ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 451/2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. 41782/3/2014, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA solicitând constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive privind comisionul de acordare și comisionul pentru serviciu suplimentar, care rezultă din art. 5.1 lit. a), d), e) (ultimele două introduse prin acte adiționale) din Convenția de credit nr. 10 din 13 decembrie 2007 și din Actul adițional nr. 1 din 28 noiembrie 2008, Actul adițional nr. 2 din 29 noiembrie 2010, Actul adițional nr. 3 din 28 noiembrie 2011, Actul adițional nr. 6 din 28 noiembrie 2012, Actul adițional nr. 8 din 10 iunie 2013, Actul adițional nr. 7 din 29 martie 2013, Actul adițional nr. 8 din 10 iunie 2013, Actul adițional nr. 9 din 30 septembrie 2013, Actul adițional nr. 10 din 28 noiembrie 2013, Actul adițional nr. 12 din 30 iunie 2014; a clauzei prevăzută în art. 5.2. din convenția de credit, care prevede posibilitatea unilaterală a băncii de modificare a costurilor creditului precum și a clauzelor prevăzute la art. 13.5 - 13.7 din convenția de credit care prevăd posibilitatea declarării scadenței anticipate a soldului creditului; restituirea sumelor plătite cu titlu nedatorat, în cuantum de 1.214.013,28 Euro, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la momentul plății nedatorate până la restituirea efectivă, iar în cazul în care la rămânerea definitivă a hotărârii există sume neachitate, compensarea acestora cu soldul creditului neachitat; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin Sentința civilă nr. 2839 din 25 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea precizată, ca neîntemeiată, și a obligat reclamanții la plata sumei de 4474,91 RON cheltuieli de judecată. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanții A. și B., prin care au solicitat schimbarea, în tot, a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii s-a expus de către apelanți definirea solidarismului contractual, subliniindu-se împrejurarea potrivit cu care contractul este o realitate juridică ce implică, în mod esențial, un parteneriat, o situație bi-echitabilă, iar contractul trebuie văzut ca un ansamblu de drepturi și obligații astfel configurate încât asigură un câștig ambelor părți.

S-a evidențiat că reclamanții sunt consumatori în sensul legislației protecției consumatorilor, întrucât în contractul de credit încheiat cu pârâta au acționat în scopuri personale, exterioare oricărei activității comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin Decizia civilă nr. 2138/A din 17 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A., și B., ambii cu domiciliul ales în București, persoane însărcinate cu primirea corespondenței fiind D., E. și F., împotriva Sentinței civile nr. 2839 din 25 mai 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC G. (ROMÂNIA) SA, înregistrată la registrul comerțului, cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la SCP. „H. și Asociații” din București, sector 1. A fost schimbată sentința atacată în sensul că: A fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată. S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5.2 și art. 13.7 din Contractul de credit și de garanție nr. 10 din 13 decembrie 2007. Au fost respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate. Au fost compensate cheltuielile de judecată suportate de părți, ocazionate de soluționarea cauzei în fața primei instanțe. A fost obligată intimata-pârâtă G. (România) SA la plata către apelantul reclamant A. a sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat redus.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

În cadrul primului motiv de apel s-a reclamat reținerea de către prima instanță, în mod eronat, a faptului că reclamantul A. este o persoană care desfășoară activități de comerț, un profesionist. Din verificarea considerentelor primei instanțe, cuprinse în pag. 8 - 9 ale sentinței, instanța de apel a constat că, într-adevăr, prima instanță a înțeles să cerceteze situația particulară a acestui reclamant. S-a pornit de la premisa conturată de clauzele contractuale cuprinse în art. III, potrivit cu care reclamanții au acționat în interes personal, în scopuri din afara activității lor comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, însă prin raportare la conținutul cererilor de reeșalonare flexibilă, fără modificarea duratei creditului, s-a concluzionat că nu apar a fi întrunite elementele condiției de consumator în ceea ce îl privește pe A. Cu referire la aceste împrejurări valorificate de către prima instanță, instanța de apel a arătat că nu împărtășește punctul de vedere al acesteia, pentru următoarele argumente.

Noțiunea de „consumator” nu vizează decât consumatorul final privat, care nu este angajat în activități comerciale sau profesionale. Numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular de protecție a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (în acest sens Hotărârea din 14 martie 2013, Česká spořitelna, C-419/11, par. 32, 34 și hotărârea pronunțată în cauza C-508/12 „Vapenik” par. 28).

În opinia instanței de apel, calitatea de persoane fizice a apelanților nu justifică „ab initio” încadrarea acestora în categoria consumatorilor în legătură cu contractul de credit dedus judecății în prezenta cauză. Pentru a determina dacă o persoană are calitatea de consumator, trebuie analizată poziția persoanei în legătură cu un anumit contract, având în vedere natura și scopul acelui contract, deoarece aceeași persoană poate fi privită ca un consumator în legătură cu anumite tranzacții și ca un profesionist („operator economic”) în raport cu altele (în acest sens hotărârea pronunțată în cauza C-269/95 „Benincasa” par. 16).

Instanța de apel a reținut că probele administrate în cauză susțin contractarea unui împrumut pentru nevoi personale nenominalizate, în valoare de 2.000.000 euro, pentru o perioadă de 12 luni; deși valoarea, destinația și durata contractului se situează cu mult în afara limitelor puterii economice ale unui consumator mediu, aceste elemente nu pot determina singure concluzia că reclamantul a acționat ca și profesionist. Împrejurarea potrivit căreia reclamantul apelant este om de afaceri și a motivat solicitarea de a încheia acte adiționale prin faptul că nu a putut perfecta niște tranzacții imobiliare nu echivalează cu folosirea împrumutului pentru cumpărarea de imobile, fiind din acest punct de vedere pertinentă apărarea acestuia formulată pe calea apelului prin care a arătat că mențiunea din actul adițional se referă la imposibilitatea materială obiectivă de a achita ratele. În lipsa unor alte dovezi, instanța de apel nu poate concluziona că intenția reală de la momentul contractării a fost folosirea sumei împrumutate în interesul unei activități profesionale sau comerciale, astfel cum se susține de către intimată în cadrul întâmpinării.

Pe de altă parte, însă, instanța de apel a reținut că prima instanță nu a valorificat concluzia contestată pe calea acestui motiv de apel ca pe un fine de neprimire a cererii de chemare în judecată; astfel cum în mod temeinic se formulează apărări în cauză de către intimata-pârâtă G. România SA, cererea de chemare în judecată formulată de către ambii reclamanți a fost respinsă pe fondul acesteia, iar nu ca urmare a admiterii vreunei excepții; în concret, prima instanță a procedat la analiza tuturor condițiilor impuse de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, temei de drept invocat de către reclamanți, iar calificarea unuia dintre reclamanți ca și profesionist nu a reprezentat singurul motiv pentru adoptarea soluției contestate.

Referitor la cel de al doilea motiv, instanța de apel a constatat că apelanții au invocat încălcarea principiului disponibilității de către prima instanță, prin refuzul de a lua în considerare împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost introdusă de două persoane fizice și nu doar de către reclamantul A.. În opinia instanței de apel hotărârea primei instanțe nu a îngrădit în nici un mod libertatea reclamantei B. de a își exercita drepturile procesuale potrivit propriei sale aprecieri în susținerea caracterului pretins abuziv al clauzelor cuprinse în contracte pe care aceasta le-a semnat în calitate de garant.

Instanța de apel a subliniat că cererea ambilor reclamanți a fost analizată prin cercetarea tuturor condițiilor prevăzute de lege, iar modul de caracterizare a reclamantului nu a reprezentat singurul motiv ce a fost opus acțiunii introductive.

În ceea ce privește cel de al treilea motiv de apel, s-a subliniat că acesta critică hotărârea primei instanțe pentru concluzia neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Cu caracter premergător, instanța de apel a subliniat că premisele de natură legală și doctrinară valorificate de către prima instanță au fost corecte, în sensul reținerii împrejurării că pentru stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale trebuie avute în vedere dispozițiile Legii nr. 193/2000, care transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE. 16.Pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale au fost avute în vedere următoarele criterii stabilite în art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 (care transpune art. 4 al.1 din Directiva 93/13/CEE): natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii contractului; toți factorii care au determinat încheierea contractului; alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Sub un prim aspect, instanța de apel, a reținut că în cauză nu au fost administrate dovezi care să probeze negocierea tuturor clauzelor cuprinse în contractul de credit și garanție, contestate; deși suma acordată cu titlu de credit, perioada de creditare și dobânda stipulată sunt elemente care susțin oferirea unui produs particularizat în considerarea puterii financiare a reclamanților, a capacității lor economice pentru rambursarea creditului, iar nu a unui produs bancar care face parte din oferta uzuală a instituției bancare pârâte, instanța de apel a considerat că doar aceste elemente nu pot determina concluzia că părțile convenției au negociat toate condițiile de contractare, în sensul că reclamanții au avut posibilitatea reală de a solicita și obține adaptarea conținutului acesteia.

Din această perspectivă, critica apelanților privind necesitatea valorificării sistemului de prezumții instituit de Legea nr. 193/2000 și a caracterului preformulat a fost găsită, în parte, întemeiată.

Referitor la comisionul de acordare, instanța de apel a constatat că acesta a fost reglementat de art. 5.1 lit. a) din Contractul de credit și de garanție nr. 10 din 13 decembrie 2007, al cărui conținut este: costuri aferente creditului: comision de acordare 168.000 euro, reprezentând 0,7% calculat la numărul de luni de la data semnării contractului de credit și până la maturitatea creditului, încasat într-o singură tranșă la data utilizării creditului. Prin actul adițional nr. 1 la contractul de credit și de garanție încheiat la data de 28 noiembrie 2008, articolul a fost modificat: comision de acordare 432.000 euro, reprezentând 0,90% aplicat la soldul creditului, calculat la numărul de luni de la data intrării în vigoare a prezentului act adițional și până la noua maturitate a creditului. Comisionul se va încasa în 2 (două) tranșe astfel: 1. Comisionul de acordare în sumă de 216.000 euro, reprezentând prima tranșă este datorat și plătibil la data la care intervine prelungirea maturității; 2. Comisionul de acordare în sumă de 216.000 euro, reprezentând a doua tranșă este datorat și plătibil până la data de 27 noiembrie 2009. Raportat la conținutul acestor clauze, dar și prin luarea în considerație a declarațiilor împrumutatului cuprinse în art. 7.2 din convenția părților potrivit cu care prin semnarea prezentului contract, împrumutatul recunoaște și declară că înaintea semnării contractului a avut un termen rezonabil de reflectare asupra produselor băncii, a tuturor condițiilor de creditare prevăzute în contract, inclusiv asupra costurilor creditului și a garanțiilor constituite, acestea fiind negociate și agreate de părți, instanța de apel a arătat că, așa cum s-a stabilit în jurisprudența CJUE, în scopul aprecierii existenței eventuale a unui dezechilibru semnificativ trebuie să se țină seama de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului, raportat la toate circumstanțele care au însoțit încheierea acestui contract, precum și la toate celelalte clauze ale acestuia (cauza Constructora Principado SA, C 226/12).

În privința clauzelor care reglementează comisionul de acordare, deși acestea fac parte din costul total al creditului, nu pot fi asimilate obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestația esențială a convenției de credit, ci de prestații cu caracter accesoriu. Prestația esențială și, consecutiv, obiectul principal al contractului de credit sunt reprezentate de suma împrumutată și dobânda percepută ca echivalent al folosinței capitalului. Comisioanele, deși parte din costul total al creditului, nu se circumscriu noțiunii de „obiect principal al contractului” și, prin urmare, nu intră sub incidența primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, față de cele expres statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

În acest context, susținerile apelanților-reclamanți se pretează a fi analizate din perspectiva tezei a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, întrucât vizează caracterul justificat al prețului față de serviciul prestat. Prin urmare, pentru ca instanța să poată cenzura acest aspect, este necesar ca respectivele clauze contestate să nu aibă caracter clar și inteligibil.

Din cuprinsul clauzelor anterior citate reiese că acestea nu pun niciun fel de probleme din această perspectivă, fiind menționat un procent clar determinat, clauza conținând toate elementele necesare pentru deplina informare a reclamanților, aceștia putând să evalueze, încă de la momentul încheierii contractului și a actului adițional, care vor fi efectele lor.

În acest context, nu poate forma obiectul cenzurii instanței cuantumul acestui comision, nefiind în competența organelor judiciare și neexistând criterii de evaluare a caracterului justificat sau, dimpotrivă, excesiv al sumelor percepute de către intimata-pârâtă cu titlu de comision de acordare, raportat la serviciile efectiv prestate.

S-a reținut că nici la data încheierii contractului de credit, dar nici ulterior, nu a existat nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit. Prin urmare, nu există niciun drept care să fie prevăzut în legislația națională și al cărui conținut să fi fost restrâns ori a cărui exercitare să fi fost împiedicată prin stipularea clauzei referitoare la comisionul de acordare.

În ceea ce privește transparența clauzelor referitoare la comisionul de acordare, instanța de apel a apreciat că acestea sunt clare și inteligibile. Obligația de transparență presupune utilizarea unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Este adevărat că cerința privind transparența clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical, prezentând o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența și posibilitatea ca un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl privește (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13). Însă, contrar opiniei apelanților-reclamanți, instanța de apel a apreciat că aceștia au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare.

În ceea ce privește perceperea unui nou comision de administrare la momentul încheierii primului act adițional, împrejurare adusă ca argument de către apelanți în susținerea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în actul adițional, instanța de apel a constatat că inițiativa încheierii actelor adiționale a aparținut exclusiv apelanților, aflați în imposibilitatea de a achita și în situația de a pierde bunurile aduse ca garanție. Contrar celor afirmate de reclamanți, probele administrate în cauză nu susțin inițierea unui astfel de demers, pentru încheierea vreunui act adițional, de către intimata-pârâtă. În condițiile anterior expuse, banca a acceptat să modifice clauzele contractuale, iar apelanții reclamanți au beneficiat inițial de păstrarea aceleiași dobânzi de 1% pe an, dar de prelungirea semnificativă a perioadei de creditare, în sensul că termenul pentru restituirea creditului a fost prelungit cu încă 24 de luni, ajungându-se în acest mod la triplarea perioadei de creditare. Mai mult decât atât, instanța de apel a constatat din cuprinsul scadențarului emis cu prilejul încheierii adiționalului, că pentru o perioadă de doi ani împrumutatul plătea o rată de 1.555 - 1.833 euro lunar, reprezentând dobândă, iar maturitatea creditului și data de restituire a acestuia era stabilită la 29 noiembrie 2010, când băncii i se restituia suma împrumutată. S-a mai reținut că actul adițional a fost încheiat cu mai puțin de o lună anterior termenului de creditare la care trebuia restituit debitul principal, 2.000.000 euro.

Aceste elemente particularizează condițiile de creditare și impun concluzia că modificarea solicitată de apelanții-reclamanți și acceptată de bancă prin încheierea actului adițional impunea costuri suplimentare acesteia din urmă, fiind necesară reevaluarea tuturor elementelor avute în vedere la acordarea creditului, din perspectiva bonității reclamanților, a garanțiilor aduse de către aceștia sub forma unor proprietăți imobiliare sau depozite bancare. Drept urmare, instanța de apel a găsit că sunt lipsite de suport afirmațiile apelanților potrivit cu care perceperea comisionului de acordare este în totală neconcordanță cu realitatea contractuală și fără vreun fel de contraprestație.

În ceea ce privește comisionul pentru serviciu suplimentar, instanța de apel a constatat că acesta a fost instituit prin Actul adițional nr. 2 din data de 29 noiembrie 2010, prin completarea art. V, și a fost stipulat și în Actele adiționale nr. 3 din 28 noiembrie 2011, nr. 6 din 28 noiembrie 2012, nr. 7 din 29 martie 2013, nr. 8 din 10 iunie 2013, nr. 10 din 28 noiembrie 2013, nr. 11 din 28 februarie 2014, nr. 12 din 30 iunie 2014, cu mențiunea că ultimele două acte adiționale stipulau un comision de 0,55%, iar conținutul inițial al clauzei a fost în sensul: 5.1 Costuri aferente creditului: d) comision pentru serviciu suplimentar-modificarea perioadei de creditare, prestat la cererea scrisă, expresă a Împrumutatului și neprevăzut în contractul de credit inițial, reprezentând 0,8% lunar aplicat la soldul creditului, calculat la numărul de luni de la data intrării în vigoare a prezentului act adițional și până la scadența finală a creditului, datorat și plătibil în cuantumul și la datele scadente stipulate în graficul de rambursare anexat care face parte integrantă din contractul de credit și de garanție, așa cum a fost el modificat prin actele adiționale ulterioare.

Cu privire la acest comision, instanța de apel a înțeles să nu reia considerente anterioare, subliniind însă că modul de redactare a clauzei este explicit, clar, din aceasta rezultând nemijlocit motivul perceperii acestui cost, respectiv prelungirea perioadei de creditare.

Din punctul de vedere al instanței de apel, perioada de creditare în cazul de față reprezintă un element esențial al convenției, fiind fără îndoială că prelungirea, în mod succesiv, a duratei acordării creditului de la 12 luni la aproximativ 7 ani, a modificat substanțial elementele avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului inițial, cu precădere din perspectiva instituției de creditare. Această concluzie se impune și prin raportare la faptul că în acest interval de timp nu a fost restituit nimic din creditul acordat, fapt afirmat chiar de reclamanți prin cererea de chemare în judecată. Mai mult decât atât, prin Actul adițional nr. 3 din 28 noiembrie 2011 a operat și o modificare substanțială a dobânzii percepute de bancă, prin raportare la indicele de referință EURIBOR 1M, din planurile de rambursare puse la dispoziția instanței rezultând că în urma încheierii actelor adiționale după anul 2011 dobânda a scăzut la mai puțin de 254 euro lunar în 2012 și mai puțin de 192 euro lunar după finalul anului 2012. În aceste condiții, contrar celor afirmate de apelanții reclamanți, prelungirea perioadei de creditare la cererea expresă a împrumutatului reprezintă o prestație a băncii, iar comisionul are caracter neechivoc și justificat.

În ceea ce privește prevederile art. 5.2 din contractul de creditare, instanța de apel a constatat că potrivit acestei clauze cuprinse în contractul inițial al părților creditorul are dreptul să revizuiască nivelul costurilor în funcție de evoluția pieței sau de acordurile încheiate cu parteneri externi și societăți de intermediere. Creditorul va aduce la cunoștința Împrumutatului, Codebitorului (dacă este cazul) noul nivel al costurilor prin afișare la sediile G. (România) SA sau pe site-ul băncii, cu cel puțin 10 zile înainte de intrarea în vigoare a acestora. Efectuarea de către Împrumutat sau Codebitor a plăților prin intermediul unuia dintre partenerii G. (România) SA menționați mai sus, presupune că acesta a luat cunoștință de nivelul costurilor percepute, costuri pe care le acceptă și le plătește odată cu achitarea ratei contractuale.

În opinia instanței de apel, această clauză este abuzivă în sensul Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13/CEE a Consiliului, intrând sub incidența alin. (1) lit. a) și b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și art. 4 din aceeași lege. S-a reținut că această clauză nu a fost negociată, însă nu poate fi primit argumentul primei instanțe potrivit cu care clauza nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților având în vedere durata inițială a contractului și valoarea creditului. Astfel, în opinia instanței de apel, clauza în discuție reglementează dreptul băncii de a modifica costurile contractului, în mod unilateral, fără încheierea unui act adițional, prin valorificarea unor repere ce nu pot fi considerate motive întemeiate, în înțelesul Legii nr. 193/2000. Utilizarea ca și criterii pentru modificarea nivelului costurilor a evoluției pieței sau a acordurilor încheiate cu parteneri externi și societăți de intermediere creează un dezechilibru în înțelesul art. 4, atât timp cât consumatorul se află în situația de a se supune unor condiții contractuale pe care nu a avut posibilitatea să le cunoască în mod real la data semnării contractului. Tot astfel, este încălcată și condiția bunei credințe deoarece mecanismul de modificare a fost pus numai la dispoziția băncii și în raport de elemente legate de instituția bancară.

Referitor la clauzele cuprinse în art. 13.5 - 13.7 din convenția părților, instanța de apel a constatat că acestea reglementează situații în care banca își poate exercita dreptul de declarare a exigibilității creditului. Astfel, potrivit art. 13.5, creditul va putea fi declarat exigibil anticipat și în cazul în care se declanșează un litigiu în legătură cu garanțiile constituite în favoarea băncii, precum și în cazul instituirii unor măsuri asigurătorii sau executorii asupra sumelor din conturile curente ale Împrumutatului. Art. 13.6 stipulează că în cazul în care Împrumutatul sau terțe persoane au inițiat acțiuni sau proceduri prin care veniturile acestuia să fie distribuite între creditorii săi, Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise Împrumutatului și Garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Contractului de credit. În conformitate cu art. 13.7, Banca va avea dreptul să declare exigibil anticipat soldul creditului ca fiind scadent și rambursabil imediat, împreună cu dobânda aferentă și toate celelalte cheltuieli datorate băncii, fără a fi necesară îndeplinirea unei alte formalități, și în cazul în care orice alte credite acordate de Bancă Împrumutatului sunt declarate exigibile anticipat, în condițiile stabilite în respectivele contracte de credit.

În opinia instanței de apel, clauzele nu au făcut obiectul negocierii și fac parte din condițiile de creditare uzitate de pârâtă în raporturile juridice încheiate cu clienții săi. Contrar însă celor reținute de către prima instanță, instanța de apel a constatat, în legătură cu una dintre cele trei clauze, existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Astfel cum rezultă din cuprinsul clauzei prevăzute de art. 13.7, situația premisă avută în vedere de către Bancă pentru includerea în convenția părților a acestei clauze este reprezentată de neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de împrumutat prin alte contracte încheiate cu pârâta. În opinia instanței de apel, caracterul abuziv al acestor clauze rezultă din aceea că împrumutatul, în calitate de consumator, se regăsește în situația de a suporta consecințele negative ale comportamentului său neconform din alte convenții, deși în contractul în discuție își respectă întru-totul obligațiile asumate. În mod evident, banca nu suportă prejudicii ca efect al derulării contractului analizat, motiv pentru care, în situația dată, sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în considerarea dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Raportat însă la celelalte două clauze ce fac obiectul prezentei analize, instanța de apel a constatat că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală. Astfel, clauzele cuprinse în art. 13.5 și art. 13.6 instituie o măsură de protecție a Băncii pentru a se pune la adăpost de eventualitatea în care se va vedea în imposibilitatea de a-și recupera suma împrumutată. Așa cum se observă, clauzele privesc situația bunurilor aduse ca garanție, a veniturilor și conturilor curente ale apelanților reclamanți, urmărindu-se monitorizarea modului de restituire a creditului și a impedimentelor în plata ratelor, verificarea bonității împrumutaților pe tot parcursul perioadei contractuale. În aceste condiții, raportat la natura consecințelor prejudiciabile pe care Banca se poate afla în situația de a le suporta, instanța de apel a considerat că nu sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin raportare la situația descrisă de alin. (1) lit. i) din anexa la lege. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel au declarat recurs recurenții-reclamanți A. și B., aducându-i următoarele critici:

În mod eronat, instanța de apel, a considerat că sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2)) din Directiva nr. 93/13/CEE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și, față de acest aspect, clauzele privind comisionul de acordare și cele privind comisionul pentru serviciul suplimentar nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Instanța de apel a analizat dacă aceste clauze pot fi asociate cu obiectul principal al contractului și a reținut că nu, deoarece în speță sunt incidente cele reținute de către CJUE în cauza C-143/13 paragraful 17 (comisioanele, deși parte din costul total al creditului, nu se circumscriu noțiunii de obiect principal al contractului).

După aceea, instanța de apel a analizat respectivele clauze din perspectiva tezei a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, pe motiv că vizează caracterul justificat al prețului față de serviciul prestat, reținând că nu este posibilă o astfel de analiză deoarece clauzele analizate sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, conținând toate elementele necesare pentru deplina informare a reclamanților, aceștia putând să evalueze, încă de la momentul încheierii contractului și actului adițional, care vor fi efectele lor.

Recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a interpretat greșit considerentele deciziei pronunțate de CJUE în cauza C-143/13, respectiv paragrafele 55 și 56, invocând și cauza C-2014/282. În acest sens, s-a susținut că din aceste considerente rezultă că nu pot face obiectul controlului caracterului abuziv acele clauze care privesc caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându-se prin faptul că nu există nici un barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat, dar cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor.

Prin urmare, consideră recurenții-reclamanți că aceste clauze pot fi analizate din perspectiva caracterului lor abuziv în măsura în care nu se critică cuantumul lor, ci faptul că ele reprezintă costuri ce nu sunt prevăzute de legislația națională, iar consumatorul nu beneficiază de niciun fel de contraprestație din partea băncii pentru plata lor.

De altfel, în opinia recurenților, instanța de apel a încălcat jurisprudența CJUE, deoarece din cuprinsul cauzei Matei împotriva Volksbank România SA (C-143/13), rezultă că un comision de risc nu intră sub incidența prevederilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, aceste clauze putând fi analizate din perspectiva caracterului lor abuziv.

În altă ordine de idei, recurenți-reclamanți au arătat că nu sunt clare și inteligibile clauzele privitoare la comisionul de acordare și cel pentru serviciul suplimentar. Aceste clauze nu conțin nicio explicație în privința noțiunii contractuale de „acordare”, neînțelegându-se decât că împrumutatul trebuie să plătească acel comision, fără a cunoaște care este contraprestație împrumutătorului. Mai mult, nici instanța nu poate verifica dacă împrumutătorul trebuia sau nu să presteze o anumită activitate pentru plata acestor comisioane, caz în care ar exista un vădit dezechilibru contractual în defavoarea consumatorului și nici dacă, în cazul existenței unei contraprestații, aceasta a fost executată de către împrumutător, or dacă aceasta este o contraprestație în acord cu prevederile legale.

În sprijinul susținerilor lor, recurenții-reclamanți au indicat și cele reținute de CJUE în paragraful 77 al deciziei pronunțate în cauza C-143/13, în sensul că trebuie ca în contractul de împrumut să se indice în mod transparent motivele care justifică remunerația corespunzătoare unui comision.

De asemenea, s-a susținut că prin perceperea acestui comision împrumutătorul a primit, în mod anticipat, o dobândă pe care ar fi trebuit să o primească proporțional cu trecerea timpului pentru lipsa de folosință a banilor, ajungându-se la plata unei dobânzi pentru perioada în care urma să fie folosit creditul, deși singurul serviciu prestat de împrumutător a fost acela de acordare a creditului.

Potrivit legislației românești, pentru dreptul de a folosi o sumă de bani pentru o perioadă, obligația corelativă este aceea de plată a unei dobânzi iar nu a unui comision. Sub acest aspect, a fost invocată și decizia pronunțată de CJUE în cauza Kasler împotriva OTP Bank cu privire la caracterul clar și inteligibil al unei clauze contractuale, care trebuie să se refere nu numai la redactarea corectă din punct de vedere gramatical ci și la posibilitatea consumatorului de a înțelege utilitatea economică a respectivelor clauze.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 la situația de fapt, atunci când a considerat că nici clauzele privind comisionul de acordare și pentru serviciul suplimentar și că nici clauzele prevăzute de art. 13.5 și art. 13.6 din contractul de credit nr. 10 din 13 decembrie 2007 nu au caracter abuziv.

În primul rând instanța de apel a completat contractul încheiat între părți atunci când a făcut presupuneri cu privire la prestațiile băncii prin considerarea plății comisioanelor de către reclamanți. S-a subliniat faptul că din contract nu rezultă care este contraprestația băncii, acest aspect fiind de natură a crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul împrumutaților, cu încălcarea cerințelor bunei credințe.

Instanța de apel a interpretat în mod greșit noțiunile „clar și inteligibil”, „dezechilibru contractual semnificativ” și „contrar bunei-credințe”. În opinia recurenților aceste clauze au creat un dezechilibru contractual semnificativ, deoarece, comisioanele nu reprezintă prețul folosinței banilor iar valoarea acestora nu trebuie calculată în funcție de cuantumul sumei împrumutate; atunci când este vorba de un comision, acesta reprezentând un cost suplimentar dobânzii, este necesar să existe o contraprestație, care în cazul de față nu este prevăzută în contract; comisionul respectiv fiind calculat proporțional cu suma împrumutată, este de natură să producă un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în defavoarea împrumutaților, contrar cerințelor bunei-credințe; consumatorul nu are posibilitatea de a interpreta acea clauză contractuală, aceasta nefiind definită în contract; instanța nu poate verifica dacă există sau nu o contraprestație din partea băncii, care să justifice plata acestui comision; includerea acestui comision reprezintă o practică înșelătoare utilizată de către profesionist, prin care se induce în eroare consumatorul cu privire la faptul că ar beneficia de o dobândă redusă, în realitate aceasta ajungând foarte mare prin perceperea respectivului comision; într-un contract de credit, un cost contractual diferit de dobândă, nu ar trebui să depășească cuantumul acesteia.

În speța concretă dedusă judecății, suma de 432.000 euro a fost percepută cu titlu de comision de acordare pentru un credit ce fusese acordat anterior, fără a exista vreo contraprestație din partea băncii iar modul de calcul, lunar, al acestui comision, atribuie acestuia caracterul de dobândă, dar fără a exista și o contraprestație din partea băncii.

În ce privește comisionul pentru serviciul suplimentar, s-a susținut că există o situație identică cu cea reținută de CJUE în hotărârea pronunțată în cauza Matei împotriva Volksbank România SA, fiind vorba doar de o redenumire a comisionului.

Hotărârea instanței de apel este greșită și în ce privește analiza clauzelor cuprinse în art. 13.5 și art. 13.6 din contract. În opinia recurenților aceste clauze nu sunt formulate în mod clar și inteligibil, deoarece termenii incluși în cuprinsul lor sunt echivoci și nu pot oferi previzibilitate, respectiv nu se definesc termenii „acțiune”, „proceduri” și un „litigiu”. Sub acest aspect s-a evidențiat faptul că dacă ar exista la un moment dat o poprire pentru o sumă foarte mică pe veniturile reclamanților sau s-ar declanșa un litigiu, chiar fără temei, cu privire la bunurile aduse drept garanție s-ar activa dreptul bănci de a declara creditul scadent, existând, sub acest aspect un dezechilibru contractual între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamanților, contrar cerințelor bunei credințe. F. Apărările formulate de către intimata-pârâtă.

La data de 29 iulie 2016, intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. G. Considerentele instanței de recurs.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Instanța de apel, deși a reținut că nici clauza privind comisionul de acordare și nici cea privind comisionul pentru serviciul suplimentar nu pot fi asociate cu obiectul principal al contractului, a arătat că acestea nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, pe motiv că vizează caracterul justificat al prețului față de serviciul prestat, o astfel de analiză nefiind posibilă, deoarece clauzele respective sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, conținând toate elementele necesare pentru deplina informare a reclamanților, aceștia putând să evalueze, încă de la momentul încheierii contractului și actului adițional, care vor fi efecte lor.

Această concluzie este greșită, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, potrivit practicii CJUE, după cum rezultă din hotărârea pronunțată în cauza C-241/98, judecătorul național are puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând că această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți, reținându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele. În același sens sunt și hotărârile pronunțate de CJUE în cauzele C-484/2008, C-164/2013, C-279/2014 ȘI C-76/2010.

Din cuprinsul acestor hotărâri, dar chiar și din paragrafele 55 și 56 ale deciziei pronunțate de CJUE în cauza C-143/13, invocată de către instanța de apel, rezultă că această instanță trebuia să analizeze caracterul abuziv al acestor clauze sub aspectul dezechilibrului contractual invocat. Cum instanța de apel nu a făcut această analiză, se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se efectua respectiva analiză.

Nu se poate reține susținerea instanței de apel cu privire la faptul că respectivul contract și actele adiționale aferente ar conține toate elementele necesare pentru deplina informare a reclamanților chiar de la momentul încheierii contractului, deoarece, în cazul contractelor preformulate, cum este cazul și acestui contract, nu există o negociere a clauzelor, iar faptul că banca a informat pe împrumutați în legătură cu conținutul contractului nu echivalează cu faptul negocierii clauzelor.

De altfel, din observarea clauzelor privitoare la comisionul de acordare și cel pentru serviciul suplimentar, rezultă că în cuprinsul lor nu se enumeră prestațiile efective în schimbul cărora s-au perceput aceste comisioane, această enumerare reprezentând o cerință esențială a contractelor de împrumut bancar, lipsa contraprestațiilor fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea împrumutaților.

În al doilea rând, atât din punct de vedere al dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cât și a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, pentru ca o clauză, care ar viza chiar caracterul justificat al prețului față de serviciul prestat, să nu poată face obiectul analizei din punct de vedere al caracterului său abuziv, aceasta ar trebui să fie exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, ceea ce, contrar susținerilor instanței de apel, nu regăsim în cauza de față.

Astfel, pe de o parte, în aceste clauze nu sunt indicate, în mod transparent, motivele care justifică remunerația corespunzătoare acestor comisioane, așa după cum s-a reținut în paragraful 77 al deciziei pronunțate de CJUE în cauza C-143/13, iar, pe de altă parte, potrivit paragrafului 75 din hotărârea pronunțată în cauza C-26/13, cerința potrivit căreia o clauză trebuie redactată în mod clar și inteligibil, trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din puncte de vedere gramatical, ci și ca ea să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acel mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă în ceea ce-l privește.

Or, sub acest aspect, nu se poate reține concluzia instanței de apel, care a statuat, ea însăși, care ar fi considerentele pentru care banca a reținut comisionul de acordare, aceste considerente trebuind să rezulte din chiar clauzele contractului, iar nu din deducțiile părților ori ale judecătorului.

De altfel, nici instanța de apel, care a dedus ea însăși care ar fi considerentele pentru care a fost perceput comisionul de acordare, nu a arătat de ce acest comision nu a fost reținut pe tranșe de acordare a împrumutului, ci dintr-o dată. În altă ordine de ideii, tocmai lipsa explicită a considerentelor pentru care au fost percepute aceste comisioane face ca analiza clauzelor contractului să fie greoaie, trebuind să fie făcute presupuneri în legătură cu contraprestațiile părților, fapt ce nu este permis în contracte ce se află sub protecția legislației privind consumatorii.

După cum s-a arătat mai sus, în ce privește comisionul pentru serviciul suplimentar, instanța de rejudecare va trebui să facă o analiză conform celor reținute de CJUE în hotărârea pronunțată în cauza C-143/13, în speță fiind vorba de o redenumire a comisionului, astfel încât trebuie făcută o analiză din punct de vedere al dezechilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, cu încălcarea principiului bunei-credințe.

În ce privește clauzele cuprinse în art. 13.5 și art. 13.6 din contract, acestea trebuie reanalizate atât din punct de vedere al caracterului clar și inteligibil dar și din punct de vedere al dezechilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, urmând să se stabilească dacă nu cumva banca ar putea interpreta aceste clauze în detrimentul împrumutaților, în sensul că ele ar permite băncii ca la orice atingere, cât de mică, adusă dreptului său de garanție ori veniturilor reclamanților, să declare împrumutul scadent, fără să existe, cu adevărat, necesitatea unui astfel de decizii a băncii și fără ca împrumutații să poată ști, încă de la început, care ar fi situația de fapt concretă care ar putea duce la o astfel de decizie a băncii.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) și 2 și art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 2138/A din 17 decembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, va casa, în parte, decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului în ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a clauzelor cuprinse în art. 5 pct. 1 lit. a), d) și e) din Convenția de credit nr. 10 din 13 decembrie 2007 și din Actul adițional nr. 1 din 28 noiembrie 2008, Actul adițional nr. 2 din 29 noiembrie 2010, Actul adițional nr. 3 din 28 noiembrie 2011, Actul adițional nr. 6 din 28 noiembrie 2012, Actul adițional nr. 8 din 10 iunie 2013, Actul adițional nr. 7 din 29 martie 2013, Actul adițional nr. 8 din 10 iunie 2013, Actul adițional nr. 9 din 30 septembrie 2013, Actul adițional nr. 10 din 28 noiembrie 2013, Actul adițional nr. 12 din 30 iunie 2014 și în art. 13 pct. 5 - art. 13 pct. 6 din Convenția de credit. Va menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.