Decizia nr. 3234/2014 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — Contract de credit. Acțiune în constatarea nulității absolute a clauzei privind dobânda variabilă

Eliminarea clauzelor abuzive astfel cum sunt prevăzute de art.4.2; 4.9; 4.11; 4.13 din Condițiile Generale, pentru motive de nulitate absolută;

Obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, în urma constatării nulității clauzelor contractuale privitoare la formula de calcul a dobânzii bancare precum și a celor privitoare la perceperea comisionului de administrare;

Constatarea nulității absolute a Actului adițional la Contractul de credit nr. 200887432 din 17 martie 2008, comunicat spre citire la data de 13 septembrie 2010, pentru lipsa consimțământului reclamanților;

Obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată. La data de 4 ianuarie 2013, reclamanții au depus cerere precizatoare la cererea introductivă prin care au solicitat instanței să constate nulitatea absolută a clauzei contractuale 8.c din Contract, respectiv "perceperea comisionului de administrare de 56,66 Euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzut la pct.1" , fiind incidente dispozițiile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, dar si cele ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, astfel: Prin cererea introductivă au solicitat constatarea nulității clauzei contractuale 8.c din Contract referitoare la perceperea abuzivă a comisionului de administrare de 0,05% din valoarea creditului contractat, motivând ca acest comision a fost perceput, în mod nelegal, în condițiile Legii nr. 190/1999. Au solicitat instanței să constate că această clauză contractuală este lovită de nulitate și în condițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori. La data de 4 ianuarie 2013, pârâta B.C.R. SA a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat ca instanța de judecată să adapteze contractul în sensul luării în considerare a algoritmului de calcul a ratei dobânzii variabile, ca fiind valoarea indicelui de referință EURIBOR, la 6 luni + marja formată din valoarea diferenței dintre dobânda de referință aplicabilă în baza prevederilor contractuale și indicele EURIBOR la 6 luni + marja fixă din contract. Prin sentința civilă nr. 4142 din 20.05.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă în dosarul nr. xx233/3/2012 a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, formulată de reclamanții-pârâți T.A.C., T.I., T.O. și T.M.A. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B.C.R. SA; s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 8.c din contractul de credit pentru persoane fizice nr. 200887432 din 17.03.2008 și în art. 4.9 din condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit pentru persoane fizice nr. 200887432 din 17.03.2008; a fost obligată pârâta-reclamantă să restituie reclamanților-pârâți sumele achitate în temeiul clauzei cuprinse în art. 8.c din contractul de credit pentru persoane fizice nr. 200887432 din 17.03.2008 și a dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data formulării cererii de chemare în judecată (09.10.2012) și până la achitarea integrală a debitului; s-a constatat nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în art. 4.13 din condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit pentru persoane fizice nr. 200887432 din 17.03.2008 ; a fost obligată pârâta-reclamantă la emiterea unui nou grafic de rambursare; au fost respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate; s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B.C.R. SA în contradictoriu cu reclamanții-pârâți T.A.C., T.I., T.O. și T.M.A. ca neîntemeiată ; a fost obligată pârâta-reclamantă la plata către reclamanții-pârâți a sumei de 2.400 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: La data de 17 martie 2008, reclamanții-pârâți T.A.C., în calitate de împrumutat și garant ipotecar, T.I., în calitate de coplătitor, T.O., în calitate de coplătitor, și T.M.A., în calitate de garant ipotecar, și pârâta-reclamantă B.C.R. SA, în calitate de împrumutător, au încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 200887432. În temeiul acestui contract, pârâta-reclamantă a acordat împrumutatului un credit în valoare de 113.318 euro în vederea achiziționării unui imobil (art. 1 din contract). Potrivit art. 2 din contract, creditul se acordă pe o perioadă de 360 de luni, care se calculează de la data primei trageri din credit. În privința dobânzii, potrivit art. 5 din contract, la data încheierii acestuia dobânda curentă este de 6,4% pe an și este fixă în primul an și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de un an, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la punctele 7 și

După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,40 puncte procentuale. Pârâta mai percepe un comision de rambursare anticipată, care este prevăzut la art. 8 lit. a) din contract. Potrivit acestei clauze, comisionul de rambursare anticipată se percepe astfel: în primele 36 de luni de creditare: 4,5%, minim 30 de euro sau echivalent; între 37 și 60 de luni: 3%, minim 30 de euro sau echivalent; între 61 și 120 de luni: 2,5%, minim 30 de euro sau echivalent; peste 121: 2%, minim 30 de euro sau echivalent. Relativ la acest comision, potrivit art. 4.11 din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit de investiții imobiliare, acesta se calculează asupra sumei rambursate anticipat. De asemenea, potrivit art. 8 lit. c) din contract, pârâta percepe comision de administrare de 56,66 de euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat. În ceea ce privește acest comision, potrivit art. 4.9 din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit de investiții imobiliare, acesta este în sumă fixă lunară și se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzută la pct. 1 din contract; clientul achită comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit și dobânda; comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile din lună. Pe de altă parte, potrivit ar. 4.2 din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit de investiții imobiliare, pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcție de evoluția dobânzii variabile de referință a BCR/ dobânzii administrate/ indicelui de referință Libor/ Euribor/ Bubor. De asemenea, potrivit art. 4.13 din aceleași condiții, pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica nivelul comisioanelor în funcție de evoluția pieței financiar-bancare. Nivelul comisioanelor este comunicat prin afișare la sediile băncii. În cazul modificării nivelului comisioanelor în sensul majorării acestora, banca va notifica împrumutatul în momentul în care intervine această modificare, prin afișare la sediul băncii sau prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În cazul în care împrumutatul nu este de acord cu noul nivel al comisioanelor, are dreptul să ramburseze anticipat creditul și să achite dobânzile aferente în termen de 10 zile de la data notificării. În caz contrar, părțile convin că împrumutatul acceptă în mod tacit noile niveluri ale comisioanelor. În cazul în care nivelul comisioanelor se reduce, acesta se afișează la sediile băncii. Ulterior încheierii contractului, la data de 13.09.2010, pârâta B.C.R. SA a comunicat reclamanților un proiect de Act adițional, prin care erau modificate unele clauze ale contractului. Prin adresa înregistrată la pârâtă sub nr. 1773 din 15.09.2010 reclamanții au comunicat băncii că nu sunt de acord cu actul adițional în forma propusă. În principal, reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile Legii nr. 193/2000. Pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzelor invocate de reclamanți, în analiza sa, prima instanță s-a raportat la dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, în varianta sa în vigoare la data încheierii contractului de credit, respectiv la data de 17.03.2008, în aplicarea principiului neretroactivității legii civile exprimat prin adagiul tempus regit actum , dat fiind faptul că validitatea actelor juridice și, implicit, nulitatea acestora se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic. Prima instanță a constatat că acest act normativ este incident raportului juridic stabilit între părți, având în vedere că reclamanții au calitatea de consumatori, în înțelesul dispozițiilor art. 2 alin. (1), iar pârâta este comerciant, perfectând contractul de credit în cadrul unei activități comerciale, potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din această lege. În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Potrivit dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Conform dispozițiilor art. 4 alin. (3) din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Statuând asupra aplicării dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în cazul convenției de credit încheiate între părți, prima instanță a constatat că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinței părților, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamanții, ci au fost preformulate de către bancă. S-a statuat că nu se poate considera că actul juridic încheiat între părți este un contract negociat, din moment ce în cazul acestuia părțile discută și negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună, cu caracter obligatoriu, vreo dispoziție contractuală. Aflat pe poziție diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parțial numai de către una dintre părțile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat. Prima instanță a înlăturat susținerea pârâtei vizând aspectul că actul juridic încheiat a fost negociat cu reclamanții, pe considerente referitoare la faptul că acestora li s-au înmânat, în faza precontractuală, atât condițiile generale cât și cele speciale ale contractului de credit și, că tipul de credit, suma de bani împrumutată și perioada de creditare au fost configurate de comun acord între părți, din moment ce, pe de-o parte, simpla cunoaștere a clauzelor contractuale, în concordanță cu prescripțiile lit. b) din anexa legii, fără posibilitatea modificării acestora de către reclamanți, nu echivalează cu negocierea lor, acesta având numai dreptul de a le accepta, prin semnarea contractului, iar, de pe altă parte, că elementele specificate ca fiind negociate constituie, în fapt, cererea consumatorului de creditare raportat la care banca a prefigurat unilateral contractul de credit, fără a acorda reclamanților posibilitatea de modificare a clauzelor vizând cuantumul concret al ratelor de rambursare a creditului și de derulare a raporturilor juridice dintre părți. Pârâta-reclamantă nu a furnizat o explicație plauzibilă din care să rezulte că părțile au negociat înainte de încheierea contractului. Faptul că acest contract a fost încheiat la solicitarea reclamanților nu exonerează pe pârâta-reclamantă să probeze negocierea potrivit art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000. Raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000, prima instanță a constatat că trebuie să verifice următoarele condiții: 1) clauza contractuală să nu fi fost negociată; 2) prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe. S-a reținut că, fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Reclamanții au arătat că în speță sunt aplicabile și prevederile Legii nr. 190/1999, însă, prima instanță a apreciat că acest act normativ nu este aplicabil speței, întrucât acesta are în vedere creditele ipotecare pentru investiții imobiliare. În privința sancțiunii ce intervine ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, prima instanță a reținut următoarele: Deși este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă, regimul juridic al acestei sancțiuni este, practic, identic cu al nulității absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, și nu unul individual. Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro ). Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs. Iveta Corčkovská , în considerentul nr. 50 s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică. În același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând, totodată, că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”. După cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulate de către reclamanți, aceasta se referă la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora. Este greșită susținerea pârâtei, în sensul că regimul juridic aplicabil este cel al unei sancțiuni sui generis, și nu cel al nulității absolute. Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule, chiar din oficiu. Cu privire la cererea principală, prima instanță a reținut următoarele: a. În privința clauzelor prevăzute de art. 5 teza finală (după această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,40 puncte procentuale) și 4.2 din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit de investiții imobiliare (pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcție de evoluția dobânzii variabile de referință a BCR/ dobânzii administrate/ indicelui de referință Libor/ Euribor/ Bubor.), s-a reținut că acestea nu sunt clauze abuzive, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 5 din contract, în primul an de contract dobânda este fixă, pentru ca ulterior să devină variabilă, fiind formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile băncii, la care se adaugă 1,40 puncte procentuale. Clauza este criticată din perspectiva faptului că acordă un drept discreționar băncii, în sensul că dobânda de referință nu are un caracter determinabil, indicii de referință neputând fi verificați. Potrivit adresei nr. 8986 din 16 noiembrie 2011 emisă de pârâtă, dobânda de referință a băncii (în raport de care se calculează dobânda curentă în speță) se stabilește în raport de Euribor la 6M, costul cu lichiditatea, costul cu rezerva minimă obligatorie, coșul cu riscul de credit sau de neplată și costuri administrative/operaționale. Având în vedere această adresă, prima instanță a constatat că – în concret – rata dobânzii pentru contractul reclamanților se calculează în raport de indicatori obiectivi, ce trebuie îndepliniți/respectați de instituția bancară, și care privesc marja practicată de furnizorii de finanțare în valută (Euribor), pasivele băncii ce trebuie recuperate prin creditele acordate (costul de rezervă minimă obligatorie), marja suplimentară peste indicatorii de piață monetară ce trebuie să o plătească banca (costurile de lichiditate), toate aceste costuri fiind suportate de bancă pentru a-și desfășura activitatea curentă și care trebuie recuperate din prețul împrumuturilor pe care le acordă. Pe de altă parte, caracterul variabil al dobânzii este, în mod clar, menționat în contract, reclamanții asumându-și acest preț al împrumutului (pe care l-au și plătit timp de 3 ani, după ce au expirat cele 12 luni cu dobândă fixă), fără a cere detalii suplimentare la momentul contractării, în condițiile în care este de notorietate că banca pârâtă avea la acel moment mai multe oferte de creditare ce prevedeau calculul dobânzii în funcție de Euribor/Libor la 6 luni, la care se adaugă o marjă fixă. Nu se poate reține susținerea reclamanților că nu li s-ar fi adus la cunoștință faptul că dobânda de referință variabilă ar fi compusă și din alți indici în afara Euribor la 6M, întrucât, dacă această dobândă ar fi fost egală cu indicele Euribor 6M, nu ar mai fi fost necesară folosirea unei alte sintagme, ci s-ar fi folosit sintagma Euribor 6M. Reclamanții nu pot susține că au avut reprezentarea faptului că dobânda de referință variabilă este compusă numai din indicele Euribor 6, întrucât în art. 4.2 din condițiile generale se arată că această dobândă se modifică în funcție de mai mulți indici. Pe de altă parte, prima instanță a apreciat că și în cazul în care s-ar constata că această clauză este abuzivă nu s-ar putea stabili de către instanță că dobânda de referință variabilă este compusă din Euribor la 6 luni plus marjă fixă de 1,40 % (așa cum se solicită la pct.1.2 al cererii de chemare în judecată), întrucât – în acest mod – judecătorul ar interveni, cu încălcarea principiului libertății contractuale, în contractul părților. Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezoluțiunea contractului (cu daune-interese, dacă este cazul). Aceasta este și practica CJUE (la data motivării hotărârii). Astfel, în Hotărârea Curții (Camera întâi) din data de 14 iunie 2012 în cauza C – 618/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 primită de Curte la 29.12.2010 în procedura Banco Español de Credito SA împotriva Joaquin Calderón Camino, Curtea a hotărât că atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic. Față de considerentele expuse, prima instanță a apreciat că dispozițiile art. 5 teza finală și ale art. 4.2 din contract nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, motiv pentru care respectivele clauze nu pot fi considerate drept abuzive. Ca atare, prima instanță a respins acest capăt de cerere, ca neîntemeiat. Potrivit principiului accesorium sequitur principale au fost respinse și capetele de cerere 1.2 și 1.3 ca neîntemeiate. Față de respingerea capătului de cerere 1.3, prima instanță a reținut că nu se mai impune analizarea inadmisibilității acestuia față de dispozițiile Directivei 93/13/ CEE a Consiliului și Directivei 2011/83/ UE a Parlamentului European și a Consiliului. b. În privința clauzelor prevăzute de art. 8 lit. a) din contract (comisionul de rambursare anticipată se percepe astfel: în primele 36 de luni de creditare: 4,5%, minim 30 de euro sau echivalent; între 37 și 60 de luni: 3%, minim 30 de euro sau echivalent; între 61 și 120 de luni: 2,5%, minim 30 de euro sau echivalent; peste 121: 2%, minim 30 de euro sau echivalent) și de art. 4.11 din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit de investiții imobiliare (comisionul de rambursare anticipată se calculează asupra sumei rambursate anticipat), prima instanță a reținut că acestea nu sunt clauze abuzive, pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au invocat incidența prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 și ale Legii nr. 288/2010. Prima instanță a apreciat că aceste două acte normative nu sunt aplicabile contractului dedus judecății. Astfel, acesta a fost încheiat la data de 17 august 2008, înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 și Legii nr. 288/2010. Ca atare, cu privire la aplicabilitatea acestor acte normative s-a constatat că acestea nu pot retroactiva ( principiul consacrat de art. 1 C. civ. din 1864, aplicabil speței, potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011), neputându-se verifica dacă o clauză dintr-un contract încheiat anterior intrării în vigoare a unui act normativ este sau nu conformă cu acesta. Pe de altă parte, chiar și în cazul în care dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 și ale Legii nr. 288/2010 ar fi aplicabile în speță, prima instanță a reținut că încălcarea unor norme din aceste acte normative nu este de natură a duce la constatarea ca abuzivă a clauzei analizate, ci – cel mult – la obligarea pârâtei la adaptarea contractului în funcție de aceste acte normative. Contrar celor susținute de reclamanții-pârâți, prima instanță a constatat că O.U.G. nr. 50/2010 reglementează comisionul de rambursare anticipată la art. 66 – 69. Pe de altă parte, s-a reținut că Legea nr. 190/1999 nu este incidentă în cauză. Reclamanții-pârâți au invocat aplicabilitatea art. 15 din acest act normativ, potrivit căruia, în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente. Acest articol nu este aplicabil speței deduse judecății. Prevederea legală enunțată face referire la cheltuielile creditului (taxe notariale, evaluare, asigurare imobil, etc.), iar nu la comisioanele creditului. Reclamanții au mai arătat că art. 8 lit. a) din contract încalcă prevederile art. 4 și alin. (1) lit.i) din Anexa Legii nr. 193/2000. Din perspectiva art. 4 al Legii nr. 193/2000, prima instanță a apreciat că această clauză contractuală nu este abuzivă, având în vedere că nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Tribunalul a reținut că reclamanții nu au arătat în ce ar consta dezechilibrul semnificativ în privința comisionului de rambursare anticipată. Pe de altă parte, potrivit alin. (1) lit. i) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în redactarea de la data încheierii contractului dedus judecății, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant. Prima instanță a apreciat că acest text legal nu este aplicabil în cazul clauzei prevăzute de art. 8 lit. a) din contract, întrucât acesta nu obligă la plata unor sume de bani în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale, ci la plata unor sume de bani ce reprezintă o compensație pentru costurile legate de rambursarea anticipată. Ca atare, prima instanță a respins capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a celor două clauze menționate mai sus, ca neîntemeiate. Potrivit principiului accesorium sequitur principale a fost respinsă și cererea de restituire a sumelor achitate drept comision de rambursare anticipată. Față de respingerea capătului de cerere 2.1, s-a apreciat că nu se mai impune analizarea inadmisibilității acestuia față de dispozițiile Directivei 93/13/ CEE a Consiliului și Directivei 2011/83/ UE a Parlamentului European și a Consiliului. c. În privința clauzelor prevăzute de art. 8 lit. c) din contract (banca percepe comision de administrare de 56,66 de euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat) și de art. 4.9 din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit de investiții imobiliare (comisionul de administrare este în sumă fixă lunară și se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzută la pct. 1 din contract; clientul achită comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit și dobânda; comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile din lună), prima instanță a reținut că acestea sunt clauze abuzive, pentru următoarele considerente: S-a apreciat că acest capăt de cerere nu este inadmisibil față de dispozițiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului și Directivei 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului, în raport de cele arătate la punctul 2 cu privire la sancțiunea aplicabilă în cazul în care se constată că anumite clauze sunt abuzive. Potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii CJUE – C – 484/ 08 – Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad , „dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări ... care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”. Cum jurisprudența CJUE este obligatorie pentru instanțele românești rezultă că, oricum, acestea au posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al acestor clauze. Deși pârâta a susținut forța juridică superioară a directivelor indicate în întâmpinare, prima instanță a reținut că acestea se adresează statelor membre ale Uniunii Europene, impunând acestora rezultatul care trebuie atins, dar lăsând autorităților naționale competențele legate de forma și mijloacele utilizate în acest scop. Pentru ca principiile enunțate de directivă să producă efecte la nivelul cetățeanului, legiuitorul național trebuie să adopte un act de transpunere în legislația națională prin care aceasta din urmă va fi adaptată la obiectivele definite în directivă. Clauzele contractuale care prevăd perceperea unui comision de administrare, calculat la valoarea creditului, au fost apreciate de prima instanță ca abuzive. Aceste clauze, prin care se stabilește un comision de administrare a creditului, nu sunt, în sine abuzive, în raport de scopul acestui comision – monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cauză, însă, se creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, întrucât comisionul plătit lunar se raportează la valoarea întregului credit contractat, iar nu la valoarea soldului la data plății comisionului. Dezechilibru semnificativ există, întrucât valoarea comisionului nu se corelează cu valoarea soldului rămas de plată, în condițiile în care scopul comisionului, declarat de pârâtă, este acela de a acoperi cheltuieli de monitorizare a creditului care scade progresiv cu fiecare rată lunară achitată. Din scadențarul depus la dosar rezultă că în cursul derulării contractelor valoarea comisionului de administrare a creditului poate depăși valoarea dobânzii. Pe de altă parte, s-a reținut că reclamanții, în calitate de consumatori, nu au acționat de pe o poziție egală cu cea a băncii. Prima instanță a apreciat că nu se poate determina care este realitatea care este acoperită de comisionul arătat mai sus, atâta timp cât împrumutul este unul cu dobândă, în acest mod pârâta acoperindu-și eventuale pierderi și obținând, totodată, și un câștig. S-a mai constatat că terminologia folosită nu este decriptată în cuprinsul condițiilor generale ale contractului, pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute de către pârâtă aceste sume. Prima instanță nu a putut reține susținerea pârâtei, potrivit căreia aceste clauze nu pot fi considerate abuzive cât timp se referă la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru prestarea serviciului, deoarece acestea erau clar definite, atât dobânda, cât și celelalte comisioane făcând parte din prețul contractului, întrucât prețul contractului este acela prevăzut la art. 1 din contractul de credit și, anume, valoarea creditului ce urmează a fi restituit, or, clauza declarată abuzivă se referă la perceperea comisionului de administrare. Ca urmare a constatării nulității absolute a clauzelor menționate mai sus, plata de către reclamanți a unor sume cu titlul de comision de administrare a devenit nejustificată, motiv pentru care, reținând caracterul retroactiv al efectelor nulității, s-a dispus obligarea pârâtei-reclamante la restituirea către reclamanți a sumelor plătite cu acest titlu. Cererea de restituire a acestor sume este întemeiată pe plată nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației reclamanților, prin declararea nulității clauzelor contractuale în baza cărora acesta și-a executat obligațiile. Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 992 și urm. C. civ. din 1864 (aplicabil în speță potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011), ce reglementează instituția plății nedatorate, prima instanță a constatat întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamanți – solvens, cu privire la comisionul de administrare, a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective, prin aplicarea sancțiunii nulități absolute și, că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute. Pentru aceste considerente, dând efect obligației de restituire ce incumbă pârâtei-reclamante – accipiens și apreciind că aceasta a fost de rea-credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractele de credit preredactate de ea, neputând invoca în sprijinul său necunoașterea Legii nr. 193/2000, prima instanță a obligat-o la restituirea, către reclamanții-pârâți, a sumelor achitate în temeiul clauzei cuprinse în art. 8.c din contractul de credit pentru persoane fizice nr. 200887432 din 17 martie 2008, și a dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data formulării cererii de chemare în judecată (9 octombrie 2012) și până la achitarea integrală a debitului. d. În privința clauzei prevăzute de art. 4.13 din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit de investiții imobiliare (pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica nivelul comisioanelor în funcție de evoluția pieței financiar-bancare. Nivelul comisioanelor este comunicat prin afișare la sediile băncii. În cazul modificării nivelului comisioanelor în sensul majorării acestora, banca va notifica împrumutatul în momentul în care intervine această modificare, prin afișare la sediul băncii sau prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În cazul în care împrumutatul nu este de acord cu noul nivel al comisioanelor, are dreptul să ramburseze anticipat creditul și să achite dobânzile aferente în termen de 10 zile de la data notificării. În caz contrar, părțile convin că împrumutatul acceptă în mod tacit noile niveluri ale comisioanelor. În cazul în care nivelul comisioanelor se reduce, acesta se afișează la sediile băncii), prima instanță a reținut că aceasta este o clauză abuzivă, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește art. 4.13, motivul întemeiat, prevăzut în contract, pentru modificarea comisioanelor este: „în funcție de evoluția pieței financiar-bancare". Prin „motiv prevăzut în contract", în sensul legii, se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, comisioanele vor fi mărite. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, motiv de modificare a comisioanelor, chiar s-a produs. Clauza contractuală trebuia astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce. Or, motivul „în funcție de evoluția pieței financiar-bancare” nu îndeplinește această condiție, caracterul conștient al actului juridic impunând ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implică perfectarea sa, având reprezentarea corectă și determinată a consecințelor actului juridic pe care îl semnează. Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative și a regulii de drept civil, potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca legea, având forță obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ. din 1864, se deprinde concluzia că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în ipoteza producerii situației. Pentru considerentele expuse mai sus, prima instanță a constatat nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în art. 4.13 din condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit pentru persoane fizice nr. 200887432 din 17 martie 2008. e. Relativ la constatarea nulității absolute a Actului adițional comunicat reclamanților în data de 13 septembrie 2010, pentru lipsa consimțământului acestora, prima instanță a reținut următoarele: Relativ la lipsa de obiect a acestui capăt de cerere, invocată de pârâtă prin întâmpinare. Întemeindu-se pe prevederile O.U.G. nr. 50/2010, pârâtă a transmis reclamanților Actul adițional din data de 13 septembrie 2010. La data de 15 septembrie 2010, reclamanții au informat banca asupra faptului că resping actul adițional. Potrivit art. 95 din actul normativ menționat (în varianta inițială), pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență. Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale. Se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept. Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită. Începând cu data de 2 ianuarie 2011, această prevedere legală a fost modificată prin pct. 39 din Legea nr. 288/2010, după cum urmează: prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37 1 , ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71. Art. II din Legea nr. 288/2010 a stabilit că actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 , își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți. Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. În speța dedusă judecății, prima instanță a apreciat că ne regăsim în situația de excepție prevăzută în partea finală a art. II al Legii nr. 288/2010, în sensul că Actul adițional arătat mai sus, nesemnat de către reclamanți, nu își produce efectele, întrucât aceștia au notificat banca, încă din data de 15 septembrie 2010, asupra faptului că refuză în întregime actul adițional. În aceste condiții, constatând că Actul adițional emis de pârâtă în data de 13 septembrie 2010 nu a produs efecte juridice între părți, ca efect al manifestării de voință a reclamanților, prima instanță a considerat că nu se poate constata nulitatea absolută a acestuia, neputându-se lipsi de efecte juridice un act care, oricum, nu a dat naștere unui raport juridic obligațional, la acest moment, între părți producând efecte contractul inițial. Prin urmare, prima instanță a considerat că solicitarea reclamanților cu privire la actul adițional este neîntemeiată, ceea ce a făcut inutilă analiza celorlalte argumente expuse de părți în sprijinul susținerilor lor. Prima instanță a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate. 4. Cu privire la cererea reconvențională, prima instanță a reținut următoarele: Pârâta-reclamantă a formulat cerere reconvențională doar cu caracter subsidiar, pentru situația admiterii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale ce prevede modul de formare a dobânzii. Cererea reconvențională apare ca neîntemeiată față de respingerea cererii de constatare a caracterului abuziv al respectivei clauze și a cererilor subsecvente acesteia. Mai mult, cererea reconvențională apare ca neîntemeiată și pentru considerentele reținute anterior în finalul motivării respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei privind dobânda, referitoare la faptul că instanța nu poate interveni în acordul de voință al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea.(...) Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți. B.C.R. SA a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate, în parte, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamanți și cu privire la clauzele contractuale referitoare la comisionul de administrare calculat la valoarea creditului (art. 8 lit. c și art. 4.9.) și la posibilitatea băncii de a modifica cuantumul comisioanelor (art. 4.13) ca nelegală și neîntemeiată; cu cheltuieli de judecată. Reclamanții au formulat apel împotriva aceleiași sentințe și au solicitat admiterea apelului, desființarea, în parte, a sentinței apelate (numai in privința capetelor de cerere ce au fost respinse de prima instanță) și, rejudecând cauza în fond, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată. Apelanta-pârâtă B.C.R. SA a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea apelului formulat de apelanții-reclamanți. Apelanții-reclamanți au formulat întâmpinare și au solicitat respingerea apelului formulat de apelanta-pârâtă. Prin decizia civilă nr. 492 din 3 decembrie 2013 a Curții de Apel București, Secția a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanții-reclamanți T.A.C., T.I., T.O., T.M.A. și apelul formulat de apelanta-pârâtă B.C.R. SA împotriva sentinței civile nr. 4142 din 20.05.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, ca nefondate. Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut următoarele: 1. În ce privește apelul formulat de B.C.R. SA. Verificând aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în cazul contractelor de credit care fac obiectul cauzei s-a constatat că în art. 8 lit. c) din contract s-a prevăzut că ”banca percepe comision de administrare de 56,66 de euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat”, iar în art. 4.9 din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit de investiții imobiliare, s-a menționat ” comisionul de administrare este în sumă fixă lunară și se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzută la pct. 1 din contract; clientul achită comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit și dobânda; comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile din lună”. A fost găsită neîntemeiată critica apelantei conform căreia prima instanță a analizat raporturile contractuale dintre părți fără a face analiza mecanismului contractual de credit bancar, a trăsăturilor comune cu orice contract civil/comercial dar și a celor speciale, cu obligația de identificare a existentei/inexistentei bunei-credințe, a dezechilibrului contractual, a noțiunii de cost al creditului/preț al contractului, prin înțelegerea/aplicarea corectă a noțiunilor/instituțiilor juridice aplicabile; că nu a răspuns problemelor de drept formulate în apărare, în legătura cu pretinsul dezechilibru contractual, în conexiune cu obligațiile de fidelitate, coerență și vigilență opozabile și reclamanților - debitori - consumatori, dar și existența echilibrului între contraprestații prin raportare la condițiile de împrumut. Potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000, „(1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociați, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale (2) Prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale , industriale sau de producție, artizanale ori literale , cât și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acestuia”. Prima instanță a analizat raporturile dintre părți având în vedere calitatea de consumatori a reclamanților și faptul că pârâta este o instituție bancară, găsind, astfel, neîntemeiată critica apelantei sub acest aspect. S-a concluzionat că, în cauză, pârâta este comerciant în sensul legii, întrucât este o persoană juridică autorizată care, în temeiul unor contracte ce intră sub incidența legilor privind protecția consumatorilor, acționează în cadrul activității sale comerciale. S-a reținut calitatea de comerciant a pârâtei având în vedere C.com. aplicabil în cauză, luând în considerare data încheierii contractului și dispozițiile art. 5 și 223 din Legea nr. 71/2011. Reclamanții sunt consumatori în sensul aceleiași legi, întrucât în contractul încheiat cu pârâta au acționat în scopuri personale, exterioare oricărei activități comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale. S-a reținut că prin perceperea comisionului de administrare se creează un dezechilibru semnificativ între părți, în defavoarea băncii prin faptul că acesta se aplică la valoarea creditului. Chiar și în cursul soluționării apelului, apelanta-pârâtă a recunoscut acest aspect, încercând numai să justifice această clauză prin faptul că acest comision nu a fost adaptat la soldul rămas pentru ca reclamanții, în calitate de clienți ai