ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1873/2019

Ședința publică din data de 22 octombrie 2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la 1 iulie 2016, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5-teza a doua, art. 7 - referitoare la dobândă, art. 9 lit. a) și b) referitor la comisioane din contractul de credit nr. x/27.07.2007 și, pe cale de consecință, anularea acestora; obligarea pârâtei la aplicarea dobânzii fixe de 7,4 % pe an, așa cum a fost prevăzută în art. 5 din contractul de credit nr. x/27.07.2007 și cum a fost prezentată reclamantului la semnarea convenției.

În subsidiar, în situația în care dobânda aplicabilă este variabilă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii începând cu data încheierii contractului de credit, raportat la evoluția indicelui EURIBOR și la marja fixă a băncii de la data încheierii contractului; restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, respectiv 9300 Euro, adică 42036 RON, conform cursului Euro la 29 iunie 2016 (4,52 RON), la care să se adăuge dobânzile legale aferente, calculate de la data încasării până la data restituirii integrale a comisionului de acordare credit, respectiv 2500 Euro, adică 11.300 RON, conform cursului Euro la 29 iunie 2016 (4,52 RON), precum și a dobânzilor calculate și sumelor încasate de bancă în mod abuziv, de la data încheierii contractului de credit; exonerarea pe viitor de la plata comisionului de administrare; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

În drept au fost invocate prevederile art. 1 lit. a) și art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, O.U.G. nr. 50/2010 și art. 276 T.F.U.E.

Prin sentința civilă nr. 15011 din 15 noiembrie 2016, Judecătoria Sectorului 3 București a admis în parte cererea de chemare în judecată.

A constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5 teza a-II-a, art. 9 lit. a) și b) din contractul de credit bancar nr. 438V/27.07.2007 și a constatat nulitatea absolută a acestora.

A obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantului sumele percepute în temeiul clauzelor constatate ca abuzive, începând cu 27 iulie 2007.

A respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

A respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 3350/2017 din 2 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 15011 din 15 noiembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs pârâta B. S.A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 18 decembrie 2017.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în care s-a menționat că recursul este de competența Curții de Apel București, soluția preconizată fiind aceea de declinare a competenței materiale în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (1) și (3), raportat la art. 96 pct. 3 și art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 19.09.2019 s-a dispus comunicarea raportului către părți și s-a acordat termen la data de 22.10.2019, în ședință publică, cu citarea părților pentru a pune în discuție excepția necompetenței materiale a instanței supreme.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Acțiunea formulată este una patrimonială, evaluabilă în bani, în sensul art. 3 alin. (2) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013, valoarea pretențiilor atrăgând competența de primă instanță a judecătoriei, astfel cum în mod necontestat s-a reținut în încheierea de ședință de la 1 noiembrie 2016 .

Prin urmare, recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de tribunal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 96 pct. 3 C. proc. civ., "curțile de apel judecă: ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege", iar potrivit art. 97 pct. 1 din același act normativ, "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Prin decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 965 din 14 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel.

Având în vedere că deciziile pronunțate în interesul legii au caracter obligatoriu pentru instanțele judecătorești de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., rezultă că dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, se impune și în prezenta cauză.

Pornind de la aceste considerații, instanța supremă constată că obiectul prezentului recurs îl reprezintă decizia nr. 3350/2017 din 2 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Fiind atacată o hotărâre pronunțată în apel de tribunal rezultă că recursul declarat împotriva acestei hotărâri este de competența materială a curții de apel, ca instanță imediat superioară tribunalului.

Având în vedere că instanța imediat superioară Tribunalului București este Curtea de Apel București rezultă că soluționarea recursului declarat în prezenta cauză este de competența materială a acestei din urmă instanțe.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) raportat la art. 96 pct. 3 și art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 3350/2017 din 2 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 octombrie 2019.