ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2486/2018

Ședința publică din data de 6 iunie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Lugoj la data de 02.02.2016, sub nr. dosar x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța în cauză:

- să constate că suma efectiv împrumutată și pusă la dispoziție reclamantului prin contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/06.05.2008 a fost de 73.000 franci elvețieni, echivalentul a 203.572,60 RON;

- să constate că următoarele clauze au caracter abuziv:

a) clauza de comision de procesare credit în sumă de 1387 franci elvețieni, prevăzută la art. 1.1 b) și 6.1 din contract;

b) clauza de comision de administrare credit în procent de 0,15%/lună din valoarea soldului creditului contractat prevăzută la art. 6.2 din contract;

c) clauza de dobândă prevăzută la art. 4.1.2), 4.2., 4.3 și 4.7 din contract și clauzele de la art. 2, 2.1., 2.2, 2.3, 2.4., 2.5, 2.7. b), 2.8, 2.11, 2.12, art. 6 din actul adițional nr. x/24.08.2010 art. 2, 2.1., 2.2, 2.3, 2.3.1, 2.4., 2.4.1, 2.5, 2.6, 2.7. b), 2.8, 2.10, 2.15, din actul adițional nr. x/05.09.2011;

d) clauza de așa-zisă informare asupra riscului creșterii cursului valutar prevăzută la art. 2.15 din actul adițional nr. x/24.08.2010 și art. 2.16 din actul adițional nr. x/05.09.2011;

e) clauza de rambursare a creditului exclusiv în moneda în care a fost acordat francul elvețian menționată la art. 5.1 din contractul de credit;

- să dispună eliminarea din contract a clauzelor abuzive menționate la pct. l.2) a), b), c), d), e) ca fiind nule absolut și, constatând că nu mai este posibilă continuarea contractului, să dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii sale și restituirea tuturor prestațiilor efectuate în baza contractului, la cursul de schimb valutar al francului elvețian de 2,2285 RON/franc de la 06.05.2008 - data încheierii contractului;

În subsidiar, reclamanții au solicitat instanței:

- să dispună eliminarea din contract a clauzelor menționate la pct. 1 a) b), c) și interpretarea clauzei de dobândă în sensul că formula acesteia este compusă din dobânda de referință LIBOR la 6 luni la care se adaugă 1,695 puncte procentuale, marjă fixă maximă pe toată perioada contractului;

- obligarea pârâtei să își însușească concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul judiciar D., care recalculând sumele ce compun creanța și regenerând graficul corect de credit conform parametrilor de cost legali din contractul de credit nr. x/06.05.2008 a concluzionat că soldul creditului în franci elvețieni la data de 05.05.2015 este de 50.452,44 franci elvețieni întrucât sumele plătite lunar în plus fată de cele rezultate conform costurilor calculate prin raport s-au compensat reciproc si periodic cu soldul creditului contractat;

- să dispună ajustarea marjei de profit a pârâtei și a dobânzii creditului corelat cu creșterea extraordinară a cursului de schimb valutar al monedei franc elvețian în ce privește clauzele abuzive menționate supra în cerere la pct. 1 d) si e), astfel:

A. marjă de profit a băncii de 1%, și o dobândă totală care să nu depășească 1,5%/an pentru perioadele în care cursul de schimb al francului depășește 2,7856 RON/franc (echivalentul unei creșteri cu 25% a cursului de schimb de la acordare);

B. marjă de profit a băncii de 0,5%, și o dobândă totală care să nu depășească 1%/an pentru perioadele în care cursul de schimb al francului depășește 3,3427 RON/franc (echivalentul unei creșteri cu 50% a cursului de schimb de la acordare);

C. marjă de profit a băncii de 0% și o dobândă totală care să nu depășească 0,5%/an pentru perioadele în care cursul de schimb al francului depășește 3,8998 RON/franc (echivalentul unei creșteri cu 75% a cursului de schimb de la acordare);

- obligarea pârâtei la restituirea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentința civilă nr. 3561/2016 din 22 decembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Lugoj în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte cererea principală formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. S-a constatat nulitatea absolută și caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, prevăzute la art. 4.1.2, 4.2, 4.3 și 4.7 din contractul de credit nr. x din data de 06.05.2008. S-a constatat nulitatea absolută și caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisionul de procesare, prevăzute la art. 1.1 lit. b) și art. 6.1 din contractul de credit nr. x din data de 06.05.2008. S-a constatat nulitatea absolută și caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare, prevăzut la art. 6.2 din contractul de credit nr. x din data de 06.05.2008. S-a constatat nulitatea absolută și caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul unic de 90 EUR, prevăzut la art. 2.15 din actul adițional la contract de credit încheiat la data de 05.09.2011. S-au respins în rest pretențiile reclamanților ca neîntemeiate. S-a respins ca rămasă fără obiect cererea reconvențională formulată de pârâta S.C. C. S.A. A obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 3.750 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocațial.

Prin decizia civilă nr. 1092/NLP/A din 17 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a fost respinsă cererea de apel formulată de apelanta-pârâtă S.C. C. S.A., în contradictoriu cu apelanții reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 3561/2016 din 22 decembrie 2016.

A fost admisă cererea de apel formulată de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva aceleiași sentințe.

A fost schimbată în parte sentința apelată și rejudecând:

S-a constatat nulitatea absolută și caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, prevăzute la art. 4.1.2, 4.2, 4.3 și 4.7 din contractul de credit nr. x din data de 06.05.2008.

S-a constatat nulitatea absolută și caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisionul de procesare, prevăzute la art. 1.1 lit. b) și art. 6.1 din contractul de credit nr. x din data de 06.05.2008.

S-a constatat nulitatea absolută și caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare, prevăzut la art. 6.2 din contractul de credit nr. x din data de 06.05.2008.

S-a constatat nulitatea absolută și caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul unic de 90 EUR, prevăzut la art. 2.15 din actul adițional la contract de credit încheiat la data de 05.09.2011.

S-a constatat nulitatea absolută și caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 2 teza a II-a, 2.11, 2.12, 6 din actul adițional x/24.08.2010 din contractul de credit nr. x din data de 06.05.2008.

S-a constatat nulitatea absolută și caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 2.5, 2.10 din actul adițional 05.09.2011 din contractul de credit nr. x din data de 06.05.2008.

Au fost respinse în rest pretențiile reclamanților ca neîntemeiate.

A fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea reconvențională formulată de pârâta S.C. C. S.A.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți B. și A. și de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A., recursurile fiind înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 09 martie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același cod impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurenții-reclamanți B. și A. și de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1092/NLP/A din 17 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2018.