ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1447/2019

Ședința publică din data de 24 septembrie 2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 25 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 C. civ. din 1864, Legea nr. 193/2000, art. 35-36 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 194, art. 223 alin. (3) și art. 453 C. proc. civ.

Prin cererea depusă la 28 aprilie 2017, reclamanții au completat al doilea capăt de cerere, în sensul că au solicitat instanței ca, în subsidiar, în situația în care pârâta a diminuat datoria totală aferentă creditului cu suma de 7.797,29 euro, reprezentând comisionul de risc și administrare încasat până la 25 martie 2015, să dispună repunerea părților în situația anterioră acestei modificări, efectuată în mod unilateral de către pârâtă, cu consecința restituirii acestui comision direct către reclamanți și nu prin scăderea sa din soldul creditului.

În drept, cererea completatoare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 993 C. civ. din 1864 și art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1874/2017 din 17 mai 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei stipulate la 8.1 lit. c)-d) și 10.2 din convenția de credit nr. x/FD din 11 august 2008 și a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanții A. și B. au declarat apel, prin care au formulat critici de netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 9 din 8 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 5.1 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/FD din 11 august 2008; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Prin cererea formulată la 15 ianuarie 2018, A. și B. au solicitat completarea dispozitivului deciziei instanței de apel, în sensul de a se pronunța cu privire la capătul de cerere având ca obiect restituirea sumei încasate cu titlu de comision de risc și administrare în cuantum de 7.797,29 euro, percepută de pârâtă până la data de 25.03.2015 și cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la actualizarea acestei sume cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă.

Prin decizia civilă nr. 489 din 5 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de petenții A. și B. privind completarea dispozitivului deciziei instanței de apel.

Împotriva deciziei civile nr. 9 din 8 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, A. și B. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei recurate.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material.

În concret, autorii recursului au criticat considerentele în cuprinsul cărora instanța de apel a reținut că intimata-pârâtă a restituit suma de 7.797,29 euro, reprezentând comisionul de risc și administrare, perceput în perioada cuprinsă între 25 august 2008 și 25 martie 2015, sub forma diminuării datoriei totale a creditului cu această sumă.

În combaterea acestui considerent, recurenții-reclamanți au învederat că obligarea intimatei-pârâte la restituirea comisionului de risc și administrare, perceput în temeiul unei clauze nule, era o consecință firească și necesară, având în vedere că suma plătită cu acest titlu nu era datorată.

Aceleași părți au subliniat că datoria totală aferentă creditului a fost diminuată doar cu suma reprezentând comisionul de risc și administrare ce nu a mai fost calculat și perceput de către bancă după data de 25 martie 2015, însă nu și cu suma de 7.797,29 euro.

Recurenții-reclamanți au mai arătat că în contractul de credit nu a fost stipulată o clauză care să confere băncii dreptul de a restitui comisionul de risc și administrare, sub forma diminuării soldului final al creditului.

Autorii recursului au învederat că o astfel de operațiune ar fi fost posibilă doar în cazul semnării unei tranzacții de către părțile în litigiu. Or, recurenții-reclamanți au subliniat că nu au semnat o tranzacție cu acest obiect.

Aceleași părți au învederat că soluția de compensare a comisionului de risc și administrare cu soldul total al creditului a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 993 C. civ. din 1864.

În continuare, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel trebuia să aplice principiile retroactivității efectelor nulității și restabilirii situației anterioare și să dispună, conform art. 992 și art. 1092 C. civ. din 1864, restituirea sumelor percepute în temeiul clauzei declarate nule.

Autorii recursului au mai arătat că, în urma compensării nelegale, au fost privați de dreptul la actualizarea sumei a cărei restituire au solicitat-o cu indicele de inflație și de dreptul la plata dobânzii legale.

În drept, recurenții-reclamanți și-au întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 19 iulie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, prin care au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27, art. 518 și art. 521 alin. (3) și (4) C. proc. civ., în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 52/2018.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 25 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost respinsă de Înalta Curte, prin încheierea din 9 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Prin încheierea din 9 aprilie 2019, Înalta Curte a respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, pe care l-a admis în principiu, stabilind termen de judecată la 24 septembrie 2019, în vederea soluționării acestuia în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții-reclamanți susțin, în esență, că instanța de apel a compensat în mod nelegal suma de 7.797,29 euro, reprezentând comisionul de risc și administrare, perceput în perioada cuprinsă între 25 august 2008 și 25 martie 2015, cu soldul total al creditului, sub forma diminuării acestuia din urmă, invocând motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 1145 alin. (1) C. civ. din 1864, "compensația n-are loc decât între două datorii care deopotrivă au ca obiect o sumă de bani, o cantitate oarecare de lucruri fungibile de aceeași specie și care sunt deopotrivă lichide și exigibile".

Textul de lege anterior evocat reglementează condițiile cumulative ce trebuie îndeplinite pentru a opera compensația legală.

Astfel, creanțele trebuie să fie reciproce, în sensul că trebuie să existe între aceleași persoane, care să dețină, simultan, atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor. Creanțele trebuie să aibă ca obiect sume de bani sau bunuri fungibile de aceeași specie. Totodată, creanțele trebuie să fie certe, în sensul că existența lor să fie neîndoielnică. Creanțele trebuie să fie lichide, adică cuantumul lor să fie determinat sau determinabil. De asemenea, creanțele trebuie să fie exigibile, adică să fi ajuns la scadență.

Verificând îndeplinirea acestor condiții, instanța supremă reține că în prezenta cauza nu este îndeplinită ultima condiție constând în exigibilitatea creanțelor reciproce.

În concret, deși creanța recurenților-reclamanți reprezentând comisionul de risc și administrare în cuantum de 7.797,29 euro a devenit exigibilă ca urmare a rămânerii definitive, prin nerecurare, a soluției de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. a) din convenția de credit, soldul creditului cu care a fost compensată creanța respectivă nu era exigibil.

Astfel, modalitatea de rambursare a creditului convenită de părți, sub forma unor rate lunare afectate de termene succesive, relevă că intimata-pârâtă nu deține o creanță exigibilă al cărei cuantum să fie egal cu suma ce formează obiectul cererii de restituire.

Cu alte cuvinte, suma a cărei restituire se solicită, reprezentând comisionul de risc și administrare încasat în temeiul clauzei abuzive, nu poate fi compensată decât cu ratele din credit ajunse la scadență.

În plus, intimata-pârâtă nu a susținut în fața instanțelor devolutive că soldul creditului a fost declarat scadent anticipat, ca urmare a neplății la termen a ratelor lunare.

Prin urmare, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1145 alin. (1) C. civ. din 1864 atunci când a apreciat că este posibilă diminuarea soldului creditului rămas de rambursat cu suma de 7.797,29 euro, percepută în temeiul unei clauze declarate nule, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 9 din 8 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o va casa și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Cu ocazia rejudecării, vor fi examinate pretențiile constând în restituirea sumei de 7.797,29 euro și actualizarea acestei sume cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă, prin prisma motivelor invocate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 9 din 8 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 septembrie 2019.