ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2110/2019

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2019

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 8 aprilie 2015 sub dosarul nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul nr. x/05.09.2008 și nulitatea acestora, respectiv:

- art. 8.1 și art. 9.1, privind clauza preluării riscului valutar, în privința căreia să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU 2,2 RON la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în moneda națională a creditului de 132.815 CHF la cursul de 2,2 RON valabil la data încheierii contractului, cu achitarea ratelor creditului în RON, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de plată a ratelor în RON; obligarea restituirii diferenței de curs în sumă de 55.000 RON, diferență de curs încasată nejustificat și a sumei de 10.000 RON, dobânda de 4,5% percepută de bancă, de la data încasării și până la restituirea efectivă.

- art. 6, privind posibilitatea Băncii de a modifica unilateral dobânda;

- art. 5 pct. 1 lit. a), privind comisionul de administrare de 1% calculat asupra creditului, cu obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.328,51 CHF.

În drept, au fost invocate prevederile art. 194 și urm. C. proc. civ., Legea nr. 193/2000, Directiva 93/13 CEE, Constituția României, C. civ.

Prin sentința civilă nr. 95 din 9 septembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Constanța.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 30 septembrie 2015, sub dosarul nr. x/2015.

Prin precizările formulate la 27 octombrie 2015, reclamantul A. a arătat că, primul capăt de cerere are ca obiect stabilizarea cursului CHF/LEU pentru suma de 132.815 CHF credit, capătul 1.2 din cerere are ca obiect denominarea în RON a creditului, capătul 1.3 se restrânge la suma de 55.000 RON, reprezentând diferența de curs încasată până la introducerea acțiunii, daunele din lipsa de folosință se limitează la dobânda legală.

Totodată, reclamantul a precizat că renunță la capătul 2 din cerere, referitor la constatarea nulității clauzei privind modificarea dobânzii, iar celelalte petite rămân neschimbate.

Prin încheierea din 7 ianuarie 2016, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiate excepțiile netimbrării acțiunii și prescripției extinctive a dreptului la restituirea sumei achitate cu titlu de comision de administrare, invocate de pârâta B. S.A.

Prin sentința civilă nr. 893 din 20 aprilie 2016, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins ca nefondată cererea formulată de pârâtă privind repunerea pe rol a cauzei. A luat act de renunțarea la judecata petitului 2 din acțiune, având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei de modificare unilaterală a dobânzii. A respins ca nefondate celelalte capete de cerere ale acțiunii precizate formulate de reclamanta A..

Împotriva acestei sentințe civile, reclamantul A. a declarat apel, care a criticat soluția primei instanțe ca fiind nelegală și netemeinică, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

La 1 noiembrie 2016, reclamantul A. a depus la dosar cerere de suspendare a judecării cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., având în vedere adoptarea de către Parlamentul României a Legii conversiei creditelor în CHF, precum și sesizarea Curții Constituționale de către Guvernul României cu privire la neconstituționalitatea Legii conversiei creditelor în CHF.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a suspendat judecata cauzei, până la soluționarea dosarului nr. x/2016, aflat pe rolul Înaltei Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La 28 iulie 2017, reclamantul A. a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, iar la 10 octombrie 2017 acesta a înregistrat la dosar o cerere de renunțare la judecată.

Prin încheierea din 11 octombrie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, ca urmare a neîndeplinirii prevederilor art. 411 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care a menținut cauza în stare de suspendare.

Totodată, s-a reținut că cererea de renunțare la judecata apelului nu întrunește elementele impuse de lege pentru a se putea lua act de aceasta.

La 13 decembrie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a stabilit termen de judecată pentru 10 ianuarie 2018, în vederea constatării perimării din oficiu, în temeiul art. 416 alin. (1) C. proc. civ.

La 10 ianuarie 2018, apărătorul ales al apelantului-reclamant A. a depus la dosar cerere de repunere pe rol a cauzei, în argumentarea căreia a arătat că a fost în imposibilitate de prezentare până la finalul ședinței de judecată.

Prin decizia nr. 7 din 10 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de apelant. Totodată, a fost constatat perimat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 893 din 20 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând admiterea și casare deciziei atacate.

În motivarea recursului, s-a arătat că pricina a fost suspendată la termenul din 2 noiembrie 2016, conform art. 520 alin. (2) și (4) Cod procedură, până la soluționarea cererii de sesizare ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Ulterior, la 11 octombrie 2017, recurentul a solicitat instanței de apel repunerea pe rol a cauzei, cererea fiindu-i respinsă.

Totodată, a fost respinsă și cea de-a doua cerere de repunere pe rol a cauzei, prin care s-a solicitat și respingerea excepției perimării apelului, față de împrejurarea că recurentul nu se află în culpă în ceea ce privește rămânerea cauzei în nelucrare, în opinia acestuia fiind aplicabile prevederile art. 416 și art. 418 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurentul a susținut că instanța de apel a dispus din oficiu suspendarea judecării cauzei, iar reclamantul nu a fost în culpă în ceea ce privește lăsarea cauzei în nelucrare, fiind formulată de altfel și o cerere de repunere pe rol, iar instanța de apel în mod greșit a admis excepția perimării apelului.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală, în argumentarea căreia s-a arătat că sunt netemeinice susținerile recurentului-reclamant, întrucât cererea de suspendare a judecării cauzei a fost formulată la 1 noiembrie 2016, iar cererea de repunere pe rol a cauzei a fost făcută la un interval mai mare de 6 luni de la data suspendării, instanța pronunțându-se acesteia la 11 octombrie 2017, adică la 12 luni de la adoptarea măsurii suspendării.

Așadar, speța se află sub incidența prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., iar în cazul în care nu se reia judecarea procesului în condițiile art. 415 din același Cod și nu intervine suspendarea cursului perimării conform art. 418 din același Cod, atunci intervine sancțiunea perimării prevăzută de art. 416 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2019, a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 17 septembrie 2019, a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen de judecată la 19 noiembrie 2019, în temeiul dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recursul reclamantului este fondat pentru considerentele ce urmează:

Chestiunea de drept supusă analizei vizează greșita aplicare a sancțiunii perimării, ca urmare a interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 416 alin. (2) și art. 418 C. proc. civ. și a stabilirii greșite a momentului de la care începe să curgă termenul de perimare, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sancțiunea perimării reținută în cauză de către instanța de apel are la bază culpa recurentului pentru lăsarea în nelucrare a cauzei mai mult de 6 luni, apreciindu-se că de la data de 2 noiembrie 2016 - când pricina a fost suspendată în baza art. 520 alin. (4) C. proc. civ. - și că, ulterior soluționării dosarului nr. x/2016 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1 din 30 ianuarie 2017, publicată în M.Of. nr. 247 din 10 aprilie 2017, părțile deși au fost înștiințate de instanță cu privire la posibilitatea de a solicita repunerea pe rol a cauzei, în vederea continuării judecății, nu și-au exercitat acest drept.

Din analiza înscrisurilor de la dosar rezultă că, în etapa de cercetare a procesului, instanța de apel a nesocotit efectele actelor procedurale, fapt ce a influențat modul de finalizare a procesului prin admiterea excepției perimării și a stabilirii corecte a momentului de la care curge termenul de perimare.

Astfel, prin încheierea din 2 noiembrie 2016, instanța de apel a suspendat judecata cauzei, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. x/2016, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Ulterior, ca urmare a soluționării sesizării chestiunii de drept, prin decizia nr. 1 din 30 ianuarie 2017, publicată în M.Of. nr. 247 din 10 aprilie 2017, instanța de apel a înștiințat părțile cu privire la posibilitatea reluării judecării cauzei în baza unei solicitări în acest sens, potrivit adreselor emise în data de 17 mai 2017.

La 28 iulie 2017, reclamantul A. a înregistrat la dosar o cerere de repunere pe rol a cauzei, care a fost respinsă de instanța de apel prin încheierea din 11 octombrie 2017, ca urmare a neîndeplinirii prevederilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., privind judecata în lipsă fiind menținută suspendarea judecării cauzei.

În acest context, instanța de apel a dat eficiență sancțiunii perimării apelului, imputându-i reclamantului lipsa de diligență în repunerea pricinii pe rol, cauză ce a fost suspendată de instanță, din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., la termenul din 2 noiembrie 2016, măsură menținută ulterior prin încheierea din 11 octombrie 2017, în baza art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Or, măsura suspendării judecării procesului se dispune de instanță în condițiile expres și limitativ determinate de lege, fie că în cauză se pune în discuție suspendarea voluntară prevăzută de art. 411 C. proc. civ., fie suspendarea facultativă reglementată de art. 520 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, întrucât suspendarea cauzei nu este decât o sistare temporară a judecății, în raport de motivele ce au determinat-o, legea stabilește modalitățile concrete pentru redeschiderea pricinii, cât și momentele de la care termenul de perimare începe să curgă, acestea fiind diferite.

Suspendarea facultativă dispusă de către instanță în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., la termenul din 2 noiembrie 2016, are la bază împrejurarea că procedura hotărârii prealabile instituită prin art. 519-521 C. proc. civ. a fost creată pentru a-i facilita judecătorului, iar nu părților, interpretarea unui text de lege.

Având în vedere că suspendarea a fost dispusă până la pronunțarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța era datoare să urmărească pronunțarea acelei dezlegări, indiferent dacă hotărârea prealabilă nu a fost solicitată în cauza respectivă.

Repunerea pe rol urma, în această situație, a fi dispusă din oficiu, nu doar la cererea părților, perimarea neputând fi incidentă, întrucât părților nu le era imputabilă pasivitatea, în virtutea prevederilor art. 416 alin. (3) din C. proc. civ.

Instanța de apel a stabilit, deci, greșit, că termenul de perimare de 6 luni prevăzut de art. 416 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. curge de la data de 2 noiembrie 2016, când a fost suspendată judecata în temeiul art. 520 alin. (2) și (4) C. proc. civ.

Instanța de apel a respins ulterior cererea de repunere pe rol a cauzei și a menținut măsura suspendării, în virtutea unui alt temei de drept, respectiv pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 411 din C. proc. civ., întrucât nu s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, prin încheierea de judecată din data de 11 octombrie 2017.

Prin urmare, pe de o parte, se reține că instanța de apel a luat în calcul în mod greșit perioada suspendării care nu era cauzată de lipsa de stăruință a părților, când cursul perimării era suspendat, motivul suspendării fiind asimilat celor prevăzute de art. 418 C. proc. civ.

Pe de altă parte, nici dacă s-ar lua în calcul momentul începerii termenului de perimare data la care măsura suspendării s-a fundamentat pe un alt temei, respectiv de la 11 octombrie 2017 (data încheierii prin care cauza era suspendată în virtutea dispozițiilor art. 411 C. proc. civ.), se observă că termenul de 6 luni nu se împlinise la 10 ianuarie 2018, când s-a reținut incidența perimării și s-a pronunțat decizia recurată.

Perimarea reprezintă o sancțiune pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, fiind reglementată ca o excepție de procedură peremptorie, astfel încât efectul admiterii sale a fost stingerea procesului în faza în care acesta se afla, respectiv în apel, fără ca această cale de atac să primească o soluționare pe fond.

Pentru considerentele expuse anterior, se reține că prin soluția pronunțată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 7 din 10 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2019.