ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 140/2019

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. solicitând constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive privind comisionul de acordare și comisionul pentru serviciu suplimentar, care rezulta din art. 5.1 lit. a), d), e) (ultimele 2 introduse prin acte adiționale) din Convenția de credit nr. x/13.12.2007 și din Actul adițional nr. x/28.11.2008, Actul adițional nr. x/29.11.2010, Actul adițional nr. x/28.11.2011, Actul adițional nr. x/28.11.2012, Actul adițional nr. x/10.06.2013, Actul adițional nr. x/29.03.2013, Actul adițional nr. x/10.06.2013, Actul adițional nr. x/30.09.2013, Actul adițional nr. x/28.11.2013, Actul adițional nr. x/30.06.2014; a clauzei prevăzută în art. 5.2. din convenția de credit, care prevede posibilitatea unilaterală a băncii de modificare a costurilor creditului precum și a clauzelor prevăzute la art. 13.5 - 13.7 din convenția de credit care prevăd posibilitatea declarării scadenței anticipate a soldului creditului; restituirea sumelor plătite cu titlu nedatorat, în cuantum de 1.214.013,28 euro, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la momentul plății nedatorate până la restituirea efectivă, iar în cazul în care la rămânerea definitivă a hotărârii exista sume neachitate, compensarea acestora cu soldul creditului neachitat; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 5, art. 969, art. 970 C. civ., Directiva 93/13/CEE, art. 2 lit. e) din Legea nr. 363/2007, precum și pe jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene invocate în motivarea acțiunii.

Prin Sentința civilă nr. 2839 din 25 mai 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții A. și B. și a obligat reclamanții la plata sumei de 4474,91 RON, cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 2138/A din 17.12.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2014, a fost admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 2839 din 25.05.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. (România) S.A., a fost schimbată sentința atacată în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, al constatării nulității absolute a clauzelor cuprinse în art. 5.2 și art. 13.7 din Contractul de credit și de garanție nr. 10 din 13.12.2007. Celelalte capete de cerere au fost respinse ca neîntemeiate, s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată suportate de părți, ocazionate de soluționarea cauzei în fața primei instanțe, și a fost obligată intimata pârâtă C. (România) S.A. la plata către apelantul reclamant A. a sumei de 5000 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat redus.

Recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 2138/A din 17 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 451 din 16 martie 2017, prin care s-a dispus casarea în parte a deciziei recurate cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului în ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a clauzelor cuprinse în art. 5 pct. 1 lit. a), d) și e) din Convenția de credit nr. x/13.12.2007 și din Actul adițional nr. x/28.11.2008, Actul adițional nr. x/29.11.2010, Actul adițional nr. x/28.11.2011, Actul adițional nr. x/28.11.2012, Actul adițional nr. x/10.06.2013, Actul adițional nr. x/29.03.2013, Actul adițional nr. x/10.06.2013, Actul adițional nr. x/30.09.2013, Actul adițional nr. x/28.11.2013, Actul adițional nr. x/30.06.2014 și în art. 13 pct. 5 - art. 13 pct. 6 din convenția de credit. Celelalte dispoziții ale deciziei atacate au fost menținute.

În rejudecarea apelului, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1359/A/2017 din 14 septembrie 2017, a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 2839/25.05.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. (România) S.A.; a fost schimbată sentința civilă apelată, în sensul că s-a constatat nulitatea absolută și a clauzelor privind comisionul de acordare și comisionul pentru serviciu suplimentar, stipulate la art. 5.1 lit. a), d), e) din Contractul de credit și de garanție nr. 10/13.12.2007 și din Actele adiționale nr. x/28.11.2008, nr. y/29.11.2010, nr. z/28.11.2011, nr. w/28.11.2012, nr. t/29.03.2013, nr. s/10.06.2013, nr. q/30.09.2013, nr. r/28.11.2013, nr. 12/30.06.2014, precum și a clauzelor referitoare la scadența anticipată, stipulate la art. 13 pct. 5 și la art. 13 pct. 6 din Contractul de credit și de garanție nr. 10/13.12.2007; a fost obligată pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de acordare și comision pentru serviciu suplimentar, în temeiul contractului de credit și a actelor adiționale menționate, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data fiecărei plăți și până la restituirea efectivă; a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 6.000 RON cheltuieli de judecată în fond și s-a respins ca neîntemeiată cererea apelanților-reclamanți privind cheltuielile de judecată din apel.

Împotriva Deciziei civile nr. 1359/A/2017 din 14 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a declarat recurs pârâta C. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 5 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurenta a arătat, în esență, că decizia recurată este nemotivată, având în vedere că instanța nu a intrat în cercetarea fondului pricinii în ceea ce privește soluționarea cererii accesorii, existând o contradicție între motivarea deciziei recurate și dispozitivul acesteia, deoarece motivarea conduce la o anumită soluție, iar dispozitivul cuprinde soluția contrară.

În argumentarea criticilor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității părților, întrucât a acordat în mod generic sumele solicitate de intimații-reclamanți, în lipsa oricăror probe și peste limitele în care a fost învestită prin actele de procedură efectuate de intimați și probele administrate de aceștia în susținerea cererii accesorii, iar decizia recurată a fost dată cu depășirea limitelor și obiectului procesului/cererii, astfel cum au fost acestea stabilite prin cererile și apărările părților.

Totodată, recurenta consideră că instanța de apel a încălcat principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, reglementat prin art. 22 C. proc. civ., întrucât considerând că dovezile administrate nu au fost suficiente pentru stabilirea în mod cert a sumelor pretinse de intimați, avea obligația să propună administrarea probelor pe care le considera necesare în vederea determinării, în concret, a acestor sume, chiar și ulterior rămânerii în pronunțare.

Recurenta consideră că instanța de apel a încălcat principiul dreptului la apărare reglementat prin art. 13 C. proc. civ., pronunțând o hotărâre prin care a acordat în mod generic sumele solicitate de intimații-reclamanți, în lipsa unor probe din care să rezulte temeinicia pretențiilor, pârâta fiind lipsită de dreptul/posibilitatea de a administra probe suplimentare.

În opinia recurentei, instanța de apel a pronunțat o hotărâre fără a respecta limitele casării și efectele autorității de lucru judecat asupra problemelor de drept ce ar fi cunoscut o dezlegare definitivă în cadrul primului ciclu procesual și așa cum rezultă din cuprinsul hotărârii recurate, întreaga motivare a instanței de apel a avut în vedere raționamentul instanței de recurs și și-a însușit opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție pe care a reluat-o în cuprinsul deciziei recurate.

După redarea unor fragmente din considerentele deciziei atacate, recurenta susține că nerespectarea limitelor casării și a efectelor autorității de lucru judecat rezultă din faptul că instanța de apel a considerat în mod greșit că instanța de recurs în casare ar fi dat o dezlegare definitivă problemelor de drept cu care instanța de apel, în rejudecare, fusese învestită să le analizeze și să își exprime propria opinie.

Recurenta consideră că instanța de apel, în mod nepermis, în rejudecare, a reținut caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate, calitatea de consumator a intimaților la momentul încheierii contractului, precum și îndeplinirea cumulativă a condițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a se putea constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale contestate, în contextul în care dispozitivul pe care s-ar fi grefat o astfel de autoritate a fost înlăturat/casat, iar considerentele reținute de instanța de recurs în cuprinsul deciziei de casare nu ar fi putut împiedica instanța de apel la o nouă judecată.

În ceea ce privește încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că nelegalitatea deciziei este determinată de încălcarea/aplicarea greșită a prevederilor art. 2 din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor, față de lipsa calității de consumator la momentul acceptării clauzelor contractuale supuse analizei în rejudecare, și art. 4 din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește îndeplinirea cumulativă a condițiilor necesare constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

Din același punct de vedere, al încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material, recurenta consideră că nelegalitatea deciziei este determinată și de încălcarea/aplicarea greșită a art. 1084 vechiul C. civ., respectiv art. 1531 noul C. civ. în ceea ce privește acordarea unui prejudiciu care nu a fost dovedit, ca efect al achitării sumelor de bani în temeiul clauzelor contractuale contestate.

Recurenta consideră că instanța de apel a pronunțat soluția de admitere a cererilor accesorii cu încălcarea prevederilor legale anterior indicate, care impuneau stabilirea clară a prejudiciului, respectiv a sumelor pretinse prin capetele de cerere accesorii.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă rejudecare instanței de apel.

Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepțiile autorității de lucru judecat, lipsei de interes și inadmisibilității recursului, iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii curții de apel.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 18 aprilie 2018, s-a dispus comunicarea raportului către părți.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul, stabilind termen în ședință publică, cu citarea părților.

Recurenta-pârâtă a formulat o cerere de suspendare a judecății recursului până la soluționarea cauzei C-621/17 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Cererea de suspendare a judecății a fost respinsă pentru considerentele reținute în practicaua acestei decizii.

În plus, Înalta Curte mai reține că soluționarea prezentei cauze nu depinde de interpretarea pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene o va da prevederilor art. 4 alin. (2), art. 5 și art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, din moment ce respectarea obligațiilor de informare și transparență ce reveneau băncii cu privire la clauzele care instituie comisioanele de acordare și de serviciu suplimentar trebuie verificată de instanța națională competentă, în urma unei analize de la caz la caz, pentru a se stabili dacă aceste clauze au fost redactate de profesionist în mod clar și inteligibil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 09.07.2015 în cauza Maria Bucura C-348/14, punctele 50 - 51). Cu alte cuvinte, chiar dacă instanța europeană va adopta o interpretare de principiu mai puțin restrictivă a obligației de transparență ce revine profesionistului, rămâne în competența instanțelor naționale să stabilească dacă, în concret, consumatorul a fost informat cu privire la motivele care justifică plata acestor comisioane.

În speță, chestiunea referitoare la lipsa informării reclamanților în legătură cu prestațiile efectiv efectuate ca echivalent al comisioanelor de acordare și de serviciu suplimentar a făcut deja obiectul analizei într-un prim ciclu procesual, fiind pronunțată în recurs o decizie de casare care conține dezlegări obligatorii pentru instanța de rejudecare, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privește ipoteza când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În argumentarea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă susține încălcarea de către instanța de apel, cu ocazia soluționării pretențiilor accesorii ale intimaților privind restituirea sumelor de bani achitate în temeiul clauzelor contestate, a principiilor dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.), disponibilității părților (art. 9 C. proc. civ.) și rolului activ al instanței (art. 22 C. proc. civ.). De asemenea, invocarea acestui motiv de casare privește și refuzul instanței de apel de a proceda la o nouă judecată a apelului, ținând cont de limitele casării și motivele invocate de părți prin actele de procedură, recurenta susținând că au fost interpretate și greșit aplicate dispozițiile art. 501 C. proc. civ.

Respectarea principiului aflării adevărului în procesul civil, consacrat de art. 22 C. proc. civ., include, printre altele, îndatorirea instanței de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc și de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

De asemenea, conform principiului disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ., instanța va statua în limitele obiectului stabilit prin cererea de chemare în judecată, pronunțându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut.

Dispozițiile legale evocate consacră principii fundamentale ale procesului civil - principiul aflării adevărului și principiul rolului activ al judecătorului - aflate în conexiune cu principiul disponibilității procesuale, în scopul justei soluționări a cauzei.

Înalta Curte constată că modalitatea de administrare a probatoriului în cauză nu a condus la încălcarea principiilor evocate, utilitatea și relevanța probelor fiind analizată în raport de ansamblul probatoriului, a argumentelor avansate în acest litigiu și ținând cont de rigorile procedurale pentru o bună administrare a justiției.

De altfel, instanțele de fond sunt suverane în aprecierea pertinenței și utilității probelor solicitate de părți, conform art. 258 raportat la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., acestea fiind aspecte ce nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, limitată doar la analizarea aspectelor de legalitate.

Totodată, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Astfel, nu poate fi reținută critica potrivit căreia, prin neadministrarea unei probe, instanța ar fi dat dovadă de lipsă de rol activ și ar fi fost încălcat principiul disponibilității, atâta vreme cât nici recurenta-pârâtă și nici intimații-reclamanți nu au solicitat pe parcursul procesului administrarea probei cu expertiză contabilă.

Prin urmare, aprecierea și administrarea probatoriului sunt atribute ale instanței de judecată care se circumscriu principiului rolului activ al acesteia, incluzând însă și posibilitatea respingerii, înlăturării sau neluării în considerare a anumitor probe, fără ca prin aceasta să fie încălcat sau cenzurat dreptul la apărare.

Se constată că instanța de apel a judecat cauza în limitele impuse de dispozițiile art. 501 C. proc. civ. și conform dispozițiilor art. 477 C. proc. civ.

Prin Decizia de casare nr. 451/16.03.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului în ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a clauzelor cuprinse în art. 5 pct. 1 lit. a), d) și e) din Convenția de credit nr. x/13.12.2007 și din Actul adițional nr. x/28.11.2008, Actul adițional nr. x/29.11.2010, Actul adițional nr. x/28.11.2011, Actul adițional nr. x/28.11.2012, Actul adițional nr. x/10.06.2013, Actul adițional nr. x/29.03.2013, Actul adițional nr. x/10.06.2013, Actul adițional nr. x/30.09.2013, Actul adițional nr. x/28.11.2013, Actul adițional nr. x/30.06.2014 și în art. 13 pct. 5 - art. 13 pct. 6 din convenția de credit și s-au menținut celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.:

"În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul."

În acest context, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel, în rejudecare, trebuia să reanalizeze calitatea de consumatori a intimaților-reclamanți, caracterul negociat al clauzelor și îndeplinirea cumulativă a condițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, deoarece autoritatea de lucru judecat ar fi putut fi reținută doar cu privire la clauzele anulate prin Decizia nr. 2138/2015 pronunțată de instanța de apel în primul ciclu procesual și nu cu privire la clauzele a căror analiză a fost trimisă spre o nouă judecată.

Pentru a se determina limitele casării trebuie să se țină cont de limitele recursului care determină partea din hotărârea atacată recurată, conform art. 501 alin. (3) și art. 494 raportat la art. 477, art. 478 și art. 481 C. proc. civ.

Instanța de apel a argumentat pe larg care au fost limitele în care era ținută să rejudece cauza, reținând cu justețe faptul că prin decizia de casare s-a apreciat că reclamanții au calitatea de consumatori în sensul Legii nr. 193/2000 și că nu au fost negociate clauzele referitoare la comisionul de acordare, comisionul pentru serviciul suplimentar și clauzele privind scadența anticipată, precum și faptul că pârâta nu a formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel, astfel că aceste statuări au intrat în autoritatea de lucru judecat.

Astfel, în considerentele Deciziei nr. 2138/17.12.2015 pronunțate în apel în primul ciclu procesual, s-a reținut că nu se poate concluziona că "intenția reală de la momentul contractării a fost folosirea sumei împrumutate în interesul unei activități profesionale sau comerciale" și că "în cauză nu au fost administrate dovezi care să probeze negocierea tuturor clauzelor cuprinse în contractul de credit și garanție".

Înalta Curte remarcă faptul că apărările pârâtei referitoare la lipsa calității de consumator și negocierea clauzelor a fost înlăturată motivat de instanța de apel.

Deși avea posibilitatea să declare recurs împotriva acestor considerente, în conformitate cu prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., pârâta nu a utilizat calea de atac prevăzută de lege pentru a obține înlăturarea dezlegărilor în drept pe care le consideră greșite sau a constatărilor de fapt care o prejudiciază.

Ca urmare, în Decizia de casare nr. 451/16.03.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a reținut, la parag. 59, că "faptul că banca a informat pe împrumutați în legătură cu conținutul contractului nu echivalează cu faptul negocierii clauzelor."

În consecință, este inadmisibilă reiterarea în rejudecarea apelului după casarea parțială provocată la inițiativa reclamanților a apărărilor respinse de prima instanță de apel, chestiunile litigioase rezolvate referitoare la calitatea de consumatori a reclamanților și caracterul nenegociat al clauzelor intrând în autoritatea de lucru judecat (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.).

În acest context, este fondată apărarea intimaților-reclamanți referitoare la incidența principiului "non reformatio in pejus", motivat de faptul că admiterea susținerilor recurentei-pârâte legate de calitatea de consumatori și lipsa negocierii ar echivala cu pronunțarea unei hotărâri ce i-ar pune pe reclamanți într-o situație mai grea decât cea stabilită prin hotărârea în privința căreia au formulat recurs în primul ciclu procesual, cu încălcarea dispozițiilor art. 481 și 502 C. proc. civ.

Totodată, în mod corect a constatat instanța de apel, în rejudecare, că sunt obligatorii statuările instanței de recurs referitoare la lipsa informării reclamanților în legătură cu prestațiile efective efectuate ca echivalent al comisioanelor de acordare și pentru serviciu suplimentar, la caracterul esențial al acestei informări, la faptul că lipsa contraprestațiilor este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea împrumutaților, la neindicarea în cuprinsul acestor clauze, în mod transparent, a motivelor care justifică remunerația corespunzătoare acestor comisioane, la caracterul redenumit al comisionului pentru serviciul suplimentar și la necesitatea analizării caracterului abuziv al clauzelor din perspectiva aspectelor reținute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată în cauza C-143/13.

Toate aceste statuări ale instanței de recurs au caracter obligatoriu, conform dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., au fost respectate de către instanța de apel și nu mai pot face obiect de analiză în prezentul recurs.

Deși anumite dezlegări cuprinse în decizia de casare ar putea fi considerate aspecte de fapt (de exemplu, informarea consumatorului), trebuie reținut că prima instanță de recurs a calificat toate aspectele mai sus menționate ca reprezentând chestiuni de drept, ale căror dezlegări au fundamentat soluția de casare pronunțată.

Recurenta-pârâtă invocă nemotivarea deciziei recurate, susținând că există contradicție între considerente și dispozitiv. Astfel, arată că instanța de apel, deși a reținut că petitul accesoriu prin care s-a solicitat restituirea sumelor de bani nu a fost dovedit, iar sumele de bani nu sunt certe, aceasta a admis cererea intimaților-reclamanți și s-a dispus restituirea sumelor încasate.

Acest motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă atât la situația în care nu sunt prezentate argumentele pe care se sprijină decizia judecătorului cât și la aceea când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, ceea ce echivalează cu o nemotivare; tot astfel, se poate vorbi de o nemotivare, atunci când o hotărâre judecătorească este motivată într-o manieră sumară și confuză care face practic imposibilă, exercitarea controlului judiciar.

Înalta Curte apreciază că motivarea instanței de apel este corectă și nu poate fi loc de contradicție în raționamentul pe care aceasta l-a dezvoltat, plecând de la constatarea clauzelor contestate drept abuzive, ce a avut drept consecință admiterea capătului de cerere accesoriu privind repunerea părților în situația anterioară.

Recurenta-pârâtă critică faptul că instanța de apel nu a procedat ea însăși la calculul comisioanelor pentru care a fost dispusă restituirea.

Or, această împrejurare s-a datorat faptului că, deși reclamanții au realizat un calcul propriu al acestor sume, acesta a fost contestat de către pârâtă la ultimul termen de judecată, în cadrul concluziilor asupra fondului apelului și nici nu a fost administrată în cauză proba cu expertiză contabilă, care să determine în mod exact sumele achitate de reclamanți.

În baza acestui raționament, instanța de apel a motivat că nu a menționat o sumă exactă în dispozitiv întrucât din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar nu rezultă în mod clar natura unor plăți, statuând că determinarea cuantumului concret cuvenit reclamanților se va determina fie pe cale amiabilă, prin înțelegerea părților, fie în cadrul executării silite, putându-se efectua, dacă este cazul, o expertiză contabilă.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este raportat la încălcarea/aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 2 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și a dispozițiilor art. 1084 C. civ. de la 1864 în ceea ce privește acordarea unui prejudiciu care nu a fost dovedit.

Înalta Curte apreciază că susținerile recurentei-pârâte privind lipsa calității de consumator a reclamanților în sensul art. 2 din Legea nr. 193/2000, implicarea acestora în activități comerciale și de afaceri, destinația profesională a contractelor, modul de virare a sumelor împrumutate, nu pot fi reanalizate în această fază procesuală, motivat de faptul că aceste aspecte au fost definitiv dezlegate prin Decizia civilă nr. 2138/17.12.2015 pronunțată în primul ciclu procesual de instanța de apel, decizie care nu a fost recurată de către pârâtă, astfel că aceste statuări au intrat în autoritatea de lucru judecat.

Totodată, prin Decizia de casare nr. 451/16.03.2017, s-a statuat cu caracter obligatoriu că nu au fost negociate clauzele referitoare la comisionul de acordare, comisionul pentru serviciul suplimentar și clauzele privind scadența anticipată. Prin urmare, se impuneau instanței de rejudecare dezlegările referitoare la lipsa informării reclamanților în legătură cu prestațiile efective efectuate ca echivalent al comisioanelor de acordare și pentru serviciu suplimentar, la caracterul esențial al acestei informări, la faptul că lipsa contraprestațiilor este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea împrumutaților, la neindicarea în cuprinsul acestor clauze, în mod transparent, a motivelor care justifică remunerația corespunzătoare acestor comisioane, la caracterul redenumit al comisionului pentru serviciul suplimentar și la necesitatea analizării caracterului abuziv al clauzelor din perspectiva aspectelor reținute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată în cauza C-143/13.

Prin urmare, în limitele rejudecării după casare, instanța de apel a apreciat cu justețe că nu poate opera o devoluțiune integrală în ceea ce privește clauzele supuse rejudecării, deoarece s-ar putea ajunge la o situație contradictorie, în sensul că, în privința unor clauze dintr-un contract de credit s-ar reține cu titlu definitiv caracterul abuziv și calitatea de consumator al împrumutaților printr-o primă decizie a instanței de apel, neatacată sub acest aspect, în timp ce pentru alte clauze din același contract de credit, s-ar putea reține lipsa calității de consumator a împrumutaților. Or, calitatea de consumator trebuie apreciată unitar, pentru tot contractul, neputând fi disociată în raport cu fiecare clauză în parte.

Sunt nefondate susținerile recurentei-pârâte referitoare la aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ce privește existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și încălcarea exigențelor bunei-credințe.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

În analizarea acestei condiții, prezintă relevanță și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care impune profesioniștilor obligația de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca în contract să se expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în privința sa (hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13, Árpád Kásler, parag. 75).

Cu privire la caracterul clar și inteligibil al clauzelor care instituie comisioane bancare prezintă relevanță și indicarea, în mod transparent, în contractul de împrumut a motivelor care justifică perceperea acestor comisioane (hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-143/13, Matei contra Volksbank, parag. 77).

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a apreciat cu justețe, având în vedere și considerentele cu caracter obligatoriu din decizia pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-143/13, Matei contra Volksbank, parag. 77, că sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de acordare și comisionul pentru serviciul suplimentar, precum și a clauzelor privind scadența anticipată.

În Hotărârea din 09.07.2015, pronunțată în cauza Maria Bucura C-348/14, s-a statuat că art. 3 - 5 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul aprecierii sale cu privire la caracterul abuziv, revine instanței naționale obligația să verifice că, în cauza în discuție, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său.

Astfel, caracterul clar și inteligibil al clauzelor referitoare la comisioanele bancare presupune nu doar expunerea în mod transparent a mecanismului de funcționare a clauzelor respective, care să permită evaluarea consecințelor economice produse, ci este necesar ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pentru care se percep comisioanele.

Instanța de apel a reținut în mod corect că pârâta era obligată să informeze consumatorul cu privire la motivele pentru care a perceput comisioanele de acordare și pentru serviciu suplimentar, iar în lipsa unei astfel de informări și a caracterului clar al conținutului acestor clauze s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea împrumutaților, aceștia nefiind în măsură să prevadă motivele pentru care ar trebui să achite aceste sume.

În ceea ce privește clauza de la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit (referitoare la comisionul de acordare), Înalta Curte reține că în contract nu se indică serviciile sau operațiunile incluse în noțiunea de "acordare", în condițiile în care pentru acordarea creditului banca percepe dobânda, iar la art. 5.1 lit. b) este prevăzut distinct un comision de analiză de 30 euro.

Astfel, consumatorul a fost pus în situația de a nu fi în măsură să verifice dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pentru care se percep comisioanele, deoarece acordarea creditului, respectiv remiterea sumei de bani către împrumutat constituie obligația principală asumată de bancă prin contract. Dacă s-ar considera că acordarea împrumutului ar fi contraprestația corespunzătoare unui comision, ar însemna că natura juridică a acestuia nu este diferită de cea a dobânzii.

În realitate, modalitatea în care este prevăzut acest comision, calculat ca un procent din valoarea totală a creditului, conduce la ideea disimulării unei părți din dobândă.

De altfel, în scopul reglementării pe baze echitabile a comisioanelor ce pot fi percepute de bancă într-un contract de credit, art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 prevede în prezent că, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai un comision de analiză dosar, iar nu și un comision de acordare.

De asemenea, contrar susținerilor recurentei-pârâte, în mod corect a reținut curtea de apel referitor la comisionul pentru serviciu suplimentar, care este de fapt o redenumire a comisionului de acordare, că nu s-au determinat clar în contract motivele și contraprestațiile concrete care justifică perceperea acestuia.

Banca nu a justificat necesitatea perceperii comisionului pentru serviciu suplimentar pentru modificarea/extinderea perioadei de creditare, prin clarificarea contraprestației, care să nu se suprapună altor costuri ale creditului, cum ar fi dimensionarea corespunzătoare a dobânzii și obligația împrumutatului de a constitui garanții suplimentare pentru a beneficia de modificarea perioadei de creditare.

Lipsa de transparență privind menționarea în contractul de credit, astfel cum a fost modificat și completat prin actele adiționale ulterioare, a motivelor care justifică perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, reținută pe baza analizei impuse prin decizia de casare, prin raportare la paragraful nr. 77 al hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-143/13, este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea împrumutaților.

În acest context, instanța de apel a constatat în mod corect că este îndeplinită și condiția relei-credințe a băncii, care rezultă din faptul că aceasta a perceput și încasat sume importante de bani cu titlu de comision de acordare și comision pentru serviciul suplimentar, fără a informa în mod corespunzător împrumutații cu privire la prestațiile și motivele care justifică aceste comisioane. Reaua-credință reiese și din simpla redenumire a comisionului de acordare în comision pentru serviciu suplimentar, respectiv perceperea unui cost suplimentar pe lângă dobânda contractuală și constituirea de noi garanții, modificarea perioadei de creditare neputând reprezenta o prestație a băncii care să justifice plata acestui comision.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (Hotărârea din 14.03.2013 în cauza Mohamed Aziz C-415/11) pentru a ști dacă dezechilibrul este creat "în contradicție cu cerința de bună-credință", este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale.

Astfel, deși pârâta beneficiază în principiu de prezumția de bună-credință impusă de adagiul "bona fides praesumitur", această prezumție a fost răsturnată prin inserarea în contract a unor clauze (cele referitoare la comisioanele de acordare și serviciu suplimentar) cu caracter neclar și neinteligibil sub aspectul contraprestațiilor băncii, fapt care pune "ab initio" buna-credință sub semnul îndoielii. În măsura în care consumatorul nu a fost informat cu privire la serviciile pentru care i se pretinde plata unor comisioane, este evident că pârâta nu se putea aștepta în mod rezonabil ca reclamanții să accepte costuri suplimentare aferente unor servicii de care nu au cunoștință în concret.

Cu privire la clauzele privind scadența anticipată (art. 13.5 și art. 13.6), instanța de apel a apreciat în mod legal că sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului lor abuziv. Astfel, s-a reținut în mod corect că aceste clauze nu au un caracter suficient de clar și permit băncii declararea scadenței anticipate fără a indica, în concret, tipul de litigiu în legătură cu garanțiile constituite ori tipul de acțiuni sau proceduri prin care veniturile împrumutaților să fie distribuite între creditorii săi.

De aceea, curtea de apel a constatat în mod just că prin aceste clauze nu este instituit niciun criteriu care să circumstanțieze situațiile de o anumită gravitate care ar justifica recurgerea băncii la declararea scadenței anticipate a creditului, banca fiind singura care poate interpreta aceste clauze contractuale din perspectiva oportunității de aplicare, în detrimentul împrumutaților.

Menționarea în contractul de credit a unor astfel de clauze este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și denotă reaua-credință a băncii prin modul de formulare care permite aplicarea unei sancțiuni drastice pentru împrumutat (declararea scadenței anticipate a creditului și rambursarea integrală a acestuia) pentru aspecte neînsemnate.

Sunt nefondate și criticile potrivit cărora instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1084 din C. civ., referitor la dovada/întinderea pretențiilor accesorii.

Contrar opiniei recurentei-pârâte, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 1084 C. civ., iar faptul că nu a menționat cuantumul exact al sumelor de restituit nu poate duce la casarea deciziei recurate.

În ceea ce privește efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului.

Ca efect al nulității, în temeiul art. 1092 din C. civ. de la 1864, se justifică obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în temeiul unor clauze abuzive. Aceasta întrucât efectul nulității absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are dreptul să rețină sumele încasate fără temei cu titlu de comisioane de acordare și de serviciu suplimentar. Pe de altă parte, această măsură se justifică și din prisma atingerii scopului legislației consumatorului, care este acela de a asigura repararea prejudiciului suferit de consumator, respectiv prevenirea inserării în continuare de către profesionist a clauzelor abuzive în contracte.

În privința cuantumului sumelor de restituit, instanța de apel a reținut că, în condițiile contestării de către pârâtă a modului de calcul efectuat de reclamanți, determinarea cuantumului concret cuvenit reclamanților se va determina fie pe cale amiabilă, prin înțelegerea părților, fie în cadrul executării silite, putându-se efectua, dacă este cazul, o expertiză contabilă.

Astfel, deși nu sunt în mod exact determinate, sumele de restituit au un caracter determinabil, stabilirea cuantumului acestora putându-se face de către părți sau de un expert în cadrul unei eventuale proceduri de executare silită.

De altfel, intimații au invocat lipsa de interes a acestui motiv de recurs (chestiune calificată ca fiind o apărare de fond), arătând că în cadrul Dosarului nr. x/2017, în vederea stabilirii cauțiunii pentru cererea de suspendare a executării hotărârii recurate, pârâta a efectuat un calcul al comisioanelor, cu care intimații-reclamanți au fost de acord.

Această împrejurare, deși nu reprezintă un argument pentru a se reține că recurenta nu ar mai avea interes să critice soluția de obligare a sa la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare și comision pentru serviciu suplimentar, demonstrează că determinarea cu exactitate a cuantumului comisioanelor ce trebuie restituite este posibilă, astfel încât nu este necesară casarea deciziei recurate.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului de față, în temeiul art. 494 raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă C. (România) S.A. la plata sumei de 6.894,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat), către intimații-reclamanți A. și B., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. (România) S.A. împotriva Deciziei civile nr. 1359/A/2017 din 14 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă C. (România) S.A. la plata sumei de 6.894,12 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți A. și B.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 ianuarie 2019.

GGC - NN