ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 588/2018

Ședința publică din data de 28 februarie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 10.03.2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., C., prin mandatar B. S.A., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul abuziv și eliminarea următoarelor clauze cuprinse în contractul părților de facilitate de credit și de garanție nr. x/14.01.2008, clauza prevăzută art. 4. 2 din Contractul de credit de mai sus, care prevede:

"Dobânda creditului se va calcula la un număr de 360 zile pe an, clauza prevăzută a art. 4.4. Creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în nici un fel, să revizuiască nivelul dobânzii în funcție de indicele de referință LIBOR 6M+4% p.a . . . . . . . . . .Creditorul va înștiința împrumutatul asupra noilor nivele de dobândă prin afișare la sediile Mandatarului Creditorului C. (România) S.A. sau pe site-ul C., la momentul intrării în vigoare. În cazul în care împrumutatul, în termen de 10 zile de la data modificării dobânzii, nu restituie integral Creditul, dobânda și orice alte sume datorate, Creditorul va considera acceptat noul nivel de dobândă; clauza prevăzută la art. 5.1. din Contract:

"b) comision de acordare; 2.361,768 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a Creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract...; c) comision de administrare lunar: 0,15% plătibil începând cu scadenta a 13-a; d) comision de rambursare anticipată reprezentând 4% aplicat la suma plătită anticipat în primii 5 ani de la data primei trageri din Credit, 2% aplicat la suma plătită anticipat între 5 și 10 ani de la data primei trageri din Credit; 1.4. Clauza prevăzută la art. 5.2, din Contract:

"Creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării Creditului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința împrumutatului prin modalitățile prevăzute la art. 4.43%; 1.5 clauza prevăzută la art. 6.1.3. din Contract: Mandatarul Creditorului, la libera sa apreciere, are dreptul, dar nu și obligația, de a debita cu suma corespunzătoare debitului scadent orice alt cont de disponibilități al împrumutatului/codebitorului, inclusiv conturile de card, prezente si viitoarei, în scopul efectuării plăților scadente datorate. Mandatarul Creditorului este împuternicit de împrumutat/codebitor prin prezentul contract sa efectueze, dacă este cazul, și schimbul valutar în numele și pentru acesta, utilizând propriile cotații. Eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat/codebitor; 1.6. Clauza revăzută la art. 8.9. din Contract: întârzierea sau neexercitarea de către Creditor a oricărui drept și nu va împiedica creditorul să își exercite acest drept și nu va fi considerată ca reprezentând un acord cu privire la neîndeplinirea la timp a obligațiilor contractuale de către împrumutat/codebitor;1.7. Clauza prevăzută la art. 8.14. din Contract:

"...CEI își rezervă dreptul de a declara scadent creditul înainte de termen în vederea recuperării datoriilor împrumutatului față de CEI, în cazul neîndeplinirii oricărei obligații a împrumutatului față de creditor; 1.8. clauza prevăzută la art. 8.15. din Contract: neîndeplinirea obligațiilor contractuale ale împrumutatului/codebitorului față de creditor, la termenele și în condițiile prezentului contract constituie caz de culpă..3%; obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 2631,68 CHF, la cursul BNR de la data plății, sumă ce reprezintă comisionul de acordare a creditului, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data semnării contractului de credit mai sus menționat și până la plata efectivă; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate de către pârâte cu titlu de comision de administrare a creditului, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume de la data încasării fiecăreia dintre acestea și până la plata efectivă; obligarea pârâtelor la recalcularea sumei împrumutate, cu refacerea graficului de rambursare, luându-se în considerare ca sumă împrumutată suma de 123889 franci elvețieni, cu obligarea la restituirea sumelor încasate de către pârâte în plus (2335,85 franci) și a dobânzii legale aferentă acestora, întrucât împrumutul stabilit prin contractul de credit, în sumă de 131584 franci, a fost stabilit prin aplicarea unui curs de schimb EUR/CHF la paritatea de 1,71, în condițiile în care, la data semnării contractului paritatea stabilită de D., implicit automat de către C. (România) S.A., era de 1.61.

Reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, iar la data de 30.04.2015 a depus la dosar cerere de renunțare privind art. 5.1 lit. d) din contractul de facilitate de credit nr. x/14.01.2008.

Prin sentința civilă nr. 8460/27.10.2015 pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București în dosarul nr. x/2015 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C., prin mandatar B. S.A., a fost obligată pârâta C. la refacerea graficului de rambursare (obligație de restituire a creditului, de plată a dobânzii și a comisioanelor) prin recalcularea obligațiilor reclamantei raportat la o sumă împrumutată de 123.889 CHF, a fost obligată pârâta C. să restituie diferența care rezultă între sumele de bani achitate de reclamantă conform graficului de rambursare inițial stabilit (raportat la o sumă împrumutată de 131584 CHF) și sumele de bani datorate de reclamantă conform graficului de rambursare refăcut (obligație de restituire a creditului, de plată a dobânzii și a comisioanelor prin raportare la o sumă împrumutată de 123.889 CHF) pentru obligațiile de plată devenite scadente după data de 10 februarie 2012, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei 4.4. din contract în ceea ce privește sintagma "creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat, să revizuiască nivelul dobânzii" și al clauzei 8.14 din contract conform căreia creditorul "își rezervă dreptul de a declara scadent creditul înainte de termen în vederea recuperării datoriilor împrumutatului, în cazul neîndeplinirii oricărei obligații a împrumutatului față de creditor" și, pe cale de consecință, a constată nulitatea absolută a acestora; a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei privind restituirea diferenței care rezultă între sumele de bani achitate de reclamantă conform graficului de rambursare inițial stabilit (obligație de restituire a creditului, de plată a dobânzii și a comisioanelor prin aplicarea unui curs de schimb EURO/CHF de 1,71) și sumele de bani datorate de reclamantă conform graficului de rambursare refăcut (obligație de restituire a creditului, de plată a dobânzii și a comisioanelor prin aplicarea unui curs de schimb EURO/CHF de 1,61) pentru obligațiile de plată devenite scadente înainte de data de 10 februarie 2012, motiv pentru care a respins această cerere ca prescrisă, au fost respinse restul pretențiilor ca neîntemeiate, a fost redus onorariul avocatului pârâtelor de la suma de 6556,28 RON la suma de 3.000 RON și au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părți.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâtele.

Prin decizia civilă nr. 1255/31.03.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă excepția tardivității apelului formulat de apelantele pârâte, ca neîntemeiată, a fost respins apelul formulat de apelanta reclamanta A., ca nefondat, a fost admis apelul formulat de apelantele pârâte B. S.A. și C., prin mandatar B. S.A., a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că a fost respins capătul 4 al cererii de chemare în judecată ca neîntemeiat și fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul 4 al cererii ca rămas fără obiect, au fost menținute în rest dispozițiile sentinței.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea în tot a deciziei și, rejudecând, să se dispună anularea clauzelor abuzive și refacerea graficului de rambursare, având în vedere motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. - hotărârea a fost pronunțată de un complet de judecată a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii; art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. - decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Intimatele au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea căii de atac în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată, având drept consecință menținerea sentinței apelate ca temeinică și legală; obligarea recurentei la suportarea cheltuielilor de judecată.

La termenul din data de 17 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția aVI-a civilă, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a acestei instanțe în soluționarea recursului.

Prin decizia civilă nr. 288/R din 17 octombrie 2017, Curtea de Apel București a declinat competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-reclamantă A., împotriva deciziei civile nr. 1255 din 31 martie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. S.A. și C., în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile; în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

Competența materială a instanței de recurs este reglementată în art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 și art. 97 pct. 1 C. proc. civ., statuându-se în sensul că tribunalele și curțile de apel sunt instanțe de recurs în cazurile anume prevăzute de lege, în timp ce Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Din interpretarea coroborată a dispozițiile legale menționate rezultă că noul C. proc. civ. stabilește ca regulă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului, excepția (recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată) trebuind să fie expres prevăzută de lege.

S-a reținut că aceste dispoziții constituie o aplicare a principiilor consacrate în tezele prealabile ale Noului Cod și expunerea de motive a Legii privind C. proc. civ.. Din cuprinsul expunerii de motive rezultă foarte clar că intenția legiuitorului a fost de " reașezare a competenței materiale, astfel încât să conducă atât la apropierea justiției de cetățean, cât și la o justiție previzibilă prin unitatea soluțiilor jurisprudențiale", una din măsurile propuse în acest sens fiind "Înalta Curte de Casație și Justiție va deveni instanță de recurs de drept comun, astfel încât să își îndeplinească rolul constituțional de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii la nivel național."

Conform art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege.

Față de dispoziția legală citată, este necesar să existe o dispoziție expresă care să prevadă că, într-o anumită cauză, recursul este dat în competența curții de apel (ex.art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004) sau în competența instanței ierarhic superioare, pentru hotărârile pronunțate în primă instanță de către tribunal (spre exemplu, hotărârea de renunțare la judecată, conform art. 406 alin. (6) C. proc. civ. încheierea de suspendare a judecății, potrivit art. 414 alin. (1) C. proc. civ. hotărârea de perimare, potrivit art. 421 alin. (1) C. proc. civ., etc).

Pe de altă parte, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. prevede că Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Această dispoziție legală trebuie interpretată prin coroborare cu art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., ce cuprinde "cazuri prevăzute de lege" în sensul art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Interpretarea în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de recurs de drept comun, iar celelalte instanțe judecă ca instanțe de recurs doar în cazurile anume prevăzute de lege este consacrată în decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale.

A reținut Curtea Constituțională în considerentele deciziei menționate că "în viziunea actualului C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu excepțiile prevăzute de lege, examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Astfel, competența de soluționare a recursului aparține, cu excepțiile prevăzute de lege, Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece rolul acesteia, ca instanță de casație, este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituție."

Reglementarea căilor de atac la care justițiabilii au acces în litigiile pe care le promovează este atributul exclusiv al legiuitorului, care poate stabili ca o cale de atac să nu fie soluționată de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Nu există un principiu consacrat legal al ierarhiei jurisdicționale, iar competența trebuie stabilită exclusiv prin lege, conform art. 126 alin. (2) din Constituție.

În noul C. proc. civ. nu s-a păstrat regula prevăzută de vechiul Cod, conform căreia recursul era dat în competența instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, ci opțiunea legiuitorului a fost în sensul de a crea o singură instanță de recurs, ca regulă, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție.

De altfel, o soluție asemănătoare a fost adoptată în materie penală prin art. 38 alin. (2) C. proc. pen.. Textul legal menționat stabilește competența curților de apel de a judeca apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță atât de judecătorii, cât și de tribunale. Astfel, deși instanțele ierarhic superioare judecătoriilor sunt tribunalele, competența de soluționare a apelurilor împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de judecătorii revine curților de apel. Înalta Curte de Casație soluționează recursurile în casație împotriva în casație împotriva hotărârilor penale definitive.

Curtea a mai reținut că în prezenta cauză nu există vreo dispoziție legală expresă care să prevadă că eventualul recurs exercitat împotriva deciziei pronunțate de tribunal în apel ar fi în competența de soluționare a instanței ierarhic superioare sau a curții de apel, astfel că prezenta instanță învestită nu are competența de a soluționa recursul, conform art. 96 pct. 3 C. proc. civ., competența de soluționarea recursului,inclusiv sub aspectul admisibilității sale și cu respectarea procedurii de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., revenind Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de drept comun în materia recursului.

Recursul a fost înregistrat la data de 10 noiembrie 2017 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În ședința publică din 28 februarie 2018 Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat din oficiu excepția de necompetență materială a instanței și a reținut cauza în pronunțare sub acest aspect.

Analizând cu prioritate excepția invocată din oficiu, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite cu următoarele considerente:

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

Din perspectiva art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004, prin decizia Curții Constituționale nr. 321/2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 20/07/2017) s-a reținut că,,(...) dispozițiile art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, rap. la cele ale art. 29 alin. (5), teza II din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituționale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești".

Prin aceeași decizie a Curții Constituționale s-a mai reținut la paragraful nr. 21 că, în accepțiunea Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înțeles drept o cale extraordinară de atac în condițiile C. proc. civ. sau penală, după caz. Astfel fiind, Curtea Constituțională a reținut că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privința hotărârilor judecătorești prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Prin urmare, acest recurs apare ca un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Din prevederile legale anterioare și din considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 321/2017 se desprinde faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile pe care legiuitorul le-a conceput, în înțelesul de cale extraordinară de atac sau de remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Cu alte cuvinte, în soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

În speța supusă examinării, Curtea de Apel București a apreciat că împotriva deciziei civile nr. 1255 din 31 martie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă nu se poate exercita recursul la Curte, în condițiile art. 96 alin. (3) C. proc. civ. Pe cale de consecință, a considerat că prevederile art. 97 pct. 1 C. proc. civ. permit Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra recursului îndreptat împotriva unei decizii emise de tribunal ca instanță de apel.

Contrar celor reținute de către Curtea de Apel București, Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ., enunțate mai sus.

În ceea ce privește decizia Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, pe care o invocă Curtea pentru a a-și argumenta soluția de declinare în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta nu vine în sprijinul deciziei de declinare. Prin paragraful nr. 26, Curtea Constituțională a specificat în contextul soluționării excepției de neconstituționalitate a sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. - așadar în contextul criticilor privind inegalitatea de tratament a celor interesați să utilizeze calea extraordinară de atac a recursului, instituită de legiuitor, în situația cererilor evaluabile în bani, atunci când hotărârile sunt pronunțate în primă instanță de tribunale - că in viziunea actualului C. proc. civ., recursul urmărește să supună atenției Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu excepțiile prevăzute de lege, examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Astfel, competența de soluționare a recursului aparține, cu excepțiile prevăzute de lege, Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece rolul acesteia ca instanță de casație, este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituție.

Prin paragraful nr. 27 din aceeași decizie se arată că prin pragul valoric impus de dispozițiile de lege criticate, legiuitorul recunoaște explicit, că numai o parte a cererilor evaluabile în bani, și anume cele peste 1.000.000 RON, pot să beneficieze de controlul de legalitate, celelalte fiind excluse de la această garanție procedurală. Criteriul folosit de legiuitor pentru accesul la calea de atac a recursului - pragul valoric de peste 1.000.000 RON - conduce la clasificarea cererilor adresate instanțelor judecătorești în importante, ca valoare în bani, și mai puțin importante, ceea ce reprezintă o clasificare artificială și nejustificată, întrucât dificultatea unei probleme de drept nu poate fi evaluată în funcție de valoarea litigiului, ci de natura sa. (. . . . . . . . . .) Or, Curtea constituțională observă că singura justificare pentru stabilirea de către legiuitor a unui prag valoric pentru accesul la recurs a fost decongestionarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Aceste considerente ale deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 vin să întărească cele precizate anterior, și anume, că Înalta Curte de Casație și Justiție, în virtutea rolului său, trebuie să examineze conformitatea hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, în situația exercitării recursului conceput de legiuitor a se promova la instanța supremă.

În același context al soluționării excepției de neconstituționalitate a sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Curtea Constituțională a subliniat prin paragraful nr. 23 al deciziei nr. 369/2017 că urmează a se apleca, în limitele sesizării, asupra excepției invocate, în lumina textului de lege criticat, în raport de faptul că o hotărâre judecătorească referitoare la cereri evaluabile în bani pronunțată de judecătorie, în prima instanță, nu va putea fi supusă recursului în nicio situație, în timp ce o hotărâre judecătorească referitoare la cereri evaluabile în bani pronunțată de tribunal, în prima instanță, nu va putea fi supusă recursului când valoarea cererii este cuprinsă între 200.000 RON și 1.000.000 RON.

Numai sub acest din urmă aspect, al cererilor evaluabile în bani, cu referire la care legiuitorul a impus un prag valoric în ceea ce privește accesul la o cale de atac, și doar din perspectiva existenței normative a recursului și a prevederilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., care urmau să se aplice proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019, potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 95/2016, coroborate cu prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, Curtea Constituțională s-a pronunțat.

Prin paragraful nr. 26 al deciziei amintite, Curtea Constituțională a subliniat încă o dată caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, în antiteză cu caracterul de excepție instituit suplimentar de legiuitor. Această marjă de apreciere a legiuitorului în domeniul exercitării căii de atac a recursului, în fața instanței supreme, a fost sancționată cu ocazia evocatului control de constituționalitate.

În cazul de față însă, judecata în primă instanță a cererii evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON, s-a realizat de către judecătorie, iar judecata apelului s-a realizat de către tribunal, în considerarea art. 94 lit. k) C. proc. civ. rap. la art. 95 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., fapt pentru care, soluția de declinare adoptată de Curtea de Apel București (în calitatea sa de instanță ierarhic superioară tribunalului care a pronunțat decizia în apel) apare ca nelegală.

Pentru toate considerentele expuse, având în vedere și prevederile legale invocate, Înalta Curte va admite excepția de necompetență materială și va trimite cauza spre soluționare Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta A. împotriva deciziei civile nr. 1255 din 31 martie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în favoarea Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2018.