ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 199/2018

Asupra cererii de recurs de față

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Specializat Mureș la data de 25 iunie 2015 reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. SA să se constate nulitatea absolută a următoarelor clauze contractuale:

- clauza prevăzută la art. 5.1 lit. a) din Contractul de credit și de garanție bancară nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului de acordare, astfel cum acesta a fost modificat prin Actele adiționale nr. 1 din 09 aprilie 2009, nr. 2 din 30 septembrie 2009, nr. 3 din 09 aprilie 2010;

- clauza prevăzută la art. 5.1 lit. f) din Contractul de credit și de garanție bancară nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin Actele adiționale nr. 4 din 08 aprilie 2011 și nr. 5 din 22 iunie 2011;

- clauza prevăzută la art. 5.1 lit. g) din Contractul de credit și de garanție bancară nr. 760155 din 09 aprilie 2008, privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin actele adiționale nr. 6 din 30 martie 2012, nr. 7 din 21 decembrie 2012;

- clauza prevăzută la art. 5.1 lit. h) din Contractul de credit și de garanție bancară nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin Actul adițional nr. 8 din 05 aprilie 2013;

- clauza prevăzută la art. 5.1 lit. i) din Contractul de credit și de garanție bancară nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin Actul adițional nr. 9 din 04 aprilie 2014.

Totodată, ca urmare a constatării caracterului abuziv al respectivelor clauze contractuale, reclamantul a solicitat obligarea societății pârâte la restituirea sumei de 406.906,64 euro, prin echivalentul în RON la data efectuării plății, această sumă fiind încasată de către pârâtă cu titlu de comision de acordare/comision pentru serviciu suplimentar în perioada aprilie 2008 - octombrie 2014, precum și a sumelor percepute ulterior cu acest titlu, până la data executării efective a obligației de restituire, cu obligarea pârâtei și la plata dobânzii legale, aferente sumelor a căror restituire se solicită, calculată până la data plății efective.

Prin Sentința nr. 141 din 8 noiembrie 2015, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. România SA, având ca obiect constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale, cu obligarea reclamantului la plata sumei de 8.234,03 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către societatea pârâtă.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A.

Prin Decizia nr. 594/A din 24 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 141 din 18 noiembrie 2015 a Tribunalului Specializat Mureș și, în consecință: s-a schimbat, în tot, sentința atacată în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. SA, constatându-se nulitatea absolută a următoarelor clauze contractuale:

- clauza prevăzută la art. 5.1 lit. a) din Contractul de credit și de garanție bancară nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului de acordare, astfel cum acesta a fost modificat prin Actele adiționale nr. 1 din 09 aprilie 2009, nr. 2 din 30 septembrie 2009, nr. 3 din 09 aprilie 2010;

- clauza prevăzută la art. 5.1 lit. f) din Contractul de credit și de garanție bancară nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin Actele adiționale nr. 4 din 08 aprilie 2011 și nr. 5 din 22 iunie 2011;

- clauza prevăzută la art. 5.1 lit. g) din Contractul de credit și de garanție bancară nr. 760155 din 09 aprilie 2008, privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin actele adiționale nr. 6 din 30 martie 2012, nr. 7 din 21 decembrie 2012;

- clauza prevăzută Ia art. 5.1 lit. h) din Contractul de credit și de garanție bancară nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin Actul adițional nr. 8 din 05 aprilie 2013;

- clauza prevăzută la art. 5.1 lit. i) din Contractul de credit și de garanție bancară nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin Actul adițional nr. 9 din 04 aprilie 2014; totodată, prin aceeași decizie, s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea sumei de 406.906,64 euro, prin echivalentul în RON la data efectuării plății, această sumă fiind încasată de către aceasta cu titlu de comision de acordare/comision pentru serviciu suplimentar în perioada aprilie 2008 - octombrie 2014, precum și a sumelor percepute ulterior cu acest titlu, până la data executării efective a obligației de restituire, precum și la plata dobânzii legale, aferente sumelor a căror restituire se solicită, calculată până la data plății efective;

definitivă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. România SA București, solicitând, în conformitate cu dispozițiile art. 496 și art. 497 noul C. proc. civ., admiterea recursului, cu consecința casării hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Examinându-se cererea de recurs, în cadrul procedurii de regularizare a cererii, în baza art. XVII alin. (3) raportat la art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și art. 486 C. proc. civ. s-a constatat că, cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486 C. proc. civ.

În raport de dispozițiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., s-a constatat că recurenta a achitat taxa judiciară de timbru prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, în sumă de 15.559 RON.

Recursul este formulat în cadrul termenului procedural prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

La data de 17 februarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. teza I, cu referire la art. 471 alin. (5) din C. proc. civ. s-a dispus comunicarea recursului către intimat, cu mențiunea de a depune la dosarul cauzei întâmpinare în termen de cel mult 30 de zile.

La data de 20 martie 2017 s-a constatat că intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

În conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) teza I, cu referire la art. 471 alin. (6) din Legea nr. 134/2010 - noul C. proc. civ., raportat la art. XVII alin. (3) și art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013, s-a dispus comunicarea întâmpinării formulate de intimat către recurentă, punându-i-se în vedere obligația de a depune răspuns la întâmpinare, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, recurenta conformându-se acestei solicitări și formulând răspuns la întâmpinare.

În baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, fiind desemnată persoana în vederea întocmirii raportului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 21 iunie 2017 potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 8 noiembrie 2017, a fost admis în principiu recursul și a fost fixat termen la data de 31 ianuarie 2018 în vederea soluționării recursului.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 8 și 6 C. proc. civ.

Recurenta susține că hotărârea atacata este nelegală, întrucât este rezultatul încălcării și aplicării greșite a prevederilor legale incidente în speță, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., sub următoarele aspecte: aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori la speța de față, în sensul că instanța de apel în mod eronat a stabilit calitatea de consumator a intimatului-reclamant, fără a ține cont de îndrumările/interpretările date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în scopul analizării tuturor împrejurărilor care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop a fost utilizat împrumutul; art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în sensul că instanța de apel în mod greșit a interpretat aceste dispoziții legale, în ceea ce privește dovada caracterului negociat al contractului; art. 4 alin. (5) și (6) din Legea nr. 193/2000, sub aspectul aprecierii/evaluării caracterului abuziv al unor clauze contractuale; prin reținerea în cuprinsul considerentelor deciziei a unui text de lege care nu se aplică în cazul raportului juridic dedus judecății, respectiv art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, act normativ care se aplică exclusiv contractelor încheiate în scopul finanțării unor investiții imobiliare.

Recurenta mai susține că hotărârea conține o motivare contradictorie, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 6, C. proc. civ., în sensul că, deși instanța de apel reține recunoașterile exprimate de intimatul-reclamant prin care acesta menționează împrejurarea că restituirea sumelor împrumutate ar fi urmat să se facă prin valorificarea terenurilor aflate în proprietate prin obținerea unui profit de 30% ca efect al creșterii prețurilor pe piața imobiliară, în mod contradictoriu instanța apreciază că destinația creditului a fost una personală; în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, cu toate că instanța de apel reține faptul că perceperea comisionului de acordare/comision pentru serviciu suplimentar nu poate constitui un abuz, atâta vreme cât el reprezintă costul unor servicii prestate de către bancă pentru client, ulterior, reține caracterul abuziv al clauzelor contestate în raport de faptul că în cuprinsul contractului nu ar fi fost definite serviciile ce au fost prestate efectiv.

Înalta Curte, analizând recursul prin prisma motivelor invocate îl va respinge ca nefondat pentru considerentele ce succed.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenta susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori la speța de față, în sensul că instanța de apel în mod eronat a stabilit calitatea de consumator a intimatului-reclamant, fără a ține cont de îndrumările/interpretările date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în scopul analizării tuturor împrejurărilor care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop a fost utilizat împrumutul.

Critica este nefondată. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența acestei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

Calitatea de consumator a reclamantului derivă din contractul de credit perfectat între părți potrivit căruia, la Cap. III, cu denumirea marginală "Obiectul contractului de credit", s-a prevăzut faptul că "Obiectul prezentului contract îl reprezintă finanțarea împrumutatului cu suma de 1.500.000 euro, reprezentând facilitate de credit pentru nevoi personale nenominalizate", la Cap. VI, art. 6.1. din contract menționându-se în mod expres împrejurarea potrivit căreia "creditul va fi utilizat pentru nevoi personale nenominalizate".

În condițiile în care părțile au prevăzut expres destinația creditului sarcina probei contrare și anume utilizarea creditului în scopuri comerciale, îi revenea băncii.

Or, astfel cum a reținut și instanța de apel, elementele de fapt reținute de prima instanță ca fiind concludente, constând în cuantumul sumei împrumutate, termenul scurt de rambursare, destinația efectivă a banilor împrumutați, împrejurarea că ulterior încheierii contractului de credit, apelantul a acordat suma de cca. 600.000 euro cu titlu de împrumut lui C., care, la rândul său, oferise garanții de aceeași valoare pentru contractarea creditului respectiv suma de 190.000 euro cu titlu de împrumut părinților apelantului-reclamant, care, la rândul lor oferiseră garanții cu ajutorul cărora apelantul-reclamant a contractat creditul, încheierea de acte adiționale succesive prin care a fost prelungită durata de rambursare, nu sunt de natură a demonstra fără dubiu că scopul contractării creditului ar fi fost obținerea de profit în cadrul unei activități profesionale.

În consecință, nefiind răsturnată prezumția calității de consumator a împrumutatului raportat la destinația creditului astfel cum s-a precizat prin convenția de credit, rezultă că acesta beneficiază de protecția Legii nr. 193/2000.

Nici criticile prin care se susține că instanța de apel, în mod greșit, a interpretat art. 4 alin. (2), (5) și (6) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește dovada caracterului negociat al contractului și aspectul caracterului abuziv al unor clauze contractuale, nu sunt fondate.

Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv iar potrivit alin. (3) teza finală dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe în acest sens.

Așadar, profesionistul are sarcina probei în ceea ce privește caracterul negociat al contractului, textul de lege instituind o prezumție de nenegociere care trebuie răsturnată prin dovada contrară.

Instanța a fost învestită cu analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit și cel pentru serviciu suplimentar, în ambele situații reținând că nu reiese din contract corespondența acestor costuri în servicii bancare, motiv pentru care condiția bunei credințe nu a fost reținută ca fiind confirmată.

Cum proba contrară nu a fost făcută, în sensul negocierii contractului în ceea ce privește conținutul concret al clauzelor contractuale, în mod corect s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor sus-menționate.

Contrar susținerilor recurentei, obligația de transparență în ceea ce privește serviciile oferite consumatorilor este reglementată de Legea nr. 193/2000 în art. 1 potrivit căruia orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Aceasta nu înseamnă altceva decât faptul că banca are obligația să stipuleze clar pentru ce servicii pretinde sume de bani de la consumator. Or, în lipsa evidențierii serviciilor aferente costurilor rezultate prin perceperea comisionului de acordare credit și cel suplimentar, este evidentă încălcarea obligației de transparență sancționată de lege cu nulitatea clauzei.

În ceea ce privește susținerea recurentei că cele două clauze privind comisionul de acordare și cel pentru servicii suplimentare sunt excluse de al analiza caracterului abuziv în virtutea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât fac parte din prețul contractului, instanța nu o poate primi întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, recurenta a încălcat obligația de transparență.

Astfel, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Așadar, textul de lege prevede o condiție importantă pentru excluderea unei clauze de la examinarea caracterului abuziv și anume: să fie exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Or, astfel cum s-a reținut anterior, această condiție nu este îndeplinită în cauză întrucât pentru sumele cu titlu de comision de acordare și de serviciu suplimentar nu există o contraprestație din partea băncii, ca atare nu se poate susține caracterul inteligibil al acestora.

Este real că instanța de apel a menționat în cuprinsul considerentelor deciziei Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, însă referirea la această lege nu fundamentează soluția pronunțată ci doar punctează necesitatea respectării obligației de transparență de către profesionist.

Recurenta a mai susținut faptul că hotărârea atacată conține o motivare contradictorie, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că, deși instanța de apel reține recunoașterile exprimate de intimatul-reclamant prin care acesta menționează împrejurarea că restituirea sumelor împrumutate ar fi urmat să se facă prin valorificarea terenurilor aflate în proprietate prin obținerea unui profit de 30% ca efect al creșterii prețurilor pe piața imobiliară, în mod contradictoriu instanța apreciază că destinația creditului a fost una personală.

Critica este nefondată. Faptul că instanța de apel a analizat în considerente toate apărările părților și a răspuns motivat și punctual acestora, nu relevă un caracter contradictoriu al deciziei atâta timp cât instanța a prezentat clar argumentele reținute în susținerea soluției în mod similar, nici critica privind aspectul contradictoriu al reținerilor instanței privind perceperea comisionului de acordare/comision pentru serviciu suplimentar nu poate fi primită.

Faptul că instanța de apel a prezentat o analiză în detaliu a celor două clauze raportat la condițiile legale aplicabile nu conferă aspect contradictoriu având în vedere că în finalul acestei analize instanța concluzionează asupra caracterului abuziv al acestora prin raportare la lipsa prestațiilor aferente costurilor pretinse de bancă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ. constatând că motivele de nelegalitate nu sunt fondate, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. România SA împotriva Deciziei nr. 594/A din 24 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2018.

Procesat de GGC - CT