ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 346/2018

Ședința publică din data de 14 februarie 2018

Asupra recursului de față;

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 26.07.2016, sub numărul x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 2.10.a din condițiile generale de creditare -anexa la contractul de credit bancar, din contractul de credit nr. x/07.07.2006 referitor la dobândă; art. 9 lit. a) referitor la comisionul de acordare credit de 0,30% flat, art. 9 lit. b) referitor la comisionul de administrare de 17,75 RON lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat; art. 9 lit. e) referitor la comisionul de urmărire riscuri de 99,40 RON lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat și art. 3.7 din condițiile generale de creditare -anexa la contractul de credit bancar; obligarea pârâtei la respectarea art. 5 din contractul de credit nr. x prin care se stabilește "la data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 12,5 pe an și este revizuibilă semestrial, obligarea pârâtei la calcularea și perceperea pe viitor a dobânzii conform art. 5 din contractul de credit, raportat la marja fixă a băncii de 4,00 pp stabilită la data încheierii contractului, respectiv 07.07.2006 și a indicelui de referință ROBOR actualizat periodic conform prevederilor O.U.G. nr. 50/2010; restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule și abuzive și anume restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară și cu titlu de comision de acordare credit, comision de administrare, comision de urmărire riscuri, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din 07.11.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2016 au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția netimbrării capătului doi al cererii de chemare în judecată; excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată prin raportare la prevederile art. 6, 7 și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere privind restituirea sumelor plătite în baza clauzelor pretins abuzive.

Prin sentința civilă nr. 17008/23.12.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2016 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la pct. 9 lit. e) din contract referitoare la comisionul de urmărire riscuri și s-a dispus eliminarea acestei clauze din contractul de credit nr. x/07.07.2006; a fost obligată pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor plătite nedatorat în baza clauzei care prevede perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea inițială a creditului și la plata dobânzii legale aferente sumelor de bani plătite nedatorat cu titlu de comision de urmărire riscuri, de la data achitării acestora și până la momentul restituirii efective și integrale; a fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea formulată de reclamanți de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată; a fost admisă în parte cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată și au fost obligați reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 4.811,29 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe reclamanții B. A. și pârâta C. S.A. au formulat apel înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 2944 din 09 septembrie 2017 în complet de divergență a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 17008 din 23.12.2016 și a încheierii de ședință din 07.11.2016 pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București; a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelantul-reclamant a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; a fost admis apelul formulat de apelanții-reclamanți B., și A., împotriva sentinței civile nr. 17008 din 23.12.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută ale clauzelor prevăzute la art. 2.10.a din Condițiile generale ale contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/07.07.2006 și art. 9 lit. e) din contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/07.07.2006; a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumelor plătite nedatorat cu titlu de comision de urmărire riscuri, precum și la plata dobânzii legale aferente sumelor de plătite nedatorat cu titlu de comision de urmărire riscuri, de la data achitării acestora și până la momentul restituirii efective și integrale; a fost respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată; s-a respins cererea reclamanților privind plata cheltuielilor de judecată; au fost obligați reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, câte 500 RON fiecare reclamant.

Cu opinia separată a doamnei judecător D., în sensul admiterii apelului declarat de apelanții-reclamanți și cu privire la criticile prevăzute la art. 9 lit. a) privind comisionul de acordare și art. 9 lit. b) privind comisionul de administrare din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/07.07.2006, restituirii sumelor percepute în baza clauzelor menționate și obligării pârâtei la plata perceperii acestor sume și până la achitarea lor integrală.

Cu opinia separată a doamnei judecător E., în sensul respingerii apelului formulat de apelanții-reclamanți, admiterii apelului formulat de apelanta-pârâtă, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate, respingerii cererii de chemare în judecată și obligării reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din data de 11 septembrie 2017 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta deciziei civile nr. 2944 din 07.09.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în sensul că a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută ale clauzelor prevăzute la art. 2.10.a din Condițiile generale ale contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/07.07.2006 și art. 9 lit. e) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/07.07.2006; a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumelor plătite nedatorat cu titlu de comision de urmărire riscuri, precum și la plata dobânzii legale aferente sumelor plătite nedatorat cu titlu de comision de urmărire riscuri, de la data achitării acestora și până la momentul restituirii efective și integrale.

Împotriva deciziei civile nr. 2944 din 09 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă pârâta C. S.A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Prin adresa din 13 noiembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a înaintat recursul Înaltei Curți de Casație și Justiție spre soluționare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 13 noiembrie 2017 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 6.

Prin rezoluția completului din data de 20 noiembrie 2017 s-a stabilit termen de judecată la 14 februarie 2018.

În ședința publică din data de 14 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei și a reținut:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de 200.000 RON.

Potrivit primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...), precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv."

Prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - care ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac -, trebuie stabilit dacă din considerentele deciziei se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

Obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

În considerentul 29 din decizia nr. 369 din 30 mai 2017, Curtea Constituțională a reținut că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție.

Din considerentele deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care instanța supremă nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

Mai mult decât atât, chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în verificarea jurisprudenței, considerentele 30 și 31 din decizie, Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului și nu a accesului la Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs.

Relevante în acest sens sunt considerentele care vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat ideea că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a instanței supreme.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanța competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv [litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ..], în timp ce Înaltei Curți de Casație și Justiție îi revine competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de 200.000 RON.

Potrivit art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din dispoziția legală menționată rezultă fără neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Reformularea art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod.

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia este pronunțată de Tribunalul București în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va declina cauza în favoarea Curții de Apel București căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta - pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2944 din 07 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2018.