ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2095/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 8 iulie 2015 sub dosar nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. ROMANIA S.A. au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în cuprinsul contractului de credit nr. x din 6 august 2007 la:

- art. 1.2 cu referire, la dobânda " Tip dobânda variabilă, calculată în funcție de indicele de referința: Libor la 3 luni si de marja 4,2 puncte procentuale pe an, variabila potrivit art. 5.1;

- art. 5.1 potrivit căruia, "dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabila a Băncii, care la data încheierii contractului este cea menționata la art. 1.2. Dobânda se poate modifica in funcție de variația indicelui de referința si a marjei, conform deciziei băncii: In cazul in care indicele de referința variază cu minim 0.25 puncte procentuale fata de valoarea inițiala/la cea mai recenta modificare, banca poate modifica dobânda in consecința, in orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobânda se aplica asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia".

- art. 5.4 " în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul Grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat".

- art. 1.3 lit. c) referitor la comisionul de acordare în cuantum de 2236 CHF achitat la data tragerii și reținut din limita creditului acordat.

- art. 1.3. lit. b) referitor la comisionul de rambursare anticipată stabilit ca procent de 2% plus dobânda aferentă primelor șase luni considerate promoționale (pentru primii 5 ani, inclusiv), respectiv 5% (după 5 ani), procente aplicate la suma rambursată în avans. Comisionul se plătește la data rambursării anticipate și care poate fi modificat din timp în timp de către bancă.

- art. 1.3 lit. c) referitor la comisionul de "conversie" de 3% aplicat la soldul creditului.

Prin sentința civilă nr. 22623/2015 din 26 noiembrie 2015, Judecătoria Sectorului 1-București admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea, Tribunalului București, secția Civilă.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la 26 ianuarie 2016, sub dosar nr. x/2016.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 2939 din 11 mai 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. România S.A., a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute la art. 5.1, în forma din contractul inițial de credit nr. x/06.08.2007, numai în ceea ce privește criteriul de variație al marjei, a obligat pârâta să restituie reclamantului sumele plătite în baza clauzei declarate nule absolut, respectiv cu titlu de dobândă numai după majorarea marjei peste nivelul de 4,2% puncte procentuale și exclusiv pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului și data de 17 septembrie 2010 (data încheierii actului adițional denumit de părți "act de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010"), a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate și a obligat reclamanții să plătească pârâtei suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia nr. 1844A din 26 octombrie 2017, a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanții reclamanți A., B. și de apelanta pârâtă C. România S.A. împotriva sentinței civile nr. 2939 din 11 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A., B. și pârâta C. România S.A. au declarat recurs.

Recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B..

Recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, conform art. 497 teza I C. proc. civ., precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții susțin, în esență, că raportat la exigențele impuse prin decizia CJUE pronunțată în cauza C-186/16, analiza efectuată de instanța de apel nu poate fi menținută întrucât nu respectă nici mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 (așa cum a explicat CJUE în cauza Andriciuc) și nici considerentele expuse de instanța comunitară, situație care impune casarea hotărârii.

Conform paragrafelor 26-31 din Decizia C-186/16, recurenții arată că revine instanței naționale obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul național, pentru a putea verifica în ce măsură devine incidentă excluderea instituită pe calea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Or, în speță, principiul nominalismului, astfel cum a fost susținut de pârâtă și aplicat de către instanța de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii și nici nu respectă minimul de protecție la care se face trimitere, ceea ce permite a se concluziona că o clauză contractuală care îl transpune poate face obiectul verificării din punct de vedere al caracterului abuziv.

Consideră că, clauzele criticate nu au fost redactate într-o manieră clară și inteligibilă, motiv care autorizează instanța națională să procedeze la analiza caracterului lor abuziv.

Recurenții-reclamanți apreciază că banca nu a făcut dovada negocierii clauzelor solicitate a fi declarate abuzive sau că ar fi asigurat recurenților posibilitatea concretă și efectivă de negociere a clauzelor contractuale și nici dovada informării lor cu privire la evoluția cursului de schimb valutar al monedei de creditare (CHF) și expunerea acesteia la posibile șocuri valutare și nu a prezentat niciun fel de dovezi în cadrul probei cu înscrisuri, sens în care invocă practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție și considerentele reținute de CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții contra României.

Totodată, recurenții consideră că banca nu și-a îndeplinit obligația legală de administrare a riscului și nici pe cea de informare, obligații care-i reveneau în raport cu recurenții în perioada premergătoare încheierii contractului, cu privire la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contractele de împrumut în valută pronunțându-se și CJUE în cauza C-26/13 Kasler vs OTP Ungaria cu referire la Directiva 93/13/CEE.

Astfel, conduita omisivă a băncii în a informa consumatorii a contribuit la plasarea acestora într-o situație ce exclude asumarea deplină a riscului valutar. Mai mult, clauza contestată menționează exclusiv obligația de restituire a creditului în moneda CHF, fără niciun fel de informație legată de posibilitatea deprecierii acestei monede care a condus la creșterea ratelor specifice împrumutului acordat, obligația de informare fiind în acord cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice și instituită de Directiva 2008/48/CEE.

Or, având în vedere că banca nu a eliberat suma împrumutată în franci și nici nu a avut reprezentarea acordării unui împrumut în această monedă, recurenții consideră că este aplicabil principiul nominalismului monetar, conform căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numeric împrumutată. De aceea, rezervându-se numai băncii dreptul de a opera o astfel de modificare, fără ca recurenții să beneficieze în egală măsură de o astfel de protecție și fără a se stabili criterii transparente care să fie cunoscute de ambele părți și pe baza cărora banca să ia hotărârea de a converti creditul din CHF în RON s-a creau un dezechilibru contractual semnificativ evident, o atare clauză prezentând caracter abuziv, invocând și dispozițiile art. 1271 din C. civ.

Recurenții mai arată și faptul că instanța de apel în mod eronat a apreciat că nu este incidentă în speță teoria impreviziunii, concluzionând că apelanții nu au prezentat înscrisuri în acest sens, deși revenea în sarcina băncii să prezinte orice înscrisuri în dovedirea obligației de informare a recurenților la data semnării convenției de credit.

Tot astfel, susțin că în mod greșit s-a apreciat că dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și hotărârea pronunțată de CJUE în cauza Andriciuc contra României, reflectând transpunerea în contract a unei dispoziții legale obligatorii exclud clauza de risc valutar din domeniul de aplicare al normelor de protecție cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

Relativ la comisionul de acordare, comisionul de rambursare anticipată și comisionul de conversie, recurenții solicită instanței de recurs să aibă în vedere faptul că dispozițiile contractuale referitoare la perceperea acestora sunt lipsite de cauză juridică în absența unei contraprestații a băncii, concret determinate sau cel puțin, determinabile, care să justifice perceperea acestor comisioane.

Elementele specificate de pârâtă a fi fost negociate constituie, în opinia recurenților, cererea de creditare a acestora în raport de care banca a prefigurat în mod unilateral contractul, fără ca aceasta să aibă posibilitatea de modificare a clauzelor vizând cuantumul concret al ratelor de rambursare a creditului și de derulare a raportului juridic dintre părți.

Perceperea de către bancă a unei sume de bani consistente, necauzată de o necesitate obiectivă conține un echivoc care naște un dubiu puternic în sensul justificării unui asemenea cost, dubiu care nu poate fi interpretat decât în folosul consumatorului conform art. 1 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000 și care conduce la un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților exprimat prin plata de către consumator a unui cost al creditului care, în fapt, reprezintă o dobândă mascată.

Relativ la configurația dobânzii excedentare, arată că acțiunea dedusă judecății, în ansamblu său, privește caracterul adecvat al prețului, întrucât acesta nu este determinat sau cel puțin determinabil, în contract nefiind prevăzută formula de calcul a dobânzii, nefiind precizate elementele componente ale acesteia, sens în care recurenții redau considerente reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 2123/20.10.2015.

De asemenea, consideră că este îndeplinită și condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților întrucât, prin inserarea unei atare clauze, banca își arogă dreptul discreționar de a stabili criteriile după care variază dobânda, cu luarea în considerare doar a acelor indici financiari de natură a-i procura profit în orice situație de fluctuație a pieței financiare. Situația este dovedită de împrejurarea că banca a calculat dobânzi ridicate chiar și în perioada în care indicele Libor a scăzut, iar imprecizia acestei clauze referitoare la dobânda variabilă, lăsată sub aspectul aplicării exclusiv la îndemâna băncii, se poate repercuta asupra executării contractului de o manieră imprevizibilă, transformându-l într-un contract aleatoriu ale cărui costuri, dacă ar fi putut fi măcar prevăzute, nu ar fi fost acceptate de către împrumutați.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă C. România S.A..

Recursul declarat de recurenta-pârâtă C. România S.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, desființarea deciziei recurate, cu consecința respingerii în tot a cererii de chemare în judecată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În esență, recurenta-pârâtă susține că nu a modificat unilateral și discreționar dobânda, ci forțată de conjunctura economico-financiară din domeniul bancar și în acord cu dispozițiile contractuale.

Cu privire la clauzele prevăzute la articolul 3.2 din contract, consideră că toate clauzele contractuale trebuie interpretate unitar, pentru a evita interpretări eronate care nu au legătură cu voința părților.

Mai arată și faptul că nu poate fi reținut motivul privind caracterul strict aleatoriu al modului de formare a dobânzii, clauza privitoare la dobânda fiind în deplină concordanță cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

Ca urmare a manifestării de voința a reclamanților, în cadrul contractului încheiat între părți s-au introdus date referitoare la dobândă în care se arată că aceasta este variabilă în funcție de valoarea de referință pentru fiecare valută, putând fi modificată unilateral de către bancă pe parcursul derulării contractului.

De asemenea, în conținutul contractului au fost prevăzute clar criteriile în funcție de care dobânda poate varia, aceasta nefiind stabilită în mod arbitrar de către C..

În îndeplinirea obligației sale de diligență, C. a procedat la transmiterea notificării prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010, îndeplinindu-și în mod corect și complet obligațiile de a-și informa clienții privind aducerea contractelor lor în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 privind semnarea actelor adiționale de aliniere la această ordonanță.

Recurenta-pârâtă susține că reclamanții au fost informați în mod corect și precis asupra condițiilor și caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către bancă și în cunoștință de cauză au semnat contractul, care prevedea ca dobânda este variabilă și se stabilește în formă procentuală, precum și dreptul acestora de a renunța la contract.

Astfel, contractul părților este guvernat de principiul forței obligatorii caracterizat prin obligația părților de a executa întocmai prestațiile la care s-au obligat, executarea trebuind să aibă loc la termenele și în condițiile stabilite prin contract și prin executarea cu bună-credință a contractului conform art. 970 alin. (1) C. civ., aspect ce presupune o obligație de loialitate, de îndeplinire cu fidelitate a obligațiilor pe care și le-au asumat.

Având în vedere caracterul netemeinic al acestui capăt de cerere, consideră neîntemeiat și capătul de cerere privind restituirea diferenței de dobândă, întrucât perceperea acesteia s-a realizat în temeiul unor clauze contractuale valabile, care nu au caracter abuziv, nefiind aplicabil principiul repunerii părților în situația anterioară.

Consideră că, în speță, clauzele contractuale reclamate din contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât, pe de o parte, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar pe de altă parte, unele dintre acestea se referă la prețul contractului, analiză pe care instanța de fond nu a efectuat-o în cauza de față.

Clauzele contractului de credit au fost negociate de către părțile contractante înainte de semnarea acestuia. Mai mult, înainte de semnarea contractului de credit, banca a furnizat reclamanților cu o perioada de timp rezonabilă înainte de data semnării, forma contractului de credit, iar aceștia au declarat că înțeleg în totalitate conținutul convenției părților, aspect confirmat chiar de către reclamanți prin art. 9.3 și art. 13.14 din Contractul de credit.

Solicită instanței de recurs să analizeze conduita băncii prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, motivat de faptul că reclamanții nu au făcut dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumția de buna-credință instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ.. Astfel, nu poate fi vorba de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestații.

Nu poate fi reținut motivul privind caracterul strict aleatoriu al modului de formare a dobânzii. Consideră că aceasta clauză privitoare la dobânda este în deplina concordanță cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

Prin urmare, atât condițiile de piața monetară, cât și prețul concret la care C. împrumuta banii din piețele interbancare locale și internaționale influențează costul surselor de finanțare atrase de recurentă și, pe cale de consecință, marja băncii.

Menționează că dobânda (stabilită contractual de către părți ca fiind variabilă, în funcție de variația indicelui de referință și marja Băncii) a fost percepută de către recurentă în conformitate cu prevederile Contractului de împrumut (negociate și acceptate de părți). Astfel, în cuprinsul clauzei prevăzută la articolul 3 din Contractul de împrumut au fost prevăzute clar criteriile în funcție de care dobânda poate varia, aceasta nefiind stabilită în mod arbitrar de către C..

În consecință, recurenta-pârâtă apreciază nefondată susținerea privind caracterul abuziv al clauzei prin care este stabilit caracterul variabil al dobânzii, întrucât aceasta nu a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, nefiind învederată nicio situație în care C. ar fi modificat, unilateral, rata dobânzii anuale.

Prin întâmpinarea depusă la, 29 mai 2018, recurenta-pârâtă C. România S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Potrivit certificatului constatator emis de Oficiul Național al Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, se constată că începând cu data de 24 octombrie 2018, societatea C. și-a schimbat denumirea în D. S.A..

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 noiembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 7 decembrie 2018, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 9 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 1844 A din 26 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 26 septembrie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 26 septembrie 2019, conform art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursurilor a fost suspendată până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 21 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți susțin constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, întrucât din cuprinsul contractului de credit reiese că acesta a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni, iar rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care s-a acordat creditul.

În acest context, se susține că în contract nu s-a prevăzut clar și inteligibil mecanismul cursului de schimb și diferențelor de valoare pe care consumatorul ar urma să le achite în baza clauzelor de risc valutar și că prin acestea s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractului, fiind astfel încălcată obligația băncii de a-l informa pe consumator, context în care solicită instanței de recurs trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, care să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON la valoarea de la momentul semnării contractului, restituirea sumelor încasate necuvenit și denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive a fost încheiat la data de 6 august 2007, contractul de credit nr. x, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Aserțiunile recurenților în susținerea posibilității denominării în moneda națională a creditului nu pot fi primite față de faptul că, potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare curente și de capital, așa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenți și nerezidenți, în valută și în moneda națională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operațiunile valutare se numără și rambursarea creditelor/a împrumuturilor.

Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți, operațiuni valutare curente, operațiuni valutare de capital și operațiuni valutare între rezidenți.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidență că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Prin acțiunea promovată recurenții au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, în contextul în care aceștia au beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării acestora, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurenții, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenți, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt reclamanții care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamanți reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurenților de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care le-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenți transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Într-o altă critică, referitor la comisionul de acordare, comisionul de rambursare anticipată și comisionul de conversie, recurenții arată că dispozițiile contractuale referitoare la perceperea acestora sunt lipsite de cauză juridică în absența unei contraprestații a băncii care să justifice perceperea acestor comisioane.

În acest context, recurenții susțin nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. 1.3.a) prin care s-a stabilit în sarcina reclamanților obligația de a achita un comision de acordare în cuantum de 2.236 CHF cu titlu de comision de acordare. De asemenea, este precizată scadența comisionului de acordare ca fiind data tragerii creditului.

În esență, se invocă faptul că aceasta clauză nu a fost negociată, astfel că, prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision.

Instanța supremă reține că instanțele devolutive au verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare și au reținut, contrar susținerii recurenților, că din chiar denumirea comisionului, se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar și inteligibil exprimată.

În ceea ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Contractul de credit specifică prestațiile băncii și rațiunea perceperii acestui comision. Așadar, deducerea contraprestațiilor băncii din denumirea comisionului de acordare nu reprezintă o încălcare a legislației protecției consumatorului, atât timp cât plata intervine numai în măsura încheierii contractului de credit. Tocmai de aceea plata subzistă numai în cazul în care se realizează creditarea, iar nu și în cazul în care nu se încheie contractul, întrucât comisionul acoperă costurile determinate de perfectarea împrumutului.

De aceea, în mod just au reținut instanțele că nu există un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților prin stipularea în sarcina consumatorului a obligației de a suporta cu titlu de comision de acordare costurile aferente încheierii actului de creditare, astfel că sunt nefondate susținerile reclamanților în sensul că, în schimbul plății comisionului, nu primesc nicio contraprestație, atât timp cât serviciile au fost prestate de bancă înainte de încheierea contractului de credit, iar dovada prestării este reprezentată de însăși semnarea actului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care acest comision a fost perceput de către bancă

Instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, a reținut că recurenții-reclamanți au fost informați atât cu privire la obligația de plată a comisionului de acordare, valoarea acestuia și data perceperii acestuia rezultând din stipulațiile contractuale, context în care recurenții au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Așadar, instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Criticile referitoare la comisionul de rambursare anticipată și la comisionul de conversie, se constată că în mod corect nu au fost primite de instanța de apel, atât timp cât s-a reținut împrejurarea că, până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, reclamanții nu au plătit vreo sumă cu acest titlu, iar ulterior acestui moment, banca pârâtă a declarat că aceste comisioane nu mai sunt percepute începând cu anul 2010.

Prin urmare, este exclusă existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât termenii folosiți în contract sunt suficienți pentru a permite împrumutaților să înțeleagă existența și întinderea respectivelor obligații, limbajul folosit fiind clar și inteligibil și din care rezultă că rambursarea anticipată a creditului nu impune executarea vreunei obligații de plată a unei sume de bani cu titlu de comision.

Acesta este raționamentul care a fundamentat soluția pronunțată și din perspectiva statuărilor cu privire la faptul că, deși nu se poate reține aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 cu privire la exprimarea clauzei într-un limbaj ușor inteligibil, întrucât nu sunt detaliate serviciile prestate de către bancă pentru încasarea acestui comision, totuși nu se poate reține nici îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege cu privire la existența caracterului abuziv al comisionului de administrare, motivarea nefiind contradictorie sub acest aspect.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei art. 1.3 care reglementează comisioanele percepute pentru credul acordat sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește critica referitoare la configurația dobânzii excedentare, recurenții arată că acțiunea dedusă judecății, în ansamblu său, privește caracterul adecvat al prețului, întrucât acesta nu este determinat sau cel puțin determinabil, în contract nefiind prevăzută formula de calcul a dobânzii, nefiind precizate elementele componente ale acesteia, sens în care consideră că este îndeplinită și condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților întrucât, prin inserarea unei atare clauze, banca își arogă dreptul discreționar de a stabili criteriile după care variază dobânda.

Din analiza cererii de apel, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în mod corect împrejurarea că reclamanții nu au înțeles să atace soluțiile de respingere referitoare la clauzele vizând dobânda și restituirea sumelor aferente perioadei ulterioare datei de 17 septembrie 2010, astfel că, ținând seama de limitele efectului devolutiv al apelului, în raport de ceea ce s-a apelat, conform art. 477 C. proc. civ., instanța de apel nu a fost învestită să verifice legalitatea și temeinicia acestor soluții. În raport cu această constatare, se apreciază că susținerile privind soluțiile de respingere referitoare la clauzele vizând dobânda nu pot fi primite, întrucât au intrat în puterea lucrului judecat, context în care nu vor mai fi supuse analizei în această fază procesuală.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține că nu a modificat unilateral și discreționar dobânda, ci forțată de conjunctura economico-financiară din domeniul bancar și în acord cu dispozițiile contractuale, astfel că, clauza privitoare la dobândă fiind în deplină concordanță cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

Tot în același context, recurenta susține că față de caracterul netemeinic al acestui capăt de cerere, consideră neîntemeiat și capătul de cerere privind restituirea diferenței de dobândă, întrucât perceperea acesteia s-a realizat în temeiul unor clauze contractuale valabile, care nu au caracter abuziv, nefiind aplicabil principiul repunerii părților în situația anterioară.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază nefondată susținerea privind caracterul abuziv al clauzei prin care este stabilit caracterul variabil al dobânzii, întrucât aceasta nu a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, nefiind învederată nicio situație în care C. ar fi modificat, unilateral, rata dobânzii anuale.

Clauza stipulată la art. 5.1 din contractul de credit nr. x/06.08.2007 prevede că împrumutul a fost acordat cu dobândă variabilă, iar formula de calcul a acesteia se determină în raport de indicele de referință și de marja băncii, ambele variabile. S-a mai stipulat că dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii.

Așadar, clauza de la art. 5.1 în privința caracterului variabil al marjei băncii, cuprinse în contractul de credit evocat are caracter abuziv, întrucât permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii în lipsa unor indicatori obiectivi, independenți de voința sa, contrar cerințelor bunei-credințe.

Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a dobânzii variabile, prevăzut de art. 1.2 și de art. 5.1 din contract nu oferă împrumutaților posibilitatea de a prefigura condițiile în care variază cuantumul dobânzii variabile, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noțiunile utilizate nefiind apte a satisface exigențele de previzibilitate și claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condițiile în care se va modifica cuantumul dobânzii.

În baza clauzelor în discuție banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților să fie neîndoielnic. Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât și mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forței obligatorii a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forța obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel se justifică obligația impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar și inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menționată, CJUE a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut, de asemenea, că în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, că este esențial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Faptul că, în concret, majorarea dobânzii a fost influențată de conjunctura economico-financiară din domeniul bancar nu înlătură existența caracterului abuziv al clauzei contestate, atât timp cât convenția părților nu conține niciun criteriu în raport de care să se verifice și să se justifice majorarea marjei variabile.

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condițiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul reclamanților.

Dobânda, ca element esențial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituția de credit, trebuie să fie stipulată în te