ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 855/2020

Ședința publică din data de 21 mai 2020

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 27 iulie 2017 sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

- Secțiunea 1, art. 1.2:

"Tip dobânda: variabila, calculată in funcție de indicele de referința și de marja băncii: Indice de referința LIBOR la 3 luni - marja 4.7% puncte procentuale pe an, variabilă."

- Secțiunea 1, art. 1.3:

"Pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti Băncii următoarele comisioane: comisionul de acordare 4.288 CHF, stabilit ca procent de 2% aplicat la Limita creditului acordat si perceput la data tragerii creditului."

- Secțiunea 5, art. 5.1:,,[...] în cazul tipului de dobânda variabila, aceasta se revizuiește la fiecare 3 luni in funcție de noua valoare a indicelui de referința si marja băncii, prima modificare având loc la 6 luni de la data tragerii.[...] Dobânda se poate modifica in funcție de variația indicelui de referința si a marjei, conform deciziei băncii."

- Secțiunea 1, art. 1.2:

"Tip dobânda: variabila, calculată in funcție de indicele de referința și de marja băncii: Indice de referința LIBOR la 3 luni - marja 4.3% puncte procentuale pe an, variabilă."

- Secțiunea 1, art. 1.3:

"Pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti Băncii următoarele comisioane: comisionul de acordare 5.040 CHF, se achita la data tragerii creditului fiind reținut din limita creditului acordat."

- Secțiunea 5. Art. 5.1:,,[...] ln cazul tipului de dobânda variabila, aceasta se revizuiește la fiecare 3 luni in funcție de noua valoare a indicelui de referința si marja băncii, prima modificare având loc la 3 luni de la data tragerii.[...] Dobânda se poate modifica in funcție de variația indicelui de referința și a marjei, conform deciziei băncii."

Prin sentința civilă nr. 492 din 27 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/13.06.2007:

• Art. 1.2 cu privire la sintagma - " Dobânda începând cu a șaptea lună se stabilește în funcție de indicele de referință variabil în acel moment și marja băncii;".

• art. 1.3 lit. a) - "comisionul de acordare 4288 CHF stabilit ca procent de 2% aplicat la limita creditului acordat și perceput la data tragerii creditului (minim 150 euro sau echivalent USD/RON/CHF);

• Art. 5.1. - cu privire la sintagma "dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. Banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale."

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze contractuale din contractul de credit nr. x/01.10.2007:

• Art. 1.2 cu privire la sintagma - " Dobânda începând cu a șaptea lună se stabilește în funcție de indicele de referință variabil în acel moment și marja băncii;".

• art. 1.3 lit. a) - "comisionul de acordare 5040 CHF se achită la data tragerii creditului fiind reținut din limita creditului acordat;".

• Art. 5.1. - cu privire la sintagma "dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. Banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale."

A fost obligată pârâta C. S.A. la plata către reclamanți a sumelor plătite nedatorat de către aceștia cu titlu de dobândă, în temeiul clauzelor referitoare la dobândă constatate ca abuzive și nule absolut, și comision de acordare, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor, și la plata dobânzii legale aferente acestor sume de la data plății fiecărei sume restituite pană la achitarea integrală a debitului, respingând in rest acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, pârâta D. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 2591/2018 din 13 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 492 din 27 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 1.2 și 1.3 lit. a) din contractele de credit nr. x/13.06.2007 și nr. x/01.10.2007.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1 din contractele de credit nr. x/13.06.2007 și nr. x din 1.10.2007 numai în ceea ce privește sintagma "conform deciziei băncii".

A obligat pârâta să restituie reclamanților sumele de bani percepute cu titlu de dobândă în baza contractului de credit nr. x din 01.10.2007 peste dobânda compusă din Libor la 3 luni plus marja de 4,3 puncte procentuale pe an, începând cu data de 08.07.2009 și până la data rămânerii definitive a hotărârii, la care se adaugă dobânda legală, aferentă acestor sume începând cu data perceperii fiecărei rate și până la achitarea integrală a debitului.

A respins cererea de restituire a sumelor de bani achitate cu titlu de dobândă în temeiul contractului de credit nr. x/13.06.2007, precum și cu titlu de comisioane de acordare achitate in temeiul contractelor de credit nr. x/13.06.2007 și nr. x din 01.10.2007, precum și a dobânzii legale aferente acestor sume, ca neîntemeiată.

A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

A obligat intimații-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1471,82 RON cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxă de timbru de 362,57 RON și onorariu de avocat de 1109,25 RON.

A respins ca neîntemeiată cererea intimaților-reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 21 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în decizia civilă nr. 2591/2018 din 13 decembrie 2018, în sensul că obligă intimații-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1986,69 RON cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxă de timbru de 877,44 RON și onorariu de avocat de 1.109,25 RON, în loc de 1.471,82 RON cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxă de timbru de 362,57 RON și onorariu de avocat de 1.109,25 RON, cum din eroare s-a trecut.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A., B. și pârâta D. S.A., au declarat recurs.

Motivele de casare privind recursul reclamanților A. și B.

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În argumentarea acestui motiv de casare, recurenții susțin că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și art. 3 din Directiva 93/13/CEE, în sensul că instanța de apel în mod greșit a interpretat aceste dispoziții legale, privind condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se reține caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

Sub acest aspect, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală ca urmare a interpretării greșite a dispozițiilor legale incidente în speță reținând în mod greșit: a) împrejurarea că nu se poate reține existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților și reaua-credință a Băncii; b) că perceperea comisioanelor de acordare într-un contract de credit este justificată, deoarece acordarea unui împrumut presupune activități de informare a clientului, de întocmire a dosarului de credit, de analiză a cererii de credit, de semnare a contractului și de acordare efectivă a creditului.

Din perspectiva legislației privind protecția consumatorilor, pentru a fi în prezența unei clauze abuzive, trebuie îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 79 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992.

Astfel, raționamentul instanței de apel care a stat la baza deciziei recurate a fost construit prin interpretarea eronată a art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât în speța de față, sunt îndeplinite condițiile menționate în privința clauzelor referitoare la comisionul de acordare.

Instanța de apel a reținut că prima condiție, respectiv negocierea prevederilor contractuale este îndeplinită, având în vedere că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul de credit redactat unilateral de bancă nu înlătura caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit, câtă vreme legiuitorul a urmărit să ofere protecție acelui consumator care pentru a obține produsul sau serviciul prestat de profesionist s-a aflat în postura de a adera la clauzele stabilite de profesionist, fără a avea posibilitatea de a influența conținutul contractului.

Referitor la dezechilibrul contractual și buna-credință, instanța de apel a reținut că aceste condiții nu sunt îndeplinite, pe de o parte reținând că nu există o disproporție între drepturile și obligațiile părților, iar pe de altă parte că nu există o rea-credință din partea Băncii, deoarece valoarea comisionului de acordare, metoda de calcul și data scadenței au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestuia rezultă din chiar denumirea lor.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, comisionul de acordare nu a fost definit prin contract, fiind imposibil a se stabili într-o manieră riguroasă ce prestație a creditorului acoperă acestea, în contrapartidă. Așadar, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat rațiunea stabilirii acestuia, fie și într-o manieră generică, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractuale.

Această omisiune îi este pe deplin imputabilă Băncii, întrucât menționarea comisioanelor s-a făcut în condițiile contractuale, redactate în prealabil de către aceasta.

Or, în condițiile unei atare omisiuni, nu se pot verifica rațiunile avute în vedere de bancă la perceperea comisioanelor, serviciile pretins prestate de către aceasta consumatorilor și pentru a căror plată s-au stabilit comisioanele în discuție și, prin urmare, nici chiar dacă aceste comisioane se refereau la o prestație esențială a debitorului, stabilită în contrapartidă cu o prestație principală, în economia contractului, ce revenea instituției de credit. Efectul principiului de drept "nemo auditur propriam turpitudinem allegans" constă în faptul că prevederile contractuale referitoare la aceste comisioane nu vor fi considerate ca fiind circumscrise noțiunii de "obiect principal al contractului".

De altfel, din simpla observare a clauzei respective, rezultă că în cuprinsul ei nu se enumeră prestațiile efective în schimbul cărora s-a perceput acest comision, această enumerare reprezentând o cerință esențială a contractelor de împrumut bancar, lipsa contraprestațiilor fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea reclamantului.

De asemenea, necesitatea existenței acestor mențiuni în cuprinsul contractului, se circumscrie obligației profesionistului de informare a consumatorului reglementată de dispozițiile legale menționate, fiind, în același timp o consecință a dreptului consumatorilor de a fi informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât, decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum și de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a prețurilor și tarifelor și, după caz, a condițiilor de garanție.

Nu se poate reține susținerea instanței de apel în sensul că această clauză, în sine, este una clară, deoarece trebuia clarificată necesitatea ei, prin arătarea contraprestației efective din partea băncii. Faptul că orice bancă desfășoară operațiuni de monitorizare a situației creditului, analizează dosarul clientului, verifica bonitatea acestuia, face parte din firescul activității bancare, iar costurile ar putea fi acoperite prin perceperea dobânzii, intimata nejustificând, în mod credibil, de ce mai era nevoie și de comisionul de acordare a creditului.

Astfel, recurenții consideră că nu se poate percepe un comision de acordare raportat la valoarea creditului - și nu se poate justifica ulterior și prin simple supoziții. Comisionul nu a fost definit în contract, nu se justifica suma calculată în acest mod - având în vedere faptul că pentru toate contractele "munca" prestată este aceiași - fiind vorba despre contracte preformulate care nu implica o analiză specială.

Referitor la susținerile instanței care conduc la reținerea faptului că acest comision nu este unul abuziv, și anume, faptul că acest comision nu a fost interzis de legiuitor, recurenții susțin că acest comision nu a fost interzis în mod expres de către legiuitor, astfel că și comisionul de risc, nu poate atrage automat concluzia că această clauză este una legal inserată în contract raportat la caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

Așa cum s-a arătat și inițial, clauza contractuală prin care se stabilește în sarcina consumatorului obligația de plata a unui comision de acordare, este o clauză ce nu a fost negociată cu consumatorul.

Este o clauza impusă de către bancă reclamanților, în calitate de consumatori, clauză ce face parte din contractul de credit standard, preformulat, cu privire la care posibilitatea negocierii a lipsit în totalitate. Faptul că o clauză contractuală, care prevede obligația de plată a unor sume de bani, este impusă pentru acordarea unui credit, creează în mod clar un dezechilibru semnificativ între cele două părți contractuale.

Ca urmare a reținerii tuturor argumentelor expuse, se impune a se reține faptul că pârâta a perceput în mod abuziv și fără justificare un comision în cuantum foarte mare și în consecință, se impune respingerea apelului formulat în privința constatării caracterului abuziv și nulității absolute al clauzelor referitoare la comisionul de acordare și menținerea sentinței pronunțate de Tribunalul București.

Se poate observa de către instanța de recurs faptul că cele două hotărâri pronunțate în cauză sunt diametral opuse, se contrazic reciproc.

Pe de o parte se reține de către instanța de fond faptul că perceperea comisioanelor de acordare nu are nicio justificare obiectivă în derularea contractului, fiind percepute în mod abuziv, iar pe de altă parte, instanța de apel vine și justifică din oficiu prezența acestora, enumerând o serie de demersuri efectuate de bancă în vederea acordării creditului.

În acest context, recurenții consideră că instanța de fond în mod corect a reținut ca Banca nu a înțeles să definească cuvântul "acordare", că acest comision creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, că Banca a perceput o dublă contraprestație pentru acordarea creditului: și dobândă și comision de acordare, iar acest comision nu are nicio justificare obiectivă în derularea contractului, fiind perceput în mod abuziv.

Referitor la dobânda percepută, recurenții susțin că Tribunalul București a reținut caracterul abuziv și a dispus nulitatea absolută a clauzelor contractuale din ambele contracte de credit prevăzute la art. 1.2 și 5.1, iar Curtea de Apel București a reținut caracterul abuziv doar a clauzelor prevăzute la art. 5.1 din ambele contracte de credite numai în ceea ce privește sintagma "conform deciziei băncii", respingând capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 1.2.

Mai susțin recurenții că, în mod corect a menținut instanța de apel concluziile instanței de fond în ceea ce privește dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că Banca poate modifica unilateral un element important al contractului - dobânda, în contract nefiind prevăzut niciun motiv pentru care variază unul dintre componentele dobânzii, respectiv marja băncii.

Însă, în mod greșit a reținut instanța de apel faptul că la clauza prevăzută la art. 1.2 din contracte se prevede numai tipul de dobânda, respectiv variabilă.

Așadar, din felul în care a fost redactată clauza de la art. 1.2 cu privire la sintagma "marja variabilă", nu se poate deduce, în mod clar și inteligibil, care va fi evoluția în timp a părții variabile a dobânzii pe care reclamanții trebuie să o plătească Băncii, modul de redactare dând posibilitatea Băncii să aprecieze, în mod discreționar, criteriile în funcție de care va stabili aceasta componentă a dobânzii, creându-se astfel, un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorilor, rezultând totodată, reaua-credință a Băncii la redactarea acestei clauze.

Având în vedere că cele două articole din contractele de credite, respectiv art. 1.2 si 5.1 sunt în strânsă legătură, pentru ca mecanismul de formare a dobânzii creditului să fie unul transparent, se impunea ca instanța de apel să mențină soluția pronunțată de prima instanță, în sensul constatării caracterului abuziv și nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 1.2 si 5.1. Astfel, în urma constatării caracterului abuziv al acestor clauze, dobânda aplicabilă creditelor ar fi rămas cea stabilită și convenită la încheierea acestora.

Banca poate să își rezerve dreptul de a modifica unilateral rata dobânzii cu condiția ca în contract să stipuleze o clauză clară, neechivocă privind determinarea motivului întemeiat care o poate îndreptăți să modifice dobânda convenită. Evident că această clauză trebuie prevăzută în contract pentru ca împrumutatul să ia cunoștință de ea efectiv și să știe că atunci când împrejurarea respectivă se produce obligațiile sale se modifică. Totodată, motivul arătat în contract trebuie să fie suficient de clar descris ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație chiar s-a produs. Motivele care să îndreptățească banca să ajusteze rata dobânzii nu pot fi arătate ulterior, nici în scris, nici verbal.

Motivele de casare privind recursul pârâtei D. SA

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta D. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea acestui motiv de casare, pârâta arată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 4 din Directiva 93/13 a CEE, care a fost transpus în legislația națională prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (și implicit al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată.

Or, în prezenta cauză, clauzele contestate, referitoare la dobânda aplicată la credit nu au un caracter abuziv, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prețul unui serviciu, așa cum este dobânda, nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv. Interpretarea contrară contravine dreptului european.

Recurenta apreciază că instanța de apel nu putea face analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate, dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă și la comisioane sunt elemente care formează costul total al creditului; acest cost, împreună cu marja de profit a băncii (constând într-o fracțiune din rata dobânzii), formează prețul creditului, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului Contractului de Credit.

Într-o altă critică, recurenta susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât condiția clauzei ne-negociate cu consumatorul nu este îndeplinită, instanța făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Aceste dispoziții protejează consumatorul de situația în care Banca îl împiedică pe împrumutat să influențeze o clauză contractuală, să propună modificări sau să ceară clarificări, dar, atâta vreme cât consumatorul nu intenționează să aducă nicio modificare clauzelor contractuale, Banca nu poate să promoveze (ea însăși) negocierea directă ci doar să o permită.

Așadar, Banca a dat posibilitatea consumatorilor să influențeze clauzele contractului, nu i-a împiedicat în niciun fel pe aceștia să propună schimbări/modificări ale clauzelor, și, prin urmare, Banca a respectat obligația ce-i incumba potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Chiar dacă instanța de apel, aidoma intimaților-reclamanți, apreciază că acest Contract ar fi unul standard, prestabilit, recurenta susține că majoritatea condițiilor de fond și formă sunt impuse de legislația bancară specifică, precum și de dispozițiile dreptului comun, astfel încât Contractul de Credit transpune practic în cuprinsul său prevederile legale imperative în materie financiar-bancară.

În opinia recurentei, condiția clauzei contrare bunei-credințe și condiția creării unui dezechilibru contractual semnificativ nu sunt îndeplinite în cauză.

Instanța de apel a analizat greșit și îndeplinirea acestor două condiții ce se desprind din dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a băncii trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de a treia condiție a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ.

Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului.

De asemenea, susține pârâta, instanța de apel a interpretat greșit textul consacrat în art. 970 C. civ., potrivit căruia, buna-credință este acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului.

Propunerile de modificare conținând o formulă transparentă de variație a dobânzii și determinare a comisioanelor percepute demonstrează intenția băncii de a așeza Contractul de Credit pe baze care reflectă tocmai clarificarea clauzelor denunțate în acest litigiu ca fiind abuzive.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante.

Astfel cum a stabilit doctrina, dezechilibrul trebuie să fie in rem. Legiuitorul a prevăzut sancționarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ, și nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

În continuare, recurenta menționează că dobânda (stabilită contractual de către părți ca fiind variabilă, în funcție de variația indicelui de referință LIBOR/EURIB OR/ROB OR la 3 luni și marja Băncii) a fost percepută de către Bancă, în conformitate cu prevederile Contractului de Credit (negociate și acceptate de părți).

Ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, Banca a aliniat Contractul de Credit la noua legislație, iar marja băncii a devenit fixă.

Prin urmare, problema caracterului abuziv sau nu al clauzei privind dobânda variabilă s-ar putea pune, ipotetic, numai până în anul 2010 (anterior modificării Contractului de Credit) însă, în niciuna dintre variantele Contractului de Credit, clauzele contestate de reclamanți nu s-ar putea încadra în categoria celor abuzive.

Având în vedere dificultatea de a dovedi în practică dacă o clauză creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, Legea nr. 193/2000 a transpus prevederile Directivei CE/93/13 în ceea ce privește modalitatea de evaluare a naturii abuzive a unei clauze contractuale, stabilind criteriile care trebuie avute în vedere.

În acest sens, art. 4 alin. (5) și (6) din Legea nr. 193/2000 stabilește, cu titlu de principiu, că evaluarea se face în funcție de natura produselor sau serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toți factorii care au determinat încheierea contractului și de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Pentru a determina legalitatea clauzei, instanța de judecată poate și trebuie să verifice dacă motivația întemeiată, posibilitatea creșterii costurilor de finanțare exista la momentul încheierii Contractului, și nu dacă acest lucru a fost prevăzut în Contract. De altfel, creșterea concretă a acestor costuri nici nu putea interveni decât ulterior încheierii contractului, deoarece, altfel Banca ar fi prevăzut o dobândă majorată încă de la momentul încheierii Contractului, iar majorarea ulterioară nu ar mai fi avut nici un sens. Însă, acest lucru nu înseamnă că posibilitatea creșterii acestor costuri, motivația întemeiată, nu a existat încă de la început.

Scopul urmărit de Bancă prin inserarea acestei clauze, negociată cu reclamanții, a fost ca aceasta să își poată acoperi costurile ce ar putea interveni ca urmare a unor evenimente pe piața financiar-bancară și, în același timp pentru a-și asigura marja de profit proiectată la momentul acordării creditului. Scopul nu a fost să obțină un câștig suplimentar în detrimentul consumatorului, ci să mențină previziunile economice de la momentul contractării, iar acest lucru relevă o atitudine prudentă, în acord cu scopul pentru care Banca funcționează în condiții legale, și în acord cu dispozițiile legale în materia protecției consumatorului.

De asemenea, potrivit notificării de majorare a marjei care este în acord cu logica și spiritul prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, atunci când Banca a fost nevoită sa majoreze dobânda, aceasta a comunicat în scris împrumutaților intenția sa de a modifica marja Băncii și posibilitatea acestora de a rezilia Contractul în termen de 30 de zile, în acord cu prevederile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cu prevederile contractuale agreate de reclamanți.

Or, acest fapt nu s-a întâmplat, reclamanții nedenunțând majorarea de marjă, ci au ales continuarea relațiilor contractuale cu Banca.

Instanța de apel a reținut în mod corect faptul ca Banca a aliniat contractele de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, conform actului adițional considerat acceptat tacit de către debitori, conform prevederilor art. 95 din actul normativ menționat.

Cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa de timbru, recurenta susține următoarele:

Conform notei de timbraj, rezultă că suma reprezentând comisioane de acordare credit aferente celor două contracte de credit, în echivalent RON la cursul de la data formulării apelului este de 17,619,82 RON (ctr. 14840/13.06.2007) si 20.709,86 RON (ctr. 19414/01.10.2007), având o valoare totală de 38,329,68 de RON. Taxa de timbru plătită în apel, aferentă acestei sume este de 887,42 de RON și nu 362,57 RON, astfel cum a stabilit instanța de apel. Cheltuielile reprezentate de taxe de timbru nu pot fi reduse de instanțe, conform art. 451 alin. (4) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei de recurenta-pârâtă D. S.A., la 2 iulie 2019, s-a solicitat respingerea recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B., ca fiind neîntemeiat.

Prin întâmpinarea, transmisă prin e-mail la 4 iulie 2019, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă D. S.A., ca neîntemeiat, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 17 octombrie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 1 noiembrie 2019, părțile nedepunând punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 20 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursurile declarate de recurenții-reclamanți B. și A. și de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2591/2018 din 13 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 26 martie 2020, apoi la 21 mai 2020, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursurile declarate de recurenții-reclamanți B. și A. și de recurenta-pârâtă D. S.A. sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Recursul recurenților-reclamanți B. și A..

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții susțin că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și art. 3 din Directiva 93/13/CEE, în sensul că instanța de apel în mod greșit a interpretat aceste dispoziții legale, privind condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se reține caracterul abuziv al clauzelor contractuale, iar sub acest aspect, consideră că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât a reținut că prima condiție, respectiv negocierea prevederilor contractuale este îndeplinită.

De asemenea, se critică faptul că în cauză, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la dezechilibrul contractual și buna-credință, iar cu privire la comisionul de acordare se arată că acesta nu a fost definit prin contract, fiind imposibil a se stabili într-o manieră riguroasă ce prestație a creditorului acoperă acestea, astfel că nu se poate reține susținerea instanței de apel în sensul că această clauză, în sine, este una clară.

Criticile formulate de reclamanți sunt nefondate, urmând a fi respinse, întrucât aspectele referitoare la clauza privind comisionul de acordare, prevăzută la art. 1.3 din cele două contracte este nefondată, această clauză neavând un caracter abuziv și, prin urmare nu sunt îndeplinite condițiile existenței unui dezechilibru semnificativ și relei-credințe.

Astfel, se reține că prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare nu produc un dezechilibru economic între părți, fiind perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului.

Referitor la valoarea acestor comisioane, în mod corect, instanța de apel a apreciat că nu se poate fundamenta constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate pe eventuale apărări prin care se pune în discuție o inadecvare a prețului față de serviciile furnizate, întrucât dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 interzic acest lucru.

În acest sens, s-a arătat că, valoarea comisionului de acordare, metoda de calcul și data scadenței au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestuia rezultă chiar din denumirea lor, astfel că, nu se poate considera că este îndeplinită condiția relei-credințe prin inserarea clauzelor referitoare la comisionul de acordare.

Totodată, se reține că prin aceste clauze nu a fost afectată situația juridică a intimaților-reclamanți, întrucât la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unor astfel de comisioane sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

În ceea ce privește critica reclamanților, prin care se susține că nu a fost definit prin contract, comisionul de acordare, se constată că aceste susțineri sunt neîntemeiate, întrucât în practică, instanțele au reținut că există o contraprestație a Băncii, chiar dacă aceasta nu este descrisă în contract, acest comision fiind permis de legislația în vigoare la momentul semnării Contractului și a fost menținut ulterior, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, într-o sumă indicată chiar în contractul de credit.

Critică reclamanților referitoare la respingerea de către instanța de apel a capătului de cerere privind clauza prevăzută la art. 1.2 din cele două contracte de credit, este nefondată, întrucât în mod corect instanța de apel a reținut că prin această clauză s-a prevăzut numai tipul de dobândă, respectiv variabilă și modul în care aceasta se calculează, astfel că nu se poate considera că prin stabilirea unei dobânzi variabile se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților in detrimentul consumatorului, având în vedere faptul că această clauză este clară și inteligibilă, rezultând în mod clar tipul de dobândă aplicabilă contractului, precum și modul de calcul.

Recursul recurentei-pârâte D. S.A..

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de casare, pârâta arată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 4 din Directiva 93/13 a CEE, care a fost transpus în legislația națională prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv, potrivit Legii nr. 193/2000, dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată, or, clauzele contestate, referitoare la dobânda aplicată la credit nu au un caracter abuziv, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Într-o altă critică, recurenta susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât condiția clauzei ne-negociate cu consumatorul nu este îndeplinită, instanța făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În opinia recurentei, condiția clauzei contrare bunei-credințe și condiția creării unui dezechilibru contractual semnificativ nu sunt îndeplinite în cauză.

Instanța de apel a analizat greșit și îndeplinirea acestor două condiții ce se desprind din dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Criticile formulate pe aceste aspecte sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților", "o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".

De asemenea, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Din analiza textelor evocate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să încalce exigențele bunei-credințe; clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, convenția de credit încheiata de reclamanții cu C. S.A. are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare a voinței părților, întrucât clauzele acesteia nu au fost negociate direct cu împrumutații, ci au fost preformulate de către banca. Convenția de credit încheiată nu este contract negociat, din moment ce în cazul acesteia părțile negociază toate clauzele sale, fără a i se impune cu caracter obligatoriu vreo dispoziție contractuală. Aflat pe poziție diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime numai de către una din părțile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.

În acest sens se reține că, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauza standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte dovezi în acest sens. Or, în cauză banca nu a produs, astfel de dovezi care să conducă la concluzia că a fost negociată clauza de la art. 5.1 lit. b) din condițiile generale din convenția de credit. Așadar, banca nu a răsturnat prezumția relativă instituită de lege, a lipsei negocierii în cazul contractului preformulat, încheiat cu împrumutații.

Prin urmare, în privința caracterului nenegociat al clauzelor contractuale în primul rând, se vor avea în vedere dispozițiile legale din legislația specială internă - art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000 - potrivit cărora o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilita fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Totodată, cum art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 stabilește, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În acest context, se reține că, banca nu a produs o asemenea dovadă, împrejurarea că, în faza pre-contractuală, clientul a fost informat în legătură cu condițiile de creditare, nu reprezintă o dovadă a negocierii, negocierea fiind diferită de respectarea obligației de informare, negocierea este precedată de informare, dar nu se confundă cu aceasta. Prezentarea către public a diferitelor pachete/opțiuni de creditare reprezintă o formă de publicitate/de informare în legătură cu serviciile oferite, însa odată făcută alegerea unui anumit tip de produs, de către consumator, acesta este lipsit de posibilitatea reala de a negocia condițiile acelui contract de credit, pentru care a optat, în urma informării.

Astfel, negocierea directă cu consumatorul nu este echivalentă cu prezentarea pachetului de servicii de către bancă și cu obligația de informare, negocierea presupunând ca consumatorul să aibă posibilitatea modificării clauzelor contractuale.

În ceea ce privește critica deciziei instanței de apel sub aspectul încălcării sau al aplicării greșite a normelor de drept material din cuprinsul Anexei 1 la Legea nr. 193/2000, se reține că alin. (1) lit. a), din actul normativ evocat, stabilea la momentul încheierii contractului părților faptul că prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Totodată, potrivit alin. (2) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, dispozițiile alin. (1) lit. a) nu sunt aplicabile în cazul tranzacțiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare și altor produse sau servicii, în cazul în care prețul este legat de fluctuațiile cotației bursiere sau al indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piața financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla.

Din perspectiva normelor legale evocate, banca recurentă susține că în mod greșit instanța de apel a constatat ca fiind abuzive clauzele prevăzute la art. 5.1 din contractele de credit nr. x din 13 iunie 2007 și nr. x din 1 octombrie 2007, în ceea ce privește sintagma "conform deciziei băncii", privind dobânda variabilă în funcție de evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii, în speță nefiind întrunite condițiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv al acestei clauze. S-a mai susținut că legislația în vigoare la momentul încheierii contractelor de credit nu impunea prezentarea pe larg în cuprinsul acestora a modalității de calcul a dobânzii variabile, ci doar indicarea motivului întemeiat și că nivelul dobânzii nu trebuia precizat în funcție de un anumit indice de referință: această obligație introducându-se ulterior, prin O.U.G.. nr. 50/2010; banca înțelegând să implementeze aceste prevederi prin încheierea actului adițional considerat acceptat tacit, banca percepând o dobândă calculată conform actului adițional, respectiv cu o marjă a băncii de 4,2% astfel cum rezultă din înscrisurile depuse în apel.

Cu toate acestea, se observă că susținerile recurentei pot reprezenta un criteriu care ar fi putut fi avut în vedere pentru modificarea dobânzii variabile (și anume, evoluția și condițiile nefavorabile ale pieței financiar-bancare, atât la nivel internațional, cât și la nivel național) iar nu însăși motivul întemeiat la care face trimitere alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

Prin decizia recurată, în mod legal a reținut instanța de apel faptul că amintita clauză nu poate fi înțeleasă în mod clar și fără echivoc de către consumator, motivul pentru care banca poate să modifice unilateral rata dobânzii curente revizuibile, după un criteriu care la rândul lui nu poate fi anticipat (evoluția pieței financiare sau politica de credite a Băncii), nerăspunzând exigențelor normelor legale evocate mai sus.

Așadar, respectiva clauză nu respectă cerința de transparență impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

In acest context, se reține că instanța de apel a analizat clauza referitoare la modificarea dobânzii raportat la cerințele art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, dispunând nulitatea absolută a acesteia raportat la îndeplinirea cumulativă a condițiilor pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă.

Astfel, în mod corect s-a considerat că aceste clauze prin care banca poate modifica dobânda au fost inserate cu nerespectarea cerințelor bunei credințe, Banca nespecificând, nici măcar cu titlu exemplificativ, care sunt motivele pentru care urmează să se modifice.

Aplicând condițiile legale impuse la clauza reclamată ca fiind abuzivă, se reține că, contractul ce cuprinde clauza referitoare la variația dobânzii este un contract nenegociat, fiind unul standard preformulat, un contract de adeziune, în care clauzele sunt prestabilite de împrumutător. Astfel, consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contractul de credit, acesta fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă.

Motivul în baza căruia urmează să se modifice dobânda trebuie să fie clar descris în contract, pentru a oferi clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită.

În prezenta cauză, contrar susținerilor recurentei se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care banca poate modifica unilateral un element important al contractului - dobânda - aspect ce contravine prevederilor art. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000.

Conform dispozițiilor evocate, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia, or, contractul nu prevede nici un motiv pentru care variază una dintre componentele dobânzii, respectiv marja băncii, și, pe cale de consecință, procentul de dobândă aplicabil, făcând referire strict la "decizia băncii".

Așadar, în acord cu jurisprudența CJUE, pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită.

În acest context, se reține că, în mod corect s-a stabilit de instanță că această clauză referitoare la variabilitatea dobânzii în funcție de decizia băncii creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Chiar dacă prin contract s-a dat posibilitatea consumatorului de a-l rezilia imediat în cazul în care s-ar majora nivelul ei, această posibilitate nu poate conduce singură la concluzia inexistenței clauzelor abuzive, în măsura în care nu sunt clare și inteligibile.

Cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa de timbru, recurenta susține, că potrivit art. 451 alin. (4) C. proc. civ., aceste cheltuieli nu pot fi reduse de către instanțe.

Această critică a recurentei este lipsită de interes și nu v-a mai fi analizată de instanța de recurs, având în vedere că prin încheierea din 21 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în decizia civilă nr. 2591/2018 din 13 decembrie 2018, cu privire la cheltuieli de judecată din apel reprezentând taxă judiciară de timbru.

Pentru ca susținerile dezvoltate de recurenți să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceștia trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, totodată invocând și chestiuni ce privesc situația de fapt, aspecte deja stabilite și lămurite de instanțele anterioare.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-reclamanți B. și A. și de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2591/2018 din 13 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-reclamanți B. și A. și de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2591/2018 din 13 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2020.