ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 451/2017

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 451/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 451/2017

Asupra

recursului de față;

A. Obiectul cererii introductive.

rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr.

41782/3/2014, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe

pârâta SC C. SA solicitând constatarea nulității absolute a clauzelor

abuzive privind comisionul de acordare și comisionul pentru serviciu

suplimentar, care rezultă din art. 5.1 lit. a), d), e) (ultimele două

introduse prin acte adiționale) din Convenția de credit nr. 10 din 13

decembrie 2007 și din Actul adițional nr. 1 din 28 noiembrie 2008,

Actul adițional nr. 2 din 29 noiembrie 2010, Actul adițional nr. 3

din 28 noiembrie 2011, Actul adițional nr. 6 din 28 noiembrie 2012, Actul

adițional nr. 8 din 10 iunie 2013, Actul adițional nr. 7 din 29

martie 2013, Actul adițional nr. 8 din 10 iunie 2013, Actul adițional

nr. 9 din 30 septembrie 2013, Actul adițional nr. 10 din 28 noiembrie

2013, Actul adițional nr. 12 din 30 iunie 2014; a clauzei

prevăzută în art. 5.2. din convenția de credit, care prevede

posibilitatea unilaterală a băncii de modificare a costurilor

creditului precum și a clauzelor prevăzute la art. 13.5 - 13.7 din

convenția de credit care prevăd posibilitatea declarării

scadenței anticipate a soldului creditului; restituirea sumelor

plătite cu titlu nedatorat, în cuantum de 1.214.013,28 Euro, la care se

adaugă dobânda legală, calculată de la momentul plății

nedatorate până la restituirea efectivă, iar în cazul în care la

rămânerea definitivă a hotărârii există sume neachitate,

compensarea acestora cu soldul creditului neachitat; obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

B.

Hotărârea primei instanțe.

Sentința civilă nr. 2839 din 25 mai 2015, pronunțată în

Dosarul nr. x/3/2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă

a respins cererea precizată, ca neîntemeiată, și a obligat

reclamanții la plata sumei de 4474,91 RON cheltuieli de judecată.

C. Calea de

atac împotriva hotărârii primei instanțe.

acestei hotărâri au formulat apel reclamanții A. și B., prin

care au solicitat schimbarea, în tot, a sentinței apelate, în sensul

admiterii cererii de chemare în judecată.

motivarea cererii s-a expus de către apelanți definirea

solidarismului contractual, subliniindu-se împrejurarea potrivit cu care

contractul este o realitate juridică ce implică, în mod

esențial, un parteneriat, o situație bi-echitabilă, iar

contractul trebuie văzut ca un ansamblu de drepturi și obligații

astfel configurate încât asigură un câștig ambelor părți.

evidențiat că reclamanții sunt consumatori în sensul

legislației protecției consumatorilor, întrucât în contractul de

credit încheiat cu pârâta au acționat în scopuri personale, exterioare

oricărei activității comerciale, industriale sau de

producție, artizanale sau liberale.

D.

Hotărârea instanței de apel.

Decizia civilă nr. 2138/A din 17 decembrie 2015, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis

apelul formulat de apelanții-reclamanți A., și B., ambii cu

domiciliul ales în București, persoane însărcinate cu primirea

corespondenței fiind D., E. și F., împotriva Sentinței civile

nr. 2839 din 25 mai 2015, pronunțate de Tribunalul București,

secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, în contradictoriu cu

intimata-pârâtă SC G. (ROMÂNIA) SA, înregistrată la registrul

comerțului, cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la

SCP. „H. și Asociații” din București, sector 1.

A fost

schimbată sentința atacată în sensul că:

A fost

admisă, în parte, cererea de chemare în judecată.

S-a constatat

nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5.2 și art. 13.7 din

Contractul de credit și de garanție nr. 10 din 13 decembrie 2007.

Au fost

respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Au fost

compensate cheltuielile de judecată suportate de părți,

ocazionate de soluționarea cauzei în fața primei instanțe.

A fost

obligată intimata-pârâtă G. (România) SA la plata către

apelantul reclamant A. a sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată în

apel, reprezentând onorariu avocat redus.

se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în

esență, următoarele:

primului motiv de apel s-a reclamat reținerea de către prima

instanță, în mod eronat, a faptului că reclamantul A. este o

persoană care desfășoară activități de

comerț, un profesionist. Din verificarea considerentelor primei

instanțe, cuprinse în pag. 8 - 9 ale sentinței, instanța de apel

a constat că, într-adevăr, prima instanță a înțeles

să cerceteze situația particulară a acestui reclamant. S-a

pornit de la premisa conturată de clauzele contractuale cuprinse în art.

III, potrivit cu care reclamanții au acționat în interes personal, în

scopuri din afara activității lor comerciale, industriale sau de

producție, artizanale ori liberale, însă prin raportare la

conținutul cererilor de reeșalonare flexibilă, fără

modificarea duratei creditului, s-a concluzionat că nu apar a fi întrunite

elementele condiției de consumator în ceea ce îl privește pe A. Cu

referire la aceste împrejurări valorificate de către prima

instanță, instanța de apel a arătat că nu

împărtășește punctul de vedere al acesteia, pentru

următoarele argumente.

9.

Noțiunea de „consumator” nu vizează decât consumatorul final privat,

care nu este angajat în activități comerciale sau profesionale. Numai

contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau

finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere

a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte

din regimul particular de protecție a consumatorului, în timp ce o

asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca

scop o activitate profesională (în acest sens Hotărârea din 14 martie

2013, Česká spořitelna, C-419/11, par. 32, 34 și hotărârea

pronunțată în cauza C-508/12 „Vapenik” par. 28).

instanței de apel, calitatea de persoane fizice a apelanților nu

justifică „ab initio” încadrarea acestora în categoria consumatorilor în

legătură cu contractul de credit dedus judecății în

prezenta cauză. Pentru a determina dacă o persoană are calitatea

de consumator, trebuie analizată poziția persoanei în

legătură cu un anumit contract, având în vedere natura și scopul

acelui contract, deoarece aceeași persoană poate fi privită ca

un consumator în legătură cu anumite tranzacții și ca un

profesionist („operator economic”) în raport cu altele (în acest sens

hotărârea pronunțată în cauza C-269/95 „Benincasa” par. 16).

de apel a reținut că probele administrate în cauză susțin

contractarea unui împrumut pentru nevoi personale nenominalizate, în valoare de

2.000.000 euro, pentru o perioadă de 12 luni; deși valoarea, destinația

și durata contractului se situează cu mult în afara limitelor puterii

economice ale unui consumator mediu, aceste elemente nu pot determina singure

concluzia că reclamantul a acționat ca și profesionist.

Împrejurarea potrivit căreia reclamantul apelant este om de afaceri și

a motivat solicitarea de a încheia acte adiționale prin faptul că nu

a putut perfecta niște tranzacții imobiliare nu echivalează cu

folosirea împrumutului pentru cumpărarea de imobile, fiind din acest punct

de vedere pertinentă apărarea acestuia formulată pe calea

apelului prin care a arătat că mențiunea din actul

adițional se referă la imposibilitatea materială obiectivă

de a achita ratele. În lipsa unor alte dovezi, instanța de apel nu poate

concluziona că intenția reală de la momentul contractării a

fost folosirea sumei împrumutate în interesul unei activități

profesionale sau comerciale, astfel cum se susține de către

intimată în cadrul întâmpinării.

altă parte, însă, instanța de apel a reținut că prima

instanță nu a valorificat concluzia contestată pe calea acestui

motiv de apel ca pe un fine de neprimire a cererii de chemare în judecată;

astfel cum în mod temeinic se formulează apărări în cauză

de către intimata-pârâtă G. România SA, cererea de chemare în

judecată formulată de către ambii reclamanți a fost respinsă

pe fondul acesteia, iar nu ca urmare a admiterii vreunei excepții; în

concret, prima instanță a procedat la analiza tuturor

condițiilor impuse de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, temei de

drept invocat de către reclamanți, iar calificarea unuia dintre

reclamanți ca și profesionist nu a reprezentat singurul motiv pentru

adoptarea soluției contestate.

la cel de al doilea motiv, instanța de apel a constatat că

apelanții au invocat încălcarea principiului

disponibilității de către prima instanță, prin refuzul

de a lua în considerare împrejurarea că cererea de chemare în

judecată a fost introdusă de două persoane fizice și nu

doar de către reclamantul A.. În opinia instanței de apel hotărârea

primei instanțe nu a îngrădit în nici un mod libertatea reclamantei

B. de a își exercita drepturile procesuale potrivit propriei sale

aprecieri în susținerea caracterului pretins abuziv al clauzelor cuprinse

în contracte pe care aceasta le-a semnat în calitate de garant.

14.

Instanța de apel a subliniat că cererea ambilor reclamanți a

fost analizată prin cercetarea tuturor condițiilor prevăzute de

lege, iar modul de caracterizare a reclamantului nu a reprezentat singurul

motiv ce a fost opus acțiunii introductive.

ce privește cel de al treilea motiv de apel, s-a subliniat că acesta

critică hotărârea primei instanțe pentru concluzia

neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea

nr. 193/2000.

Cu caracter

premergător, instanța de apel a subliniat că premisele de

natură legală și doctrinară valorificate de către

prima instanță au fost corecte, în sensul reținerii

împrejurării că pentru stabilirea caracterului abuziv al unor clauze

contractuale trebuie avute în vedere dispozițiile Legii nr. 193/2000, care

transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE.

16.Pentru

aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale au fost avute în

vedere următoarele criterii stabilite în art. 4 alin. (5) din Legea nr.

193/2000 (care transpune art. 4 al.1 din Directiva 93/13/CEE): natura

produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul

încheierii contractului; toți factorii care au determinat încheierea

contractului; alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care

acesta depinde.

prim aspect, instanța de apel, a reținut că în cauză nu au

fost administrate dovezi care să probeze negocierea tuturor clauzelor

cuprinse în contractul de credit și garanție, contestate; deși

suma acordată cu titlu de credit, perioada de creditare și dobânda

stipulată sunt elemente care susțin oferirea unui produs

particularizat în considerarea puterii financiare a reclamanților, a

capacității lor economice pentru rambursarea creditului, iar nu a

unui produs bancar care face parte din oferta uzuală a instituției

bancare pârâte, instanța de apel a considerat că doar aceste elemente

nu pot determina concluzia că părțile convenției au

negociat toate condițiile de contractare, în sensul că

reclamanții au avut posibilitatea reală de a solicita și

obține adaptarea conținutului acesteia.

această perspectivă, critica apelanților privind necesitatea

valorificării sistemului de prezumții instituit de Legea nr. 193/2000

și a caracterului preformulat a fost găsită, în parte,

întemeiată.

la comisionul de acordare, instanța de apel a constatat că acesta a

fost reglementat de art. 5.1 lit. a) din Contractul de credit și de

garanție nr. 10 din 13 decembrie 2007, al cărui conținut este:

costuri aferente creditului: comision de acordare 168.000 euro, reprezentând

0,7% calculat la numărul de luni de la data semnării contractului de

credit și până la maturitatea creditului, încasat într-o singură

tranșă la data utilizării creditului. Prin actul adițional

nr. 1 la contractul de credit și de garanție încheiat la data de 28

noiembrie 2008, articolul a fost modificat: comision de acordare 432.000 euro,

reprezentând 0,90% aplicat la soldul creditului, calculat la numărul de

luni de la data intrării în vigoare a prezentului act adițional

și până la noua maturitate a creditului. Comisionul se va încasa în 2

(două) tranșe astfel: 1. Comisionul de acordare în sumă de

216.000 euro, reprezentând prima tranșă este datorat și

plătibil la data la care intervine prelungirea maturității; 2. Comisionul

de acordare în sumă de 216.000 euro, reprezentând a doua tranșă

este datorat și plătibil până la data de 27 noiembrie 2009.

Raportat la conținutul acestor clauze, dar și prin luarea în

considerație a declarațiilor împrumutatului cuprinse în art. 7.2 din

convenția părților potrivit cu care prin semnarea prezentului

contract, împrumutatul recunoaște și declară că înaintea

semnării contractului a avut un termen rezonabil de reflectare asupra

produselor băncii, a tuturor condițiilor de creditare prevăzute în

contract, inclusiv asupra costurilor creditului și a garanțiilor

constituite, acestea fiind negociate și agreate de părți,

instanța de apel a arătat că, așa cum s-a stabilit în

jurisprudența CJUE, în scopul aprecierii existenței eventuale a unui

dezechilibru semnificativ trebuie să se țină seama de natura

bunului sau a serviciului care face obiectul contractului, raportat la toate

circumstanțele care au însoțit încheierea acestui contract, precum

și la toate celelalte clauze ale acestuia (cauza Constructora Principado

SA, C 226/12).

clauzelor care reglementează comisionul de acordare, deși acestea fac

parte din costul total al creditului, nu pot fi asimilate obiectului principal

al contractului, nefiind vorba de prestația esențială a

convenției de credit, ci de prestații cu caracter accesoriu.

Prestația esențială și, consecutiv, obiectul principal al

contractului de credit sunt reprezentate de suma împrumutată și

dobânda percepută ca echivalent al folosinței capitalului.

Comisioanele, deși parte din costul total al creditului, nu se circumscriu

noțiunii de „obiect principal al contractului” și, prin urmare, nu

intră sub incidența primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr.

193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, față de

cele expres statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

context, susținerile apelanților-reclamanți se pretează a

fi analizate din perspectiva tezei a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr.

193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, întrucât

vizează caracterul justificat al prețului față de serviciul

prestat. Prin urmare, pentru ca instanța să poată cenzura acest

aspect, este necesar ca respectivele clauze contestate să nu aibă

caracter clar și inteligibil.

cuprinsul clauzelor anterior citate reiese că acestea nu pun niciun fel de

probleme din această perspectivă, fiind menționat un procent

clar determinat, clauza conținând toate elementele necesare pentru deplina

informare a reclamanților, aceștia putând să evalueze, încă

de la momentul încheierii contractului și a actului adițional, care

vor fi efectele lor.

context, nu poate forma obiectul cenzurii instanței cuantumul acestui

comision, nefiind în competența organelor judiciare și neexistând

criterii de evaluare a caracterului justificat sau, dimpotrivă, excesiv al

sumelor percepute de către intimata-pârâtă cu titlu de comision de

acordare, raportat la serviciile efectiv prestate.

reținut că nici la data încheierii contractului de credit, dar nici

ulterior, nu a existat nicio dispoziție legală care să

interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în

sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit. Prin

urmare, nu există niciun drept care să fie prevăzut în

legislația națională și al cărui conținut să

fi fost restrâns ori a cărui exercitare să fi fost împiedicată

prin stipularea clauzei referitoare la comisionul de acordare.

ce privește transparența clauzelor referitoare la comisionul de

acordare, instanța de apel a apreciat că acestea sunt clare și

inteligibile. Obligația de transparență presupune utilizarea

unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea

cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Este

adevărat că cerința privind transparența clauzelor

contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al

acestora pe plan formal și gramatical, prezentând o importanță

esențială pentru respectarea cerinței privind transparența

și posibilitatea ca un consumator informat să poată să

prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile,

consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea

ce îl privește (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai,

C-26/13). Însă, contrar opiniei apelanților-reclamanți, instanța

de apel a apreciat că aceștia au fost în măsură să

prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt

consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea

unui comision de acordare.

ce privește perceperea unui nou comision de administrare la momentul

încheierii primului act adițional, împrejurare adusă ca argument de

către apelanți în susținerea caracterului abuziv al clauzei

cuprinse în actul adițional, instanța de apel a constatat că

inițiativa încheierii actelor adiționale a aparținut exclusiv

apelanților, aflați în imposibilitatea de a achita și în

situația de a pierde bunurile aduse ca garanție. Contrar celor

afirmate de reclamanți, probele administrate în cauză nu susțin

inițierea unui astfel de demers, pentru încheierea vreunui act

adițional, de către intimata-pârâtă. În condițiile anterior

expuse, banca a acceptat să modifice clauzele contractuale, iar

apelanții reclamanți au beneficiat inițial de păstrarea

aceleiași dobânzi de 1% pe an, dar de prelungirea semnificativă a

perioadei de creditare, în sensul că termenul pentru restituirea

creditului a fost prelungit cu încă 24 de luni, ajungându-se în acest mod

la triplarea perioadei de creditare. Mai mult decât atât, instanța de apel

a constatat din cuprinsul scadențarului emis cu prilejul încheierii

adiționalului, că pentru o perioadă de doi ani împrumutatul

plătea o rată de 1.555 - 1.833 euro lunar, reprezentând dobândă,

iar maturitatea creditului și data de restituire a acestuia era

stabilită la 29 noiembrie 2010, când băncii i se restituia suma

împrumutată. S-a mai reținut că actul adițional a fost

încheiat cu mai puțin de o lună anterior termenului de creditare la

care trebuia restituit debitul principal, 2.000.000 euro.

elemente particularizează condițiile de creditare și impun

concluzia că modificarea solicitată de apelanții-reclamanți

și acceptată de bancă prin încheierea actului adițional

impunea costuri suplimentare acesteia din urmă, fiind necesară

reevaluarea tuturor elementelor avute în vedere la acordarea creditului, din

perspectiva bonității reclamanților, a garanțiilor aduse de

către aceștia sub forma unor proprietăți imobiliare sau

depozite bancare. Drept urmare, instanța de apel a găsit că sunt

lipsite de suport afirmațiile apelanților potrivit cu care perceperea

comisionului de acordare este în totală neconcordanță cu

realitatea contractuală și fără vreun fel de

contraprestație.

ce privește comisionul pentru serviciu suplimentar, instanța de apel

a constatat că acesta a fost instituit prin Actul adițional nr. 2 din

data de 29 noiembrie 2010, prin completarea art. V, și a fost stipulat

și în Actele adiționale nr. 3 din 28 noiembrie 2011, nr. 6 din 28

noiembrie 2012, nr. 7 din 29 martie 2013, nr. 8 din 10 iunie 2013, nr. 10 din

28 noiembrie 2013, nr. 11 din 28 februarie 2014, nr. 12 din 30 iunie 2014, cu

mențiunea că ultimele două acte adiționale stipulau un

comision de 0,55%, iar conținutul inițial al clauzei a fost în

sensul: 5.1 Costuri aferente creditului: d) comision pentru serviciu suplimentar-modificarea

perioadei de creditare, prestat la cererea scrisă, expresă a

Împrumutatului și neprevăzut în contractul de credit inițial,

reprezentând 0,8% lunar aplicat la soldul creditului, calculat la numărul

de luni de la data intrării în vigoare a prezentului act adițional

și până la scadența finală a creditului, datorat și

plătibil în cuantumul și la datele scadente stipulate în graficul de

rambursare anexat care face parte integrantă din contractul de credit

și de garanție, așa cum a fost el modificat prin actele

adiționale ulterioare.

privire la acest comision, instanța de apel a înțeles să nu reia

considerente anterioare, subliniind însă că modul de redactare a

clauzei este explicit, clar, din aceasta rezultând nemijlocit motivul

perceperii acestui cost, respectiv prelungirea perioadei de creditare.

punctul de vedere al instanței de apel, perioada de creditare în cazul de

față reprezintă un element esențial al convenției,

fiind fără îndoială că prelungirea, în mod succesiv, a

duratei acordării creditului de la 12 luni la aproximativ 7 ani, a

modificat substanțial elementele avute în vedere de părți la

momentul încheierii contractului inițial, cu precădere din

perspectiva instituției de creditare. Această concluzie se impune

și prin raportare la faptul că în acest interval de timp nu a fost

restituit nimic din creditul acordat, fapt afirmat chiar de reclamanți

prin cererea de chemare în judecată. Mai mult decât atât, prin Actul

adițional nr. 3 din 28 noiembrie 2011 a operat și o modificare

substanțială a dobânzii percepute de bancă, prin raportare la

indicele de referință EURIBOR 1M, din planurile de rambursare puse la

dispoziția instanței rezultând că în urma încheierii actelor

adiționale după anul 2011 dobânda a scăzut la mai puțin de

254 euro lunar în 2012 și mai puțin de 192 euro lunar după

finalul anului 2012. În aceste condiții, contrar celor afirmate de

apelanții reclamanți, prelungirea perioadei de creditare la cererea

expresă a împrumutatului reprezintă o prestație a băncii,

iar comisionul are caracter neechivoc și justificat.

ce privește prevederile art. 5.2 din contractul de creditare,

instanța de apel a constatat că potrivit acestei clauze cuprinse în

contractul inițial al părților creditorul are dreptul să

revizuiască nivelul costurilor în funcție de evoluția

pieței sau de acordurile încheiate cu parteneri externi și

societăți de intermediere. Creditorul va aduce la

cunoștința Împrumutatului, Codebitorului (dacă este cazul) noul

nivel al costurilor prin afișare la sediile G. (România) SA sau pe site-ul

băncii, cu cel puțin 10 zile înainte de intrarea în vigoare a

acestora. Efectuarea de către Împrumutat sau Codebitor a

plăților prin intermediul unuia dintre partenerii G. (România) SA

menționați mai sus, presupune că acesta a luat

cunoștință de nivelul costurilor percepute, costuri pe care le

acceptă și le plătește odată cu achitarea ratei

contractuale.

instanței de apel, această clauză este abuzivă în sensul

Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13/CEE a Consiliului, intrând sub

incidența alin. (1) lit. a) și b) din Anexa la Legea nr. 193/2000

și art. 4 din aceeași lege. S-a reținut că această

clauză nu a fost negociată, însă nu poate fi primit argumentul

primei instanțe potrivit cu care clauza nu a creat un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților având

în vedere durata inițială a contractului și valoarea creditului.

Astfel, în opinia instanței de apel, clauza în discuție

reglementează dreptul băncii de a modifica costurile contractului, în

mod unilateral, fără încheierea unui act adițional, prin

valorificarea unor repere ce nu pot fi considerate motive întemeiate, în

înțelesul Legii nr. 193/2000. Utilizarea ca și criterii pentru

modificarea nivelului costurilor a evoluției pieței sau a acordurilor

încheiate cu parteneri externi și societăți de intermediere

creează un dezechilibru în înțelesul art. 4, atât timp cât

consumatorul se află în situația de a se supune unor condiții

contractuale pe care nu a avut posibilitatea să le cunoască în mod

real la data semnării contractului. Tot astfel, este încălcată

și condiția bunei credințe deoarece mecanismul de modificare a

fost pus numai la dispoziția băncii și în raport de elemente

legate de instituția bancară.

la clauzele cuprinse în art. 13.5 - 13.7 din convenția părților,

instanța de apel a constatat că acestea reglementează

situații în care banca își poate exercita dreptul de declarare a

exigibilității creditului. Astfel, potrivit art. 13.5, creditul va putea

fi declarat exigibil anticipat și în cazul în care se

declanșează un litigiu în legătură cu garanțiile

constituite în favoarea băncii, precum și în cazul instituirii unor

măsuri asigurătorii sau executorii asupra sumelor din conturile

curente ale Împrumutatului.

Art. 13.6

stipulează că în cazul în care Împrumutatul sau terțe persoane

au inițiat acțiuni sau proceduri prin care veniturile acestuia

să fie distribuite între creditorii săi, Banca va avea dreptul, pe

baza unei notificări transmise Împrumutatului și Garantului, să

declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat

împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri

datorate Băncii conform Contractului de credit.

În

conformitate cu art. 13.7, Banca va avea dreptul să declare exigibil

anticipat soldul creditului ca fiind scadent și rambursabil imediat,

împreună cu dobânda aferentă și toate celelalte cheltuieli

datorate băncii, fără a fi necesară îndeplinirea unei alte

formalități, și în cazul în care orice alte credite acordate de

Bancă Împrumutatului sunt declarate exigibile anticipat, în

condițiile stabilite în respectivele contracte de credit.

instanței de apel, clauzele nu au făcut obiectul negocierii și

fac parte din condițiile de creditare uzitate de pârâtă în

raporturile juridice încheiate cu clienții săi. Contrar însă

celor reținute de către prima instanță, instanța de

apel a constatat, în legătură cu una dintre cele trei clauze,

existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile

părților în detrimentul consumatorului.

cum rezultă din cuprinsul clauzei prevăzute de art. 13.7,

situația premisă avută în vedere de către Bancă pentru

includerea în convenția părților a acestei clauze este

reprezentată de neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de

împrumutat prin alte contracte încheiate cu pârâta. În opinia instanței de

apel, caracterul abuziv al acestor clauze rezultă din aceea că

împrumutatul, în calitate de consumator, se regăsește în

situația de a suporta consecințele negative ale comportamentului

său neconform din alte convenții, deși în contractul în

discuție își respectă întru-totul obligațiile asumate. În

mod evident, banca nu suportă prejudicii ca efect al derulării

contractului analizat, motiv pentru care, în situația dată, sunt

incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în considerarea

dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile

părților.

însă la celelalte două clauze ce fac obiectul prezentei analize,

instanța de apel a constatat că hotărârea primei instanțe

este temeinică și legală. Astfel, clauzele cuprinse în art. 13.5

și art. 13.6 instituie o măsură de protecție a Băncii

pentru a se pune la adăpost de eventualitatea în care se va vedea în

imposibilitatea de a-și recupera suma împrumutată. Așa cum se

observă, clauzele privesc situația bunurilor aduse ca garanție,

a veniturilor și conturilor curente ale apelanților reclamanți,

urmărindu-se monitorizarea modului de restituire a creditului și a

impedimentelor în plata ratelor, verificarea bonității

împrumutaților pe tot parcursul perioadei contractuale. În aceste

condiții, raportat la natura consecințelor prejudiciabile pe care

Banca se poate afla în situația de a le suporta, instanța de apel a

considerat că nu sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 193/2000, prin raportare la situația descrisă de alin. (1)

lit. i) din anexa la lege.

E. Calea de

atac împotriva hotărârii instanței de apel.

hotărârii pronunțate de instanța de apel au declarat recurs

recurenții-reclamanți A. și B., aducându-i următoarele

critici:

eronat, instanța de apel, a considerat că sunt incidente prevederile

art. 4 alin. (2)) din Directiva nr. 93/13/CEE, respectiv art. 4 alin. (6) din

Legea nr. 193/2000 și, față de acest aspect, clauzele privind

comisionul de acordare și cele privind comisionul pentru serviciul

suplimentar nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

39.

Instanța de apel a analizat dacă aceste clauze pot fi asociate cu

obiectul principal al contractului și a reținut că nu, deoarece

în speță sunt incidente cele reținute de către CJUE în

cauza C-143/13 paragraful 17 (comisioanele, deși parte din costul total al

creditului, nu se circumscriu noțiunii de obiect principal al

contractului).

aceea, instanța de apel a analizat respectivele clauze din perspectiva

tezei a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin.

(2) din Directiva nr. 93/13/CEE, pe motiv că vizează caracterul

justificat al prețului față de serviciul prestat, reținând

că nu este posibilă o astfel de analiză deoarece clauzele

analizate sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil,

conținând toate elementele necesare pentru deplina informare a

reclamanților, aceștia putând să evalueze, încă de la

momentul încheierii contractului și actului adițional, care vor fi

efectele lor.

41.

Recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a

interpretat greșit considerentele deciziei pronunțate de CJUE în

cauza C-143/13, respectiv paragrafele 55 și 56, invocând și cauza

C-2014/282.

În acest

sens, s-a susținut că din aceste considerente rezultă că nu

pot face obiectul controlului caracterului abuziv acele clauze care privesc

caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute,

față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora,

această excludere explicându-se prin faptul că nu există nici un

barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida

controlul acestui caracter adecvat, dar cu excepția chestiunii dacă

valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract

este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor.

urmare, consideră recurenții-reclamanți că aceste clauze

pot fi analizate din perspectiva caracterului lor abuziv în măsura în care

nu se critică cuantumul lor, ci faptul că ele reprezintă costuri

ce nu sunt prevăzute de legislația națională, iar

consumatorul nu beneficiază de niciun fel de contraprestație din

partea băncii pentru plata lor.

altfel, în opinia recurenților, instanța de apel a încălcat

jurisprudența CJUE, deoarece din cuprinsul cauzei Matei împotriva

Volksbank România SA (C-143/13), rezultă că un comision de risc nu

intră sub incidența prevederilor art. 4 alin. (2) din Directiva

93/13/CEE, aceste clauze putând fi analizate din perspectiva caracterului lor

abuziv.

ordine de idei, recurenți-reclamanți au arătat că nu sunt

clare și inteligibile clauzele privitoare la comisionul de acordare

și cel pentru serviciul suplimentar. Aceste clauze nu conțin nicio

explicație în privința noțiunii contractuale de „acordare”,

neînțelegându-se decât că împrumutatul trebuie să

plătească acel comision, fără a cunoaște care este

contraprestație împrumutătorului. Mai mult, nici instanța nu

poate verifica dacă împrumutătorul trebuia sau nu să presteze o

anumită activitate pentru plata acestor comisioane, caz în care ar exista

un vădit dezechilibru contractual în defavoarea consumatorului și

nici dacă, în cazul existenței unei contraprestații, aceasta a

fost executată de către împrumutător, or dacă aceasta este

o contraprestație în acord cu prevederile legale.

sprijinul susținerilor lor, recurenții-reclamanți au indicat

și cele reținute de CJUE în paragraful 77 al deciziei pronunțate

în cauza C-143/13, în sensul că trebuie ca în contractul de împrumut

să se indice în mod transparent motivele care justifică

remunerația corespunzătoare unui comision.

asemenea, s-a susținut că prin perceperea acestui comision

împrumutătorul a primit, în mod anticipat, o dobândă pe care ar fi

trebuit să o primească proporțional cu trecerea timpului pentru

lipsa de folosință a banilor, ajungându-se la plata unei dobânzi

pentru perioada în care urma să fie folosit creditul, deși singurul

serviciu prestat de împrumutător a fost acela de acordare a creditului.

legislației românești, pentru dreptul de a folosi o sumă de bani

pentru o perioadă, obligația corelativă este aceea de plată

a unei dobânzi iar nu a unui comision.

Sub acest

aspect, a fost invocată și decizia pronunțată de CJUE în

cauza Kasler împotriva OTP Bank cu privire la caracterul clar și

inteligibil al unei clauze contractuale, care trebuie să se refere nu

numai la redactarea corectă din punct de vedere gramatical ci și la

posibilitatea consumatorului de a înțelege utilitatea economică a

respectivelor clauze.

48.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 193/2000 la situația de fapt, atunci când a considerat

că nici clauzele privind comisionul de acordare și pentru serviciul

suplimentar și că nici clauzele prevăzute de art. 13.5 și

art. 13.6 din contractul de credit nr. 10 din 13 decembrie 2007 nu au caracter

abuziv.

rând instanța de apel a completat contractul încheiat între

părți atunci când a făcut presupuneri cu privire la

prestațiile băncii prin considerarea plății comisioanelor

de către reclamanți.

S-a subliniat

faptul că din contract nu rezultă care este contraprestația

băncii, acest aspect fiind de natură a crea un dezechilibru între

drepturile și obligațiile părților, în detrimentul

împrumutaților, cu încălcarea cerințelor bunei credințe.

50.

Instanța de apel a interpretat în mod greșit noțiunile „clar

și inteligibil”, „dezechilibru contractual semnificativ” și „contrar

bunei-credințe”.

În opinia

recurenților aceste clauze au creat un dezechilibru contractual

semnificativ, deoarece, comisioanele nu reprezintă prețul

folosinței banilor iar valoarea acestora nu trebuie calculată în

funcție de cuantumul sumei împrumutate; atunci când este vorba de un

comision, acesta reprezentând un cost suplimentar dobânzii, este necesar

să existe o contraprestație, care în cazul de față nu este

prevăzută în contract; comisionul respectiv fiind calculat

proporțional cu suma împrumutată, este de natură să

producă un dezechilibru între drepturile și obligațiile

părților în defavoarea împrumutaților, contrar cerințelor

bunei-credințe; consumatorul nu are posibilitatea de a interpreta acea

clauză contractuală, aceasta nefiind definită în contract;

instanța nu poate verifica dacă există sau nu o contraprestație

din partea băncii, care să justifice plata acestui comision;

includerea acestui comision reprezintă o practică

înșelătoare utilizată de către profesionist, prin care se

induce în eroare consumatorul cu privire la faptul că ar beneficia de o

dobândă redusă, în realitate aceasta ajungând foarte mare prin

perceperea respectivului comision; într-un contract de credit, un cost

contractual diferit de dobândă, nu ar trebui să

depășească cuantumul acesteia.

speța concretă dedusă judecății, suma de 432.000 euro

a fost percepută cu titlu de comision de acordare pentru un credit ce

fusese acordat anterior, fără a exista vreo contraprestație din

partea băncii iar modul de calcul, lunar, al acestui comision, atribuie

acestuia caracterul de dobândă, dar fără a exista și o

contraprestație din partea băncii.

privește comisionul pentru serviciul suplimentar, s-a susținut

că există o situație identică cu cea reținută de

CJUE în hotărârea pronunțată în cauza Matei împotriva Volksbank

România SA, fiind vorba doar de o redenumire a comisionului.

53.

Hotărârea instanței de apel este greșită și în ce

privește analiza clauzelor cuprinse în art. 13.5 și art. 13.6 din

contract.

În opinia

recurenților aceste clauze nu sunt formulate în mod clar și

inteligibil, deoarece termenii incluși în cuprinsul lor sunt echivoci

și nu pot oferi previzibilitate, respectiv nu se definesc termenii

„acțiune”, „proceduri” și un „litigiu”.

Sub acest

aspect s-a evidențiat faptul că dacă ar exista la un moment dat

o poprire pentru o sumă foarte mică pe veniturile reclamanților

sau s-ar declanșa un litigiu, chiar fără temei, cu privire la

bunurile aduse drept garanție s-ar activa dreptul bănci de a declara

creditul scadent, existând, sub acest aspect un dezechilibru contractual între

drepturile și obligațiile părților, în detrimentul

reclamanților, contrar cerințelor bunei credințe.

F.

Apărările formulate de către intimata-pârâtă.

de 29 iulie 2016, intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei o întâmpinare

prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

G. Considerentele

instanței de recurs.

decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a

constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

56.

Instanța de apel, deși a reținut că nici clauza privind

comisionul de acordare și nici cea privind comisionul pentru serviciul

suplimentar nu pot fi asociate cu obiectul principal al contractului, a

arătat că acestea nu pot face obiectul analizei din perspectiva

caracterului abuziv, pe motiv că vizează caracterul justificat al

prețului față de serviciul prestat, o astfel de analiză

nefiind posibilă, deoarece clauzele respective sunt exprimate într-un

limbaj clar și inteligibil, conținând toate elementele necesare

pentru deplina informare a reclamanților, aceștia putând să

evalueze, încă de la momentul încheierii contractului și actului

adițional, care vor fi efecte lor.

57.

Această concluzie este greșită, din mai multe puncte de vedere.

În primul

rând, potrivit practicii CJUE, după cum rezultă din hotărârea

pronunțată în cauza C-241/98, judecătorul național are

puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract,

arătând că această putere se încadrează pe deplin în

contextul general al protecției speciale pe care Directiva 93/13/CEE tinde

să o recunoască interesului colectivității, care,

făcând parte din ordinea publică economică,

depășește interesele specifice ale unor părți,

reținându-se că există un interes public ca aceste clauze

prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele.

În același

sens sunt și hotărârile pronunțate de CJUE în cauzele

C-484/2008, C-164/2013, C-279/2014 ȘI C-76/2010.

cuprinsul acestor hotărâri, dar chiar și din paragrafele 55 și

56 ale deciziei pronunțate de CJUE în cauza C-143/13, invocată de

către instanța de apel, rezultă că această

instanță trebuia să analizeze caracterul abuziv al acestor

clauze sub aspectul dezechilibrului contractual invocat.

Cum

instanța de apel nu a făcut această analiză, se impune

casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se

efectua respectiva analiză.

poate reține susținerea instanței de apel cu privire la faptul

că respectivul contract și actele adiționale aferente ar

conține toate elementele necesare pentru deplina informare a

reclamanților chiar de la momentul încheierii contractului, deoarece, în

cazul contractelor preformulate, cum este cazul și acestui contract, nu

există o negociere a clauzelor, iar faptul că banca a informat pe

împrumutați în legătură cu conținutul contractului nu echivalează

cu faptul negocierii clauzelor.

altfel, din observarea clauzelor privitoare la comisionul de acordare și

cel pentru serviciul suplimentar, rezultă că în cuprinsul lor nu se

enumeră prestațiile efective în schimbul cărora s-au perceput

aceste comisioane, această enumerare reprezentând o cerință

esențială a contractelor de împrumut bancar, lipsa

contraprestațiilor fiind de natură să creeze un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în

defavoarea împrumutaților.

doilea rând, atât din punct de vedere al dispozițiilor art. 4 alin. (6)

din Legea nr. 193/2000, cât și a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din

Directiva nr. 93/13/CEE, pentru ca o clauză, care ar viza chiar caracterul

justificat al prețului față de serviciul prestat, să nu

poată face obiectul analizei din punct de vedere al caracterului său

abuziv, aceasta ar trebui să fie exprimată într-un limbaj clar

și inteligibil, ceea ce, contrar susținerilor instanței de apel,

nu regăsim în cauza de față.

pe de o parte, în aceste clauze nu sunt indicate, în mod transparent, motivele

care justifică remunerația corespunzătoare acestor comisioane,

așa după cum s-a reținut în paragraful 77 al deciziei

pronunțate de CJUE în cauza C-143/13, iar, pe de altă parte, potrivit

paragrafului 75 din hotărârea pronunțată în cauza C-26/13,

cerința potrivit căreia o clauză trebuie redactată în mod

clar și inteligibil, trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca

respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din puncte

de vedere gramatical, ci și ca ea să expună în mod transparent

funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza

respectivă, precum și relația dintre acel mecanism și cel

prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să poată

să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile,

consecințele economice care rezultă în ceea ce-l privește.

acest aspect, nu se poate reține concluzia instanței de apel, care a

statuat, ea însăși, care ar fi considerentele pentru care banca a

reținut comisionul de acordare, aceste considerente trebuind să

rezulte din chiar clauzele contractului, iar nu din deducțiile

părților ori ale judecătorului.

altfel, nici instanța de apel, care a dedus ea însăși care ar fi

considerentele pentru care a fost perceput comisionul de acordare, nu a

arătat de ce acest comision nu a fost reținut pe tranșe de

acordare a împrumutului, ci dintr-o dată.

În altă

ordine de ideii, tocmai lipsa explicită a considerentelor pentru care au

fost percepute aceste comisioane face ca analiza clauzelor contractului să

fie greoaie, trebuind să fie făcute presupuneri în legătură

cu contraprestațiile părților, fapt ce nu este permis în

contracte ce se află sub protecția legislației privind

consumatorii.

cum s-a arătat mai sus, în ce privește comisionul pentru serviciul

suplimentar, instanța de rejudecare va trebui să facă o

analiză conform celor reținute de CJUE în hotărârea

pronunțată în cauza C-143/13, în speță fiind vorba de o

redenumire a comisionului, astfel încât trebuie făcută o analiză

din punct de vedere al dezechilibrului contractual între drepturile și

obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, cu

încălcarea principiului bunei-credințe.

privește clauzele cuprinse în art. 13.5 și art. 13.6 din contract,

acestea trebuie reanalizate atât din punct de vedere al caracterului clar

și inteligibil dar și din punct de vedere al dezechilibrului

contractual între drepturile și obligațiile părților,

urmând să se stabilească dacă nu cumva banca ar putea interpreta

aceste clauze în detrimentul împrumutaților, în sensul că ele ar

permite băncii ca la orice atingere, cât de mică, adusă

dreptului său de garanție ori veniturilor reclamanților, să

declare împrumutul scadent, fără să existe, cu adevărat,

necesitatea unui astfel de decizii a băncii și fără ca

împrumutații să poată ști, încă de la început, care ar

fi situația de fapt concretă care ar putea duce la o astfel de

decizie a băncii.

vedere cele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) și 2

și art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanții

A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 2138/A din 17 decembrie 2015,

pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă, va casa, în parte, decizia recurată și va trimite cauza

aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului în ceea ce

privește capătul de cerere referitor la constatarea

nulității absolute a clauzelor cuprinse în art. 5 pct. 1 lit. a), d)

și e) din Convenția de credit nr. 10 din 13 decembrie 2007 și

din Actul adițional nr. 1 din 28 noiembrie 2008, Actul adițional nr.

2 din 29 noiembrie 2010, Actul adițional nr. 3 din 28 noiembrie 2011,

Actul adițional nr. 6 din 28 noiembrie 2012, Actul adițional nr. 8

din 10 iunie 2013, Actul adițional nr. 7 din 29 martie 2013, Actul

adițional nr. 8 din 10 iunie 2013, Actul adițional nr. 9 din 30

septembrie 2013, Actul adițional nr. 10 din 28 noiembrie 2013, Actul

adițional nr. 12 din 30 iunie 2014 și în art. 13 pct. 5 - art. 13

pct. 6 din Convenția de credit.

Va menține

celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei civile

nr. 2138/A din 17 decembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă.

Casează

în parte decizia recurată și trimite cauza aceleiași

instanțe pentru rejudecarea apelului în ceea ce privește capătul

de cerere referitor la constatarea nulității absolute a clauzelor

cuprinse în art. 5 pct. 1 lit. a), d) și e) din Convenția de credit

nr. 10 din 13 decembrie 2007 și din Actul adițional nr. 1 din 28

noiembrie 2008, Actul adițional nr. 2 din 29 noiembrie 2010, Actul

adițional nr. 3 din 28 noiembrie 2011, Actul adițional nr. 6 din 28

noiembrie 2012, Actul adițional nr. 8 din 10 iunie 2013, Actul

adițional nr. 7 din 29 martie 2013, Actul adițional nr. 8 din 10

iunie 2013, Actul adițional nr. 9 din 30 septembrie 2013, Actul

adițional nr. 10 din 28 noiembrie 2013, Actul adițional nr. 12 din 30

iunie 2014 și în art. 13 pct. 5 - art. 13 pct. 6 din Convenția de

credit. Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi 16 martie 2017.

Procesat de

GGC - LM