ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4325/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Mureș, la data de 22 octombrie 2015, sub dosarul nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., să se dispună: - constatarea nulității absolute a clauzei cuprinse în pct. 4.1 lit. a) din Condițiile generale ale Convenției de credit nr. x/AT/09.05.2007 referitoare la restituirea împrumutului în CHF ca fiind abuzivă, conversia în RON a creditului (la data semnării contractului de credit) și obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în mod abuziv, cu dobânda legală de la data plății, până la restituirea efectivă; - constatarea nulității absolute a clauzelor cuprinse în pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr. x/AT/09.05.2007 și în pct. 3.5. din Condițiile generale ale aceleiași convenții, privind comisionul de risc, ca fiind abuzive și eliminarea lor din Convenția încheiată între părți; - repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate lunar cu titlu de comision de risc și comision de rambursare în avans - de la data semnării convenției de credit și până la restituirea în întregime a creditului de către reclamanți; - obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor mai sus indicate, de la data încasării și până la restituirea efectivă. În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 3982 din 21 iulie 2016 pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș, în dosarul nr. x/2015, s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea petitului 1 al acțiunii introductive și s-a admis în parte cererea introductivă formulată de reclamanții B. și A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A.. S-a constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea absolută a următoarelor clauze din Condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/AT/09.05.2007: clauza cuprinsă în art. 5 lit. a) și în) art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției, privind comisionul de risc, ca și clauze abuzive. S-a dispus eliminarea acestor clauze sus-menționate din convenție și obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate de reclamanți cu acest titlu, de la data achitării și până la zi, sume asupra cărora urma să se calculeze dobânda legală de la data achitării și până la data restituirii integrale.

Prin încheierea de ședință din 14 februarie 2017 pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș, în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamanții B. și A., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. (continuatoare în drepturi a S.C. C. SA) și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în alin. (1) al minutei și dispozitivului sentinței civile nr. 3982 din 21 iulie 2016 pronunțate de Judecătoria Târgu Mureș, în dosarul nr. x/2015, în sensul înscrierii corecte a denumirii pârâtei, ca fiind S.C. D. S.A. (continuatoare în drepturi a S.C. C. SA), iar nu S.C. C. S.A., cum greșit s-a consemnat. S-a respins ca neîntemeiată cererea de îndreptare eroare materială în ceea ce privește indicarea cuantumului comisionului de risc.

Împotriva sentinței civile nr. 3982 din 21 iulie 2016 pronunțate de Judecătoria Târgu Mureș, în dosarul nr. x/2015, au declarat apel reclamanții B. și A. și pârâta D. S.A.. Totodată, reclamanții B. și A. au declarat apel și împotriva încheierii de ședință din 14 februarie 2017 pronunțate de Judecătoria Târgu Mureș, în dosarul nr. x/2015.

Prin decizia civilă nr. 335/A din 12 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș s-a dispus declinarea competenței de soluționare a apelurilor declarate de reclamanții B. și A. și pârâta D. S.A., în favoarea Tribunalului Mureș, secția Civilă.

Prin decizia civilă nr. 666 din 22 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Mureș, secția Civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Mureș. Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, iar dosarul a fost trimis Curții de Apel Târgu Mureș pentru soluționarea conflictului.

Prin sentința nr. 63/CF din 10 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a stabilit competența de soluționare în favoarea Tribunalului Specializat Mureș.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Mureș, sub dosarul nr. x/2015.

Prin decizia nr. 18/A din 29 ianuarie 2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca neîntemeiat apelul declarat de pârâta D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3982 din 21 iulie 2016 și a încheierii din 14 februarie 2017 pronunțate de Judecătoria Târgu Mureș, în dosarele nr. x/2015 și nr. y/2015 S-a admis apelul formulat de reclamanții B. și A. împotriva sentinței civile nr. 3982 din 21 iulie 2016 pronunțată de Judecătoria Târgu-Mureș, în dosarul nr. x/2015. S-a dispus schimbarea în parte a hotărârii apelate, după cum urmează: S-a dispus înlăturarea considerentelor prin care s-au analizat pe fond pretențiile aferente capătului de cerere nr. x cu menținerea soluției primei instanțe care a luat act de cererea de renunțare la judecata acestui petit. S-a constatat că au caracter abuziv următoarele prevederi: - pct. 5 lit. b) din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr. x/AT/09.05.2007 și pct. 3.7 din Condițiile generale ale aceleași convenții, referitoare la comisionul de rambursare anticipată; A fost obligată pârâta D. S.A. să înlăture din Convenția de credit sus-menționată dispozițiile cu privire la care s-a stabilit că au un caracter abuziv. A fost obligată pârâta D. S.A. să restituie reclamanților sumele de bani percepute în temeiul clauzelor cu privire la care s-a stabilit că au un caracter abuziv, precum și la plata dobânzilor legale aferente acestor sume, calculate de la data încasării și până la data restituirii integrale. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate. A fost obligată pârâta D. S.A. la plata către reclamanți a sumei de 2.500 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat. S-a respins ca neîntemeiat apelul formulat de reclamanții B. și A. împotriva încheierii din 14 februarie 2017 pronunțate de Judecătoria Târgu-Mureș, în dosarul cu nr. x/2015

Împotriva deciziei nr. 18/A din 29 ianuarie 2018 pronunțate de Tribunalul Specializat Mureș a declarat recurs pârâta D. S.A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia civilă nr. 1445/R din 28 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost declinată competența de soluționare a recursului declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei nr. 18/A din 29 ianuarie 2018 pronunțate de Tribunalul Specializat Mureș, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 13 iulie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Specializat Mureș, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON. Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON. În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel. Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții. Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională. Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON. Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri. Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege." Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată." Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același cod impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus. Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare. Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017. Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Specializat Mureș, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Târgu Mureș, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.