ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 690/2017

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12.08.2014 pe rolul Tribunalului București, secția a Vi-a Civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute la art. 2, art. 3, art. 5 și art. 6.3. din contractul de credit nr. x/27.08.2009, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale nr. x/25.09.2009, nr. y/25.11.2009, nr. z/27.02.2010 și nr. 4/27.08.2010, a clauzelor abuzive prevăzute de art. 2, art. 3, art. 5 și art. 6.3. din contractul de credit nr. x/02.11.2009, modificat prin actele adiționale nr. x/02.02.2010, nr. y/01.08.2010, nr. z/27.02.2010 și nr. 4/27.08.2010, să se constate nulitatea absolută a clauzei abuzive prevăzute de art. 2 din actul adițional nr. x/02.02.2010 la contractul de credit nr. x/02.11.2009 și actul adițional nr. x/25.09.2009 la contractul de credit x/27.08.2009, prin care se percepe un comision la suplimentarea creditului și să se constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute la art. 2, art. 3, art. 5 și art. 6.3. din contractul de credit nr. x/17.03.2010, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale nr. x/20.04.2010 și nr. y/17.09.2010.

Ca urmare a stabilirii caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 2 și art. 6.3 din contractele de credit enunțate mai sus, precum și al art. 2 din actul adițional nr. x/02.02.2010 la contractul de credit nr. x/02.11.2009 și din actul adițional nr. x/17.09.2010 la contractul de credit nr. x/17.03.2010, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 403.850 euro, achitate cu titlu de dobândă, precum și actualizarea sumei cu rata inflației la data plății efective și a sumelor achitate cu titlu de comision la acordarea/suplimentarea creditului.

La data de 14.10.2014 reclamantul a precizat obiectul cererii de chemare în judecată, arătând că suma de 403.850 euro (1.794.103,63 RON la cursul de schimb afișat de B.N.R. la data introducerii acțiunii) reprezintă dobânda achitată în baza tuturor contractelor de credit atacate și că solicită restituirea comisionului la acordarea/suplimentarea creditului, în valoare totală de 16.521,25 euro (73.395,65 RON la cursul de schimb afișat de B.N.R. la data introducerii acțiunii); totodată, a solicitat actualizarea cu rata inflației a sumei de 403.850 euro, începând cu 31.05.2011 (data ultimei operațiuni de plată a dobânzii) până la 12.08.2014 (data introducerii acțiunii), precum și actualizarea cu rata inflației a sumelor reprezentând comision de acordare/suplimentare a creditului.

Prin sentința civilă 1415/20.03.2015 Tribunalul București, secția a VI-a a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A. solicitând în principal anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei la Tribunalul București în vederea rejudecării, iar în subsidiar schimbarea în tot a sentinței atacate.

Prin decizia civilă nr. 467/15 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1415/20 martie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivare, a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material; a fost invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale".

Astfel, a arătat că pentru a avea calitatea de consumator, o persoană fizică trebuie să îndeplinească două condiții, respectiv să procure bunuri sau servicii pentru satisfacerea unui interes personal, iar bunurile și serviciile să fie procurate într-un scop neprofesional, acest din urmă criteriu conducând la distincția de bază dintre consumator - persoană fizică și persoanele juridice.

În acest context, a susținut că scopul perfectării contractelor de credit în litigiu este unul personal, doar în cererea privind contractul de credit nr. x/2009 menționându-se că sumele sunt destinate investițiilor imobiliare.

Prin urmare, în opinia recurentului, în mod greșit instanța de apel a extins prevederile contractului de credit nr. x/2009 și la celelalte două contracte de credit

A susținut recurentul că este irelevantă situația financiară a unei persoane, din perspectiva calificării acesteia drept consumator. Or, cu încălcarea art. 2 din Legea nr. 193/2000, instanța de apel a analizat acest aspect, concluzionând că este o persoană peste medie din punct de vedere financiar, motiv pentru care nu poate fi considerat "consumator".

În continuare, a arătat că punctul de vedere al instanței de apel este greșit, art. 2 din Legea nr. 193/2000 referindu-se la încheierea unor contracte pentru satisfacerea unor "nevoi personale", care sunt diferite în funcție de statutul financiar al fiecăruia.

În acest context, a susținut că are calitatea de consumator în sensul legislației protecției consumatorilor, fiind o persoană fizică care a încheiat contractele de credit cu un profesionist, în scopuri personale, exterioare oricărei activități comerciale, iar această împrejurare rezultă din respectivele contracte.

A arătat recurentul că pentru a avea calitatea de consumator nu este obligatoriu să contracteze credite doar în situații dificile ale vieții, dar și că Legea nr. 193/2000 nu face nicio referire la ocupația persoanei fizice, astfel că incidența acesteia poate fi invocată de persoane fizice care încheie contracte în scop personal, indiferent de calitatea acestora, același principiu aplicându-se și în cazul oamenilor de afaceri.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în termenul prevăzut de art. 485 C. proc. civ.

La 12.10.2014, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la 01.11.2016 recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

În baza recursului, a întâmpinării și a răspunsului la întâmpinare s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prevăzut de art. 493 alin. (2) noul C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport apreciindu-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2007 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., acestea neformulând în scris un punct de vedere asupra raportului.

Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând soluția dată de instanța de apel sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, susținând că are calitatea de consumator în sensul legislației protecției consumatorilor, fiind o persoană fizică care a încheiat contractele de credit cu un profesionist, în scopuri personale, exterioare, oricărei activități comerciale, iar această împrejurare rezultă din respectivele contracte.

Pentru a formula cererea de chemare în judecată reclamantul s-a prevalat de dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 193/2000 se pot prevala de dispozițiile acestei legi numai acele subiecte de drept care au calitatea de consumatori în sensul Legii nr. 193/2000.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului Uniunii Europene nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, pentru interpretarea noțiunii de consumator trebuie avută în vedere și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene creată în interpretarea acestei directive.

În conformitate cu art. 2 lit. b) din directivă este consumator orice persoană fizică acționând în scopuri ce se află în afara activității sale profesionale în cadrul contractelor reglementate de directivă.

Înalta Curte reține că, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat deja în C-110/14 (Horațiu Ovidiu Costea împotriva S.C. Volksbank România S.A.) că una și aceeași persoană poate acționa în calitate de consumator în cadrul anumitor operațiuni și în calitate de vânzător sau furnizor în cadrul altora. A subliniat totodată că noțiunea de consumator, în sensul art. 2 lit. b) din directivă, are (…) un caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană dispune în mod real.

Instanța de fond, ca și instanța de apel au acționat în limitele de competență recunoscute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care a stabilit că pentru a verifica dacă împrumutatul este consumator în contextul directivei și a legii naționale de transpunere, instanța națională trebuie să țină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu.

Instanța de apel a făcut o evaluare a calității reclamantului prin raportare la noțiunea de consumator, astfel cum aceasta este definită în norma internă și în cea europeană, reținând că reclamantul apare ca o persoană care desfășoară activități de comerț, fiind un profesionist și nu un consumator în înțelesul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și nu poate beneficia de protecția desemnată de Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Uniunii Europene.

Înalta Curte constată că instanța judecătorească a respectat, aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză și analizând cu rigurozitate dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 a statuat în mod corect că reclamantul a contractat creditele în cadrul amplu al unei activități imobiliare, având caracter comercial prin perseverența și repetitivitatea de care acesta a dat dovadă, fiind exceptat astfel de la protecția specifică unui consumator.

Contractele de credit au fost încheiate sub incidența vechiul C. civ. și Codului Comercial, acte normative ce guvernează contractele dar și modificările aduse acestora generate de nerespectarea de către recurent a scadenței inițiale.

Sub imperiul acestor acte normative (art. 7 coroborat cu art. 3 Codul comercial) și persoana fizică deținea calitatea de comerciant, desfășurând prin urmare activități comerciale, dacă săvârșea fapte de comerț obiective cu caracter de profesiune în scopul obținerii unui profit.

Pentru dobândirea calității de comerciant de către persoana fizică (exceptată astfel de la protecția legislației speciale incidente) este suficientă probarea situației de fapt specifice, caracterul profesional, și nu accidental, izolat al săvârșirii faptelor de comerț.

În acest cadru, nu este necesar ca asemenea activități să îmbrace și un caracter exclusiv sau principal, ci doar să se desfășoare cu un grad de repetabilitate, care să denote obișnuința (ce poate duce la profesionalizare și la o anumită poziție socială) și obiectivul comun al obținerii profitului menit să-i asigure resursele inclusiv pentru existența sa și a familiei, independent însă de realizarea efectivă a acestuia.

Instanța de apel a reținut în mod corect, în raport de starea de fapt stabilită necenzurabilă în recurs, că prezumția relativă că reclamantul a contractat creditele pentru nevoi de consum a fost răsturnată, reclamantul împrumutând banii în scopul obținerii de profit prin reinvestirea lor, profit ce la momentul contractării a apărut suficient atât pentru acoperirea capitalului cât și pentru acoperirea dobânzilor contractuale, scop care se subscrie unor preocupări de afaceri, unei activități comerciale, astfel că reclamantul nu se încadrează în noțiunea de consumator reglementată de Legea nr. 193/2000.

Sub aspectul criticii referitoare la faptul că instanța de apel a extins prevederile contractului de credit nr. x/2009 și la celelalte două contracte de credit Înalta Curte reține că chiar dacă numai în contractul nr. x/02.12.2009 se prevede expres că sumele sunt destinate investițiilor imobiliare și celelalte două contracte nu pot fi justificate pentru nevoi de consum, având în vedere sumele mari acordate - 253.750 euro, în temeiul contractului nr. x/27.08.2009, valoare ce a fost suplimentată cu suma de 42.123 euro prin actul adițional nr. x/25.09.2009 și cu suma de 5.000 euro prin actul adițional nr. x/25.11.2009; 304.500 euro, în temeiul contractului de credit nr. x/17.03.2010, sumă ce a fost suplimentată cu valoarea de 100.000 euro prin actul adițional nr. x/20.04.2010 -, perioada scurtă de creditare - stabilită inițial pentru un interval de 6 luni, care a fost prelungit pentru fiecare contract de credit până la 31.12.2010 - în care reclamantul consuma o sumă de peste 750.000 euro, dar și avea capacitatea să restituie această sumă plus dobânzile aferente, fluxul monetar între reclamant și instituția creditoare, numărul mare de imobile deținute în proprietate, numărul și valoarea mare a împrumuturilor contractate de la alte instituții de credit și persoane fizice, precum și semnarea unor convenții civile, comerciale privind împrumuturile încheiate.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Din această perspectivă criticile referitoare la reținerea greșită a situației de fapt nu se impun a fi analizate întrucât vizează netemeinicia și nu nelegalitatea soluției pronunțate în apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că în speță nu se verifică existența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încât se va respinge recursul ca nefondat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 467/15.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 aprilie 2017.