil, în apărarea lor prevederile art. 1 din Anexa Legii

nr. 193/2000, nefiind îndeplinită nici condiția prevederii în convenție a posibilității

de reziliere a contractului.

În opinia instanței

de apel, deteriorarea echilibrului contractual are loc și atunci când comerciantul

impune, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează avantaj în detrimentul

consumatorului, ca de exemplu clauzele prin care banca își rezervă dreptul de a

modifica rata dobânzii fără a fi prevăzute motivele obiective care determină o asemenea

modificare sau fără a indica, de o manieră precisă, astfel de motive.

Contractul de

credit este un contract comutativ. Dacă în cazul creditelor cu dobândă fixă drepturile

și obligațiile părților sunt determinate, în cele cu dobândă variabilă acestea sunt

determinabile, în funcție de oscilațiile în orice sens a anumitor factori concreți,

fără a fi implicată în vreun fel voința uneia dintre părți.

Modalitatea în

care apelanta și-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii transformă contractul

de credit într-unul aleatoriu, nefiind cunoscută (și nici posibil de determinat

ulterior) întinderea prestațiilor părților.

Dacă în cazul

creditului cu dobândă fixă părțile, stabilind o rată unică a dobânzii anuale și

cunoscând suma creditului acordat cunosc de la început întinderea exactă a prestațiilor,

în cazul creditului cu dobândă variabilă suma totală de rambursat nu este cunoscută

la semnarea contractului, dar se determină în funcție de evoluția indicilor specificați

în contract. În speță, deși părțile au stabilit inițial rata fixă a dobânzii, prin

voința exclusivă a băncii, aceasta a fost transformată într-o dobândă variabilă.

Instanța de apel

a reținut că cele două clauze contestate sunt lovite de nulitate absolută, caracterul

absolut al sancțiunii civile derogând tocmai din interesul de ordine publică ocrotit,

respectiv protecția consumatorului.

Jurisprudența

Curții de Justiție a Uniunii Europene a statuat ca protecția efectivă a consumatorului

să se poată realiza prin posibilitatea acordată instanței de judecată de a cerceta

în orice moment caracterul abuziv al unei clauze de acest tip, inclusiv în faza

de executare silită, fiind astfel evident că atât legiuitorul comunitar, cât și

cel național, au inclus prevederile privind protecția consumatorului în cadrul reglementărilor

imperative de ordine publică, a căror încălcare atrage sancțiunea nulității absolute.

Reținând culpa

procesuală a apelantei în temeiul dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. aceasta a

fost obligată să achite intimaților suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta V. Bank România SA, aducându-i următoarele critici:

de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea

nr. 193/2000 și ale art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Recurenta a arătat

că, potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, orice

directivă are efect obligatoriu pentru fiecare stat membru, deci și Directiva

nr. 93/13/CEE, situație în care instanța de apel trebuia să dea prioritate textului,

clar, al Directivei și să constate că acele clauze care se referă la prețul unui

serviciu, în speța de față dobânda și comisioanele, nu pot face obiectul analizei

din perspectiva caracterului lor abuziv.

În conformitate

cu art. 3 lit. g) și i) din Directiva nr. 2008/48, dobânda anuală efectivă - DAE,

reprezintă costul total al creditului, care este format, inclusiv, din dobândă și

comision.

Ca atare, clauzele

privitoare la dobândă și comisioane, fiind elemente ce formează costul total al

creditului, nu pot fi supuse unui control privind caracterul abuziv.

Recurenta-pârâtă

a mai susținut că nici din punctul de vedere al dispozițiilor art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 193/2000, respectivele clauze nu pot fi considerate abuzive, deoarece

nu sunt întrunite condițiile cerute de acest articol, respectiv: clauza să nu fi

fost negociată direct cu consumatorul; clauza să fie contrară bunei-credințe; prin

ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Recurenta-pârâtă

a analizat fiecare dintre aceste condiții, în parte, susținând că, potrivit probatoriului

existent la dosarul cauzei, niciuna dintre condiții nu este îndeplinită.

de apel a fost dată cu greșita aplicare a legii în ce privește dreptul băncii de

a percepe comisionul de risc.

Astfel, valoarea

comisionului de risc este în strânsă legătură cu rata de schimb RON/franc elvețian,

iar deprecierea monedei naționale nu poate constitui un criteriu pentru analizarea

caracterului abuziv al clauzei în discuție, având în vedere dispozițiile art. 1578

din vechiul C. civ. și ținând cont de faptul că la semnarea contractului consumatorul

a fost de acord cu această clauză.

S-a mai susținut

că în contract s-a prevăzut faptul că acest comision se percepe pentru punerea la

dispoziție a creditului, acest coeficient fiind stabilit în mod concret, prevederile

legale anterioare adoptării O.U.G. nr. 50/2010, neinterzicând un astfel de comision.

Recurenta-pârâtă

a mai susținut că și comisionul de risc face parte din prețul contractului, fiind,

astfel, un element al prețului creditului, riscul bancar fiind un element de care

banca este obligată să țină cont.

Perceperea comisionului

de risc a fost consimțită contractual de către reclamanți, fiind obligatorie între

părțile semnatare ale contractului, potrivit art. 969 C. civ.

Nici această clauză

nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților,

nu orice dezechilibru putând releva o clauză abuzivă.

Pentru aceleași

considerente, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală

cu privire la caracterul pretins abuziv al clauzei ce reglementează posibilitatea

ajustării dobânzii curente.

Sub acest aspect,

recurenta a subliniat faptul că prevederea din art. 3 lit. d) din contract nu are

caracter abuziv, deoarece posibilitatea băncii de a revizui cuantumul dobânzii nu

creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, băncile fiind

nevoite, de cele mai multe ori să recurgă la împrumuturi de la alte bănci, pentru

a putea, la rândul lor să acorde credite, deoarece depozitele unei bănci nu sunt

suficiente, de obicei, pentru a acoperi cererea de credite, astfel încât băncile

sunt nevoite să ajusteze dobânzile percepute la creditele acordate, pentru a-și

acoperi propriile costuri cu obținerea de împrumuturi de la alte bănci.

La data de 05

iunie 2013 intimații-reclamanți B.M. și B.S.L. au depus întâmpinare prin care au

solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Hotărârea instanței

de apel a fost dată cu corecta aplicare, atât a dispozițiilor art. 4 alin. (6) [și

nu alin. (5), cum a indicat recurenta] din Legea nr. 193/2000, cât și ale art. 4

alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Pe de o parte,

recurenta-pârâtă nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, făcând,

mai degrabă, o critică de netemeinicie a deciziei recurate, în sensul că reclamanții

nu ar fi dovedit caracterul abuziv al clauzelor pe care Ie-a invocat că ar avea

caracter abuziv, nefiind îndeplinite, cumulativ, condițiile de nenegociere directă

cu consumatorul, de a fi contrară bunei-credințe și de a crea un dezechilibru semnificativ

între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, aceste

critici vizând nedovedirea caracterului abuziv și nu nelegalitatea deciziei recurate,

or, sub acest aspect, decizia recurată nu mai poate fi analizată, având în vedere

că pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Pe de altă parte,

instanța de recurs a constatat că instanța de apel a făcut o analiză atât a legalității,

cât și a temeiniciei hotărârii apelate, arătând, pe larg, de ce respectivele clauze,

respectiv art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției

de credit, sunt abuzive, precum și de ce instanța de judecată poate să analizeze

caracterul abuziv al acestora.

De altfel, și

Înalta Curte, analizând criticile formulate, a constatat că o instanță poate să

analizeze caracterul abuziv al clauzelor care privesc prețul contractului, deoarece

atât prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, cât și prevederile

art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, arată faptul că nu poate fi făcută apreciere

a caracterului abuziv al acestor clauze, în măsura în care acestea sunt exprimate

„în mod clar și inteligibil”, respectiv „într-un limbaj ușor inteligibil”.

Or, pe de o parte,

instanța de apel, ca de altfel și prima instanță, a arătat că aceste clauze nu au

fost formulate într-un astfel de limbaj, că tocmai modul de formulare, imprecis,

neclar, care nu arată în ce constau „schimbările semnificative” privitor la dobânda

fixă prevăzută de art. 3 lit. d), precum și caracterul „nenegociat” al dispozițiilor

art. 5 lit. a) din condițiile speciale, dau posibilitatea instanțelor judecătorești

de a analiza caracterul abuziv al acestor clauze, iar, pe de altă parte, potrivit

jurisprudenței C.J.U.E., care este obligatorie pentru instanțele naționale, „este

permis instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale

privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al

prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile prestate

în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate

în mod clar și inteligibil” (Hotărârea nr. 3 din 10 iunie 2010, cauza C 484/2008).

Nu poate fi reținută

susținerea recurentei-pârâte în sensul că reclamanții au știut de la bun început

care este conținutul clauzelor contractuale și că în cauză trebuie aplicat principiul

executării convențiilor legal încheiate, conform art. 969 din vechiul C. civ., deoarece

părțile au calități speciale, pârâta fiind un profesionist, iar reclamanții având

calitate de consumatori, aceștia din urmă aflându-se într-o poziție inferioară profesionistului,

atât din punct de vedere al cunoștințelor de specialitate, cât și al posibilității

de a negocia contractul, Legea nr. 193/2000, fiind adoptată, în transpunerea în

dreptul național a Directivei nr. 93/13/CEE, tocmai pentru protejarea consumatorilor

împotriva clauzelor abuzive, astfel cum sunt definite în aceste acte normative,

introduse de către profesioniști în contractele de adeziune, încheiate cu consumatorii,

cum este cazul și în speța de față.

Ca atare, constatând

că decizia recurată a fost dată cu legala aplicare a dispozițiilor art. 4 alin.

(2) din Directiva nr. 93/13/CEE, cât și a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea

nr. 193/2000, în baza art. 312 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâta V. Bank România SA București împotriva

deciziei nr. 137 din 14 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția

civilă.

În baza art. 274

C. proc. civ. va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de

cheltuieli de judecată, către intimații-reclamanți B.M. și B.S.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta V. Bank România SA București împotriva deciziei nr.

120 din 05 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă.

Obligă recurenta-pârâtă

la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatii-reclamanti

B.M. și B.S.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 iunie 2013.