ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1534/2019

Ședința publică din data de 1 octombrie 2019

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 5 mai 2015 sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, ca instanța:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 117, alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 99/2006, art. 1 și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, art. 1271 C. civ. cu privire la impreviziune.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că la 27 septembrie 2010 au încheiat un act adițional prin care a fost modificat graficul de plăți, stabilindu-se că a mai rămas de achitat suma de 258.121,35 CHF în 394 rate lunare, până la 22 iulie 2043.

La 2 octombrie 2015, reclamanții au depus la dosar note de ședință, prin care au precizat că valoarea petitelor 1 și 2 ale acțiunii este de 93.564,7 RON, echivalentul a 22.600,17 CHF - potrivit cursului LEU/CHF din 5 august 2015; valoarea petitelor 5 și 6 a fost raportată la întreaga valoare a creditului, respectiv 2.966.611,7 RON, reprezentând echivalentul a 726.572,89 CHF - potrivit cursului LEU/CHF din 5 august 2015; petitele 3, 4, 7 și 8 au fost considerate neevaluabile în bani.

La 12 ianuarie 2016, reclamanții au depus la dosar o completarea a cererii de chemare în judecată, prin care au solicitat ca instanța:

- să constate caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 2.5 din actul adițional la contractul de credit nr. x din 22 septembrie 2010, prin care s-a stabilit suma totală de restituit ca fiind 726.572,89 CHF, rezultat al însumării valorii totale reeșalonate la plată prin actul adițional, cu costul total al creditului;

- să constate nulitatea absolută a acestei clauze;

- să o oblige pe pârâtă la încheierea unui act adițional și la emiterea unui nou grafic de plăți, care să includă toate modificările dispuse de către instanță, precum și calculul real al sumei de restituit.

Prin sentința civilă nr. 623/C din 8 iunie 2017, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și, în consecință, a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 1 lit. a) și b) și art. 3.12, cu privire la comisioanele de achitare a facilităților acordate de bancă și de procesare din contractul de credit nr. x din 2 iulie 2008, încheiat de părți.

A constatat nulitatea absolută a clauzelor declarate ca fiind abuzive și le-a înlăturat din contractul de credit nr. x din 2 iulie 2008.

A obligat-o pe pârâtă să le restituie reclamanților sumele achitate în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive, respectiv 17.088,71 CHF pentru achitare facilități și 5.511,46 CHF comision procesare.

Au fost respinse restul pretențiilor reclamanților și nu s-au acordat cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut, din perspectiva clauzelor declarate ca abuzive și a căror nulitate s-a constatat, că, în ceea ce privește clauza de la art. 1 lit. b), respectiv art. 3.12 din contractul de credit nr. x/02.07.2008, referitoare comisionul de procesare a cererii de credit, examenul caracterului abuziv este posibil, deoarece clauza respectivă nu întrunește cerința impusă de teza finală a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu a fost exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Acest caracter înseamnă, în aprecierea primei instanțe, posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecințele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecințelor economice care rezultă din acesta în ceea ce îi privește, fiind evocate în acest sens concluziile la care a ajuns C.J.U.E. în cauza C-26/13 (Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt).

Totodată, tribunalul a constatat că, deși comisioanele fac parte din costul total al contractului, clauzele ce reglementează modul de calcul al acestora pot fi analizate în condițiile în care nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, lăsând loc la echivoc.

Astfel, s-a reținut că elementele care au stat la baza perceperii comisionului de achitare facilități și a comisionului de procesare a cererii de credit și contraprestația băncii nu sunt detaliate în cuprinsul contractului, astfel că pentru consumator, la momentul încheierii convenției, nu existau informații asupra a ceea ce plătește, anume asupra contraprestației de care beneficiază.

Chiar dacă comisionul de procesare a fost achitat o singură dată, prima instanță a constatat că nu se menționează explicit în contract pentru ce se achită aceste costuri. Prin urmare, prin inserarea acestor clauze, contrar cerinței bunei-credințe ce trebuie să caracterizeze raporturile dintre comerciant și consumator, pârâta nu a făcut decât să perceapă în mod nejustificat o taxă disproporționat de mare față de prestația efectiv efectuată în schimb, astfel că respectiva clauză a fost apreciată ca fiind abuzivă, plasându-i pe consumatorii reclamanți într-o poziție defavorabilă față de banca împrumutătoare și obligându-i pe aceștia la prestații disproporționate în raport cu serviciile de care beneficiază.

În ceea ce privește pretinsa negociere a clauzelor contestate de reclamanți, instanța a reținut că pârâtă C. S.A. nu a dovedit cu nicio probă existența vreunor negocieri la momentul încheierii contractului de credit, contrar dispozițiilor art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C. S.A., apel care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 2134/Ap din 21 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, în sensul admiterii apelului, cu consecința schimbării sentinței apelate. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți în ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 1 lit. a) din contractul de credit nr. x din 2 iulie 2008. Au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței apelate și au fost obligați reclamanții să achite pârâtei suma de 1.241 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în privința dispozițieie păstrate din sentința de primă instanță, că, în ceea ce privește comisionul de procesare inserat la art. 1 lit. b) din contract, valoarea acestuia intră în costul total al creditului, astfel că reprezintă parte din obiectul principal al convenției.

Totodată, instanța de prim control judiciar a mai reținut că această clauză vizând comisionul de procesare trebuie să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea exactă a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul și efectele clauzei asupra contractului în ansamblu.

Or, în speță instanța a constatat că în cuprinsul contractului de credit, comisionul de procesare nu este definit, contractul de credit nu expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului potrivit căruia este perceput comisionul de procesare sau contraprestația băncii în legătură cu perceperea comisionului de acordare a creditului, iar consumatorul nu poate să evalueze consecințele economice care rezultă din perceperea acestui comision în ceea ce îl privește.

De asemenea, faptul că acest comision de procesare ar acoperi cheltuielile legate de acordarea creditului nu influențează, în opinia instanței de apel, constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la plata acestuia, întrucât banca are obligația ca și în cuprinsul contractului de credit să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de acordare a acestui comision și să detalieze contraprestația băncii, care a reprezentat echivalentul acestui comision.

În ce privește pretinsa negociere a clauzei în discuție, instanța de apel a reținut că banca pârâtă nu a propus nicio probă de natură a dovedi existența vreunor negocieri, contrar dispozițiilor art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Având în vedere și caracterul standard, preformulat, al convenției de credit încheiate de părți, instanța de apel a apreciat că nu pot fi reținute susținerile pârâtei cu privire la faptul că părțile ar fi negociat cu privire la clauzele contractuale menționate, știut fiind faptul că orice contract de împrumut bancar este un contract de adeziune, consumatorul neavând posibilitatea de a negocia în mod real cu banca clauzele contractuale.

Totodată, s-a mai constatat că, fiind vorba de o nulitate absolută a unei clauze contractuale, în mod corect s-a dispus restituirea sumei încasate în baza acelei clauze, conform principului restitutio in integrum, iar contravaloarea comisionului a fost achitată dintr-o dată, nefiind vorba de un contract cu executare succesivă în ce privește plata acestui comision.

La 26 februarie 2018, pârâta C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2134/Ap din 21 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 1 lit. b) și art. 3.12 privind comisionul de procesare.

În acest sens, s-a învederat că o clauză poate fi considerată abuzivă atunci când nu a fost negociată cu clientul, a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, este contrară bunei-credințe și a fost prezentată unui client care nu ar înțelege aceste clauze.

În opinia recurentei, clauza referitoare la comisionul de procesare este exceptată de la controlul caracterului abuziv, întrucât face parte din prețul contractului și a fost redactată într-un mod clar și inteligibil.

În plus, s-a susținut că sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv reglementat de art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale privitoare la dobânzi și comisioane.

Recurenta-pârâtă a subliniat că, având în vedere conținutul și modul de exprimare al clauzei de la art. 3.12 din contract, aceasta prevede clar motivul perceperii, cuantumul acestui comision - de 2,2%, formula de calcul - aplicarea procentului la valoarea creditului, sursa de plată (din credit) și scadența acestuia (data tragerii creditului).

Prin urmare, recurenta a conchis că exprimarea din contractul de credit cu privire la determinarea comisionului de procesare este clară, fără echivoc și pe înțelesul consumatorului mediu.

În acest context, recurenta-pârâtă a precizat că sunt greșite considerentele instanței de apel potrivit cărora elementele care au stat la baza perceperii comisionului de procesare a cererii de credit și contraprestația pe care o au în vedere, din partea băncii care l-a perceput, nu sunt detaliate în cuprinsul contractului, astfel că pentru consumator, la momentul încheierii convenției nu existau informații asupra a ceea ce plătește, asupra contraprestației de care beneficiază.

În accepțiunea recurentei C. S.A., împrumutații aveau cunoștință despre acest comision încă de la data semnării cererii de credit, acesta fiind inserat în contractul de credit, consumatorii exprimându-și acordul de voință prin semnarea acestuia și, totodată, asumându-și obligațiile izvorâte din actul juridic în cauză.

S-a mai arătat că, în speță, comisionul de procesare a fost perceput o singură dată, la momentul acordării creditului și a avut o valoare prestabilită procentual prin raportare la valoarea creditului, astfel încât nu a fost încălcată nicio prevedere legală în vigoare la data calculării lui.

Mai mult decât atât, a menționat recurenta, la data încheierii contractului de credit, art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 nu interzice băncii să încaseze un comision de procesare a cererii de credit și nici nu se menționează faptul că în contractul de credit trebuie să se determine care sunt serviciile pentru care se achita acest comision.

În opinia recurentei, clauza nu a produs un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, reclamantul cunoscând acest comision încă din perioada precontractuala, fiind de acord cu plata acestuia, cunoscând că are rolul de a acoperi costurile pe care banca le-a efectuat în activitatea de procesare a cererii de credit, respectiv toate verificările pe care a fost nevoită să le efectueze cu privire la client, veniturile, bonitatea acestuia.

În sprijinul acestor motive de recurs, s-a invocat practică judiciară constând în hotărâri pronunțate de alte instanțe judecătorești în spețe similare.

S-a mai apreciat că instanțele de fond în mod nelegal au dispus restituirea sumelor percepute în baza clauzelor contractuale considerate de aceasta ca fiind abuzive, întrucât o eventuală anulare a acestor clauze nu ar putea produce efecte decât pentru viitor.

Prin rezoluția a aflată la dosar s-a stabilit în sarcina recurentei-pârâte o taxă judiciară de timbru în cuantum de 635,34 RON, conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, care a fost achitată potrivit dovezii aflate la dosar.

La 8 iunie 2018 s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 2 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La 1 noiembrie 2018, recurenta-pârâtă a depus la dosar punct de vedere la raport, susținând că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 26 februarie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 14 mai 2019, când dosarul a fost amânat la 1 octombrie 2019.

Analizând recursul declarat de pârâta C. S.A., din perspectiva criticilor formulate, a temeiurilor de drept invocate, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de acest text de lege poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prealabil, analizând motivul de recurs invocat de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în realitate, C. S.A. nu are critici cu privire la argumentele specifice ale instanței de apel.

În esență, recurenta susține că este exceptată de la controlul caracterului abuziv reglementat de art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 clauza privind comisionul de procesare, singura condiție fiind aceea de a fi redactată într-un limbaj inteligibil.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai susținut că respectivul comisionul de procesare a fost perceput o singură dată la momentul acordării creditului, având o valoare prestabilită procentual prin raportare la valoarea creditului, motiv pentru care nu a fost încălcată nicio prevedere legală în vigoare la data acordării lui. În opinia recurentei, acesta reprezintă comisionul de analiză a dosarului menționat la art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010.

O altă critică invocată de recurentă se referă la împrejurarea că, în cauză, clauza privind comisionul de procesare nu a produs un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, reclamantul cunoscând acest comision încă din perioada precontractuală și fiind de acord cu plata acestuia și, în plus, acest comision acoperă costurile pe care banca le-a efectuat în activitatea de procesare a cererii de credit.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în mod corect instanța de apel a reținut că valoarea comisionului de procesare inserat la art. 1 lit. b) din contract intră în costul total al creditului, fiind astfel parte din obiectul principal al contractului. În cauză, se constată că este posibilă efectuarea unui control cu privire la incidența caracterului abuziv atunci când clauza nu a fost exprimată în mod clar și inteligibil.

În acest sens sunt dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care reprezintă transpunerea fidelă a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/C.E.E. și care prevăd posibilitatea exercitării controlului cu privire la caracterul abuziv al clauzelor, chiar a celor referitoare la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat, în situația în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Așadar, în condițiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc ori când este redactată prin folosirea unui limbaj neinteligibil, ea poate fi supusă analizei din perspectiva unui eventual caracter abuziv.

Condiția exprimării clauzei privind comisionul de procesare în mod clar și inteligibil nu este îndeplinită în cauză, deoarece contractul de credit nu cuprinde o definiție a acestui comision, nu rezultă un mecanism de funcționare transparent în temeiul căruia este perceput comisionul de procesare, iar banca nu precizează care este contraprestația pe care o oferă în schimbul comisionului. Toate aceste împrejurări, dacă ar fi fost cunoscute de reclamanți, ar fi permis crearea unei imagini de ansamblu cu privire la evaluarea consecințelor economice ale încheierii contractului, fiind neîndestulător din această perspectivă că în contract sunt prevăzute procentul și modalitatea de percepere a comisionului.

Se constată pe de o parte că în contract nu este prevăzută contraprestația băncii pentru perceperea acestui comision, iar sub acest aspect recurenta nu a adus argumente suplimentare care să contrazică cele reținute de instanțele de fond, limitându-se la a induce ideea că în fapt contraprestația băncii reiese din denumirea comisionului, ceea ce este contrar atât dispozițiilor Legii nr. 193/2000, cât și jurisprudenței constante și consistente a C.J.U.E., fiind necesar ca înțelegerea semnificației unei clauze să se realizeze la momentul încheierii contractului, nu explicată ulterior de către bancă.

În contextul dat, s-a reținut cu temei că pârâta a perceput o taxă disproporționat de mare față de serviciile oferite la schimb, dovadă stând suma la a cărei restituire a fost obligată recurenta-pârâtă, fiind astfel îndeplinită și cerința dezechilibrului între prestațiile părților, în defavoarea consumatorului.

Înalta Curte mai reține, în acord cu instanțele de fond, că în cuprinsul contractului de credit au fost inserate clauze standard, preformulate, care nu au permis consumatorilor să negocieze clauza în discuție, orice opinie contrară în acest sens fiind contrazisă de lipsa probelor care să dovedească existența vreunor negocieri, sarcina probei revenindu-i recurentei-pârâte potrivit art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

În această ordine de idei, instanța supremă apreciază ca nefondate susținerile recurentei-pârâte despre imposibilitatea negocierii propriei oferte și despre faptul negocierii dedus din semnarea contractului, întrucât negocierea presupune pe de o parte înțelegerea de către părțile contractante a înțelesului și întinderii drepturilor și obligațiilor ce se vor asuma, iar pe de altă parte posibilitatea reală pentru ambii parteneri contractuali de a cere explicații sau reconfigurarea unora dintre clauzele contractuale, aspecte incompatibile cu tipul de contracte de adeziune cum este cel de față.

În plus, instanța supremă apreciază susținerea recurentei-reclamante ca venind în contradicție cu întregul regim de protecție instituit în favoarea consumatorilor, care pleacă tocmai de la premisa unor contracte nenegociate, de adeziune și pentru care simplul fapt al semnării lor de către consumatori nu are aptitudinea de a asana nulitatea decurgând din caracterul abuziv al unora dintre clauze, putând fi contrazis ulterior momentului semnării.

Prin urmare, se poate conchide sub acest aspect că, în speță, comisionul de procesare a fost inserat într-un contract de adeziune, aspect care prezumă lipsa oricărei negocieri, în cauză recurenta-pârâtă, căreia îi revine sarcina probei, nefăcând dovada în sens contrar.

Suplimentar, Înalta Curte constată și că în cauză există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit, având în vedere pe de o parte că părțile nu se află pe poziție de egalitate cu privire la puterea de negociere și la cunoștințele de specialitate, iar simpla informare a reclamanților în legătură cu prevederile contractului, deci cu privire la existența acestui comision nu echivalează cu negocierea contractului.

Pe de altă parte, așa cum s-a reținut și în precedent, dezechilibrul semnificativ poate fi dedus și din cuantumul comisionului perceput, în condițiile în care prestația băncii nu a putut fi decelată, fiind explicitată de recurenta-pârâtă cu ocazia prezentului litigiu și neputând fi prezumată, așa cum sugerează această parte.

Înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a validat considerentul primei instanțe cu privire la regimul juridic al sancțiunii aplicabil clauzelor considerate abuzive, și anume nulitatea absolută, consecința fiind restituirea sumei încasate în temeiul clauzei vizând comisionul de procesare, ca expresie a principiului restitutio in integrum.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în mod judicios instanța de apel a apreciat că se impune respingerea apelului ca nefondat, argumentând soluția pronunțată sub toate aspectele invocate de reclamant prin cererea sa.

Instanța de apel a dezvoltat raționamentul în baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de apel, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care au condus la soluția pronunțată.

Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, anume a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2134/Ap din 21 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 octombrie 2019.