ÎCCJ, decizie (scj.ro #128555)

Contract de credit. Caracterul abuziv al sintagmei „dobândă de referință variabilă

care se afișează la sediile băncii”

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acțiune în pretenții

contract de credit

clauză abuzivă

dobândă de referință variabilă

Legea nr. 193/2000, art. 1 alin. (2), art. 4

Directiva 93/13/CEE, art. 4 alin. (2)

Continuțul clauzei din contractul de credit care stabilește că, după primele 12 luni de la încheierea acestuia, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile băncii este abuziv, cu referire la sintagma „dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile băncii” deoarece această sintagmă nu este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil și nu permite consumatorului să determine mecanismul prin care banca ar putea să determine rata dobânzii, neexistând, explicitat, un mecanism de stabilire și de evoluție a acestei părți variabile a dobânzii, lăsând, astfel, la liberul arbitru al băncii cuantumul părții variabile a dobânzii.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 310 din 11 februarie 2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 17 decembrie 2012, sub nr. xx084/301/2010 din 17 decembrie 2010, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Banca X SA a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună următoarele:

- obligarea pârâtei să modifice modul de calcul al dobânzii curente în cadrul contractului de credit pentru persoane fizice nr. 11533 din 17 decembrie 2007 potrivit formulei EURIBOR+1,5%, comunicarea graficelor de rambursare aferente acestei formule și eliminarea acestor clauze abuzive din contract;

- rambursarea sumelor percepute cu titlu de dobândă în mod abuziv sau luarea acestora în considerare în contul unor rate viitoare;

- obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

A mai precizat reclamantul că și clauza prevăzută la art. 9 din contract este abuzivă, deoarece stipulează un comision de administrare care este o dobândă mascată. Sunt evidențiate ca abuzive și clauzele care permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii fără informarea imediată a reclamantului-împrumutat.

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 2.10.a din condițiile generale de creditare, reclamantul a arătat că pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noul nivel să fie negociat cu reclamantul.

În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Codului civil, Codului de procedură civilă, Legea nr. 58/1998, O.U.G. nr. 99/2006, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000, Legea nr. 363/2007, O.U.G. nr. 174/2008.

La termenul de judecată de la data de 1 aprilie 2011 pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La același termen de judecată pârâta a depus cerere reconvențională, prin care a solicitat ca instanța să stabilească modul de calcul al dobânzii conform algoritmului EURIBOR + marja fixă existentă în contract + diferența dintre valoarea dobânzii de referință și valoarea indicelui de referință.

La termenul de judecată de la 13 mai 2011 pârâta a depus la dosar concluzii scrise prin care a invocat excepția nulității capetelor 1, 2 și 3 ale cererii de chemare în judecată, pentru neprecizarea obiectului, conform art. 112 C. proc. civ. și art. 133 alin. (1) C. proc. civ.

La același termen de judecată reclamantul a depus la dosar cerere modificatoare și răspuns la întâmpinare.

Prin cererea modificatoare reclamantul a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 din contractul de credit bancar, în sensul interpretării sintagmei „dobândă de referință variabilă” ca fiind indicele de referință Euribor, singurul aplicabil unui credit contractat în moneda euro; constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 9 lit. c din contractul de credit bancar și modificarea acesteia, în sensul calculării comisionului de administrare prin aplicarea unei valori procentuale la soldul creditului, și nu la valoarea inițială a creditului; constatarea caracterului abuziv și eliminarea clauzei stipulate la art. 2.10.a din contractul de credit bancar  - condiții generale de creditare care permit pârâtei să majoreze nivelul dobânzii unilateral, fără consimțământul debitorului și fără a preciza un motiv întemeiat în acest sens; obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare bazat pe calculul corect al dobânzii și comisioanelor și restituirea sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și executare.

La același termen de judecată reclamantul a depus răspuns la întâmpinare.

La termenul din 10 iunie 2012 reclamantul a depus precizări, iar pârâta a depus precizare a cererii reconvenționale, în sensul că solicită ca formula de calcul a dobânzii ce urmează să fie stabilită de instanță în cauză, în ipoteza admiterii acțiunii reclamantului, să fie EURIBOR + 9,26 p.a. De asemenea, a depus la dosar întâmpinare la cererea modificatoare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, având în vedere caracterul comercial al litigiului dintre părți și valoarea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 8863 din 10 iunie 2011 pronunțată în dosarul nr. xx084/301/2010 al Judecătoarei Sectorului 3 București a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția comercială.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la data de 6 septembrie 2011 sub nr. xx521/3/2011.

Reclamantul a depus note de ședință la termenul din 17 mai 2012.

Prin încheierea din 29 martie 2012 tribunalul a respins excepția netimbrării, iar în ceea ce privește excepția inadmisibilității a apreciat că sunt invocate apărări de fond ce urmează a fi avute în vedere la soluționarea pe fond a cauzei.

Prin sentința civilă nr. 8049 din 6 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă în dosarul nr. xx521/3/2011, a fost admisă în parte cererea astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Banca X SA, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 9 lit. c din contractul nr. 11533 din 17 decembrie 2007, a fost obligată pârâta să emită un nou grafic de rambursare a creditului, au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantului ca nefondate, a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta Banca X SA în contradictoriu cu reclamantul A., ca neîntemeiată, și a fost obligat reclamantul la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Părțile au încheiat la data de 17 decembrie 2007 contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 11533 din 17 decembrie 2007, prin care pârâta Banca X SA a acordat reclamantului A. un împrumut în sumă de 28.000 Euro pe o perioadă de 300 de luni.

După intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 pârâta a aliniat clauzele din contractul de credit încheiat cu reclamantul în ceea ce privește dobânda în raport de prevederile acestei ordonanțe, modul de clacul al dobânzii fiind explicitat în adresa nr. 12014 din 23 septembrie 2010 comunicată reclamantului.

Prima instanță a apreciat că nu au caracter abuziv clauzele prevăzute de art. 5 din contractul de credit încheiat de părți și art. 2.10 lit. a din condițiile generale - anexă a contractului de credit.

Conform art. 5 din contract, la data încheierii contractului dobânda curentă era de 6,95% pe an, fixă în primele 12 luni și variabilă, ulterior, după perioada de 12 luni, dobânda curentă fiind formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile X, la care se adaugă 1,5 pp.

Din contractul de credit face parte integrantă anexa la contractul de credit bancar intitulată „Condiții generale de creditare”. În cuprinsul condițiilor generale sunt prevederi referitoare la „creditele cu dobânda variabilă” (art. 2.10 a, 2.10 b, 2.10 d) și „creditele cu dobânda fixă” (art. 2.10.c).

Potrivit art. 2.10.a din condițiile generale, pentru creditele cu dobândă variabilă pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se la data modificării acestuia, la soldul creditului existent. Modificarea dobânzii curente conduce la recalcularea dobânzii datorate.

Conform art. 2.10. b din condițiile generale pentru creditele cu dobândă variabilă, stabilită în funcție de un indice de referință ROBOR /EURIBOR, nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia, iar potrivit art. 2.10.c, pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda de referință revizuibilă semestrial, fără consimțământul  împrumutatului, în funcție  de  costul  resurselor de creditare, doar la datele de 30 septembrie și 31 martie ale anului, noul procent de dobândă aplicându-se de la 1 octombrie, respectiv 1 aprilie, la soldul creditului existent.

Pentru creditele cu dobânda fixă sunt aplicabile dispozițiile clauzei 2.10.c potrivit căreia „Dobânda se menține constantă pe toată perioada de creditare, cu excepțiile prevăzute în contract”.

Având în vedere dispozițiile contractuale menționate, s-a concluzionat că la  momentul încheierii contractului de credit al reclamantului existau în oferta băncii mai multe tipuri de contracte de credit, respectiv contracte de credit cu dobânda fixă (în monedă națională sau în euro) și contracte de credit cu dobânda variabilă (stabilită fie în funcție de dobânda de referință Băncii X, fie în funcție de indicele de referință EURIBOR/ROBOR).

Deși reclamantul nu a avut posibilitatea de a negocia conținutul clauzelor privind dobânda (clauzele prevăzute de art. 5 din contractul de credit și art. 2.10.a din condițiile generale), acesta a avut posibilitatea de a opta între trei tipuri de credite, respectiv: cu dobânda fixă în monedă națională sau în euro, cu dobânda variabilă calculată în funcție de indicele EURIBOR/LIBOR/ROBOR; cu dobânda variabilă calculată în funcție de dobânda de referință variabilă afișată la sediile Băncii X.

Reclamantul și-a exercitat opțiunea în sensul că a ales varianta în care dobânda era variabilă, calculată în raport de dobânda de referință variabilă afișată la sediile băncii X, și nu variantele în care dobânda era fixă, respectiv calculată în funcție de indicele EURIBOR/LIBOR/ROBOR, astfel încât și-a asumat și riscurile legate de creșterea dobânzii, respectiv riscul existenței unui dezechilibru între drepturile și obligațiile contractuale, astfel încât cerința existenței relei credințe a pârâtei nu este îndeplinită în cauză.

Prin stabilirea cuantumului dobânzii variabile nu se modifică unilateral contractul, astfel cum susține reclamantul. Acesta a fost de acord cu stabilirea dobânzii de către bancă în condițiile menționate în contract, iar dobânda de referință variabilă este aceeași pentru toți clienții care au contractat în aceleași condiții de dobândă variabilă ca și reclamantul. Condițiile în care se poate modifica dobânda sunt cuprinse și în graficul de rambursare.

Clauza prevăzută de art. 5 privind dobânda nu prevede dreptul pârâtei de a majora dobânda, ci dreptul de a percepe o dobândă la un anumit nivel, care poate fi chiar mai redus decât nivelul inițial. Modul de calcul al dobânzii are la bază elemente obiective, ce țin de situația pieței financiar bancare.

Reclamantului i s-au propus soluții de refinanțare, cu dobândă mai mică, dar le-a refuzat, din cauza veniturilor realizate, apreciind că soluțiile prezentate îi sunt dezavantajoase.

Și în răspunsurile la interogatoriul propus de pârâtă reclamantul a recunoscut că anterior semnării contractului de credit în cauză a consultat și ofertele altor bănci, i s-a prezentat un grafic de rambursare și i s-a comunicat că dobânda este fixă un an, apoi poate crește sau scădea, la momentul semnării contractului a declarat în fața reprezentanților băncii că a înțeles, i-au fost explicate și și-a asumat clauzele contractului încheiat, iar la semnarea contractului era mulțumit de condițiile agreate.

Reclamantul s-a adresat la data de 7 septembrie 2012 ANPC, solicitând constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5 și art. 2.10.a din contract și, raportat la dispozițiile art. 11 din Legea nr. 193/2000, să se încheie proces-verbal prin care să se constate existența clauzelor abuzive din contract și să se transmită procesul-verbal instanței competente în vederea stabilirii realității existenței clauzelor abuzive.

Conform adresei nr. 13538 din 30 noiembrie 2010 emise de ANPC, aceasta a comunicat reclamantului că referitor la dobândă, pentru contractele de credit aflate în derulare, în care dobânda variabilă era compusă din dobânda de referință a băncii + o marjă fixă sau în care nu era stipulată o formulă de variație în funcție de un indice de referință, noua formulă de clacul trebuie să includă indicele de referință aferent valutei în care a fost acordat creditul + o marjă fixă compusă din marja fixă existentă în contractul inițial, valabilă la data semnării contractului și diferența dintre valoarea dobânzii de referință practicată de bancă și valoarea indicelui de referință, valabile la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, respectiv 21 iunie 2010. Prin urmare, va fi respectat nivelul de dobândă practicat de bancă până la data intrării în vigoare a actului normativ menționat anterior, aceasta urmând să varieze în funcție doar de variația indicelui de referință. ANPC a concluzionat în adresa menționată că cele reclamate sunt neîntemeiate.

Față de aceste considerente, prima instanță a reținut că în ceea ce privește clauzele prevăzute de art. 5 din contractul de credit și art. 2.10.a din condițiile generale, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 5 din Legea nr. 363/2007, art. 1 lit. a) și g) din Anexa Legii nr. 193/2000, art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește prevederile O.U.G. nr. 174/2008 și ale Legii nr. 363/2007 invocate de reclamant în cerere, acestea sunt ulterioare încheierii contractului de credit, astfel încât nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere principiul neretroactivității legii civile consacrat de art. 1 C. civ. forma în vigoare la data nașterii raportului de drept dedus judecății și de art. 15 alin. (2) din Constituție.

Cu privire la prevederile art. 9 lit. c din contractul nr. 11533 din 17 decembrie 2007 prima instanță a apreciat că acestea sunt abuzive.

Conform clauzei contractuale menționate, pentru creditul pus la dispoziție banca percepe comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare, comisionul de administrare de 14 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzut la pct. 1.

Clauza contractuală prin care se stabilește un comision de administrare a creditului nu este în sine abuzivă, în raport de scopul acestui comision recunoscut de ambele părți - monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.

În cauză, însă, s-a apreciat de către prima instanță, s-a creat un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, întrucât comisionul plătit lunar se raportează la valoarea întregului credit contractat, iar nu la valoarea soldului la data plății comisionului.

Dezechilibrul semnificativ există, întrucât valoarea comisionului nu se corelează cu valoarea soldului rămas de plată, în condițiile în care scopul comisionului, declarat de pârâtă, este acela de a acoperi cheltuieli de monitorizare a creditului care scade progresiv cu fiecare rată lunară achitată.

Din scadențarul depus la dosar rezultă că în cursul derulării contractului valoarea comisionului de administrare a creditului poate depăși în anumite luni valoarea dobânzii.

Clauza prevăzută de art. 9 lit. c are caracter abuziv, fiind astfel lovită de nulitate absolută.

Prima instanță a reținut că nu poate modifica cuprinsul clauzelor convenite de părți în sensul solicitat de reclamant sau de pârâtă prin cererea reconvențională.

Pe temeiul Legii nr. 193/2000 instanța sesizată direct de consumator (iar nu în temeiul dispozițiilor art. 8-13 din Lege) nu poate interveni în acordul de voință al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea, instanța putând doar să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Astfel, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă acesta nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezoluțiunea contractului (cu daune-interese, dacă este cazul).

Prima instanță a apreciat că nu poate interveni să suplinească acordul de voință al unei părți obligând-o împotriva voinței sale la acceptarea unei anume formule de calcul a dobânzii, agreate de cealaltă parte contractantă și neprevăzută în contract. Nu există nicio dispoziție legală sau contractuală în vigoare la data nașterii raportului de drept dedus judecății care să permită instanței să intervină în contract în sensul modificării unor clauze contractuale.

A fost invocată și practica CJUE. Astfel, în Hotărârea Curții din data de 14 iunie 2012, în cauza C - 618/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29 noiembrie 2010 în procedura Banco Español de Credito SA împotriva Joaquin Calderón Camino, CJUE a hotărât că atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

Având în vedere caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 9 lit. c prima instanță a constatat această clauză ca fiind lovită de nulitate absolută.

Pe cale de consecință, a obligat pârâta să emită un nou grafic de rambursare.

În ceea ce privește cererea reclamantului de restituire a sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă (reclamantul solicitând prin cererea astfel cum a fost modificată și precizată doar restituirea sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă, nu și a altor sume), prima instanță a reținut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că ambele clauze invocate de reclamant referitoare la dobândă au fost apreciate ca nefiind abuzive.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel motivat pârâta Banca X și reclamantul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă, sub nr. xx521/3/2011.

Pârâta, în drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 167 din 29 aprilie 2013, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă Banca X ca nefondat, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că: a admis, în tot, cererea principală; a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 din contractul de credit bancar nr. 11533 din 17 decembrie 2007 în sensul interpretării sintagmei „dobânda de referință variabilă” ca fiind indicele EURIBOR/LUNĂ; a obligat pârâta la restituirea sumelor reținute în plus, în temeiul celor două clauze abuzive; a obligat pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare, conform noului algoritm de calcul al dobânzii  la  credit (1,5% + EURIBOR); a obligat intimata pârâtă la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată neacordate de prima instanță; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a se pronunța astfel, au fost reținute următoarele:

Cu privire la apelul pârâtei-reclamante Banca X, criticile au fost găsite nefondate:

Susținerea apelantei în sensul că instanței nu îi era permis să analizeze caracterul abuziv al clauzelor invocate de reclamant, deoarece acestea făceau parte din obiectul principal al contractului, a fost găsită nefondată deoarece tinde la o limitare a accesului reclamantului la justiție din perspectiva legislației protecției consumatorului, ceea ce nu poate fi primit. De asemenea, apelanta-pârâtă a propus un fine de neprimire a cererii reclamantului, pornind de la susținerea că această clauză (cuprinsă în art. 9.c din contractul de credit) nu poate fi supusă cenzurii instanței, însă, în raport cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, o atare concluzie nu a putut fi acceptată.

Astfel, instanța de apel a reținut că, în mod corect, s-a apreciat de către prima instanță că sunt îndeplinite condițiile textului de lege mai sus evocat, reținând că există acel dezechilibru semnificativ dat de faptul că acel comision de administrare se raportează la valoarea întregului credit, iar nu la valoarea soldului la data plății comisionului. Faptul că prima instanță a apreciat că o atare clauză nu este prin ea însăși abuzivă nu conferă un caracter contradictoriu al hotărârii, ci conferă logică și coerență raționamentului expus de instanță în considerente, fără a fi necesară reformarea hotărârii cu privire la acest aspect.

Referitor la modul cum a fost soluționat aspectul caracterului abuziv al clauzei menționate, din perspectiva dreptului european, al jurisprudenței UE și al legislației naționale, de asemenea, critica a fost găsită nefondată, prima instanță aplicând în mod direct și echitabil Directiva nr. 93/13/CEE, ținând seama și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în sensul necesității restabilirii echilibrului real între clauzele contractuale, chiar de către instanțele naționale.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că acea clauză referitoare la comisionul de administrare nu constituie nicidecum un element care conturează „obiectul principal al contractului de credit”, acesta constând în suma de bani împrumutată ce urmează a fi restituită, plus dobânda convenită, dar cunoscută și predictibilă și din perspectiva consumatorului, deoarece acestea apar ca accesorii ale creditului principal, ceea ce face ca susținerea apelantei-pârâte în sensul că aceasta nu putea fi supusă cenzurii instanței de judecată să fie cu atât mai nefondată.

Pe de altă parte, s-a mai reținut că soluția primei instanțe nu afectează obiectul principal al contractului, ci restabilește echilibrul prestațiilor reciproce, în urma constatării dezechilibrului contractual decurgând din clauza abuzivă, declarată astfel prin aplicarea judicioasă a art. 4 din Legea nr. 193/2000, efectul soluției primei instanțe fiind acela de a înlătura caracterul mult prea oneros al clauzei, în raport cu natura contractului, dar și cu intenția părților de la data încheierii contractului.

Reiterarea de către apelanta-pârâtă a susținerilor sale formulate în cadrul apărărilor din întâmpinarea depusă în fața primei instanțe și a susținerilor din cererea reconvențională nu a fost găsită aptă de a conduce la reformarea hotărârii, în condițiile în care instanța de apel are obligația de a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță (art. 295 alin. 1 C. proc. civ.), astfel că acestea au fost analizate doar din perspectiva calificării lor drept critici aduse hotărârii apelate.

Susținerile apelantei în sensul că prestațiile băncii decurgând din necesitatea monitorizării creditului trebuie recompensate tocmai cu acest comision de administrare sunt contrare dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar împrejurarea că reclamantul nu a invocat vicii de consimțământ cu privire la aceste clauze nu este de natură a înlătura caracterul abuziv al acestei clauze, deoarece efectele nulității decurg din dispozițiile legii speciale în materia protecției consumatorilor, iar nu din vicierea propriu-zisă a consimțământului său la încheierea contractului, neinvocarea viciului de consimțământ pe cale de acțiune nefiind un motiv de excludere a aplicării legislației în materia protecției consumatorului.

În ce privește apelul reclamantului, instanța de apel a apreciat că acesta este fondat, pentru următoarele motive:

Critica privind soluția dată de către prima instanță aspectului privind caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 din contractul de credit bancar nr. 11533 din 17 decembrie 2007 a fost găsită întemeiată, deoarece dobânda variabilă este raportată la o dobândă stabilită discreționar de bancă, și nu la indici de referință obiectivi, verificabili, exteriori voinței băncii.

Din acest punct de vedere, o atare clauză apare ca fiind izvorul unei obligații pur potestative din partea celui care se obligă, deoarece „dobânda afișată la sediile X…” nu se cunoaște în funcție de ce criterii va fi stabilită de către furnizorul de servicii bancare, astfel că în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 1010 vechiul C. civ. - 1864 (în vigoare la data încheierii contractului) a fost constatat caracterul abuziv și al acestei clauze.

Chiar dacă ulterior banca a procedat la o modificare a clauzei cuprinse în art. 5, sub pretextul adaptării contractului la noile dispoziții ale O.U.G. nr. 50/2010, favorabile consumatorului, în realitate, printr-o atare modificare, s-a produs efectul invers decât cel consacrat prin ordonanță, respectiv posibilitatea băncii ca, indiferent de creșterea sau diminuarea indicelui Euribor, dobânda datorată de consumator să nu scadă, deoarece aceasta urma a fi adaptată prin creșterea marjei fixe, astfel încât cuantumul dobânzii datorate să nu fie micșorat niciodată.

Or, în atare condițiuni, clauza cuprinsă în art. 5 denotă un dezechilibru semnificativ între prestațiile băncii și prestațiile consumatorului, deoarece acesta, deși ar putea beneficia de o diminuare a dobânzii, în condițiile scăderii Euribor, indice de referință obiectiv, verificabil și care nu depinde de voința băncii contractante, nu beneficiază de aceasta, deoarece banca intervine și majorează marja fixă ce se adaugă la indicele EURIBOR, astfel încât efectul final este același cu cel ce decurgea anterior din clauza ce cuprindea o condiție pur potestativă.

Așadar, soluția primei instanțe cu privire la caracterul abuziv al clauzei privind dobânda, a fost găsită criticabilă, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor legale reținute mai sus, astfel că, instanța de apel, a  dispus schimbarea, în parte, a sentinței în sensul admiterii și a acestui capăt de cerere formulat de reclamant, cu consecința, pentru restabilirea echilibrului prestațiilor și contraprestațiilor părților, a înlocuirii clauzei modificate cu clauza stabilită inițial de părți, potrivit căreia dobânda contractuală va fi formată din marja fixă de 1,5 % la care se adaugă EURIBOR/lună, ceea ce implică obligarea intimatei - pârâte la a emite un nou grafic de rambursare a creditului ca urmare a recalculării dobânzii conform celor dispuse, precum și la obligarea intimatei la restituirea sumelor reținute în plus potrivit celor două clauze abuzive declarate prin sentința apelată și respectiv decizia de față.

Împotriva deciziei civile nr. 167 din 29 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, în termen legal a declarat recurs pârâta Banca X SA București, criticând-o din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În cuprinsul memoriului depus la dosar, pârâta a dezvoltat o serie amplă de critici referitoare la hotărârea atacată.

Înalta Curte, din oficiu, în baza dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a invocat lipsa încheierii de amânare a pronunțării din 22 aprilie 2013 ca motiv de ordine publică, subsumat dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborat cu art. 261 și art. 105 alin. (2) din același cod.

Prin Decizia nr. 1499 din 11 aprilie 2014, ICCJ a admis recursul și a dispus casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte a constatat că instanța de apel a rămas în pronunțare la termenul din 15 aprilie 2013, când a amânat pronunțarea la 22 aprilie 2013 și apoi la 29 aprilie 2014, precum și că la dosar nu se regăsește încheierea de amânare de pronunțare din 22 aprilie 2013.

Orice măsură, dispoziție a instanței trebuie să se regăsească într-o încheiere, care constituie o hotărâre relativ la cele petrecute la fiecare dintre termenele de judecată, așa cum statuează dispozițiile art. 255 alin. (2) raportat la art. 147 C. proc. civ., potrivit cărora toate celelalte hotărâri date de instanță în cursul judecății, cu excepția celor care soluționează fondul cauzei în primă instanță, apelul și recursul, se numesc încheieri și cuprind dezbaterile urmate în ședință.

În speță, instanța de apel, rămânând în pronunțare la termenul din 15 aprilie 2013, în încheierea de ședință de la acea dată a consemnat susținerile părților și, având nevoie de timp pentru a delibera, în baza art. 260 C. proc. civ., a amânat pronunțarea la 22 aprilie 2013.

Dispozițiile art. 260 C. proc. civ. prevăd, pentru situația în care instanța nu poate hotărî de îndată, posibilitatea amânării pronunțării pentru un termen ce va fi anunțat de președinte și care nu va putea fi mai mare de 7 zile.

La termenul din 22 aprilie 2013, instanța trebuia ori să soluționeze cauza ori, așa cum s-a întâmplat în speță, având nevoie în continuare de timp pentru a delibera, în aplicarea art. 260 C. proc. civ., să amâne pronunțarea pentru alte cel mult 7 zile.

Această amânare de pronunțare trebuia să se concretizeze într-o încheiere de ședință care să respecte condițiile impuse de art. 261 C. proc. civ.

Textul legal anterior evocat este o normă imperativă, de ordine publică, potrivit căreia hotărârea și, implicit, încheierea, ca varietate a acesteia, se dă în numele legii și trebuie să cuprindă: arătarea instanței care a pronunțat-o și numele judecătorilor care au luat parte la judecată; numele, domiciliul sau reședința părților, calitatea în care s-au judecat; numele mandatarilor sau reprezentanților legali și al avocaților; obiectul cererii și susținerile în prescurtare ale părților cu arătarea dovezilor; arătarea concluziilor procurorului; motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților; dispozitivul; calea de atac și termenul în care se poate exercita; mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică, precum și semnăturile judecătorilor și grefierului.

Toate aceste mențiuni sunt de natură să asigure transparența actului de justiție și desfășurarea procesului cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, creând părților convingerea că au beneficiat de un proces echitabil, în fața unei instanțe competente, precum și posibilitatea verificării legalității și temeiniciei hotărârii în căile de atac.

Cum încheierea de amânare de pronunțare face parte integrantă din hotărârea pronunțată, Înalta Curte a reținut că lipsa încheierii de amânare de pronunțare de la 22 aprilie 2013 nu permite părților să cunoască ce s-a întâmplat la acea dată și nici instanței învestite cu soluționarea căii de atac exercitate împotriva deciziei civile nr. 167 din 29 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, din care face parte integrantă, să cenzureze legalitatea compunerii instanței și alcătuirii completului de judecată, precum și măsura adoptată.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Or, instanța de apel, prin omisiunea pronunțării încheierii de amânare, a fracturat cursul procesual al litigiului prin aceea că nu a explicat raționamentul juridic adoptat, așa încât hotărârea sa nu creează transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

În aceste condiții, Înalta Curte a apreciat că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

În cauză, vătămarea produsă părților este evidentă, în condițiile în care această omisiune nu permite cenzura legalității hotărârii în faza procesuală a recursului.

Prin decizia civilă nr. 195 din 10 februarie 2015 a Curții de Apel București, Secția a V-a civilă au fost admise apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și apelanta-pârâtă Banca X SA împotriva Sentinței civile nr. 8049 din data de 6 iunie 2012, pronunțată de Secția a VI-a civilă a Tribunalului București în dosarul nr. xx521/3/2011 având ca obiect anulare clauze abuzive și pretenții, după casare.

A fost schimbată sentința de fond în sensul că:

S-a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 2.10 lit. a din condițiile generale ale contractului de credit.

Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantului, ca neîntemeiate.

A fost respinsă cererea reconvențională a pârâtei, ca neîntemeiată.

Au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părți.

Pentru a se pronunța astfel, în rejudecare după casare, instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește apelul formulat de pârâta Banca X SA, în ce privește constatarea eronată drept abuzivă a clauzei de la art. 9 lit. c din contractul nr. 11533 din 17 decembrie 2007, instanța de apel l-a considerat întemeiat.

Astfel, prin cererea formulată, așa cum a fost ea modificată, reclamantul a solicitat calcularea comisionului de administrare prin aplicarea unei valori procentuale la soldul creditului. Sub acest aspect, raționamentul primei instanțe, prin care s-a indicat practica instanței europene (cauza C - 618/10), în sensul că instanța are posibilitatea de a constata nulitatea unei clauze, dar nu și de a o modifica, ar fi trebuit să se aplice și în această situație, din moment ce legala învestire a instanței, în limitele principiului disponibilității, viza, de fapt, o modificare a clauzei de la art. 9 lit. c din contract

.

Or, prima instanță fiind învestită, în limitele principiului disponibilității, cu o astfel de solicitare, trebuia să analizeze în ce măsură o astfel de solicitare se poate încadra în regimul juridic al nulității clauzelor abuzive, pentru ca ulterior să analizeze dacă ea îndeplinea condițiile impuse de lege în acest sens.

Jurisprudența CJUE preindicată arată expres că Directiva nr. 93/13 (preluată integral de Legea nr. 193/2000 și căreia aceasta din urmă trebuie să se conformeze, inclusiv sub aspectul interpretării sale) trebuie interpretată în sensul că „instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia”. Sub acest aspect, în speță, apreciind în limitele învestirii, nu se putea aprecia nici că ar fi vorba de o nulitate parțială a unei clauze (deci numai a unei teze a acesteia, eventual a tezei finale privind aplicarea procentului „la valoarea creditului”, iar nu „la valoarea soldului”), din moment ce ceea ce se cerea era evident modificarea structurii ei. Aceasta deoarece clauza, prin modul, de altfel, foarte explicit, inteligibil de redactare, solicita plata lunară a 14 euro, acesta fiind obiectul său sub aspectul prețului administrării, teza sa finală doar explicitând la ce corespund cei 14 euro (0,05% din valoare credit)

.

Practic prețul contraprestației era stabilit mai întâi și expres de o manieră perfect determinată, prin raportare la o sumă fixă, iar nu procentuală, astfel încât stabilirea lui prin calcularea procentului la diverse alte sume nu poate reprezenta o nulitate (fie și parțială) a clauzei, ci o veritabilă modificare a acordului de voință al părților.

S-a mai reținut, prin raportare la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, caracterul eminamente inteligibil al clauzei, determinat de indicarea sumei fixe/lunare, care nu ar putea indica un comportament de rea-credință al băncii, cerut inclusiv de norma generală de apreciere a condițiilor clauzelor abuzive, altele decât cele care vizează direct prețul contractului (art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000).

În ceea ce privește apelul formulat de reclamant referitor la constatarea drept abuzivă a clauzelor de la art. 5 din contractul nr. 11533 din 17 decembrie 2007, precum și art. 2.10 lit. a din condițiile generale, instanța de apel l-a considerat întemeiat pentru cea din urmă clauză.

Astfel, deși reclamantul a înțeles să critice cu argumente comune soluția pentru cele două clauze și deși și prima instanță a făcut o analiză comună, din punctul de vedere al instanței de apel o analiză corectă nu poate fi făcută decât stabilind corect situația juridică dedusă judecății a ambelor clauze atacate.

S-a considerat că reclamantul a solicitat, practic, pentru clauza de la art. 5 din contractul nr. 11533 din 17 decembrie 2007, înlocuirea acesteia cu o cu totul altă prevedere, deci modificarea contractului sub haina juridică a nulității pentru acte abuzive. Simpla raportare a solicitării sale la cele 1,5 p.p (puncte procentuale) menționate în teza finală a art. 5 nu infirmă cele indicate mai sus, din moment ce dobânda curentă, așa cum este ea definită la art. 5 din contract nu avea legătură, nici în partea de perioadă în care era fixă, nici ulterior, cu dobânda EURIBOR (Euro Interbank Offered Rate) solicitată de reclamant a lua locul acesteia. Acest lucru este evident din punct de vedere economic față de diferența de valoare față de aceasta (practic, nici în trecut, nici acum, nicio bancă din România nu-și permite să acorde clienților persoane fizice credite în euro ce ar depăși doar cu 1,5 p.p EURIBOR-ul întrucât, de cele mai multe ori, ele nu se pot refinanța la nivelul Euribor, ci la niveluri mult mai mari), dar în speță este evident și strict juridic, prin interpretarea voinței părților, din moment ce creditul se încadra în categoria generală de la art. 2.10 lit. a, iar nu la art. 2.10 lit. b (deci la cele raportabile strict la EURIBOR/LIBOR), care, probabil, aveau adăugate mult mai multe puncte procentuale față de elementul variabil.

Dacă s-ar putea accepta teoretic că instanțele pot anula doar teza a doua a unei clauze contractuale - în cazul de față posibilitatea de variație a dobânzii față de cea inițială de 6,95% (urmând a se analiza în concret, în funcție de condițiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, aplicabile fiecărei spețe în parte), nu se poate accepta că nulitatea parțială a unei clauze înseamnă, de fapt, modificarea ei totală, fără nicio legătură cu acordul inițial al părților, deci transformarea unui acord bilateral de voință în expresia voinței doar a unuia dintre contractanți.

În acest sens, de această dată a fost corect aplicată de prima instanță jurisprudența CJUE (Cauza C – 618/10) care indica faptul că, într-un litigiu de drept privat, instanțele nu ar putea modifica efectiv contractul, ci doar să constate o nulitate, fie și parțială, a clauzelor lui. Însă, dacă această concluzie poate privi solicitarea reclamantului așa cum aceasta a fost formulată sub aspectul art.5 din condițiile speciale ale contractului, această singură motivare nu ar putea privi și art. 2.10 lit. a din condițiile generale, din moment ce pentru aceasta se solicită practic înlăturarea ei cu totul din contract, ca efect al nulității sale (similar cu regimul nulităților absolute) cauzată de abuzivitate. Din acest motiv această clauză trebuia analizată separat (cu atât mai mult cu cât contractul poate funcționa și dacă aceasta ar fi fost înlăturată, în baza celorlalte clauze din condițiile speciale, ce se completează cu condițiile generale ce nu ar fi fost constatate drept abuzive, ea reprezentând practic o prevedere prin care banca își rezervă un drept de modificare a dobânzii).

Analizând respectiva clauză instanța de apel a constatat că aceasta întrunește condițiile impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea ei drept abuzivă; astfel, ea nu a fost dovedită ca negociată cu consumatorul (este preformulată în condițiile generale de contractare, iar banca, căreia îi revenea sarcina probei negocierii individuale, conform art. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, nu a făcut o astfel de probă), creează în detrimentul acestuia posibilitatea unei modificări neexplicitate concret a dobânzii practicate și dă posibilitatea dezechilibrării drepturilor și obligațiilor părților. Deși posibilitatea de modificare a dobânzii nu ar putea fi considerată drept abuzivă

per se,

faptul că prezenta clauză este vagă, lăsând la simpla apreciere a băncii această posibilitate, creează premisele unui dezechilibru juridic semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Din formularea acestei clauze rezultă o rezervare de către bancă a dreptului modificării unilaterale, de o manieră subiectivă, a prețului contractului.

Dacă se apreciază clauza și din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deci ținând cont de faptul că ea privește prețul contractului, deci obiectul său principal, ceea ce reduce marja de protecție aplicabilă consumatorului, s-a reținut că aceasta nu îndeplinește condiția esențială a exprimării într-un limbaj ușor inteligibil, din moment ce nu este explicitat în ce ar consta costul resurselor de creditare și cum ar avea loc această modificare a dobânzii în funcție de acestea (direct proporțional sau doar în sensul modificării lor).

Față de precizările făcute cu privire la apelul reclamantului, instanța de apel a constatat că și cererea reconvențională a pârâtei (reconvențională subsidiară, în cazul în care s-ar fi admis solicitarea de stabilire a dobânzii de către instanța de apel) trebuie respinsă în speță pentru aceleași considerente, întrucât eventuala nulitate a unei clauze nu poate avea drept consecință modificarea ei prin acordarea unei prevalențe unei voințe juridice a uneia dintre părți, în sensul modului în care ar fi trebuit calculată aceasta.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurentul-reclamant A. și recurenta-pârâtă Banca X SA București.

I. În recursul său, recurentul-reclamant A. a adus următoarele critici deciziei recurate:

Dacă se face analiza cererii din perspectiva solicitării constatării caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, ca urmare a admiterii cererii, nu ar interveni o modificare a acestei clauze, ci s-ar constata doar nulitatea acesteia, urmând a nu-și mai produce efectele juridice.

Recurentul-reclamant a susținut că instanța era datoare se analizeze din oficiu această clauză, conform jurisprudenței CJUE, indicând în acest sens hotărârile pronunțate în cauzele C-484/2008 și C-76/2010.

Această clauză este abuzivă și din perspectiva faptului că pentru același serviciu sunt percepute două costuri, respectiv dobânda și comisionul de administrare, punându-se în discuție problema lipsei contraprestației în ce privește comisionul de administrare, aspect ce trebuie avut în vedere atunci când se examinează buna credință a băncii în stipularea acestei clauze.

S-a mai susținut de către recurentul-reclamant că analiza acestei clauze contractuale trebuie făcută și din perspectiva lipsei unor criterii obiective de stabilirea a cuantumului comisionului de administrare dar și din perspectiva existenței unui dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, motivat de faptul că acest comision se raportează la valoarea întregului credit contractat, iar nu la valoarea soldului la data plății sale, deși el se plătește lunar.

Recurentul-reclamant a mai susținut faptul că în cursul derulării contractului, valoarea comisionului de administrare, în anumite luni, poate depăși valoarea dobânzii.

Dacă nu există un limbaj inteligibil în ce privește clauza de la art. 2.10 - Condiții generale, atunci nu există un limbaj inteligibil nici în ce privește dobânda de referință variabilă care, oricum, nu a fost niciodată afișată la sediile X.

Recurentul-reclamant a susținut că nu a considerat marja băncii de 1,5 pp ca fiind abuzivă, deoarece a crezut că aceasta este marja de profit a băncii, însă clauza contractuală referitoare la dobândă trebuie analizată din punct de vedere al caracterului amintit în ce privește a doua componentă a dobânzii și, anume, dobânda de referință X.

Această clauză nu este definită într-un mod inteligibil, fiind încălcate dispozițiile art. 4 și art. 6 din Legea nr. 193/2000, rata dobânzii, așa cum rezultă din art. 5 din contract, era dependentă de voința băncii.

S-a mai invocat de către recurentul-reclamant că, deși Legea nr. 193/2000 nu prevede decât inopozabilitatea clauzelor abuzive în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute, indicându-se în acest sens decizia nr. 686 din 21 februarie 2013 a ICCJ.

II. În recursul său, recurenta-pârâtă Banca X SA a adus următoarele critici deciziei recurate.

Această greșeală de interpretare iese la iveală atunci când se raportează motivarea deciziei recurate la conținutul propriu zis al acestor clauze în lumina prevederilor art. 1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 126 din O.G. nr. 99/2006 raportat la art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele BNR, nr. 17 din 18 decembrie 2003 și cu art. 175 din Regulamentul BNR nr. 18 din 17 septembrie 2009, art. 3 și art. 4 parag. 1 din Directiva 93/13/CEE, art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Recurenta-pârâtă a susținut că a încheiat cu reclamantul contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 11533 din 17 decembrie 2007, care are natura unui contract real cu prestații succesive pentru împrumutat, prețul creditului fiind format atât din dobândă, cât și din comisioane.

Acest preț al creditului reprezintă un cost care este determinat sau determinabil, atunci când părțile stabilesc împreună un mecanism de determinare a valorilor viitoare.

În opinia recurentei-pârâte obligațiile de plată asumate de împrumutat reprezintă drepturi de creanță pentru împrumutător, iar fixarea prețului de către creditor, în funcție de elemente exterioare voinței sale, duce la stabilirea întinderii obligației de plată a împrumutatului.

Instanța de apel a interpretat greșit aceste clauze atunci când a constatat că banca ar avea o obligație pur potestativă, transformând clauzele de la art. 2.10.a dintr-unele înțelese și lămurite în clauze abuzive, neînțelese și neacceptate de împrumutat.

Această interpretare încalcă prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, nefiind îndeplinite condițiile pentru ca o clauză să poată fi considerată abuzivă, respectiv: a) să nu se refere la o componentă ce face parte din prețul contractului (atât timp cât redactarea clauzei analizate este clară și neechivocă); b) să nu fi fost negociată direct cu profesionistul; c) să fi fost introdusă în contract contrar cerințelor bunei credințe; d) să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Clauza respectivă exprimă în mod clar și neechivoc componente de cost/preț, determinând mecanismul de formare al dobânzii, ușor de înțeles și de verificat de către orice client al băncii cu înțelegere și diligență medie.

Deși clauza respectivă este clară, instanța de apel, ignorând contextul legislativ în care banca își desfășoară activitatea economică, a judecat în echitate, neținând seama de faptul că activitatea bancară este una reglementată, pe o piață foarte tehnicizată, în care marja de acțiune a profesionistului este încadrată în anumiți parametri, astfel încât ea nu poate inventa câte un produs financiar unicat pentru fiecare dintre clienții săi, tipurile de credit fiind prestabilite pe piață/reglementate de legiuitor în mod obiectiv, fiecare având caracteristicile sale definitorii, care nu pot fi suprimate, oricâtă apetență la negociere ar avea viitoarele părți contractante.

În opinia recurentei, dispozițiile legale ce reglementează activitatea bancară dau anumită marjă de acțiune băncii.

În altă ordine de idei, instanța de apel a pronunțat o soluție greșită, neobservând faptul că reclamantul nu a invocat vreo cauză care să afecteze validitate