ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2232/2019

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2019

Asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 20 august 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate:

- caracterul abuziv al clauzelor din Convenția de Credit nr x/28.03.2008 referitoare la art. 1.2, 1.3 art. 5.1, art. 5.4, art. 6.3, art. 7.1 lit. h), m), n) art. 7.2 și art. 1 si 3 din Actul adițional nr. x/26.10.2011, Actul adițional nr. x/11.04.2012, Actul adițional nr. x/23.10.2012, Actul adițional x/24.04.2013, Actul adițional nr. x/24.10.2013 și Actul adițional nr. x/09.04.2014 la contractul de credit, cu privire la obiectul contractului, respectiv acordarea unui împrumut în RON și nu în CHF, dobânda, comisionul de acordare, comisionului de rambursare anticipată, comisionul de restructurare și comisionului de conversie;

- abuzivă clauza prin care s-a prevăzut ca obiectul contractului reprezintă o sumă în CHF, când în realitatea obiectul efectiv al contractului a fost un credit în RON, câtă vreme părțile contractante au acceptat suma în RON, reclamanta prin încasarea efectivă a sumei în RON, iar pârâta prin virarea sumei în RON și nu în CHF, suma in CHF fiind practic doar scriptică;

- caracterul abuziv al clauzei suportării riscului valutar prin inserarea în contractul de credit a obiectului contractului in CHF și restituirii acestuia tot în CHF și eliminarea acestei clauze, stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs valabil pe toata perioada derulării contractului și conversia în moneda națională a plăților;

- abuzivă obligarea reclamantei la plata contravalorii ratelor si comisioanelor lunare la o valoare mai mare decât rata de schimb a valutei în care creditul a fost acordat la momentul acordării acestuia, întrucât în acest fel se aplică o rată de schimb diferită de cea utilizată în momentul în care împrumutul a fost pus la dispoziție;

- caracterul abuziv al clauzelor privind majorarea dobânzii prin majorarea marjei băncii fără a fi stabilite condițiile în care poate interveni majorarea marjei, plata comisionului de acordare, comisionului de rambursare anticipată, comisionului de restructurare și comisionului de conversie;

Să oblige pârâta B. S.A.:

- la eliminarea din Convenția de Credit nr. x din 28.03.2008 a clauzelor abuzive referitoare la art. 1.2, 1.3 art. 5.1, art. 5.4, art. 6.3, art. 7.1 lit. h), m), n), art. 7.2, din contract, și art. 1 si 3 din Actul adițional nr. x/26.10.2011, Actul adițional nr. x/11.04.2012, Actul adițional nr. x/23.10.2012, Actul adițional nr. x/24.04.2013, Actul adițional nr. x/24.10.2013 si Actul adițional nr. x/09.04.2014 la Convenția de Credit nr x din 28.03.2008 cu privire la comisionul de acordare, de restructurare și dobânda.

- să modifice Convenția de Credit nr. x 28.03.2008 astfel încât contravaloarea ratelor lunare sa fie raportata la rata de schimb utilizată în momentul în care împrumutul a fost pus la dispoziția împrumutatului, respectiv prin stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de subsemnata la cursul CHF/LEU valabil la momentul semnării contractului, curs valabil pe toata perioada derulării contractului si conversia in moneda naționala a plăților;

- să-i restituie diferența de curs valutar încasată de la data încheierii contractului și până în prezent, comisionul de acordare încasat, comisionul de restructurare încasat, să recalculeze dobânda variabilă începând cu luna mai 2009 prin aplicarea LIBOR la 3 luni plus marja de 4,3 p.p. și ulterior acestei perioade până la restituirea creditului integral, conform art. 1.2 din contract și să-i restituie sumele încasate în plus cu titlu de dobândă majorată;

- la plata dobânzii legale aferente sumelor pe care trebuie să le restituie calculată de la data încasării și până la data plății efective

- la plata cheltuielilor de judecată și să dispună eliminarea tuturor clauzelor abuzive din contract.

Prin sentința civilă nr. 1993 din 17 februarie 2016, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Prin sentința civilă nr. 9830 din 31 mai 2016, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția Civilă.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la 4 iulie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 7003 din 3 noiembrie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 5.1 din contractul de credit nr. x din 28 martie 2008, în ceea ce privește modificarea unilaterală de către bancă a marjei de 4,3 pp inserată în formula de calcul a dobânzii, a obligat pârâta să restituie reclamantei sumele încasate, începând cu 22 mai 2009, cu titlu de dobândă peste dobânda contractuală determinată conform formulei LIBOR la 3 luni și marja de 4,3 pp., a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate în art. 1 din Actele adiționale nr. 2-6 la contractul de credit nr. x din 28 martie 2008, care stabilesc perceperea unui comision pentru prestarea serviciului suplimentar restructurare/reeșalonare peste suma de 150 euro, a obligat pârâta să restituie reclamantei sumele încasate în baza Actelor adiționale nr. 2-6, cu titlu de comisioane pentru prestarea serviciului suplimentar restructurare/reeșalonare, peste suma de 150 euro, a obligat pârâta să plătească reclamantei dobânda legală calculată prin raportare la cuantumul total al sumele la restituirea cărora a fost obligată, de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la achitarea integrală a acestora și a respins ca neîntemeiate celelalte capetele de cerere.

Împotriva acestei soluții au declarat apel reclamanta A. și pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1477A din 4 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 7003 din 3 noiembrie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 1477A din 4 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pârâta C. S.A. (fostă B. SA) a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, pârâta C. S.A. (fostă B. SA) a solicitat admiterea recursului, desființarea în parte a deciziei atacate cu privire la soluția referitoare la apelul recurentei și, reținând spre rejudecare, să se dispună respingerea în tot a cererii de chemare în judecată cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În argumentarea cererii de recurs, recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material statuate în cauză, aceasta reținând caracterul abuziv al clauzei privind art. 5.1 în ceea ce privește modificarea marjei, și, implicit a dobânzii, conform deciziei băncii.

În pronunțarea deciziei, instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 9.3 din contractul de credit, prevederi ce atestă negocierea prevederilor contractuale anterior semnării convenției de credit.

Astfel, nu se poate retine lipsa caracterului negociat al contractului în condițiile în care clauza sus-menționată, clauză neatacată de către reclamantă, atestă tocmai contrariul, respectiv faptul că anterior semnării contractului, i s-a comunicat reclamantei o copie a acestuia, contractul fiind semnat ulterior negocierii clauzelor contractuale, conform celor declarate de părți.

Prin urmare, în măsura în care această clauză contractuală nu a fost contestată de către reclamantă, recurenta apreciază că aceasta își găsește aplicabilitatea în prezenta cauză și justifică cu precădere respingerea cererii de anulare a clauzelor contractuale, considerate abuzive, caracterul nenegociat al acestora nefiind demonstrat în cauză.

De asemenea, potrivit dispozițiilor legale analizate de către instanța de apel, statuate în Anexa 1, lit. a) a Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumator, prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Astfel, precizează că, contrar susținerilor instanței de fond, modificarea dobânzii în mod unilateral era posibilă în condițiile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nefiind abuzivă clauza.

În acest context, se menționează faptul că prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu impun ca motivația întemeiată (care a stat la baza intenției de a modifica marja băncii și, implicit a ratei dobânzii) să fie prevăzută în contract, ci doar ca motivația să existe.

În aceste condiții, instanța a apreciat că prin stipularea clauzelor contestate nu s-a creat un dezechilibru între părțile contractante și a fortiori nu exista un astfel de dezechilibru în detrimentul consumatorilor, iar Banca nu a acționat contrar bunei - credințe. Drept urmare, clauza 5.1 contestată nu poate fi considerată abuzivă.

Mai mult decât atât, nu se poate retine nici motivarea instanței cu privire la nesemnarea actului adițional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, în condițiile în care actul normativ nu condiționează aplicabilitatea acestuia de semnarea sa, acceptarea prevederilor actului adițional fiind tacită în condițiile necomunicării refuzului de a-și asuma aceste modificări, caz în care se poate solicita rezilierea contractului de credit.

În acest sens, se arată că în cazul de față reclamanta nu a uzat de aceasta posibilitate, deși banca și-a îndeplinit obligația instituită de legiuitor, de modificare a prevederilor contractuale, astfel încât acestea să concorde cu dispozițiile legale în materie.

În cazul contractelor aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile acesteia și să poată face dovada că a depus toate diligentele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale (a se vedea prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010).

Dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 nu prevăd obligația Băncii de a trimite scrisori recomandate consumatorilor referitor la semnarea acestor acte adiționale. Banca are doar obligația de diligență, privind informarea consumatorilor și nu obligația de rezultat, în sensul de a garanta primirea de către consumator a notificării de a se prezenta la Bancă, în vederea semnării actului adițional de aliniere.

Referitor la clauzele contractuale reclamate, se arată că acestea nu au un caracter abuziv, neputându-se reține caracterul nenegociat al acestora.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerata abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

În plus, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Așadar, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (și implicit al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată.

Or, în prezenta cauză, clauzele contractuale reclamate din Contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât, pe de o parte, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar pe de alta parte unele dintre acestea se referă la prețul contractului, analiză pe care instanța de fond nu a efectuat-o în cauza de față.

În acest context, recurenta susține că banca a creat toate condițiile pentru negocierea clauzelor contractului de credit, clauzele Contractului de credit au fost negociate de către părțile semnatare înainte de semnarea acestuia.

Mai mult, înainte de semnarea Contractului de credit, banca a furnizat reclamantei cu o perioada de timp rezonabilă înainte de data semnării, forma Contractului de credit, iar aceasta a declarat că înțelege în totalitate conținutul convenției părților, aspect confirmat chiar de către reclamant prin art. 9.3 si art. 13.14 din Contractul de credit.

Astfel, părțile (pe de o parte, Banca și pe de alta parte, împrumutatul) au cunoscut obligațiile lor de la data încheierii Contractului de credit, chiar dacă obligația împrumutului este una cu executare succesivă.

Prin urmare, părțile și-au asumat riscul pe care îl implica derularea Contractului de credit.

Astfel încât, o eventuală situație financiar precară a reclamantei, intervenită ulterior contractării creditului bancar, nu poate constitui o justificare legală pentru neexecutarea de către aceasta a obligațiilor contractuale negociate, reglementate, consimțite și asumate contractual, prin încheierea Contractului de credit.

Tot în același context, recurenta susține că banca a acționat cu bună-credință.

Pornind de la textul consacrat în art. 970 C. civ., buna-credință a fost conturată ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive, dispozițiile art. 4-7 ale acestui act normativ conturând conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000.

Astfel, instanța urmează a analiza conduita recurentei prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, reclamanta nefăcând dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumția de bună-credință instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ.

În aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a profesionistului (comerciantului), respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.

De asemenea, banca susține inexistenta unui dezechilibru semnificativ pretins cauzat de clauzele contractuale reclamate.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante.

Or, în prezenta cauza rațiunea formulării acestei cereri de chemare în judecată este tocmai imposibilitatea efectivă a reclamantei de a achita ratele scadente, împotriva acesteia fiind inițiată procedura de executare silită.

Astfel, nu poate fi vorba de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestații.

Totodată, recurenta menționează și-a asumat și ulterior și-a realizat obligațiile de acordare a împrumutului în cuantumul menționat prin Contract prin virarea împrumutului în contul curent a împrumutatului. Astfel, nu poate fi reținut motivul privind caracterul strict aleatoriu al modului de formare a dobânzii, sens în care consideră că această clauză privitoare la dobândă este în deplină concordanță cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

De asemenea, recurenta menționează că dobânda (stabilita contractual de către părți ca fiind variabilă, în funcție de variația indicelui de referință și marja Băncii) a fost percepută de bancă în conformitate cu prevederile Contractului de împrumut (negociate și acceptate de părți). Astfel, în cuprinsul clauzei prevăzute la articolul 3 din Contractul de împrumut au fost prevăzute clar criteriile în funcție de care dobânda poate varia, aceasta nefiind stabilită în mod arbitrar de către B..

În consecință, recurenta apreciază ca nefondată susținerea privind caracterul abuziv al clauzei prin care este stabilit caracterul variabil al dobânzii, întrucât aceasta nu a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, nefiind învederată nicio situație în care B. ar fi modificat, unilateral, rata dobânzii anuale.

Prin întâmpinarea depusă, la 19 februarie 2019, intimata-reclamantă A. a invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea recursului în raport cu dispozițiile deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale și ale deciziei nr. 52/2018 a Înaltei Curți, precum și nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 18 aprilie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 7 mai 2019, intimata depunând punct de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu.

Prin încheierea din 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă B. SA) împotriva deciziei civile nr. 1477 A din 4 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 28 noiembrie 2019, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material statuate în cauză, aceasta reținând caracterul abuziv al clauzei privind art. 5.1 în ceea ce privește modificarea marjei și, implicit a dobânzii, conform deciziei băncii.

În pronunțarea deciziei, instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 9.3 din contractul de credit, prevederi ce atestă negocierea prevederilor contractuale anterior semnării convenției de credit.

Aceste susțineri sunt nefondate, având în vedere că cele două instanțe au reținut în mod corect că în cauză recurenta a inserat în contract posibilitatea de a modifica unilateral marja băncii, fără însă a menționa și criteriile care pot determina majorarea acesteia.

În acest sens, se constată că recurenta s-a folosit de această clauză și a majorat marja băncii, chiar în perioada în care CHF a înregistrat o creștere semnificativă, context în care s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul intimatei-reclamante.

Totodată, se reține că deși în motivele de recurs, pârâta susține că instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 9.3 din contractual de credit, prevederi, care în opinia acesteia, atesta negocierea clauzelor contractului înainte de semnare, se poate observa că art. 9.3 din contract nu face referire la negocierea contractului, ci la faptul că orice modificare a contractului se va face prin act adițional, astfel că în mod greșit se susține că instanța de apel a reținut fără temei lipsa caracterului negociat al contractului.

Mai susține recurenta, că modificarea dobânzii respectiv majorarea marjei avută în vedere la calculul dobânzii a fost cauzată de conjunctura economico-financiară din domeniu bancar, având drept scop acoperirea costurilor de refinanțare de pe piața internațional bancară, respectiv dobânda aferentă finanțărilor la nivel național acordate de către instituțiile de credit.

Așadar, costul unui credit este compus din dobânda resurselor atrase de banca de pe piața (Libor, Euribor, Robor), plus costurile, inclusiv riscurile și câștigul băncii respectiv marja, astfel că susținerea recurentei că majorarea marjei a fost impusă de către creșterea costurilor de finanțare plătite de către bancă nu poate fi primită, acesta a majorat marja pentru a creste profitul băncii, chiar dacă acest fapt a condus la imposibilitatea consumatorului de a mai plăti ratele creditului.

În raport cu aceste susțineri, raportate și la prevederile contractuale în care se specifică faptul că "dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii", iar în cazul în care banca majorează marja, conform deciziei sale rezultă că singurul criteriu prevăzut în contract a fost decizia băncii.

În ceea ce privește Anexa la Legea nr. 193/2000, se constată, așa cum au reținut cele două instanțe că aceasta conține o listă exemplificativă de clauze considerate abuzive, iar la lit. A) se stipulează că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract, ori faptul că pârâta a inserat în contract faptul că poate modifica marja în raport cu "decizia sa" nu reprezintă un motiv întemeiat.

Astfel, faptul că în contract nu au fost prevăzute motivele și cazurile în care banca poate majora marja, nu îndeplinește condiția bunei-credințe a recurentei, aspect ce denotă faptul că aceasta nu a respectat principiul echității între părți, iar modificarea marjei a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În acest context, se reține că în mod corect atât instanța de fond cât și cea de apel au constatat caracterul abuziv a clauzei prin care banca își rezerva dreptul să modifice marja conform deciziei sale, fără a se insera motivul sau condiția în care poate interveni majorarea marjei.

Cu referire la comisionul de restructurare, se constată că și acesta este abuziv, având în vedere că pentru același serviciu prestat banca a perceput comisioane diferite, or dacă perceperea acestui comision reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de restructurare a creditului, atunci nu se justifică de ce cuantumul acestuia este diferit, deși volumul de muncă și complexitatea documentației întocmite este aceeași, aspecte în raport cu care, se constată că și acest comision de restructurare este abuziv.

Astfel, pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă B. SA) împotriva deciziei civile nr. 1477 A din 4 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă B. SA) împotriva deciziei civile nr. 1477 A din 4 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2019.